rândurile de mai jos: „…în acea vreme a venit şi Albert, craiul leşesc, cu multă putere,

şi mult a săpat la cetatea Sucevei şi n-a putut lua cetatea şi s-a întors în deşert. Iar
Ştefan Voevod a mers asupra-i cu putere cu oastea sa şi l-a bătut la Cozmin, în anul
1497 iar al domniei Sale anul 40 curgător luna lui octombrie 26, joi în ziua de Sfântul
Dumitru. Şi apoi s-a întors din război şi a sfinţit biserica aceasta în acelaşi an, luna lui
noiembrie, în 14.

Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, cât şi alţi domnitori care au urmat la  scaunul
Moldovei şi care voiau să-şi asigure sprijinul bisericii, au înzestrat mănăstirea cu sate,
moşii întinse, păduri, vii, prisăci, mori, iazuri şi altele. Pe moşiile mănăstirii, întocmai
ca şi pe cele ale marilor boieri, făceau muncă obligatorie nenumăraţi ţărani. În felul
acesta, mănăstirea a devenit unul din cei mai mari proprietari feudali, ceea ce i-a
permis să participe la viaţa politică a Moldovei. În primii ani de guvernare ai lui
Alexandru cel Bun, raporturile domnului cu biserica se caracterizează printr-o oarecare
lipsă de autoritate, pe care treptat voievodul o va lichida. În titulatura unui doccument
din 1407, mitropolitul Iosif menţionează pe domn după el, pe locul al doilea. În 1428,
când Alexandru subordonează unei mănăstiri 50 de biserici din diferite sate, dispunea
„că nici un mitropolit, nici slugile lui, nici dregătorii lui, să nu se amestece „. În
interval de 21 de ani raporturile între domn şi biserică se inversaseră.

Ştefan cel Mare va avea o deosebită grijă pentru mănăstire, întărindu-i privilegiile
acordate de domnitorii de dinaintea lui, înzestrând-o cu un clopot în 1485, cu un
panaghiar în 1502 ș.a.m.d. Ce înfăţişare avea mănăstirea în veacurile XV-XVI, epoca
ei de strălucire, este greu de presupus. Din construcţiile de atunci n-au ajuns până la
noi decât biserica lui Ştefan cel Mare şi partea inferioară a turnului clopotniţă, zidit de
Alexandru cel Bun. Plecând de la acestea şi cele câteva ştiri culese din arhivă
mănăstirii, se poate însă crede că în vremea aceea curtea centrală era împrejmuită cu
un zid înzestrat cu obişnuitele mijloaace de apărare şi întărit cu turnuri la cele patru
colţuri. Se intra ca şi astăzi, pe sub turnul de mijloc, care avea însă o înălţime mai
mică. Puţine sunt ştirile despre starea mănăstirii în secolele XVI, XVII şi XVIII, însă
cert este ca îndeosebi în ultimele două veacuri, ea a cunoscut o perioadă de stagnare şi
chiar de regres.” (Constantin Prisnea – Mănăstirea Neamţ, Ed. Meridiane, Bucureşti
1964)