Sunteți pe pagina 1din 2

Slavii

Slavii erau un popor indo-european, care au pătruns şi au locuit în estul Europei, de


la Marea Baltică şi până la Nipru şi Volga. Din teritoriul delimitat de aceste repere ei au
migrat în mai multe etape, între secolele al VII-lea şi al IX-lea, spre vest până la Elba, în timp
ce în sud au ajuns până în Peninsula Balcanică.
Slavii erau împărţiţi, în funcţie de regiunile unde s-au stabilit, în trei grupuri:
slavii apuseni situaţi între Marea Baltică, Vistula, Elba şi cursul mijlociu al Dunării;
slavii sudici aşezaţi în Peninsula Balcanică;
slavii răsăriteni care trăiau între Nistru, Nipru, Don şi cursul superior al fluviului Volga.
După stabilirea slavilor în aceste regiuni amintite anterior, societatea pe care o
constituau a evoluat, în timp, datorită schimbărilor socio-economice formându-se uniuni de
triburi, iar mai târziu state feudale timpurii. Din punct de vedere cultural, una dintre cele mai
importante realizări ale slavilor a fost inventarea, în secolul al IX-lea, a alfabetului chirilic.
În Europa de est, slavii aşezaţi aici, au stat la baza formării popoarelor: rus, ceh,
slovac, polonez, sârb, bulgar. Ruşii au rămas la est de Nistru, polonezii de-a lungul fluviilor
Vistula şi Niemen precum şi în zona mlăştinoasă a Pripetului, cehii şi slovacii au venit spre
Carpaţi şi patrulaterul Boemiei, iar sârbii, croaţii şi slovenii s-au aşezat în vestul Peninsulei
Balcanice, în timp ce sclavinii şi anţii în estul acesteia. La sfârşitul secolului al VII-lea, la sud
de Dunăre s-au aşezat bulgarii sub conducerea lui Asparuh. Ei erau un popor de neam
turanic care a fost asimilat de slavi, însă li s-a păstrat numele.
În secolul al VI-lea, unul dintre istoricii Imperiului roman de răsărit, i-a caracterizat pe
slavi în felul următor: “...nu se supun unui singur om, ci din vechime îşi duc viaţa sub
conducerea poporului întreg, din care pricină la ei foloasele şi nenorocirile sunt suportate de
toţi deopotrivă. Se închină unui singur zeu, făuritorului fulgerului... Pe lângă aceasta se
închină şi râurilor, nimfelor şi altor zeităţi. Locuiesc în colibe sărăcăcioase şi depărtate unele
de altele, cărora adesea le schimbă locul”. Ca înfăţişare slavii erau înalţi, blonzi-roşcovani,
având ochii albaştri sau cenuşii şi cu părul mai mult bălai.
Numele lor, atestat pentru prima oară în secolul al VI-lea era cel de sclavini. Multe
informaţii despre civilizaţia slavilor, obiecte, obiceiuri şi credinţe religioase au fost dezvăluite
de descoperirile arheologice, însă există şi izvoare scrise, care relatează despre religia păgână
a vechilor slavi. Ele au fost scrise într-o perioadă ulterioară răspândirii creştinismului, şi
surprind perioada decadentă a păgânismului slav.
Slavii se închinau la mai mulţi zei, Perun fiind considerat zeul suprem, al tunetelor şi
fulgerelor. Helmond în lucrarea sa “Chronica Slavorum” realizată între 1167 şi 1172, afirmă
că slavii nu neagă existenţa unui „singur zeu în cer", ci consideră că acest zeu „se interesează
doar de treburile cereşti", abandonând cârmuirea lumii zeităţilor inferioare, procreate de
dânsul. Referitor la ceilalţi zei, îi aminteşte pe Volos (zeul turmelor), Khors, Dajbog (zeul
grânelor şi fructelor), Stribog, Simarglu şi Mokoş, cronicarul spunând că „poporul le aducea
jerfe [...], le aducea fiii şi fiicele sale şi le sacrifica acestor demoni..."
Începând din secolele al IX-lea şi al X-lea, popoarele slave au adoptat creştinismul.
Unii sunt creştini de rit orthodox, alţii de rit catolic. Slavii din rǎsǎrit: ruşii, ucrainienii şi o
parte a celor de sud: bulgarii, sârbii, macedonenii şi muntenegrenii sunt creştini ortodocşi.
Slavii din apus: cehii, slovacii, polonezii şi o parte a celor de sud: croaţii şi slovenii sunt
creştini catolici. Sunt şi slavi musulmani. Aceştia sunt sunt bosniacii, precum şi o parte a
sârbilor din Sangeac, a bulgarilor (pomacii) şi a macedonenilor (torbeşi, gorani).