Sunteți pe pagina 1din 8

Curs nr.

1
Înotul terapeutic - mijloc asociat al kinetoterapiei.
Înotul sportiv versus înotul terapeutic (asemănări/deosebiri)

1.1. Înotul terapeutic - mijloc asociat al kinetoterapiei. Înotul terapeutic sau


hidrogimnastica, cum mai este denumită, poate fi considerat mijloc asociat al kinetoterapiei,
ca urmare a numeroaselor valențe/influențe pe multiple planuri ce au incidență asupra
organismului uman al practicanților, fapt ce îi conferă statutul de disciplină de bază în aria
curriculară a facultăților de educație fizică și sport dar și a celor de științe medicale.
Înotul terapeutic este utilizat în scopul recuperării neuro-motorii, în tratamentul unor
afecțiuni nervoase, cardio-vasculare, respiratorii etc., folosirea lor fiind făcută la
recomandarea medicilor. De asemenea, se mai poate utiliza înotul și formele de hidroterapie
ca mijloace esențiale în relaxarea și refacerea potențialului psiho-fizic în urma eforturilor
prestate de sportivii de performanță. Înotul cu caracter terapeutic se practică în bazine special
construite cu apă încălzită, dar se poate practica și în aer liber sau în ape deschise.
Hidrokinetoterapia/hidrogimnastica reprezintă un ansamblu de exerciții fizice executate
în imersie (corpul scufundat parțial în apă) în scopul reeducării unor deficiențe fiziologice,
motrice, atitudinale/posturale etc., prevalându-se de beneficiile unor factori mecanici, fizici
(mai ales cei termici) și chimici.
Kinetoterapia reprezintă un mijloc terapeutic al tratamentului complex de recuperare,
care utilizează un sistem de exerciții fizice cu acțiune asupra întregului organism,
materializate într-o formă și structură prestabilite în funcție de afecțiunea de care suferă
subiectul.
Tratată comparativ cu alte discipline ce au incidență asupra organismului uman,
hidrokinetoterapia beneficiază de un avantaj incomensurabil ce constă în faptul că exercițiile
fizice asociate acesteia pot fi executate de către orice persoană, indiferent de vârstă,
aptitudini, calități, capacități și capabilități motrice, disponibilitate afectiv-atitudinală și nu în
ultimul rând, de gradul de incapacitate motrică și de afectare a unor funcțiuni (psiho-motorie,
neuro vegetativă și morfo-funcțională).
Practicat în mediu acvatic, exercițiul fizic asociat înotului terapeutic, solicită, ca sarcină
motrică, musculatura întregului organism, mai mult decât în alte discipline sportive,
influențează și asigură în mod semnificativ, dezvoltarea tuturor funcțiilor organismului, cu
precădere cele ale sistemului respirator, cardiovascular și locomotor, activând, întreținând și
ameliorând marile funcțiuni vitale, influențează creșterea și dezvoltarea armonioasă prin
crearea, corectarea și menținerea unei ținute posturale corecte și frumoase.

1.2. Scurt istoric. Răspândirea înotului în lume este influențată de preocupările


oamenilor, condițiile geografice și de condițiile climaterice. Înotători foarte buni erau în
triburile africane care trăiau pe malurile lacurilor, iar polinezienii sunt cei de la care provine
tehnica înotului craul și arta surfing-ului. La unele popoare, cum ar fi indienii americani
precolumbieni, înotul era cunoscut și practicat în mod curent, acesta fiind prezent chiar și în
cadrul unor ceremoniale religioase.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică. Primele atestări ale înotului sunt
desenele de pe zidurile cetății Vadi Sari din deșertul libian cu o vechime de 9000 de ani, ce
prezintă oameni înotând.
Referințe scrise datează din jurul anului 2000 î.Hr. În Grecia antică, înotul se practica și
era folosit în educația fizică a tinerei generații, precum și în scop utilitar.
Grecii se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureților, stridiilor etc., pentru verificarea
și repararea chilelor vaselor, iar unele descoperiri arheologice atestă că la romani înotul s-a
practicat în scop militar dar și igienic, în terme unde erau construite bazine în care apa avea
temperatură diferită.
Alte documente dovedesc faptul că în Japonia anului 36 î.Hr. se organizau mari
competiții de înot, iar la curtea imperială din Beijing se făceau demonstrații de înot.
Unele informații transmise de-a lungul vremii atestă că în Anglia, în anul 730 d.Hr. au
fost organizate întreceri de înot la Beawulf Epos.

1.3. Exercițiul fizic în hidrokinetoterapie. Exercițiul fizic executat în condiții de apă


obișnuită (bazin de înot, lac, râu etc.), în scop de reeducare, poartă denumirea de
hidrokinetoterapie; același exercițiu însă, utilizat în apă de mare sau ape minerale capătă
denumirea de kinetobalneoterapie.
Talasoterapia reprezintă o altă formă de manifestare a hidrogimnasticii, aceasta constând
în utilizarea apei de mare și a climatului marin, în egală măsură, în scop terapeutic.
Tratată comparativ cu alte discipline ce au incidență asupra organismului uman,
hidrokinetoterapia beneficiază de un avantaj incomensurabil ce constă în faptul că exercițiile
fizice asociate acesteia pot fi executate de către orice persoană, indiferent de vârstă,
aptitudini, calități, capacități și capabilități motrice, disponibilitate afectiv-atitudinală și nu în
ultimul rând, de gradul de incapacitate motrică și de afectare a unor funcțiuni (psiho-motrice,
neuro-vegetativă și morfo-funcțională).
Practicat în mediul acvatic, exercițiul fizic asociat înotului terapeutic, solicită, ca sarcină
motrică, musculatura întregului organism, mai mult decât în alte discipline sportive,
influențează și asigură în mod semnificativ, dezvoltarea tuturor funcțiilor organismului, cu
precădere cele ale sistemului respirator, cardiovascular și locomotor, activând, întreținând și
ameliorând marile funcțiuni vitale, influențează creșterea și dezvoltarea armonioasă prin
crearea, corectarea și menținerea unei ținute posturale corecte și frumoase.
Execuția unor mișcări/exerciții fizice în condiții de imersie, neobișnuite, ajută la
dezvoltarea conduitei locomotorii a întregului organism dar și segmentar, dezvoltă
coordonarea și orientarea în spațiu, având astfel un impact major și asupra sferei psihice a
individului, însă impactul cel mai elocvent asupra organismului uman este acela de
recuperare a unor funcțiuni, segmente, sisteme și organe, degradate/distruse ca urmare a unor
accidentări și asigurare a condițiilor de reluare a activităților de zi cu zi, în parametri optimi.
Practicate în cunoștință de cauză, în mod regulat și programat, în conformitate cu gradul
de degradare postraumatică și nu numai, exercițiul fizic specific/asociat hidrokinetoterapiei
concură/ajută la corectarea unor deficiențe fizice de diferite etimologii, reducând într-o
măsură considerabilă, unele deficiențe motorii.

1.4. Efectele exercițiului fizic în hidrokinetoterapie.


1. Caracterul analitic al exercițiilor din gimnastica de bază oferă posibilități multiple și
eficiente de acționare selectivă asupra unor segmente sau regiuni ale corpului în apă, funcție
de obiectivele urmărite.
2. Utilizarea în scop terapeutic a exercițiilor fizice în apă, cu un conținut specializat de
reeducare funcțională, conduce la corectarea deficiențelor fizice, refacerea volumului și
proprietăților aparatului muscular, redarea mobilității normale în articulațiile cu mișcări
reduse, tonifierea în condiții de scurtare a grupelor musculare.
3. Pentru atingerea obiectivelor stabilite, în mediul acvatic se vor folosi ca mijloace de
acționare: poziții și exerciții statice dar și dinamice, preluate din gimnastica de bază, adaptate
la scopul urmărit/prestabilit, funcție de afecțiunea și particularitățile fiecărui pacient în parte.
4. Exercițiile fizice utilizate în înotul terapeutic, dar și înotul sportiv ca atare, oferă
tuturor practicanților posibilități multiple de relaxare și refacere după un travaliu fizic, psihic
și profesional excesiv.
În mod excepțional, sportivii de performanță își recapătă forțele mult mai repede după
efectuarea unei ore de înot relaxant.
Întrucât exercițiul fizic specific înotului angrenează toate grupele musculare, calitățile
motrice de bază, speciale (specifice) și combinate capătă noi valențe dezvoltându-se: viteza,
forța, rezistența, îndemânarea, mobilitatea.
Beneficiile practicării cu regularitate a înotului sportiv, dar și a celui terapeutic se
răsfrâng, prin efectele benefice, și asupra calităților psihomotrice și psihice cum ar fi curajul,
perseverența, dârzenia, voința, stăpânirea și încrederea în sine etc.
Pe lângă efectele benefice ale practicării hidrokinetoterapiei menționate anterior, pot fi
enumerate și cele care rezultă în urma efectelor portanței hidrostatice ce acționează asupra
organismului în timpul efectuării exercițiilor fizice în mediul acvatic.
Astfel, datorită faptului că mișcările sunt efectuate în condiții de descărcare, cu
amplitudine foarte mare și cu solicitare musculară redusă, spre foarte mică, se constată/obține
o scădere a presiunii intra-articulare, cu diminuarea durerii, musculatura se relaxează,
ortostatismul se menține iar pacientul își poate relua mersul, crește gradul de coordonare a
mișcărilor, astfel încât acesta își poate mobiliza segmentar grupele musculare care prezintă
contracturi, pozițiile vicioase ale corpului pot fi influențate favorabil, articulațiile dureroase
se pot mișca fără un efort evident/vizibil, iar retracțiile capsulare și ligamentare sunt ușurate.
Practicarea înotului terapeutic, în mod sistematizat, dirijat și controlat de către specialiști
din domeniu, conduce, indubitabil, la ameliorarea unor afecțiuni/boli de genul afecțiunilor
neurologice ca paralizii, pareze, hemipareze sechelare, poliomielita, afecțiuni post traumatice,
afecțiuni reumatismale degenerative, reumatisme articulare cronice, afecțiuni cardiovasculare
și nu în ultimul rând, unele deficiențe segmentare sau globale ale aparatului locomotor.

1.5. Portanța hidrostatică. Potrivit principiului lui Arhimede, portanța hidrostatică


reprezintă forța verticală care acționează de jos în sus asupra unui corp solid ce este cufundat
într-un fluid aflat în repaus, această forță fiind egală cu greutatea volumului de lichid
dislocuit de respectivul corp.
Asupra corpului aflat în imersie, pe lângă forțele implicate direct în mecanismul de
plutire (greutatea corpului, respectiv portanța hidrostatică), în deplasare acționează forțe care
se opun înaintării, respectiv portanța hidrodinamică pe verticală și rezistența hidrodinamică.
Urmare a efectului portanței hidrostatice, greutatea corpului aflat în imersie totală este
considerabil scăzută, aceasta ajungând la 8,8%, într-o apă obișnuită, iar într-o apă sărată
aceasta poate ajunge la 6-7% din greutatea reală.
Această pierdere aparentă a greutății conduce la o serie întreagă de efecte benefice, înotul
terapeutic, alături de gimnastica medicală și de recuperare, reprezentând disciplinele cu aport
covârșitor la ameliorarea unor disfuncții/atitudini/afecțiuni, corectarea unor malformații
înăscute/dobândite, refacerea unor structuri morfo-funcționale cauzate de diverse
traumatisme.

1.6. Respirația acvatică.


Activitatea respiratorie (respirația) reprezintă actul mecanic biunivoc în relația cu mediul
înconjurător (funcționează ca o pompă aspiro-respingătoare), involuntar/voluntar, automatizat
dar și conștient, aflat sub control nervos central (SNC) dar și periferic (SNV), prin
intermediul căruia o anumită cantitate/volum de aer pătrunde în cavitatea pulmonară în
vederea asigurării oxigenului necesar tuturor reacțiilor oxidative ale organismului, de la nivel
tisular și până la nivelul macromolecular.
Respirația acvatică/subacvatică este un act fiziologic, eminamente voluntar deoarece se
desfășoară în condiții diferite față de cele obișnuite.
Controlul respirației acvatice reprezintă chintesența parcursului practico-metodic de
însușire a tehnicii procedeelor sportive de înot.
De modul în care se realizează coordonarea între respirație și exercițiul fizic/actul motric
specific înotului depinde, într-o proporție covârșitoare, capacitatea de învățare/asimilare
corectă a tehnicii de vâslit în fiecare procedeu în parte.
Învățarea corectă a actului respirator acvatic presupune parcurgerea metodică a unor
exerciții succesive de respirație:
Pe uscat
- Inspirații și expirații prelungite;
- Inspirație specifică (pe gură) urmată de expirație specifică înotului (pe nas și gură);
- Inspirație - apnee - expirație;
- Inspirație specifică - apnee prelungită - expirație completă;
În apă mică și adâncă
- Spălarea feței cu apă;
- Introducerea feței în apă;
- Bolborosirea apei la suprafață cu sprijin pe brațe la marginea bazinului;
- Expirație forțată spre un obiect mic plutitor;
- Apnee cât mai prelungită, inspirație pe gură, scufundarea feței în apă și eliberarea
treptată a aerului în apă pe nas;
- Inspirație pe gură, scufundarea feței în apă și eliberarea treptată aerului în apă pe gură
și pe nas;
- Plutire ghemuită în ”poziția dop”.

1.7. Plutirea în mediul acvatic.


Fiind guvernată de aplicarea principiilor didactice ale conștientizării, intuiției,
accesibilității, individualizării, sistematizării și însușirii temeinice, lecția de înot parcurge
traseul metodic logic, care asigură bagajul motric necesar rezolvării sarcinii motrice date -
exercițiul fizic de vâslire complex cu brațele și picioarele, coroborat/aflat în strânsă
coordonare cu actul respirator.
Asimilarea/însușirea procedeelor de înot are la bază succederea unor secvențe logice de
învățare, numite verigi.
Veriga în care se însușește actul plutirii pe apă prezintă o importanță deosebită, aceasta
stând la baza tuturor secvențelor/actelor motrice ulterioare.
Exerciții pentru însușirea plutei pe apă:
a) Pe uscat:
- culcat facial cu brațele sus;
- culcat dorsal cu brațele sus.
b) Exerciții în apă:
- poziția dop - plutire ghemuită la marginea bazinului;
- cu sprijin la sparge-val, pluta pe piept;
- pluta pe piept cu menținere în apnee prelungită;
- menținerea poziției de plută pe piept, alternând fazele respirației;
- cu sprijin la sparge-val, pluta pe spate;
- pluta pe spate cu menținere în apnee prelungită;
- menținerea poziției de plută pe spate, alternând fazele respirației.

1.8. Alunecarea pe apă.


Potrivit principiului continuității, plutirea pe apă este urmată, firesc, de alunecarea pe
apă.
Succesiunea metodică de predare împrumută acte motrice de la elementul tehnic anterior
(plutirea), pe care le completează cu elemente noi, specifice alunecării:
- poziția pluta pe piept, în apnee, cu împingere la zidul bazinului, alunecare pe apă;
- poziția pluta pe piept, apnee, mâinile sprijinite pe plută;
- poziția pluta pe piept, expirație treptată, alunecare pe apă;
- poziția pluta pe piept, expirație treptată, bătaie de picioare craul;
- alunecare cu mâinile sprijinite pe plută, bătaie de picioare;
- poziția pluta pe spate, alunecare pe apă;
- poziția pluta pe spate, cu bătaie de picioare spate;
- poziția pluta pe spate, cu pluta sub ceafă, alunecare pe apă;
- alunecare pe apă, cu pluta sub ceafă, bătaie de picioare;
- alunecare pe apă cu pluta pe genunchi;
- alunecare pe apă cu pluta pe genunchi, bătaie de picioare.

1.9. Înotul sportiv versus înotul terapeutic (asemănări/deosebiri). Condițiile vieții au


fost cercetate în continuu de-a lungul existenței omenirii, și s-au tras concluzii permanent
valabile, cum ar fi cea de ”minte sănătoasă într-un corp sănătos”. Pornind de la această
premiză trebuie să recunoaștem, că cea mai mare comoară a fiecăruia dintre noi este sănătatea
fizică și mentală proprie, iar una dintre responsabilitățile principale ar fi să-i educăm pe copii
să-și trăiască viața astfel încât să-și ocrotească sănătatea.
Din întreaga constelație a disciplinelor sportive existente, unele chiar din antichitate, și
până în prezent, înotul este considerat a fi unul dintre cele mai complexe și mai eficiente
sporturi, poate fi practicat deopotrivă de adulți și copii și nu are contraindicații majore, acesta
reprezentând rezervele tipice majorității sporturilor.
Înotul dezvoltă foarte bine calitățile motrice de bază cum ar fi viteza, îndemânarea,
rezistența și forța.
Fiind o activitate socială prin excelență, sportul în general, și înotul în special, dezvoltă,
ca mijloc de educație, trupul, mintea și gustul pentru frumos. Acest sport sporește capacitatea
de coordonare, eleganță în mișcări, viteză de reacție, tonifică în egală măsură mușchii, inima
și plămânii.
De asemenea, trebuie subliniat că este sportul tuturor vârstelor. Poate fi practicat de la
copii cu o vârstă fragedă, la vârstnici sau la persoanele care datorită condiției fizice, nu au
acces la alte sporturi, într-un mediu plăcut. Înotul a căpătat și o bine meritată reputație
terapeutică sau corectivă, fiind cel mai răspândit și eficient, susținând astfel teza existenței
sportului pentru sănătate, constituindu-se chiar într-o procedură aparte, hidrokinetoterapia
(tratamentul prin mișcare în apă caldă). Înotul este considerat astăzi medicament de elecție,
ca urmare a efectelor uneori miraculoase, tonificând sistemul nervos și muscular.

1.10. Efectele înotului sportiv în plan psiho-morfo-fiziologic:


- influențează/potențează/dezvoltă puternic calitățile motrice de bază, speciale/specifice și
combinate (viteză, rezistența, forța, îndemânarea, mobilitatea);
- asigură dezvoltarea aparatelor și sistemelor respirator, cardiovascular, locomotor
osteotendinos și articular;
- creștere/dezvoltare fizică armonioasă și formarea unei atitudini corecte/frumoase;
- formează și dezvoltă curajul, stăpânirea de sine, echilibrul emoțional, voința și
perseverența, dorința de victorie, caracterul și personalitatea, spiritul de fair play;
- dezvoltă coordonarea și orientarea în spațiu.

1.11. Efectele înotului terapeutic în corectarea unor deficiența morfo-structurale,


fiziologice și atitudinale:
- urmare a caracterului analitic al mișcărilor se poate acționa selectiv asupra unor
segmente sau regiuni ale organismului, funcție de obiective;
- conținutul specializat al exercițiilor fizice utilizate în scop terapeutic, în mediu acvatic,
contribuie la reeducarea funcțională, corectarea deficiențelor fizice, refacerea volumului și
proprietăților aparatului osteo-tendino-muscular, redarea mobilității normale în articulațiile
cu mișcări reduse/deficitare, tonifierea în condiții de scurtare/alungire a grupelor musculare;
- reducerea stării de oboseală după un efort intens (fizic/psihic) prin inducerea stării de
relaxare;
- portanța hidrostatică face ca mișcările efectuate în mediul acvatic să beneficieze de
”descărcare” - diminuarea durerii, cu amplitudine mare și solicitare musculară extrem de
mică, fapt ce conduce la scăderea presiunii intraarticulare, relaxarea musculaturii, menținerea
ortostatismului, pacientul reluându-și mersul, creșterea posibilității de mobilizare segmentară
a grupelor musculare ce prezintă contracturi, influențarea favorabilă a pozițiilor vicioase ale
corpului, scăderea efortului și a senzației de durere în articulațiile dureroase,
influențarea/ușurarea retracțiilor capsulare și ligamentare.
Privită drept ansamblu complet de tehnici pasive și active de reeducare, executate cu
subiecții în imersie, hidrokinetoterapia utilizează/beneficiază de acțiuni specifice care nu
trebuie să fie privite ca o formă de pregătire sau continuatoare a terapiei prin mișcare
efectuată pe uscat în sala de gimnastică, dar nici drept o alternativă a acesteia.
Ideea este ca cele două forme să se completeze, una pe cealaltă, în cadrul aceleiași
ședințe de recuperare - eficiența fiind maximă.

1.12. Factori specifici ai hidrokinetoterapiei


1. Factorii mecanici:
- forța ascensională - portanța hidrostatică;
- rezistența apei;
- presiunea hidrostatică.
2. Factorul termic (temperatura de referință 34-35 grade):
- băi reci - 0-26 grade, temperatura corpului scade;
- băi neutre - 26-35 grade, nu influențează temperatura corporală;
- băi calde - cu temperatură cuprinsă între 35 și 38 de grade;
- băi hiperterme - cu temperatură mai mare de 38 de grade;
- băi intens hiperterme - cu temperatură între 38-45 grade.
3. Factorul chimic: - funcție de compoziția apei - acțiune mult mai complexă -
kinetobalneoterapie.

1.13. Tipuri de hidrogimnastică


Gimnastica convențională în apă, bazată pe mișcări simple, din gimnastica de bază,
executate în mediul acvatic, sub incidența factorilor specifici.
Aqua-power-training - constă în executarea unor exerciții fizice efectuate în apă,
utilizând unele obiecte sau greutăți.
Aquarobic - constă în mișcări simple, din gimnastica de bază, efectuate pe muzică în
mediul acvatic.
Aqua jogging - constă în alergarea prin apă, cu atingerea fundului bazinului.
Toate aceste forme de manifestare a hidrogimnasticii se pot realiza/utiliza/materializa,
funcție de condițiile materiale de care dispune fiecare unitate spitalicească în parte, dar mai
ales, funcție de afecțiunile fiecărui subiect/pacient.

1.14. Contraindicații ale hidrokinetoterapiei


Dacă efectele benefice ale hidrokinetoterapiei, identificate și analizate anterior, sunt de
necontestat, practica a demonstrat că există și unele contraindicații ale acesteia, printre care:
- afecțiuni dermatologice;
- afecțiuni articulare acute;
- crize comițiale (epileptice);
- afecțiuni neuropsihice;
- incontinență urinară;
- infecții în sfera o.r.l.;
- boli neoplazice;
- t.b.c. (nestabilizată);
- boli infecto-contagioase în fază acută;
- afecțiuni cardiovasculare grave;
- alergia la clor;
- vârstă înaintată.

1.15. Bazinele de înot/sălile de gimnastică


Există două tipuri de bazine:
A. Speciale, folosite în sanatorii, dotate cu pod plutitor, masă de reeducare înclinată, plan
înclinat, scaune, dotări ce sunt prestabilite la desfășurarea unor parcursuri metodice de
reeducare/refacere speciale.
B. Obișnuite, utilizate în mai multe scopuri, respectiv:
- Piscine cu dimensiuni mari, cu apă obișnuită, sărată, sulfuroasă, cu temperatură ridicată,
cu adâncimea medie a apei (0,80-1,30 m.), dotate cu bare de sprijin, sisteme de
ridicare/coborâre a subiectului în brancard, cu fundul bazinului drept sau înclinat;
- Piscine cu apă dulce (acoperite/descoperite), având diferite dimensiuni;
- Căzi dotate cu instalații de masaj, confecționate din ceramică, plastic, fibră de sticlă,
oțel inoxidabil.

1.16. Clasificarea bazinelor de înot în funcție de temperatura apei


- 25-28 grade, este temperatura optimă pentru realizarea performanțelor sportive;
- 26-30 grade, reprezintă temperatura recomandată pentru efectuarea unor exerciții cu
intensitate moderată;
- 28-32 grade, este temperatura favorabilă pentru executarea exercițiilor acvatice;
- Băi reci 0-26 grade Celsius cu efect de scădere a temperaturii corporale;
- Băi neutre 26-35 grade Celsius ale căror efecte nu influențează semnificativ temperatura
corpului;
- Băi calde peste 35 de grade Celsius;
- Băi hiperterme peste 38 de grade Celsius;
- Băi intens hiperterme peste 40 de grade Celsius, ce pot avea efecte nocive asupra
organismului.
Temperatura de 34-35 de grade Celsius oferă confort asupra organismului, aceasta
influențând durata exercițiilor, intensitatea efortului, ritmul și buna funcționare a tuturor
aparatelor și sistemelor organismului și, nu în ultimul rând, buna dispoziție a subiecților.

1.17. Efectele apei calde/termale asupra organismului


- vasodilatație periferică;
- tahicardie;
- scăderea tensiunii arteriale;
- scăderea sensibilității periferice și a durerii;
- relaxare generală.
Pentru a corespunde scopului propus, sălile de gimnastică trebuie să obțină un minimum
de dotări:
- Saltele de diferite tipuri/sortimente/dimensiuni prestabilite la executarea unei game largi
de exerciții;
- Scară fixă;
- Bănci (drepte și curbate);
- Bară fixă;
- Bară laterală;
- Corzi;
- Bastoane;
- Benzi elastice;
- Săculeți cu nisip;
- Măciuci;
- Mingi medicinale.

1.18. Reguli de bază care trebuie cunoscute și îndeplinite de către un kinetoterapeut


care predă exercițiul fizic în apă și pe uscat
1. să știe să înoate;
2. să posede studii de specialitate;
3. să stabilească tratamentul adecvat (pachetul de exerciții), funcție de diagnosticul
stabilit de medic;
4. să adapteze ședința de lucru funcție de vârsta/sex/grad de recuperare și reeducare a
afecțiunii subiectului;
5. să cunoască temperatura și adâncimea apei pentru a adapta paleta de exerciții funcție
de acești parametri;
6. să se asigure că subiecții efectuează exercițiile indicate în consonanță cu indicațiile
sale metodice;
7. să posede un registru de evidență al pacienților, cu toate datele personalizate ale
acestora (vârstă, afecțiune, interdicții, antecedente, anamneză medicală, tratament prescris de
alte cabinete de specialitate etc.).