Sunteți pe pagina 1din 12

UIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie Litere Istorie și Arte

Originea și dezvoltarea mișcării ecumenice

Student: Preot Popescu Ion

Master – ecumenism

Anul II

1
Cuprins

1. Începuturile mişcării ecumenice......................................................................................3

2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor....................................................................................7

3. CEB şi misiunea creştină.................................................................................................8

Bibliografie …………………………………………,,,…………………………………12

2
1. Începuturile mişcării ecumenice

Preocuparea pentru conservarea unităţii creştine a fost un obiectiv al întregii


Biserici până la 1054. Marea schismă a dus la o ruptură în Biserică, apărând Biserica de
Răsărit şi cea de Apus. Dezbinarea a fost provocată de factori politici şi teologici
(inovaţiile din Biserica Apusului). Aşa a apărut Biserica Romană, cu centrul la Roma,
pentru întreaga creştinătate catolică.
O a doua ruptură s-a produs prin Reforma iniţiată de către M. Luther şi
continuată de J. Calvin şi U. Zwingli, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, începând
cu anul 1517. Ea a dus la ruperea unităţii Bisericii de Apus.
O altă ruptură în Biserica de Apus a constituit-o apariţia anglicanismului, care va
da alte subdiviziuni creştine de natură denominaţională. Cu toate că anglicanismul este
uneori mai aproape de catolicism, acesta face parte din grupa Bisericilor Reformei.
În Răsărit, Bisericile Ortodoxe se vor dezvolta în condiţii grele, având în vedere
invazia arabilor (sec. VI-VII), apoi apariţia otomanilor care au creat neajunsuri şi mai
mari. Nu numai Patriarhia Ecumenică a avut de suferit, ci şi celelalte Biserici Ortodoxe.
Din cuprinsul Patriarhiei de Constantinopol se vor ridica Bisericile Ortodoxe Autocefale,
cu întâistătători ai lor, prin aplicarea canoanelor 34, 35 şi 36 apostolice, care îngăduiau
fiecărui neam să aibă Biserica sa.
Vor apărea Patriarhiile de Târnovo şi cea a întregii Rusii, apoi apar şi celelalte
patriarhate.
Biserica cea una a lui Hristos, datorită situaţiilor şi condiţiilor istorice a asistat la
sfâşierea unităţii ei, cauzată de factori teologici şi politici. Biserica Apuseană se va
dezvolta ca o Biserică-Stat, o Biserică a puterii, cum se vede din contextul istoric a ceea
ce s-a numit „Cearta pentru învestitură” (Dictatus Papae, 1075 a lui Grigorie al VII-lea
de Hildebrand).
Reforma a zguduit Biserica Romano-Catolică. Ea a trebuit să organizeze o
Contrareformă (Sinodul de la Trident). Toate acestea au dus la o sărăcire a vieţii
spirituale. Nu negăm aspecte pozitive ale Reformei (legarea Bisericii de neam), dar ea a
însemnat o altă ruptură ce va deschide calea tuturor dezbinărilor în cadrul creştinătăţii. În
urma Reformei au apărut nu numai 3-4 Biserici, ci, în potentă, toate sectele de astăzi.
Reforma a fost păgubitoare şi pentru Biserica Romano-Catolică şi pentru cea Ortodoxă.
Spre aceasta din urmă s-a manifestat şi ofensiva catolică şi cea protestantă. Şi Ţările
Române au fost asaltate de cele două mari confesiuni, cu scopuri prozelitiste.

3
Mişcarea ecumenică de astăzi poate fi denumită ca strădania Bisericilor de a-şi
regăsi unitatea creştină, străduinţa lor pe drumul realizării unităţii eclesiale. Unii
teologi ecumenişti consideră că ecumenismul este tot atât de vechi ca şi Biserica,
deoarece de la început aceasta a fost ameninţată de pericolul dezbinărilor. Menţinerea
unităţii ei a fost în acest sens întotdeauna un act de natură ecumenică, o expresie a ceea ce
astăzi se numeşte ecumenism.
Străduinţa după unitate a început după Marea Schismă şi a constat în cinci
veacuri de încercări de unire, dintre care cele mai importante sunt cele din 1098 de la
Bari şi din 1438-1439, de la Ferrara- Florenţa.
Dorinţa după unitate ca un apel irezistibil al Sfintei Treimi s-a făcut simţită şi în
latura protestantă. încercări de unire apar după o altă ruptură în sânul catolicismului:
apariţia vechilor catolici, după Conciliul I Vatican, cu dogma Imaculatei concepţii şi a
infaibililităţii papale. Protestanţii au simţit lipsa unităţii şi consecinţele nefaste ale
dezbinării.
Mişcarea ecumenică apare în sânul protestantismului. Protestanţii au încercat să
realizeze un front misionar comun pentru credibilitatea mesajului creştin, pentru
receptarea Evangheliei de către necreştini care erau nemulţumiţi de rivalitatea dintre
catolici şi protestanţi în teritoriile de misiune. În acest sens putem vorbi despre o motivaţie
misionară a mişcării ecumenice. Scopul misiunii este acela de a constitui Biserica şi, de
aceea, după conferinţa misionară de la Tambaram (1938), s-a aprofundat teologic şi
misiologic relaţia dintre misiune şi Biserică. Propoveduirea lui Hristos, Botezul şi, în
general, viaţa sacramentală creştină dau unitatea harică, spirituală dintre Capul Bisericii,
Hristos şi membrii acesteia. Aceasta înseamnă că între Hristos şi Trupul Său tainic nu
există un interval. A primi pe Hristos, unirea cu El înseamnă o existenţă eclesială în unica
Biserică a mântuirii prin El. Conştientizând gravitatea separaţiilor, creştinii încep să
manifeste dorinţa de a fi împreună unii cu alţii, de a se cunoaşte unii pe alţii, de a
cunoaşte tezaurul teologic, spiritual comun şi specific fiecărei Biserici, contribuţia
proprie la teologia şi viaţa creştină. Mişcarea ecumenică din vremea noastră reprezintă
efortul colectiv al Bisericilor de colaborare şi unire, mărturisind în comun credinţa în
Sfânta Treime. Străduinţa după unitate este caracteristică şi Bisericii primare care a
apărat unitatea credinţei prin lupta fără rezervă împotriva ereziilor şi a schismelor de tot
felul, ceea ce Biserica primului mileniu a continuat să facă cu aceeaşi conştiinţă şi
responsabilitate pentru unitatea şi identitatea eclesiale.
Istoria Bisericii trebuie receptată şi înţeleasă şi în perspectiva încercării de
refacere a unităţii vizibile a tuturor creştinilor. Bisericile se roagă, după exemplul
Mântuitorului, pentru unitate (Ioan, 17,22). Istoria Bisericii este istoria întregii vieţi
creştine, a dezbinărilor ce au apărut, dar trebuie să fie şi istoria eforturilor pentru
refacerea unităţii.
În acest sens trebuie să vedem câteva din sensurile cuvântului
ecumenism:
1. Un sens geografic, prin ecumenism care vine de la oikos,
oikodomeo, înţelegându-se construirea casei. în acest sens, se pot
interpreta texte nou-testamentare precum cel de la Matei, 16,18. Edificarea casei
creştinilor (Fapte, 9,31), a comunităţii creştine în sens instituţional este datoria
Apostolilor (II Corinteni, 10,8). De asemenea, comunitatea creştină are datoria de a
creşte numeric şi a se dezvolta (I Tesaloniceni, 5,11). Oikonomos este administratorul

4
care se ocupă de viaţa casei, în sens fizic, familial, social, spiritual. Oikos este spaţiul
locuit, ecumenism însemnând casa creştinilor, casa adevărului lui Hristos şi a vieţii celei
reconciliate cu Dumnezeu care trebuie să se extindă în toată lumea.
2. Un sens cultural al ecumenismului se impune începând cu
Alexandru cel Mare prin elenism şi omul elenistic ca element unificator, cosmopolit,
reprezentantul adevăratei umanităţi, opus barbarului, străinului.
3. Un sens politic prin care se înţelege ansamblul experienţelor umane,
complexitatea, varietatea lor.
4. Un sens religios care apare pentru prima dată în corespondenţa dintre Bossuet
şi Leibnitz, cărora le repugnau total războaiele religioase aşa cum acestea au însângerat
istoria europeană (Julio H. de Santa Ana, L'Oecumenisme, traduit de l'espagnol par Ana
Brun, Les Editions du Cerf, Paris 1993. pp. 10-15).
Înainte de a schiţa mişcarea ecumenică în cea de-a doua jumătate a secolului al
XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vom arunca o privire asupra creştinătăţii, în
ansamblu:
1. Biserica Ortodoxă este expresia în creştinismul de astăzi, în
general, a Bisericilor autocefale, în unitate dogmatică, cultică şi canonică unele cu altele.
2. Biserica Romano-Catolică este apropiată din punct de vedere dogmatic şi
cultic de Biserica Ortodoxă, dar în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea s-a
îndepărtat de modelul sinodalităţii. Dacă puterea Bisericii Ortodoxe este comuniunea
Duhului, puterea Bisericii Romano-Catolice rezidă în organizarea care are în frunte un
monarh, suveranul pontif, papa. La romano-catolici importantă este supunerea faţă de
papă. Papa este cel pe care Dumnezeu l-a rânduit în fruntea tuturor creştinilor şi lui i s-au
încredinţat cheile împărăţiei cerurilor. Papa încercat un „aggiornamento” în ceea ce
priveşte latura organizatorică, la Conciliul II Vatican. Biserica Romano-Catolică se
consideră Biserica cea adevărată, iar Bisericile Protestante aparţin ei de drept dar nu de
fapt. Astfel, este înţeles ecumenismul catolic.
3. Protestantismul este mai îndepărtat de Ortodoxie decât catolicismul, dar mai
aproape în ce priveşte atitudinea religioasă în general. El se apropie de Ortodoxie prin
aspiraţia omului după Dumnezeu, dar Biblia este cea care judecă Biserica. Protestantismul
nu cere supunerea faţă de un om împodobit cu atribute dumnezeieşti, ci supunerea faţă de
relevaţia dumnezeiască din Sfânta Scriptură. însă, acesta afirmă că revelaţia este cuprinsă
numai în Sf. Scriptură şi pretinde că fiecare individ are capacitatea şi puterea de a
înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Revelaţia se păstrează în Biserică. Sub raport doctrinar,
între ortodocşi şi protestanţi, există o mare diferenţă. Protestantismul a eliminat preoţia-
sacrament sau a coborât-o la o simplă slujire a Bisericii, pastorul fiind, de fapt, delegat al
comunităţii şi, mai apoi, având şi mandatul de la Dumnezeu de a propovedui cuvântul
Lui în Biserică.
Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a reface unitatea Bisericii. Această
iniţiativă a găsit răspuns favorabil la ortodocşi. Menţionăm că, la început, iniţiativa
protestantă viza crearea unei confederaţii de Biserici. Răspunsul calificat pentru
mişcarea ecumenică a fost dat de Biserica Ortodoxă. In anul 1902, patriarhul Ioachim al
III ele la Constantinopol, printr-o enciclică, cere părerea Bisericilor Ortodoxe surori cu
privire la unirea cu romano-catolicii şi protestanţii. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe a
fost în favoarea încercărilor de apropiere între creştini. Patriarhul şi-a precizat poziţia

5
arătând că, păstrând ceea ce ne aparţine, să păstrăm şă ceea ce aparţine altora. De fapt,
existau relaţii ale unor Biserici Ortodoxe cu alte Biserici şi de mai înainte. Astfel,
Biserica Ortodoxă Rusă avea legături cu anglicanii încă din secolul al XIX-lea.
Războiul I Mondial a pus mai viu problema legăturii dintre Bisericile Ortodoxe şi
celelalte confesiuni, pentru a acţiona în favoarea unei lumi mai bune. Amintim, în acest
sens, iniţiativa Mitropolitului Dorotei al Gruziei, locţiitorul patriarhului ecumenic, care
dă şi un program pentru mişcarea ecumenică. în şedinţa din 10 ianuarie 1919, Dorotei
prezidează Sinodul patriarhal. Urma să se cerceteze iniţiativa unirii Bisericilor. Se
cuvenea ca apelul pentru unire să pornească de la Biserica Constantinopolului. Comisia
a înaintat un referat pe care Sinodul Patriarhal 1-a aprobat în noiembrie, 1919.
În ianuarie 1920, Dorotei trimitea Bisericilor o enciclică pentru pregătirea unirii
pe teren practic, referindu-se la schimbarea calendarului, la schimbul de scrisori
teologice şi convocarea unor congrese creştine mondiale referitoare la diferenţele
confesionale: înmormîntarea necreştinilor, interzicerea prozelitismului etc. Enciclica a
fost primită favorabil de toate Bisericile. Eforturi făcuseră şi protestanţii. Bisericile
asistaseră la măcelul războiului şi uciderea credincioşilor lor. Ideea de unire prinde tot
mai mult teren. Iau fiinţă o serie de organizaţii creştine, „internaţionalele creştine”, între
care: Alianţa Evanghelică (1846), Uniunea Creştină a lui Vladimir Guette, Asociaţia
Bisericilor Anglicane şi Răsăritene (1864), Conferinţa Internaţională a Misiunilor,
Alianţa Bisericilor Reformate, Uniunea. de la Utrecht şi Parlamentul Religiilor de la
Chicago (1893). Au urmat apoi alte organizaţii protestante.
Anul 1910 este un an important pentru apuseni, datorită apelului lansat de
Conferinţa Misionară Mondială din Edinbourgh, prin care un delegat al Bisericilor tinere
din Orient a spus că separaţiile creştine ruinează credibilitatea Evangheliei.
Ctitorul ecumenismului este considerat Nathan Söderblom, Vicecancelar al
Academiei şi Arhiepiscop al Suediei, care studiase în Rusia, Germania, S.U.A., Anglia şi
Franţa, fiind laureat al premiului Nobel pentru pace. El a prezidat Conferinţa de Pace a
ţărilor nordice, în 1917. în 1918 a lansat ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru Pace şi
a convocat Conferinţa de la Stockholm, din 1925. Cel mai important moment pentru
precizarea sensului mişcării ecumenice este Conferinţa de la Stockholm, 1925.

6
2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) îşi are începuturile concrete în trei


mişcări creştine paralele, al căror izvor comun a fost Conferinţa Misionară Mondială de
la Edinbourgh, din 1910. Cele trei mişcări sunt:
1. Creştinismul Practic (Life and Work);
2. Credinţă şi Constituţie (Faith and Order);
3. Mişcarea misionară.
Creştinismul Practic care dorea o unitate creştină în plan orizontal, al acţiunilor
sociale, a început cu Conferinţa de la Stockholm (19-30 august 1925). Au participat 680
de deţagaţi din 37 de ţări şi 31 de Biserici şi confesiuni creştine. Biserica Ortodoxă a fost
reprezentată de delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice din Coristantinopol, ai Bisericilor din
Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România. A participat
Biserica Anglicană şi toate Bisericile protestante.
Al doilea moment este Conferinţa Internaţională de la Oxford, a organizaţiei
“Viaţă şi Acţiune” din 1937, prezidată de Dr. Bell. Au fost prezenţi reprezentanţi din 45
de ţări şi 125 de Biserici şi confesiuni. Au fost temperate excesele sociologice ale
protestanţilor, iar ideea de Biserică ocupă un loc central în discuţiile teologice. S-a
hotărât înfinţarea CEB. In 1938, Consiliul Universal Creştin pentru Viaţă şi Acţiune
predă programul noului Comitet provizoriu al CEB.
A doua mişcare este Credinţă şi Constituţie. Această direcţie urmărea
colaborarea Bisericilor pe teren practic, dar şi apropierea pe teren dogmatic a Bisericilor
şi confesiunilor. Prima conferinţă a avut loc la Lausanne (3-21 august 1927). Au
participat 400 de delegaţi din 100 de comunităţi creştine. Dintre ortodocşi au participat
reprezentanţii Patriarhiei ecumenice, ai Bisericilor Alexandriei, Ierusalimului, Ciprului,
Greciei, Iugoslaviei, României, Bulgariei, Poloniei şi Georgiei. A lipsit delegaţia
Bisericii Ortodoxe Ruse. în centrul acestei Conferinţe au stat problemele fundamentale
ale Bisericii: Mărturisirile de credinţă, Taine, ierarhie ş.a. Conferinţa constituie începutul
cel mai consistent din punct de vedere doctrinar al CEB.
Următoarea conferinţă a acestei mişcări şi direcţii este cea din 3-19 august 1937
de la Edinbourgh, sub preşedenţia arhiepiscopului anglican William Temple de York şi
Canterbury. S-au discutat următoarele probleme dogmatice:
1. Despre har;

7
2. Despre Biserică şi cuvântul lui Dumnezeu;
3. Despre Taine şi Preoţie;
4. Despre unitatea Bisericilor în viaţă şi cult.
Al treilea moment al acestei a doua direcţii a fost la Utrecht, în 1938, sub numele
„Comitetul celor 14”. Aici are loc unirea acestei direcţii cu Creştinismul Practic.
Conferinţa elaborează Constituţia CEB. La Utrecht s-a constituit un Comitet Provizoriu
al CEB. S-a precizat ca organizaţia Credinţă şi Constituţie să-şi păstreze o oarecare
autonomie, având un obiectiv foarte sensibil: ajutorarea prizonierilor şi reconstrucţia
după război.
În 1946 are loc Adunarea de la Geneva unde sunt aleşi cinci preşedinţi ai CEB şi
un secretar în persoana lui A. Wisser’t Hooft, Secretar General.
Constituirea definitivă a CEB a avut loc la Amsterdam, în 22 august 1948. Au
luat parte 351 de delegaţi din 147 de Biserici.

3. CEB şi misiunea creştină

CEB a elaborat un document ecumenic referitor la misiunea creştină în anul


1982, intitulat Misiune şi Evanghelizare. Având în vedere diversitatea mărturiei creştine
în tradiţii şi confesiuni diferite, în parohii sau ordine monahale, documentul sintetizează
şapte elemente structurale prin care se' exprimă misiunea creştină:
1. Convertirea înseamnă în perspectiva acestui document “recunoaşterea şi
acceptarea printr-o decizie personală a domniei mântuitoare a lui Hristos” şi “întâlnire
personală mediată de Duhul Sfânt cu Hristos cel viu, primind iertarea de la El şi
acceptând personal chemarea de a fi ucenic al lui Hristos într-o viaţă de slujire”.
Convertirea vizează totalitatea vieţii creştine, în însăşi condiţia istorică, politică, socială a
omului. Totuşi, documentul eludează dimensiunea sacramentală şi eclesială, comunitară
a convertirii, resimţindu-se puternic influenţa protestantă. Omul devine creştin prin
Botez, Mirungere şi Euharistie nu doar prin convertire, precum Sf. Apostol Pavel care,
după vederea lui Hristos pe calea spre Damasc, a fost trimis la preotul Anania pentru a
primi naşterea din apă şi din Duh, Botezul.
2. Evanghelia în toate aspectele vieţii. Documentul arată că în Biblie (Isaia, 58,
6-7; Oseea, 6, 4-6) viaţa religioasă “nu a fost niciodată limitată la templu sau izolată de
viaţa cotidiană”, în sensul că sentimentul şi experienţa religioasă pătrund întreaga fiinţă a
omului care se raportează la ceilalţi semeni cu conştiinţa prezenţei mântuitoare a lui
Dumnezeu în viaţa personală a creştinului despre care acesta mărturiseşte în comunitatea
umană întreagă şi în toată istoria umanităţii. Viaţa religioasă nu se reduce la o dimensiune
privată aşa cum a fost înţeles reducţionist, arbitrar acest aspect structural şi esenţial al
umanului de către spiritul raţionalist al modernităţii, ci ea în creştinism, ca expresie
eclesială, ca Biserică, are menirea şi rostul de a exista şi a se manifesta public, vizibil. De
aceea, Biserica şi membrii ei există public şi se adresează deschis oamenilor cu diversele
lor probleme, “inclusiv de a interpela lumea ştiinţifică spre o a îndrepta spre Hristos în
care s-a revelat întreaga umanitate şi care este înţelepciunea lui Dumnezeu, centrul
creaţiei, “capul peste toate lucrurile” (Efeseni, 1, 10, 22). Existenţa oamenilor este şi
trebuie să fie una teologică în mod integral în experienţa lor spirituală, de rugăciune şi de
comuniune sacramentală şi euharistică cu Hristos dar, în acelaşi timp, aceasta trebuie să se
manifeste şi în realitatea post-liturgică, adică în sfera activităţilor diverse din societatea

8
umană, în activităţile umane din instituţiile sociale şi profesionale, care trebuie să
dezvăluie “o semnificaţie divină” a oricărui act uman spre slava lui Dumnezeu.
3. Biserica şi unitatea ei în misiunea lui Dumnezeu. Textul ecumenic afirmă că
“misiunea creştină este lucrarea Trupului lui Hristos în istoria umanităţii - o continuitate a
Cincizecimii”, un proces continuu de reînnoire al Bisericilor prin celebrarea euharistică spre
reconcilierea tuturor în Hristos. între factorii importanţi pentru dinamizarea vieţii creştine,
în unitate, sunt enumeraţi: recunoaşterea comună a autorităţii Sfintei Scripturi şi a
simbolurilor de credinţă ale Bisericii vechi şi o convergenţă în afirmaţiile doctrinare
referitoare la bazele credinţei creştine. Se accentuează rolul comunităţii creştine locale ca
“instrument vital în împlinirea vocaţiei misionare a Bisericii”.
4. Misiunea după modelul lui Hristos. Documentul misionar ecumenic,
inspirându-se din slujirea lui Hristos, aşa cum o relatează Evangheliile, propune
comunicarea mesajului creştin în termeni de “relaţii interpersonale când Duhul Sfânt
stimulează credinţa” iar Evanghelia este înţeleasă “prin împărtăşirea durerilor şi
bucuriilor vieţii, prin identificarea cu oamenii în condiţiile lor de viaţă”.
5. Vestea Bună pentru cei săraci. Astăzi o mare parte din populaţia lumii este
săracă, trăieşte în condiţii de mizerie materială şi este victimă a opresiunii şi a unei ordini
economice nedrepte sau a unei nedrepte distribuţii a puterii politice. Mare parte a acestei
populaţii a lumii a treia nu cunoaşte Evanghelia care trebuia să-i fie vestită pentru a face
dreptate. Textul arată că “Biserica lui lisus Hristos este chemată să predice Evanghelia
celor săraci după exemplul Domnului ei, Care S-a întrupat ca sărac, a trăit ca unul dintre
ei şi le-a promis împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea, o dimensiune a evanghelizării o
reprezintă solidaritatea cu cei ce se află în lipsuri şi în suferinţă, care este de fapt un “test
de credibilitate”, o acţiune particulară ce angajează practic în slujirea celor slabi, săraci,
marginalizaţi prin întâlnirea cu ei şi eliberarea lor prin Evanghelie. în acest capitol al
documentului ecumenic se degajă elemente din teologia eliberării, aspecte care sunt
specifice Bisericii în lucrarea ei filantropică, însă viaţa creştină în integritatea ei nu poate
fi înţeleasă fără componenta spirituală, accentuată de Ortodoxie.
6. Misiune în cele şase continente. Deşi Europa şi America sunt creştinate, textul
ecumenic, abordând misiunea creştină într-o perspectivă dinamică şi holistă afirmă că
“peste tot Bisericile sunt într-o situaţie misionară”, aceasta mai ales în lumea occidentală
secularizată. După secole de viaţă creştină, Occidentul astăzi “este organizat fără referinţă
la valorile creştine”. Conform documentului, “fiecare congregaţie locală are nevoie de
conştiinţa catolicităţii sale care vine din participarea ei în misiunile Bisericii lui Iisus
Hristos în alte părţi ale lumii”. Din punct de vedere ortodox, esenţa catolicităţii Bisericii
constă în plenitudinea credinţei aşa cum este definită de Sfânta Tradiţie, adică dreapta
învăţătură şi experienţa pnevmatică în Duhul lui Hristos, mediată de preoţia sacramentală
a Bisericii, semn al continuităţii neîntrerupte de la Cincizecime până astăzi a lucrării
mântuitoare a lui Hristos în Biserica Sa. Biserica a condamnat învăţăturile greşite,
ereziile care falsifică adevărul. în perspectiva dialogului ecumenic, problema ereziilor nu
se mai pune pentru că în protestantism există tot atâtea adevăruri câte teologii există. Se
vorbeşte de pluralism religios în sensul democraţiilor liberale. Aşa cum se afirmă în
răspunsul ortodox la documentul ecumenic înţelegerea şi viziunea comună-a C.E.B., în
protestantism, care deţine ponderea în C.E.B. “nu există o înţelegere normativă şi
obligatorie a Tradiţiei” şi, de aceea, noţiunea de erezie prin care Biserica a respins
învăţăturile greşite care periclitau integritatea credinţei şi sensul mântuirii nu are

9
relevanţă, nu se impune şi orice opinie teologică este acceptată, permisă. C.E.B. nu
utilizează noţiunea de erezie şi o înlocuieşte cu noţiunea vagă de pluralism, ceea ce
implică diversitate de opinii, de tradiţii din care unele nu sunt acceptabile în perspectiva
ortodoxă. Se relativizează astfel credinţa creştină însăşi prin limbaj inclusivist. La
întrunirea ecumenică de la Centrul ortodox al Patriarhiei de la Chambessy (19-24 iunie
1995), ca răspuns la concepţia dr. Konrad Raiser, secretar general C.E.B., că acest
organism creştin mondial este o “comuniune de Biserici cu un rol unic în mişcarea
ecumenică”, mitropolitul Ioan de Pergam arată că Biserica este o “entitate istorică,
eshatologică, relaţională şi sacramentală”. Cu alte cuvinte, fiinţa Bisericii nu se va
structura, nu poate fi plasată undeva, într-un orizont al aşteptării, spre un viitor
imprevizibil, ea realizându-se prin convergenţa spre unitate în diversitate a tuturor
confesiunilor şi grupurilor creştine existente, ci Biserica există de la Cincizecime, ca
instituţia teandrică a mântuirii, a sfinţirii oamenilor şi a vieţii lor în Hristos Mântuitorul.
De aceea, Ortodoxia se înţelege pe sine şi se oferă ca Biserica cea una şi această viziune
va fi întotdeauna “criteriul călăuzitor pentru participarea ortodoxă în mişcarea
ecumenică”. Pe de altă, parte Ortodoxia este expresia catolicităţii Bisericii, a actualizării
integrale a misterului lui Hristos în comunitatea locală prin Tainele Bisericii şi
comuniunea credincioşilor cu Hristos iar înţelegerea sensului profund al Ortodoxiei în
creştinătate este unica şansă de unitate creştină autentică. Misiunea ortodoxă are deci o
dimensiune universală, ecumenică, pentru că Ortodoxia nu trimite doar misionari, ci ea
are ca obiectiv misionar principal structurarea unei comunităţi eclesiale locale, expresia
plenară a Trupului lui Hristos. Actualmente există un aşa-numit moratoriu în ceea ce
priveşte misiunea creştină, “moratoriul” misiunilor occidentale, cărora li se reproşează că
odată cu creştinarea, cu Evanghelia, au exportat şi un sistem social, politic şi economic
aferent, eliminând specificul local, cultura şi tradiţiile proprii ale populaţiilor
evanghelizate. Pe de altă parte, misiunea în sensul clasic al acesteia, creştinarea
necreştinilor trebuie să se manifeste mai mult ca dialog interreligios. Ea ar trebui să se
limiteze doar la o coabitare cu tradiţii religioase necreştine diverse, renunţând la
convertirea oamenilor la Hristos, ceea ce este o atitudine demisionară, inadmisibilă
teologic, eclesial. Istoria şi tradiţia creştină ne arată foarte clar că nu pot coexista viaţa
creştină autentică şi reminiscenţe idolatre păgâne. Convertirea la Hristos înseamnă
“metanoia”, “o schimbare radicală a conştiinţei, o nouă atitudine fundamentală, o nouă
scară de valori” la capătul căreia tronează Hristos Fiul lui Dumnezeu antrenează, prin
credinţa şi încrederea în El, “o reinterpretare şi o convertire a omului întreg” care prin
credinţa în Hristos îşi formează o concepţie total nouă despre existenţă. Prin misiunile
occidentale, ca aspect pozitiv al lor, Hristos a fost propoveduit la populaţii necreştine.
Reprezentând uneori şi interese politice occidentale, misiunile au făcut prozelitism chiar
în spaţiul ortodox, ceea ce este un aspect negativ. Misiunile occidentale în Bisericile
Ortodoxe sunt la originea unor tensiuni, ce reizbucnesc după perioade mai îndelungate de
timp. In acest sens, menţionăm crizele în creştinism generate de uniatism sau de
evanghelizatorii occidentali neoprotestanţi, formaţi în centre de misiune rupte de tradiţia
vie a Bisericii şi care proclamă un creştinism mai curând secular şi un Hristos separat de
învăţătura dogmatică şi experienţa spirituală creştină bimilenară.
7. Mărturia printre oamenii de alte credinţe religioase. Documentul certifică
existenţa unui pluralism religios în lume, o realitate de astfel ce se poate identifica în
întreaga istorie umană. Creştinismul reprezintă astăzi, după aproape 2000 de ani de

10
propoveduire a Evangheliei aproximativ 1/3 din populaţia globului pământesc iar
mutaţiile social-politice şi economice din “societatea deschisă” au dus la o coexistenţă
între oameni ce aparţin unor diverse orizonturi religioase. Creştinii coexistă în mediul lor
consacrat de o istorie creştină bimilenară cu oameni de alte religii, cu alte concepţii
filosofice şi religioase cu care comunică, respectându-le propria lor tradiţie religioasă pe
care aceştia o contextualizează într-un spaţiu unde sunt nevoiţi să-şi ducă existenţa
cotidiană, rupţi de ansamblul tradiţiei lor religioase. De aceea, datoria creştinilor este de a
transmite mesajul Evangheliei, al mântuirii oamenilor de către Dumnezeu în Iisus Hristos
fiecărui om şi fiecărui popor. Astăzi, creştinii, pe de o parte, mărturisesc credinţa lor în
Hristos în contextul unei vecinătăţi alcătuite din oameni care împărtăşesc alte convingeri
religioase şi ideologice, aceasta datorită liberei circulaţii a oamenilor şi a ideilor, iar pe de
altă parte, şi secularizării societăţii, mai ales în Occident. De aceea, cu toate deosebirile
interconfesionale între creştini, mărturia lor trebuie să fie unică spre a convinge pe
necreştini, pe cei atei sau indiferenţi religios “despre prezenţa lui Dumnezeu în Hristos” şi
despre mântuirea prin El. Temeiul absolut al acestei mărturii decurge din convingerea
absolută că Dumnezeu este Creatorul întregului univers şi că El s-a lăsat mărturisit cu
adevărat. în orice timp şi în orice loc prin Duhul Sfânt. Creştinii sunt invitaţi la unire cu cei
de alte credinţe spre a realiza “comunităţi ale libertăţii, păcii şi respectului reciproc”.
Experienţa creştină poate fi îmbogăţită prin întâlnirea cu membrii altor comunităţi religioase
ce manifestă zelos convingerile lor, prin credinţă vie şi mărturie puternică. De aceea,
încheie documentul ecumenic, “vocaţia misionară a Bisericii şi chemarea ei evanghelizatoare
nu va rezista în confruntarea cu realităţile grele ale vieţii cotidiene dacă nu este susţinută cu
credinţă, o credinţă întemeiată pe rugăciune, contemplare şi adorare” ce încorporează activ
în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt umanitatea şi care este cea mai mare binecuvântare a
împărăţiei lui Dumnezeu şi motivaţia misionară creştină esenţială.

11
Bibliografie

1. Bria, Ion, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982. 19. Bria, Ion, Destinul
Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.
2. Cloșcă, Ciprian Marius, Ortodoxia și noile mișcări religioase, Lumen, Iași, 2009
3. Himcinschi, Mihai, Biserica în Societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
4. Petraru, Gheorghe, Ortodoxie şi Prozelitism, Trinitas, Ed. Mitropoliei şi Bucovinei, Iaşi, 2000.
5. Petraru, Gheorghe, Teologie fundamentală şi misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi,
2006.
6. Petraru, pr. dr. Gheorghe, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasiliana
98, Iași, 2006,
7. Radu, Dumitru, Îndrumări misionare, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1986.

12