Sunteți pe pagina 1din 9

Curs nr.

2
Rolul hidrokinetoterapiei în ameliorarea deficiențelor fizice
Tehnica procedeelor sportive de înot - craul (liber) și spate

2.1. Rolul hidrokinetoterapiei în ameliorarea deficiențelor fizice. Deficiențele fizice


sunt caracterizate prin identificarea/apariția unor modificări morfologice, cu diferite grade de
manifestare, care se produc în principal în forma și structura corpului, manifestându-se printr-
o diminuare/exagerare a creșterii, tulburarea dezvoltării sau dezvoltarea disproporționată, prin
deviații, deformații sau alte defecte de structură, urmate de tulburări funcționale.
Acestea au etiologie diversă, pornind de la cele înnăscute/ereditare și terminând cu cele
dobândite, fie ca urmare a unor traumatisme fizice deosebit de dure/grave (accidente de
diferite tipuri), sau a unor deficiențe de conduită (atitudinal corporale), incidente la vârsta
școlarului mic.

2.2. Deficiențe fizice.


Definiție: - abateri de la normal în forma și funcțiile fizice ale organismului, care tulbură
creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, modificând aspectul exterior,
reducând aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic, diminuând capacitatea de muncă
productivă.
Deficiențele fizice sunt caracterizate prin identificarea/apariția unor modificări
morfologice, cu diferite grade de manifestare, care se produc în principal în forma și structura
corpului, manifestându-se printr-o diminuare/exagerare a creșterii, tulburarea dezvoltării sau
dezvoltarea disproporționată prin deviații, deformații sau alte defecte de structură, urmate de
tulburări funcționale.

2.3. Clasificarea deficiențelor fizice.


1. Deficiențe ușoare - mici abateri de la normal în forma și funcțiile corpului (deficiențe
surprinse în stadiul incipient) - atitudini deficiente. Acestea pot interesa întregul corp, sau
numai segmentar și pot fi corectate sau hipercorectate prin executarea mișcării corective sau a
probei funcționale.
- atitudinile deficiente globale: cifotică, plan rigidă, asimetrică
- deficiențele ușoare segmentare sub forma cap și gât înclinat înainte, sau lateral, umeri
aduși înainte sau asimetrici, toracele în flexiune, atitudinile cifotice, lordotice sau scoliotice
ale coloanei vertebrale, genunchii în valgum sau flectați, picioarele abduse sau adduse.
2. Deficiențe de grad mediu - în care sunt înglobate defectele morfologice și funcționale
staționare sau cu evoluție lentă care, urmare a intervenției probei funcționale, corectează doar
parțial sau rămân nemodificate.
Cele mai multe dintre acestea sunt segmentare, localizate în diferite regiuni ale corpului,
cum ar fi deficiențele coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, cifolordoze, spate rotund, cifotic și
plan), deformații ale toracelui și abdomenului, genunchilor și picioarelor.
3. Deficiențe accentuate - care constau din modificări patologice ajunse într-un stadiu
avansat de evoluție.
Cele mai multe deficiențe accentuate sunt determinate în viața intrauterină, când se
instalează malformații ale aparatului locomotor, sau ca urmare a unor paralizii, traumatisme
osoase și/sau articulare, infecții și inflamații ale oaselor, articulațiilor, mușchilor sau vaselor
sanguine care influențează starea de sănătate a subiectului cu efect asupra scăderii capacității
motrice a acestuia.
2.4. Poziții, mișcări, exerciții, obiecte portabile, aparate folosite la corectarea
deficiențelor.
Poziții:
- stând cu derivatele sale;
- pe genunchi cu derivatele sale;
- așezat cu derivatele sale;
- culcat cu derivatele sale;
- atârnat cu derivatele sale.
Exerciții izometrice - poziție corectivă/hipercorectivă menținută mult timp împotriva
gravitației sau altor rezistențe.
Mișcări - îndoiri (numai lateral) întinderi, arcuiri, extensii, răsuciri.
Exerciții:
- statice (de postură), analitice, de respirație, aplicative cu caracter corectiv;
- dinamice pentru dezvoltarea fizică cu caracter analitic, pentru musculatura abdominală
a spatelui și toracelui;
- aplicative, cu caracter corectiv - respiratorii.

2.5. Formarea și educarea atitudinii corporale corecte.


Atitudinea corporală reprezintă acea funcție a corpului omenesc care, bazându-se pe
anumite reflexe senzorio-motorii, este responsabilă de modul de manifestare posturală a
individului.
Cu alte cuvinte, atitudinea corpului, fie ea corectă sau deficitară, se formează pe baza
unor reflexe prin care individul își menține aceleași raporturi între segmentele sale, în condiții
asemănătoare desfășurării activităților statice și dinamice.
Pentru ca individul să posede o atitudine corectă, se impune ca procesul de educare a
acestora să înceapă după ce procesul de mielinizare a fibrelor nervoase s-a încheiat, moment
în care se poate interveni asupra reglării tonusului muscular și formării unui reflex postural
corect și stabil.
Măsurile/intervențiile de educare a atitudinii corecte sunt pe cât de numeroase pe atât de
variate, acestea devenind manifeste în funcție de gradul și forma deficienței - unele se
adresează întregului organism, în timp ce altele doar aparatului locomotor și sistemului
nervos, primele acționează indirect asupra funcției de atitudine corectă, celelalte se adresează
direct elementelor pasive și active responsabile de atitudinea corpului.
Din prima grupă fac parte toate măsurile prin care se îmbunătățește starea generală de
sănătate și rezistență a corpului, din cea de-a doua, fac parte factorii prin care se poate educa
reflexul neuromuscular de atitudine corectă, precum și tonificarea unor grupe musculare cu
rol preponderent în păstrarea atitudinii corecte a corpului (mușchii peretelui abdominal și
bazinului, respectiv a membrelor superioare și inferioare).

2.6. Incidența hidrokinetoterapiei asupra bolilor reumatismale.


- Practica hidrokinetoterapeutică a demonstrat faptul că, din întreaga arie a bolilor
degenerative, a afecțiunilor locomotorii, malformațiilor congenitale sau a destructurărilor
dobândite, bolile reumatismale cu caracter inflamator, degenerativ și abarticular, sunt cele
mai pretabile tratamentului kinetic în apă, prin efectele imediate la nivelul zonelor interesate.
Indicații:
- forme reumatismale și degenerative;
- reumatisme articulare și abarticulare după remisiunea puseului acut.
Avantaje: programul hidrokinetic se poate aplica precoce, când altă terapie este
dureroasă, traumatizantă, împiedicată de contracturile musculare persistente, cu efecte în
combaterea atitudinilor vicioase, a contracturilor musculare și a reacțiilor capsulare și
ligamentare.
Contraindicații:
- bolile reumatice acute;
- reumatismele degenerative în puseu acut.

2.7. Programul de reeducare în apă.


- Utilizează caracteristicile mecanice și termice ale apei, în scop facilitator, de îngreunare
a mișcării;
- Mișcări efectuate în condiții de descărcare cu amplitudine maximă și solicitări minime;
- Programul de reeducare - precedat de imersii totale pentru acomodarea organismului la
temperatura apei;
- Temperatura, de regulă cu 1-2 grade mai mică decât cea de confort - activitatea
musculară produce căldură;
- Se va respecta principiul progresivității atât în ceea ce privește durata cât și încărcătura -
îngreunarea - rezistența;
- Durata programului - de la 10 la 30 de minute cu 10-15 mișcări/minut (expirul pe
mișcarea activă, inspirul în pauza dintre mișcări);
- Programul de recuperare trecut în fișa lecției, ce cuprinde:
a) durata imersiei totale
b) durata exercițiului (a mișcărilor - reeducării propriu-zise)
c) starea articulației
d) axele de mișcare
e) ritmicitatea
f) gradul de dificultate a elementelor
g) momentul (le) de creștere a gradului de dificultate.
- O ședință vizează cel puțin 2 articulații;
- Programul poate fi efectuat individual sau în grup;
- Programul individual va ține cont de vârsta subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea
generală a pacientului și bolile asociate;
- Hidrokinetoterapia individuală se aplică în cazul în care terapeutul trebuie să-și ajute
pacientul în apă;
- Terapia de grup este indicată în cazuri de afecțiuni omogene cu simptomatologia
identică/asemănătoare, cu cel mult 10 pacienți în grup.
Avantaje:
- pragmatic - se lucrează cu mai mulți pacienți în același timp;
- psihic - motivația și stimularea între pacienți conduce la scăderea timpului
recuperării/factor social stimulator/terapeutic.
Dezavantaje:
- imposibilitatea terapeutului de a interveni direct în conducerea mișcării efectuate de
pacient.

2.8. Considerații tehnice ale hidrokinetoterapiei.


- Spre deosebire de kinetoterapia ”de uscat”, hidrokinetoterapia vizează în principal
mișcarea articulară cu efect asupra creșterii mobilității, în timp ce efectul muscular trece pe
plan secund. Metodica reeducării în apă este inversă celei pe uscat !!!
- În kinetoterapia clasică, pe uscat (cu durere accentuată) debutul se face cu mișcări
pasive, pacientul fiind ajutat de specialist, ulterior acesta participă activ, realizând
mobilizarea activă asistată.
- Pe măsură ce durerea scade, iar mobilitatea articulară crește (se ameliorează) subiectul
execută o mobilizare activă liberă, urmată apoi de una rezistivă, fie prin implicarea
terapeutului, fie folosind unele materiale ajutătoare (palmare, labe de cauciuc etc.).
- În apă parcursul kinetic este invers.
- Forța ascensională sau portanța hidrostatică acționând din plin asupra pacientului, face
ca mișcările acestuia să fie efectuate fără un efort evident.
- Primele mișcări vor fi cele active libere, urmate de mișcări active asistate de către
kinetoterapeut, în scopul recâștigării amplitudinii diminuate, ulterior se vor executa
mișcări/mobilizări active cu rezistență.
- Odată recâștigată amplitudinea articulară, pe fondul diminuării durerii, se pot executa
mobilizări pasive și posturări, urmate de mobilizarea activă liberă fără încărcare.
- Mișcările sunt efectuate pe axe precise deoarece se are în vedere o reeducare articulară
și nu una musculară, ce necesită mișcări complexe.

2.9. Tipuri de mobilizări.


Mobilizare activă asistată: urmărește redarea amplitudinii articulare, necesită
îndemânare din partea kinetoterapeutului pentru încheierea mișcării cu tensiuni dar fără
durere.
Mobilizare activă cu rezistență: se utilizează pe fondul dispariției durerii prin mișcări cu
amplitudine mare.
Mobilizare pasivă: realizată fie de kinetoterapeut fie de pacient (automobilizare) în
momentul dispariției durerii articulare, în scopul recâștigării unei amplitudini articulare
pierdute.
Posturările - poziții impuse unei articulații cu scopul de a ameliora atitudini antalgice.

2.10. Materiale-dispozitive utilizate pentru imersie.


Căzi (numite de obicei în treflă) ce permit kinetoterapeutului să se apropie foarte mult de
pacient pentru a-i lucra/mobiliza toate articulațiile. Sunt confecționate din diverse materiale;
ceramică, oțel inoxidabil, plastic, fibră de sticlă.
Bazine - de mărimi modeste, cu o adâncime a apei de 0,80-1,30 m. Bazinele speciale
pentru reeducarea mersului au lungime și adâncime variabilă, iar pereții sunt prevăzuți cu
rampe metalice pentru sprijin.
Piscine - cu dimensiuni mai mari ce permit înotul terapeutic. Sunt prevăzute cu bare de
sprijin și sisteme de ridicare ce permit imersia bolnavului în brancard. Temperatura apei este
mai mare în comparație cu o piscină destinată înotului sportiv.
Poduri plutitoare - permit mobilizarea extremităților pacientului (pumn, mână, cot) fără a
impune imersia totală a acestui care ar putea deveni obositoare.
Masa de reeducare - reprezintă un plan ușor înclinat ce asigură imersia întregului corp cu
excepția capului. Pacientul este fixat printr-o chingă la nivelul pelvisului, iar extremitatea
inferioară a acesteia este împărțită în două, fapt ce permite coborârea, facilitând mobilizarea
coapsei.
Planul înclinat la 35 grade - face posibilă reeducarea coloanei lombare cu bazinul fixat
în chingă, sprijin pubian și folosirea mânerelor laterale pentru susținere minimă.
Scaune speciale - fixate pe stâlpi metalici la diverse înălțimi, în funcție de regiunea de
reeducat, genunchi sau umăr.
Parcursul de reeducare - format din scări și planuri ondulate cu posibilitatea de
suspensie a pacientului.
Dușurile subacvale - sub formă de jet sau vârtej, produc masaj subacvat în piscine sau
bazine și au rol adjuvant.
2.11. Tehnica procedeelor sportive de înot - craul (liber) și spate. Procedeul Craul sau
liber (engleză: to crawl - a se târî) apare ca procedeu sportiv la sfârșitul secolului al XIX-lea
când, în anul 1844 la Londra, doi înotători indieni din America de Nord, practică un stil total
neeuropean, lovind violent apa cu brațele și bătând picioarele energic în jos.
Apariția tehnicii de înot craul este legată și de numele lui Harry Wickham din insula
Rubiana (insulele Solomon din Oceanul Pacific), și fratele acestuia, în vârstă de 12 ani care în
anul 1893 o demonstrează la Sydney.
Johnny Weissmuller este cel care a perfecționat tehnica craului, el reușind pentru prima
dată să înoate sub un minut pe distanța de 100 m.
Cea mai scurtă probă, de 50 m. liber debutează la Campionatele Mondiale de la Madrid
din anul 1986. La femei primul record mondial în proba de 50 m. liber este stabilit de
românca Tamara Costache.
Probele de 800 m. liber femei și 1500 m. liber bărbați sunt cele mai lungi probe de bazin.
Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru înotul utilitar (salvare de la înec, aplicații
militare), curse de mare fond, triatlon, traversări de cursuri de apă etc. Pentru înotul de
agrement, este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care poate dezvolta.
Procedeul spate sau craul pe spate a fost folosit încă în urmă cu câteva secole. Acest
procedeu era destul de des utilizat de către înotători, dar aceștia foloseau o tehnică similară
brasului, cu corpul în poziția pe spate (bras-spate). Ca procedeu de înot utilitar este utilizat și
în prezent.
Stilul spate a fost introdus în cadrul întrecerilor de înot din programul Jocurilor Olimpice
din 1912, de la Stockholm, de către americanul Harry Hebner care a practicat o tehnică nouă,
derivată din stilul craul. În 1912 stilul spate a fost recunoscut ca probă competitivă.

2.12. Principalele caracteristici ale procedeului craul.


Poziția corpului în apă - plută pe piept în decubitus ventral, la o înclinație a corpului de
10 grade față de planietatea-suprafața apei.
Acțiunea brațelor - cicluri alternative, dublu succesive și simetrice.
Faza activă subacvatică - comportă 3 pași:
Pasul 1 - vâslirea ”de la ora 12” cu brațul bine întins se efectuează prinderea apei
(alunecarea și prinderea). Printr-o ușoară îndoire a cotului, apa este vâslită - orientată lateral
față de axul lung al corpului (așa numita tracțiune în S).
Pasul 2 - urmează tracțiunea apei din lateral pe direcția centrului de greutate (ombilic).
Pasul 3 - mișcarea se încheie prin împingerea biciuită a apei până în zona șoldurilor.
Faza pasivă aeriană - comportă și ea 3 pași:
Pasul 1 - prin ridicarea/bascularea umărului, brațul este scos din apă cu cotul mult îndoit
și ridicat.
Pasul 2 - traiectoria/ridicarea cotului este cât mai înaltă, până când brațul îndoit formează
un triunghi imaginar și trece peste linia imaginară, transversală a umerilor.
Pasul 3 - apropierea de apă cu o mișcare de alunecare prelungită a palmei, urmată de
extensia cotului și brațului în sensul alunecării.
Mișcarea picioarelor - este realizată/asigurată din articulația șoldului (coxo-femurală),
este alternativă, suplă, cu articulația gleznei relaxată, având laba piciorului întinsă și orientată
spre interior ca urmare a implicării active a mușchilor gambei.
Bazinul este menținut la suprafață printr-o ușoară extensie lombară.
Picioarele execută 4-6 bătăi/lovituri în plan vertical, la un ciclu complet de brațe
alternative. Acestea sunt active în ambele sensuri !!!
Traseul descendent este aidoma unui ”șut” din genunchi cu spițul bine întins.
Traseul ascendent este reprezentat de o ridicare întinsă a piciorului pentru a străbate
volume cât mai mari de apă.
Coordonarea mișcărilor de brațe cu cele de picioare. Este de tip clasic pentru tehnica
procedeelor cu mișcări alternative, respectiv la un ciclu complet (dublu) de brațe se execută 6
lovituri de picioare și o mișcare de respirație asimetrică, bine controlată.

2.13. Greșeli de execuție a tehnicii procedeului craul.


Poziția corpului în apă:
- Unghiul de plutire mai mare de 10 grade, creează o rezistență crescută la înaintare;
- Balansarea în jurul axei longitudinale în timpul vâslirii, provoacă așa-zisa mișcare de
”tangaj”, cu efect de frânare a înaintării.
Greșeli de brațe:
- Atacul apei cu brațul îndoit, fără extensia cotului și fără alunecarea palmei pe apă
(”plescăirea apei”);
- Lipsa orientării cursei brațelor pe forma literei ”S”, cu vâslirea prin lateral în exteriorul
corpului.
- Trecerea peste punctul imaginar, de la ora 12, fapt ce conduce la încălcarea axului
longitudinal al corpului, conducând la pieredea eficienței ciclurilor de vâslire.
Mișcarea picioarelor:
- Lipsa alternanței între bătăile celor două picioare;
- Bătăi asimetrice (un picior execută mișcarea într-o direcție, în timp ce celălalt execută
mișcarea în direcție excentric/opusă);
- Lipsa orientării labei piciorului în interiorul axului longitudinal;
- Lipsa supleții/relaxării în articulația gleznei;
- Mișcarea de pendulare se execută din articulația genunchiului și nu din cea coxo-
femurală.
Greșeli de respirație/coordonare:
- Moment de expirație subacvatică incompletă cu impact asupra necorelării inspirației cu
momentul de fază aeriană a capului;
- Lipsa inspirației sub axilă;
- Efectuarea inspirației prin fosele nazale și nu pe gură;
- Lipsa corelării actului de inspirație/expir cu lucrul picioarelor (un ciclu complet de brațe
+ 6 lovituri de picioare).

2.14. Startul (poziția de plecare, zborul, drumul prin apă).


- Corpul se află într-o poziție de semi-flexie, cu genunchii apropiați, sub un unghi de 45
de grade între coapse și gambe, capul sub nivelul umerilor, bărbia în piept, membrele
superioare întinse, degetele picioarelor prind block-startul;
- Zborul prezintă două faze: una aeriană și una subacvatică;
- Faza aeriană descrie un arc de cerc cât mai lung, timp în care trunchiul se destinde ca
urmare a împingerii energice în block-start. Atacul apei se execută sub un unghi de 45 de
grade, corpul intră în apă în extensie desăvârșită, fără flectarea gambelor pe coapse;
- Faza subacvatică (drumul prin apă) descrie un arc de cerc în sens invers celui aerian,
fără a fi mult în profunzime, cu ondulații de tip delfin ale întregului corp.

2.15. Greșeli în executarea startului.


- Corpul insuficient flectat, cu un unghi mai mare de 45 de grade, între trenul superior și
cel inferior;
- Picioare și brațe asimetrice;
- Lipsa împingerii energice în block-start;
- Atacul apei sub un unghi mai mic de 45 de grade (acvaplanare !!!);
- Flectarea gambelor pe coapse;
- Traiectul subacvatic mult prea în adâncime;
- Lipsa ondulației subacvatice.

2.16. Tehnica procedeului spate - considerații generale.


- Tehnica exercițiilor fizice, în general, și a înotului, în special, nu trebuie
apreciată/tratată numai din punct de vedere cinetic - respectiv succesiunea ciclului de vâslire -
ci, mai ales, după forțele care intervin în desfășurarea/manifestarea acesteia (tehnicii),
respectiv după dinamica lor.
Prin urmare, evoluția cinetică a mișcărilor globale urmează doar o componentă a tehnicii
cu carcater spațio-temporal, în timp ce exercițiile specifice executate în timpul vâslirii, în
general, la toate procedeele de înot, se exprimă, mai ales, pe baza unor procese dinamice
integrate, de altfel, evoluției cinetice.
- Acest fapt conduce la afirmația potrivit căreia, tehnica reprezintă în esență, exploatarea
rațională și economică a posibilităților cinetice și dinamice.
- Când analizăm tehnica unuia dintre cele 4 (patru) procedee de înot, spate, în cazul de
față, vom lua în considerare două aspecte importante ce influențează rezultatul final, în
funcție de cât de bine sunt stăpânite și anume: tehnica segmentelor corporale implicate în
execuția unui ciclu de vâslit, respectiv tehnica probei, luată în ansamblul ei.
- Rezultatul/performanța astfel obținută va fi în strânsă corelare/concordanță cu gradul de
tehnicitate exprimat/manifestat de către sportiv, posibilitățile acestuia de optimizare a
resurselor energetice necesare susținerii efortului specific prestat, și nu în ultimul rând, de
aportul/influența sferei afectiv-atitudinale și volitive a acestuia.

2.17. Principalele caracteristici tehnice ale procedeului de înot spate.


1. Poziția corpului în apă.
Corpul trebuie să se mențină în poziție paralelă cu suprafața apei, sub un unghi de cel
mult 10 grade, să nu fie flectat/arcuit, bazinul ridicat, bărbia în piept, privirea în tavan.
2. Acțiunea brațelor.
a) Faza activă/acvatică - aceasta comportă 3 (trei) timpi: alunecarea și prinderea,
tracțiunea și împingerea;
b) Faza aeriană.
Se va ține cont de:
- rotarea amplă a membrului superior din articulația umărului;
- brațul să fie întins la contactul/intrarea în apă;
- palma să fie orientată cu degetul mic în jos;
- să se evite plescăitul/lovirea apei la contactul cu aceasta - intrarea mâinii;
- în faza acvatică, cotul va acționa îndoit sub un unghi de 35-45 de grade;
- mișcarea de tracțiune a apei să nu se finalizeze cu brațul, fie prea întins, fie în flexie
evidentă, sau prea în lateral;
- finalizarea împingerii să se facă cu palmele în sus - nu în jos.
3. Mișcarea picioarelor.
- picioarele trebuie să fie întinse, vârfurile orientate spre interior, iar gleznele vor fi
relaxate.
- mișcarea de vâslire să fie continuă, laba piciorului să fie în prelungirea acestuia, unghiul
format cu gamba, să fie cât mai apropiat de 180 de grade.
- mișcarea de vâslire se va executa din articulația coxofemurală coroborată cu cea din
articulația genunchiului. Genunchii să nu spargă oglinda apei, iar bazinul trebuie să fie
menținut într-o poziție ridicată.
a. faza activă presupune o mișcare de jos în sus a întregului membru.
b. faza pasivă - mișcare identică ca cea precedentă dar executată de sus în jos.
- piciorul coboară întins și relaxat iar genunchiul se îndoaie pentru a pregăti mișcarea
inversă.

2.18. Coordonarea mișcărilor de brațe, cu cele de picioare, respectiv respirația.


Se va ține cont de:
- executarea unui număr de 6 bătăi de picioare la un ciclu de brațe;
- efectuarea actului de inspirație pe gură, în timpul fazei aeriene a unui braț;
- expirația se va efectua în timpul vâslirii (fazei active/subacvatice) a aceluiași braț;
- concentrarea atenției asupra efectuării unei respirații complete la un ciclu de brațe;
- se va evita călcarea apei datorită lipsei de coordonare între mișcarea de brațe și cea de
picioare;
- se va evita balansarea laterală a corpului.
Greșeli de execuție a tehnicii procedeului spate:
- poziția corpului în apă;
- greșeli de brațe;
- mișcarea picioarelor;
- greșeli de respirație/coordonare.

2.19. Startul (poziția de plecare, zborul, drumul prin apă).


- Picioarele se așează sub apă, pe peretele bazinului;
- La comanda ”luați locurile”, brațele execută o mișcare de flexie, astfel încât pieptul să
atingă genunchii;
- Zborul sau faza aeriană se va executa având corpul în extensie, se va evita intrarea în
apă în poziție orizontală;
- Capul va fi orientat pe spate iar corpul arcuit;
- Contactul cu apa - intrarea în apă, se va executa având corpul într-o poziție
hidrodinamică;
- Lucrul pe sub apă se execută cu mișcări de picioare spate sau delfin.
Greșeli la executarea startului:
- lipsa unui contact ferm a picioarelor cu peretele bazinului;
- flexie insuficientă a brațelor;
- zbor executat cu corpul în flexie - ghemuit;
- contactul cu apa/intrarea se face în poziție orizontală și nu ușor oblică;
- lipsa bătăilor de picioare în lucrul subacvatic.

2.20. Întoarcerile.
Întoarcerea prin pivotare laterală (farfurie) simplă pe o parte:
- atacul peretelui se va face cu palma mâinii avansate;
- picioarele sunt ndoite și flectate pe abdomen;
- mișcarea de împingere se va efectua cu fața în sus, având brațele întinse și picioarele
îndoite;
- împingerea este energică iar alunecarea pe sub apă se va face cu mișcări de picioare
fluture (simultan) sau spate (alternativ).
Întoarcerea prin răsturnare înainte (”flip”):
- atacul bazinului se va face păstrând distanța de un braț față de zidul acestuia;
- brațele contribuie la efectuarea rotației printr-o vâslire simultană;
- ulterior acestei faze urmează răsturnarea și revenirea cu fața în sus.
Greșeli frecvente ce pot apărea la întoarceri:
- atacul peretelui cu ambele mâini;
- insuficiența flexiei picioarelor;
- la împingere (în cazul întoarcerii simple), respectiv la răsturnare (întoarcerea ”flip”) se
rămâne cu fața în jos;
- principalele caracteristici tehnice ale procedeului de înot spate.
Prevederi regulamentare privind cursa în timpul competiției. Toate greșelile menționate
anterior, cele referitoare la actul întrecerii, respectiv poziția corpului în timpul cursei (numai
pe spate !!!) constituie tot atâtea motive/cauze ce pot conduce la încălcări ale regulamentului
F.I.N.A., și pe cale de consecință, la descalificări din competiție.