Sunteți pe pagina 1din 9

Curs nr.

3
Tehnica procedeelor sportive de înot bras și fluture (delfin)
Deficiențele fizice ale coloanei vertebrale
Rolul hidrokinetoterapiei în corectarea și ameliorarea acestora

3.1. Tehnica procedeelor sportive de înot bras și fluture (delfin).


Acest procedeu de înot este cunoscut încă din antichitate. Mișcările lui apar pe fresce,
obiecte de artă, iar pe un papirus egiptean s-au găsit urme din anul 3400 î.e.n. Probele de înot
bras au fost introduse în programul J.O. ân anul 1904, la Saint-Louis. Sportivii utilizau
mișcarrea brațelor cu traiectorii largi, fără momentul de alunecare.
Jocurile Olimpice din anul 1924 de la Paris aduc îmbunătățiri în tehnica tracțiunii de
brațe, care s-a executat mai în adâncime, având brațele aproape întinse. Jocurile Olimpice din
anii 1932, de la Los Angeles, și din 1936, de la Berlin vor aduce ca noutate accentuarea
vâslirii cu brațele îndoite, mărind frecvența lor.
La Jocurile Olimpice din anul 1952, de la Helsinki, înotătorii japonezi înoată bras pe sub
apă. Acesta a fost preluat de către sportivii sovietici, răspândindu-se rapid în toată lumea.
Congresul F.I.N.A., ținut în anul 1957, interzice înotul bras pe sub apă în întrecerile oficiale,
considerându-l dăunător sănătății. Acest procedeu este astăzi bine definit de regulament, pe
sub apă acceptându-se doar un ciclu de brațe și picioare după start și întoarceri. Dintre
procedeele de concurs, înotul bras este cel mai puțin rapid. El a evoluat ca tehnică pe
parcursul anilor, punându-se accentul pe acțiunea brațelor și perfecționarea împingerii cu
picioarele, în mod mai evident.

3.2. Caracteristici principale pentru procedeul de înot bras modern.


- Tracțiunea brațelor prezintă forma unei inimi întoarse;
- Mișcările sunt ciclice, simultane și simetrice, executate numai sub apă;
- Vâslirea prinde apa pentru a o trimite circular - accelerat în regiunea superioară a
trunchiului;
- Inspirația este întârziată și urmată de o ”plonjare” energică cu capul și brațele întinse în
alunecare;
- Mișcările de picioare execută vâsliri circulare eliptice, simultane și simetrice;
- În momentul respirației, capul se înalță la terminarea rotirii spre interior a brațelor și se
scufundă după terminarea revenirii brațelor.
În jurul anilor 1935, brasiștii duc brațele pe deasupra apei, dând naștere ulterior unui nou
procedeu de înot, numit fluture.

3.3. Tehnica procedeului bras - principalele caracteristici.


Poziția corpului pe apă. Comportă două aspecte:
- faza propulsivă - poziție dinamică;
- faza de alunecare - corp perfect întins, fără oscilații.
Poziția corpului - trunchiul trebuie să fie aliniat orizontal, cu bazinul cât mai aproape de
suprafață.
Tracțiunea brațelor.
Inimă întoarsă cu mișcări ciclice, simultane și simetrice, executate regulamentar, numai
pe sub apă. Faza de pregătire pasivă este urmată de o etapă activă de propulsie. Comportă trei
faze:
1. faza activă - apucarea/prinderea apei prin depărtarea palmelor/brațelor;
2. faza de tracțiune circulară - accelerat până în regiunea superioară a toracelui
(bărbie/stern unde este plasat momentul optim al inspirului);
3. faza/momentul de încheiere a mișcării - prin ”plonjarea” energică a brațelor spre
înainte pentru a marca începerea momentului de alunecare.
Mișcarea picioarelor - 3 faze: faza pregătitoare - pasivă, faza activă - de propulsie, faza -
pauza de alunecare.
Mișcarea de picioare descrie un traiect eliptic subacvatic, cu rol deosebit. Avansarea se
datorează, în procent de 70% mișcării membrelor inferioare. Faza pasivă este încetinită, faza
activă este evidentă, se materializează prin creșterea vitezei de deplasare, concomitent cu cea
a execuției mișcării de vâslire.
Startul (poziția de plecare, zborul, drumul prin apă).
Este identic ca la procedeul craul - drumul prin aer descrie un arc de cerc, iar cel din apă,
același arc de cerc, orientat invers. Brațele execută subacvatic mișcarea de vâslire specifică.
Întoarcerea în procedeul bras.
Se poate realiza fie prin răsturnare înainte (”flip”) fie prin pivotare laterală (”farfurie”),
simplă pe o parte, atacul peretelui făcându-se cu ambele palme, în același timp și la același
nivel.
Prevederi regulamentare (FINA) privind procedeul Bras.
1. Necesitatea menținerii permanente a pieptului pe apă și a umerilor în poziție paralelă
cu linia apei;
2. Mișcările de brațe vor fi simultane;
3. Mișcarea mâinilor se va face numai pe sub apă;
4. Mișcările de picioare vor fi executate simultan;
5. Labele picioarelor întoarse în afară;
6. La întoarceri, mâinile ating simultan peretele bazinului, iar umerii paraleli/orizontali cu
suprafața apei;
7. Necesitatea spargerii suprafeței apei cu capul.

3.4. Tehnica procedeului Fluture (Delfin).


Principalele caracteristici
Poziția corpului în apă: orizontală cu fața în jos - nu există moment de plutire cu picioare
și brațe întinse.
Faza aeriană/pasivă comportă 3 pași:
- Pasul 1 - prin ridicarea capului-frunții, brațele sunt scoase din apă prin îndoirea-
flectarea coatelor, cu umerii mult ridicați + inspir;
- Pasul 2 - traiectoria ridicată a coatelor, cât mai înaltă;
- Pasul 3 - apropierea de apă a brațelor prin extensia coatelor, cu o mișcare de întindere-
alunecată, prin alungirea palmelor + extensia brațelor în sensul mișcării.
Acțiunea brațelor
Mișcări concomitente - simultane, succesive și simetrice, (imitând conturul găurii de
cheie), corpul în pozție fundamentală de înot ventral, asemănător procedeului craul.
Faza acvatică/activă comportă și ea 3 pași:
- Pasul 1 (apucarea apei) - vâslind (de la ora 12.00 ...!!!) cu brațele având palmele bine
întinse, se efectuează prinderea/apucarea apei ajutată și de o mișcare de afundare a capului
(Bună ziua ...!!!);
- Pasul 2 (tracțiunea) - printr-o ușoară îndoire a coatelor apa este vâslită în lateral față de
axul longitudinal al corpului (tracțiune pe conturul găurii de cheie);
- Pasul 3 (împingerea) - tracțiunea apei din lateral pe direcția centrului general de
greutate - cgg - al corpului uman (ombilic), mișcarea încheindu-se prin împingerea biciuită a
apei până în zona șoldurilor.
Mișcarea picioarelor (bătaia delfinului) identic ca la procedeul craul, dar cu bătaie
simultană:
- faza activă - descendentă;
- faza pasivă - ascendentă.

Coordonarea mișcărilor de brațe cu cele de picioare:


- la un ciclu de brațe se execută două mișcări de picioare;
a) prima - propulsivă se execută la intrarea brațelor în apă;
b) a doua - de sprijin se execută la scoaterea brațelor din apă.
Greșeli tehnice în cadrul procedeului Fluture:
- poziția corpului în apă;
- ondulații prea mari,
- trunchi prea ridicat;
- scoaterea/ridicarea accentuată a bazinului.
- greșeli de brațe;
- brațe prea întinse sau prea îndoite;
- lipsa apucării apei;
- tracțiune mult prea laterală;
- intrarea capului în apă după brațe;
- lipsa împingerii finale prin scoaterea rapidă a brațelor la suprafață;
- greșeli în mișcarea picioarelor;
- necoordonarea fazei active cu mișcările ondulatorii;
- flexia accentuată a coapsei pe bazin;
- târârea picioarelor și lipsa fazei de împingere;
- executarea mișcării numai din genunchi;
- picioare mult prea depărtate în timpul ondulării;
- greșeli de respirație/coordonare;
- extensie prea mare a trunchiului în momentul inspirației;
- lipsa de ritm/coordonare între brațe și picioare;
Startul
Identic ca la procedeul craul - drumul prin apă mai lung cu mișcări ondulatorii de brațe,
trunchi și picioare (poziția de plecare, zborul, drumul prin apă).
Greșeli la start:
a) în faza aeriană:
1. - lipsa împingerii în block-start;
2. - lipsa descrierii arcului de cerc.
b) în faza subacvatică:
1. - lipsa ondulațiilor tip delfin;
2. - traseu prea scurt;
3. - traseu prea adânc.
Întoarcerile
Întoarcerea prin pivotare laterală (farfurie) simplă pe o parte ca la procedeul bras și craul
(atacul peretelui cu ambele palme în același timp și la același nivel).
Greșeli la întoarceri:
- lipsa respirației corecte înainte de intrare în întoarcere;
- ieșirea mult din apă;
- propulsarea prea la suprafață;
- atingerea bazinului cu o singură mână;
- aruncarea pe deasupra apei a ambelor brațe;
- lipsa de coordonare a mișcărilor sub apă;
- menținerea corpului cu pieptul pe apă tot timpul;
- mișcarea de brațe simultană tot timpul;
- mișcarea de picioare, de asemenea, simultană;
- la sosire și la fiecarre întoarcere, atingerea peretelui se face simultan cu ambele mâini.

3.5. Deficiențele fizice ale coloanei vertebrale. Rolul hidrokinetoterapiei în corectarea


și ameliorarea acestora.
Ca urmare a importantului rol de menținere a organismului în poziție ortostatică, coloana
vertebrală, acest stâlp mobil al sistemului osos uman, este situată în partea posterioară a
trunchiului și gâtului fiind alcătuită din 32-33 de segmente vertebrale, unite între ele prin
articulații și întărite prin ligamente și mușchii șanțurilor intervertebrale.
Coloana vertebrală prezintă în mod normal și în plan frontal unele curburi fiziologice,
mai puțin evidente care influențează într-o măsură ceva mai mică, atitudinea posturală,
acestea fiind prezente în nivelul regiunii lombare sau dorsolombare, având convexitatea mai
mult pe partea stângă.
Urmare acțiunii unor factori externi, de natură postural/atitudinală și nu numai, curburile
coloanei vertebrale, fie pot căpăta accente exagerate, fie, dimpotrivă, pot dispărea,
determinând, în astfel de cazuri, unele deviații și deformații.
Printre cele mai frecvente deviații/deformații oferite de cazuistica provenită din mediul
școlar și nu numai, se numără cifozele - cu localizări mai importante în regiunea toracică,
lombară și totală, lordozele lombare - cifolordozele - scoliozele și cifoscoliozele.
Din această categorie fac parte și deficiențele fizice sau deviații ale coloanei vertebrale cu
etimologii diverse, fie înnăscute/congenitale, ca urmare a transmiterii prin bagajul genetic a
unor malformații, tulburări morfofuncționale și structurale, fie dobândite, ca urmare a unor
poziții și atitudini obișnuite deficitare, sau, în ultimă instanță, ca urmare a unor traumatisme
ce au modificat structural și funcțional, global sau segmentar, întregul aparat/sistem musculo-
osteo-articularo-tendinos.
Hidrokinetoterapia/hidrogimnastica reprezintă un ansamblu de exerciții fizice executate
în imersie (corpul scufundat parțial în apă) în scopul reeducării unor dficiențe fiziologice,
motrice, atitudinale/posturale etc., prevalându-se de beneficiile unor factori mecanici, fizici
(mai ales cei termici) și chimici.
Tratată comparativ, cu alte discipline ce au incidență asupra organimului uman,
hidrokinetoterapia beneficiază de un avantaj incomensurabil ce constă în faptul că exercițiile
fizice asociate acesteia pot fi executate de către orice persoană, indiferent de vârstă,
aptitudini, calități, capacități și capabilități motrice, disponibilitate afectiv-atitudinală și nu în
ultimul rând, de gradul de incapacitate motrică și de afectare a unor funcțiuni (psiho-motric,
neuro-vegetative și moral-funcționale).

3.6. Considerații generale asupra rolului hidrokinetoterapiei în corectarea și


ameliorarea deficiențelor fizice ale coloanei vertebrale.
Dacă kinetoterapia reprezintă un mijloc terapeutic al tratamentului complex de
recuperare, care utilizează un sistem de exerciții fizice cu acțiune asupra întregului organism,
materializate într-o formă și structură prestabilite, în funcție de afecțiunea de care suferă
subiectul. Hidrokinetoterapia/hidrogimnastica reprezintă un ansamblu de exerciții fizice
executate în imersie (corpul scufundat parțial în apă) în scopul reeducării unor deficiențe
fiziologice, motrice, atitudinale/posturale etc., prevalându-se de beneficiile unor factori
mecanici, fizici (mai ales cei termici) și chimici.
Exercițiul fizic executat în condiții de apă obișnuită (bazin de înot, lac, râu etc.) în scop
de reeducare, poartă denumirea de hidrokinetoterapie; același exercițiu însă, utilizat în apă de
mare sau ape minerale capătă denumirea specială de kinetobalneoterapie.
Talasoterapia reprezintă o altă formă de manifestare a hidrogimnasticii, aceasta constând
în utilizarea apei de mare și a climatului marin, în egală măsură, în scop terapeutic.
De-a lungul timpului, hidrogimnastica a cunoscut o multitudine de forme de manifestare,
pornind de la gimnastica convențională în mediul acvatic, ce constă în executarea unor
mișcări simple, accesibile oricărei persoane, continuând mai apoi cu aquo-power-training ce
constă în executarea unor exerciții în apă utilizând unele obiecte sau greutăți, aquarobic
(gimnastică pe muzică, efectuată în apă) și mai recent aqua jogging ce constă în alergarea
prin apă, cu atingerea fundului bazinului, toate acestea putându-se realiza/utiliza, funcție de
condițiile materiale dar mai ales în funcție de afecțiunile fiecărui subiect/pacient.
Tratată comparativ cu alte discipline ce au incidență asupra organismului uman,
hidrokinetoterapia beneficiază de un avantaj incomensurabil ce constă în faptul că exercițiile
fizice asociate acesteia pot fi executate de către orice persoană, indiferent de vârstă,
aptitudini, calități, capacități și capabilități motrice, disponibilitate afectiv-atitudinală și nu în
ultimul rând, de gradul de incapacitate motrică și de afectare a unor funcțiuni (psiho-motorie,
neurovegetative și morfo-funcționale).
Practicat în mediul acvatic, exercițiul fizic asociat înotului terapeutic, solicită, ca sarcină
motrică, musculatura întregului organism, mai mult decât în alte discipline sportive,
influențează și asigură în mod semnificativ, dezvoltarea tuturor funcțiilor organismului, cu
precădere cele ale sistemului respirator, cardiovascular și locomotor, activând, întreținând și
ameliorând marile funcțiuni vitale, influențează creșterea și dezvoltarea armonioasă prin
crearea, corectarea și menținerea unei ținute posturale corecte și frumoase.
Execuția unor mișcări - exerciții fizice în condiții de imersie, neobișnuite, ajută la
dezvoltarea conduitei locomotorii a întregului organism dar și segmentar, dezvoltă
coordonarea și orientarea în spațiu, având astfel un impact major și asupra sferei psihice a
individului, însă impactul cel mai elocvent asupra organismului uman este acela de
recuperare a unor funcțiuni, segmente, sisteme și organe, degradate/distruse ca urmare a unor
accidentări și asigurare a condițiilor de reluare a activităților de zi cu zi, în parametri optimi.
Practicate în cunoștință de cauză, în mod regulat și programat, în conformitate cu gradul
de degradare postraumatică și nu numai, exercițiul fizic specific/asociat hidrokinetotarapiei
concură/ajută la corectarea unor deficiențe fizice de diferite etimologii, reducând într-o
măsură considerabilă, unele deficiențe motorii.
Menționăm dintre acestea pe cele mai importante:
1) Caracterul analitic al exercițiilor din gimnastica de bază oferă posibilități multiple și
eficiente de acționare selectivă asupra unor segmente sau regiuni ale corpului în apă în
funcție de obiectivele urmărite.
2) Utilizarea în scop terapeutic, a exercițiilor fizice în apă, au un conținut specializat de
reeducare funcțională, corectarea deficiențelor fizice, refacerea volumului și proprietăților
aparatului muscular, redarea mobilității normale în articulațiile cu mișcări reduse, tonifierea
în condiții de scurtare a grupelor musculare.
3) Pentru atingerea obiectivelor stabilite, în mediul acvatic se vor folosi ca mijloace de
acționare: poziții și exerciții statice dar și dinamice, preluate din gimnastica de bază, adaptate
la scopul urmărit/prestabilit, afecțiune și particularitățile fiecărui pacient în parte.
4) Exercițiile fizice utilizate în înotul terapeutic dar și înotul sportiv ca atare, oferă tuturor
practicanților posibilități multiple de relaxare și refacere după un travaliu fizic, psihic și
profesional excesiv.
În mod excepțional sportivii de performanță își recapătă forțele mult mai repede după
efectuarea unei ore de înot relaxant. Întrucât exercițiul fizic specific înotului angrenează toate
grupele musculare, calitățile motrice de bază, speciale (specifice) și combinate capătă noi
valențe dezvoltându-se: viteza, forța, rezistența, îndemânarea, mobilitatea.
5) Beneficiile practicării cu regularitate a înotului sportiv dar și a celui terapeutic se
răsfrâng, prin efectele benefice, și asupra calităților psihomotrice și psihice cum ar fi curajul,
perseverența, dârzenia, voința, stăpânirea și încrederea în sine etc.
Pe lângă efectele benefice ale practicării hidrokinetoterapiei menționate anterior, pot fi
enumerate și cele care rezultă în urma efectelor portanței hidrostatice ce acționează asupra
organismului în timpul efectuării exercițiilor fizice în mediul acvatic.
Astfel, datorită faptului că mișcările sunt efectuate în condiții de descărcare, cu
amplitudine foarte mare și cu solicitare musculară redusă, spre foarte mică, se constată/obține
o scădere a presiunii intraarticulare, cu diminuarea durerii, musculatura se relaxează,
ortostatismul se menține iar pacientul își poate relua mersul, crește gradul de coordonare a
mișcărilor, astfel încât acesta își poate mobiliza segmentar grupele musculare care prezintă
contracturi, pozițiile vicioase ale corpului pot fi influențate favorabil, articulațiile dureroase
se pot mișca fără un efort evident/vizibil, iar retracțiile capsulare și ligamentare sunt ușurate.
Practicarea înotului terapeutic, în mod sistematizat, dirijat și controlat de către specialiști
din domeniu, conduce, indubitabil, la ameliorarea unor afecțiuni/boli de genul afecțiunilor
neurologice ca paralizii, pareze, hemiparaze, sechelare, poliomelita, afecțiuni posttraumatice,
afecțiuni reumatismale degenerative, reumatisme articulare cronice, afecțiuni cardiovasculare
și nu în ultimul rând, unele deficiențe segmentare sau globale ale aparatului locomotor.
Din această ultimă categorie fac parte și deficiențele fizice sau deviații ale coloanei
vertebrale cu etimologii diverse, fie înnăscute/congenitale, ca urmare a transmiterii prin
bagajul genetic a unor malformații, tulburări morfofuncționale și structurale, fie dobândite, ca
urmare a unor poziții și atitudini obișnuite deficitare, sau, în ultimă instanță, ca urmare a unor
traumatisme ce au modificat structural și funcțional, global sau segmentar, întregul
aparat/sistem musculo-osteo-articularo-tendinos.

3.7. Coloana vertebrală


Coloana vertebrală, acest stâlp mobil al sistemului osos uman, este situată în partea
posterioară a trunchiului și gâtului fiind alcătuită din 32-33 de segmente vertebrale, unite
între ele prin articulații și întărite prin ligamente și mușchii șanțurilor intervertebrale.
Proximal, coloana vertebrală se articulează cu baza craniului și cutia toracică/bordul
costal iar prin intermediul acestuia, cu elementele centurii scapulare și membrele superioare,
iar distal, prin intermediul osului sacral se articulează cu bazinul osos, realizând prin această
articulare, strânse legături structurale și funcționale cu membrele inferioare. Coloana
vertebrală are rol dinamic și static, realizând totodată și legătura între trenul superior și cel
inferior al organismului.
Rolul/funcția statică a coloanei vertebrale este predominant, aceasta constând în
menținerea atitudinii verticale a corpului, poziția stând fiind propice mișcărilor capului și
gâtului, toracelui și membrelor superioare, coloana constituindu-se într-un veritabil și
puternic stâlp de sprijin.
Funcția/rolul dinamic este demonstrat de însuși gradul ridicat de mobilitate al acesteia.
Din acest punct de vedere (al mobilității) coloana prezintă două formațiuni/părți structurale și
funcționale, respectiv o parte anterioară, formată din corpul vertebrelor, cu rol predominant în
asigurarea stabilității trunchiului și una posterioară, formată din arcurile vertebrale, mici dar
numeroase, acestea fiind întărite de mușchi și ligamente, cu rol predominant în planul/sfera
mobilității.
Diferențele structurale și funcționle dintre cele două părți menționate comportă o
importanță deosebită, mai ales din punct de vedere corectiv deoarece, dezvoltând selectiv
mușchii șanțurilor intervertebrale putem acționa, în funcție de necesități, asupra curburilor
coloanei vertebrale în sensul menținerii sau corectării acestora.
În ortostatism, coloana vertebrală prezintă, în mod normal, un număr de 3 curburi, în plan
sagital (antero-posterior), curburi care au reieșit din necesitățile funcționale ale fiecărei
regiuni: cervicală, toracală și lombară, prima și ultima prezentând curburi lordotice iar
toracala având o curbură cifotică.
Coloana vertebrală prezintă în mod normal și în plan frontal unele curburi fiziologice,
mai puțin evidente care influențează într-o măsură ceva mai mică, atitudinea posturală,
acestea fiind prezente la nivelul regiunii lombare sau dorsolombare, având convexitatea mai
mult pe partea stângă.
Ca urmare a acțiunii unor factori externi, nocivi, de natură postural/atitudinală și nu
numai, curburile coloanei vertebrale fie pot căpăta accente exagerate, fie, dimpotrivă, pot
dispărea, determinând, în astfel de cazuri, unele deviații și deformații.
După întinderea lor, aceste deviații/deformații ale coloanei vertebrale pot fi exagerări ale
curburilor fiziologice numite deviații tipice, sau pot cuprinde în totalitate coloana vertebrală
ori numai regiunile de trecere - cervico-dorsal și dorso-lombar - numite deviații atipice.
Întrucât cauzele și mecanismele de producere a deviațiilor coloanei vertebrale sunt
mutiple, acestea au fost împărțite în deviații funcționale și patologice.
Deviațiile funcționale ale coloanei vertebrale sunt de obicei tipice, cu un debut greu de
precizat, evoluție anevoioasă și de lungă durată, fiind cel mai ușor de corectat prin exerciții
fizice asociate înotului terapeutic.
Deviațiile patologice sunt mai accentuate și mai grave, fiind determinate de modificări în
structura elementelor coloanei vertebrale. Dintre acestea, numai o parte pot fi corectate prin
mijloacele hidrokinetoterapiei.
Deviațiile și deformațiile coloanei vertebrale pot fi întâlnite la mai toate vârstele,
corectarea acestora depinzând în mare măsură de gradul lor de manifestare/incidență,
vechime, modul cum s-au instalat, vârsta pacientului, și nu în ultimul rând, zona interesată.
Printre cele mai frecvente deviații/deformații oferite de cazuistica provenită din mediul
școlar și nu numai, se numără cifozele - cu localizări mai importante în regiunea toracală,
lombară și totală, lordozele lombare - cifolordozele - scoliozele și cifoscoliozele.
Din această categorie fac parte și deficiențele fizice sau deviații ale coloanei vertebrale cu
etimologii diverse, fie înnăscute/congenitale, ca urmare a transmiterii prin bagajul genetic a
unor malformații, tulburări morfo-funcționale și structurale, fie dobândite, ca urmare a unor
poziții și atitudini obișnuite deficitare, sau, în ultimă instanță, ca urmare a unor traumatisme
ce au modificat structural și funcțional, global sau segmentar, întregul aparat/sistem musculo-
osteo-articularo-tendinos.

3.8. Cifoza totală


Definiție: devierea întregii coloane vertebrale în plan sagital-convexitatea în plan
posterior. Este o deviație atipică.
Indicații metodice - scopul exercițiilor:
a) creșterea tonusului grupelor musculare ale spatelui în condiții de scurtare;
b) creșterea tonusului grupelor musculare ale toracelui și abdomenului, în condiții de
alungire;
c) crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului.
Poziții, mișcări, exerciții, obiecte portabile, aparate folosite în corectarea deficiențelor
Poziții: stând cu derivatele sale; pe genunchi cu derivatele sale; așezat cu derivatele sale;
culcat cu derivatele sale; atârnat cu derivatele sale.
Mișcări: îndoiri (numai lateral), întinderi, arcuiri, extensii, răsuciri.
Exerciții:
- statice (de postură), analitice, de respirație, aplicative cu caracter corectiv;
- dinamice pentru dezvoltarea fizică cu caracter analitic, pentru musculatura abdominală
a spatelui și toracelui;
- aplicative, cu caracter corectiv;
- respiratorii.
Obiecte: mingi medicinale, bastoane, corzi de sfoară, cordoane elastice.
Aparate ajutătoare: banca de gimnastică, scara fixă, planul înclinat, lada de gimnastică,
scaun cu spătar, banchetă curbată.
Partenerul: kinetoterapeutul sau alt pacient.
Exerciții executate în apă:
a) corective:
- exerciții pentru cap și gât - mișcări de extensie, răsuciri și rotări numai înapoi;
- extensii ale brațelor numai înapoi, peste nivelul umerilor mărind astfel amplitudinea
mișcărilor coloanei;
- extensii, îndoiri, răsuciri, rotări numai înapoi ale trunchiului;
- balansări înapoi și lateral ale membrelor inferioare.
b) exerciții din procedeele de înot, care favorizează recuperarea:
- înot în procedeul spate complet, alternativ - brațe și picioare;
- Înot spate în alunecare, un braț sus, celălalt pe lângă corp, apoi se schimbă;
- înot spate dublu;
- bătaie picioare spate cu pluta sub spate;
- înot bras pe spate cu mișcări de brațe simultană;
- rostogoliri înapoi în apă.

3.9. Lordoza lombară


Definiție: devierea coloanei vertebrale în plan sagital ce prezintă convexiunea orientată
anterior - localizată în regiunea lombară.
Indicații metodice - scopul exercițiilor:
a) creșterea tonusului grupelor musculare ale abdomenului în condiții de scurtare;
b) creșterea tonusului grupelor musculare ale regiunii lombo-sacrale în condiții de
alungire;
c) creșterea reflexului de atitudine corectă a trunchiului și membrelor inferioare.
Exerciții executate în apă:
a) exerciții pentru întărirea msculaturii trunchiului: înclinări, îndoiri, flexii, răsuciri în
ambele sensuri în ritm moderat și amplitudine mărită;
b) exerciții pentru întărirea musculaturii abdominale, utilizând contracțiile izometrice
pentru mișcările de picioare;
c) exerciții pentru membrele inferioare sub forma ridicărilor ușoare ale acestora, până la
900 (atenție !!!! corpul este sprijinit de peretele bazinului pentru a se evita înclinarea acestuia
în față).
d) bătaie de picioare spate, cu o plută susținută pe abdomen;
e) bătaie de picioare spate, brațele menținute vâslind pe lângă corp, ridicarea alternativă a
unui picior întins, îndoit sau grupat, cu întreruperi, reluând apoi mișcările.
Exerciții din procedeele de înot care favorizează recuperarea:
a) călcarea apei, cu menținerea trunchiului ușor aplecat înainte;
b) bătae de picioare bras, din poziția decubit dorsal, brațele vâslind pe lângă corp;
c) brațe fluture sau carul, fără mișcare de picioare;
d) rostogoliri înainte prin apă.

3.10. Cifolordoza
Definiție: asociere a două deviații ale coloanei vertebrale lombare, ambele în plan sagital
- una la nivel dorsal având convexitatea orientată posterior, cealaltă la nivel lombar având
convexitatea orientată anterior.
În general apare mai întâi una din cele două, iar cealaltă, în evoluție, se asociază, având
caracter compensator.

Indicații metodice - scopul exercițiilor:


- creșterea tonusului grupelor musculare ale regiunii dorsale și abdomenului în condiții de
scurtare (lucrează concentric);
- creșterea tonusului grupelor musculare ale regiunii sacro-lombare și ale peretelui
anterior al cutiei toracice, în condiții de alungire (lucrează excentric);
- crearea reflexului de atitudine corectă a trunchiului și membrelor inferioare.
Exerciții executate în apă:
Exercițiile fizice vor fi executate, astfel încât, în timp ce una dintre curburi se va fixa,
printr-o poziție corectivă (exercițiu static), cu cealaltă curbură se va lucra efectiv (exercițiu
dinamic), urmând ca, ulterior, să se schimbe modalitățile de lucru (tipul de exerciții) pe cele
două deviații.
Exerciții din procedeele de înot care favorizează recuperarea:
- alunecare spate, brațele oblic sus, ridicarea alternativă a unui picior;
- bătaie de picioare spate, brațele întinse apucate/prinse deasupra capului;
- înot spate complet;
- înot spate dublu, cu picioare craul;
- înot pe o latură și cealaltă.