Sunteți pe pagina 1din 4

Elev: Nedelcu Eduard Claudiu

Clasa: a X-a S

Ludwig van Beethoven

Biografie
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven
(1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ
recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referință, ca fiind data de naștere a
lui Beethoven deoarece se știe că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii
erau botezați la o zi după naștere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora
actuală.

Ludwig van Beethoven (masca mortuară)


Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreț de curte
mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să
facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Beethoven a început să ia lecții de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob
Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul
arhiepiscopului Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia câteva lecții cu
Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii și morții mamei
sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții arhiepiscopale și cu orchestra teatrului din Bonn,
având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel
timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea, fratele
arhiepiscopului Maximilian Franz, binefăcătorul său.

În noiembrie 1792 Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph
Haydn, mai târziu și al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reușește să
câștige favorurile aristocrației vieneze prin concerte private, cu această ocazie căpătând faima de
virtuoz pianist și de compozitor. Grație acestor relații și a contactelor cu casele de editură, care îi
publică unele compoziții, Beethoven reușește să dobândească o independență, pe care și-a dorit-o
cândva și Mozart.

În martie 1795 apare pentru prima dată în fața publicului vienez executând primul său concert pentru
pian și orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin și Preßburg (Bratislava). După
primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - , Beethoven deschide, începând
cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune și prima lui simfonie, în Do-major. În același timp
apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În
celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de
surzenia sa tot mai accentuată. Totuși, tocmai în acești ani, Beethoven compune o serie de opere
desăvârșite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-
a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară și orchestră,
simfoniile a V-a (a "Destinului") și a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziții se observă deosebirile față
de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui
Beethoven, chiar și operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral.

Mormântul lui Ludwig van Beethoven din Viena


Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii
erau "caietele de conversații", în care aceștia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt
însă creația artistică, în 1819 compune "Variațiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima
versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian și cvartetele de coarde, în
sfârșit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiție a Simfoniei a IX-a.
Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluționar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de
aplauze, când, potrivit etichetei, însăși familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei
salve. Simfonia a dezlănțuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe
scenă cu fața la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în
picioare striga și își agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu fața la public, putând
astfel să-și trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în
urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai
Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat și
reîngropat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Evoluția stilului muzical


Producția muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradițional ca o punte între Clasicism și
Romantism și se poate împărți în trei perioade:

Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compozițiile din tinerețe de la Bonn și primii ani în Viena,
reprezintă continuarea stilului lui Haydn și Mozart, și desăvârșesc clasicismul vienez ajuns la
maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de
compozițiile similare ale lui Mozart.
A doua perioadă (1807-1812), așa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziții ca simfonia III-a (Eroica),
concertele pentru pian și orchestră nr.4 și 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate
aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice și noutățile armonice,
neîntâlnite încă la predecesorii săi, Beethoven fiind supranumit din aceste motive „Titanul din Bonn”.
A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compozițiile din această perioadă nu mai pot fi grupate
pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie și puternică individualitate, eliberate de convențiile
tradiționale. În muzica instrumentală introduce recitative și arii, în fugi, variațiuni și elemente lirice,
mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă
perioadă, a 9-a și Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradițional: astfel în finalul
simfoniei se introduce o partitură pentru soliști vocali și cor, în timp ce Missa solemnis iese din
tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.
Simfonia

Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, și φωνη = sunet) este o compoziție muzicală
instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în
sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie nu are soliști
instrumentali, excepție făcând așa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia concertante
pentru vioară, violă și orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie espagnole pentru vioară și
orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven introduce în mișcarea finală
vocea omenească sub formă de soliști și cor. Procedeul va fi preluat și de alți compozitori în creațiile
lor, fără a impieta însă asupra rolulului predominant al orchestrei.

Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în principal este
legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Perioada romantică târzie

Lui Johannes Brahms și lui Anton Bruckner le revine meritul de a fi consolidat limbajul simfonic și de
a-i fi dat o puternică forță arhitectonică. Cele patru simfonii ale lui Brahms revendică un permanent
angajament moral în configurația romantică, cu o deosebită austeritate a limbajului și puritate a
formei, în comparație cu complicatul și densul univers armonic wagnerian.

Simfonia în secolul al XX-lea

La începutul secolului al XX-lea se constată în toate domeniile artei o tendință de renunțare la


formele tradiționale, căutându-se noi posibilități de exprimare artistică. În domeniul simfoniei se
confruntă diverse curente artistice (de ex.: Expresionismul, Neoclasicismul) și procedee componistice
(de ex.: tehnica dodecafonică). În timp ce mulți compozitori, ca Charles Ives, George Enescu, Carl
Nielsen, Ralph Vaughan Williams, Serghei Prokofiev și Dmitri Șostakovici sunt încă strâns legați de
forma tradițională, în simfoniile lui Albert Roussel sau Arthur Honegger se recunosc motive
impresioniste, unii recurg la forme comprimate, ca Max Reger, Darius Milhaud, Paul Hindemith,
Anton Webern, alții adoptă stilul liniar polifonic, ca Arnold Schönberg, Karl Amadeus Hartmann.

După 1950, se constată o diminuare a interesului pentru compoziția de simfonii. Totuși, o serie de
compozitori au mai intreprins încercări fructuoase în acest gen:

Bohuslav Martinu
Hanns Eisler
Hans Werner Henze
Michael Tipett
Olivier Messiaen
Luciano Berio
Krzysztof Penderecki
Peter Maxwell Davies
Wolfgang Rihm
Siegfried Matthus
Manfred Trojahn
Henryk Górecki
Gian Francesco Malipiero

Compozitori români de simfonii

Pascal Bentoiu (8 simfonii)


Nicolae Brânzeu (3 simfonii,și o simfonie concertantă)
Mihai Brediceanu (1 simfonie)
Sergiu Celibidache (4 simfonii)
Paul Constantinescu (Simfonia ploieșteană)
Dimitrie Cuclin (20 simfonii)
George Enescu (5 simfonii, ultimele două orchestrate de Pascal Bentoiu, și o simfonie de cameră)
Dinu Lipatti (1 simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde)
Ștefan Niculescu (5 simfonii)
Tiberiu Olah (1 simfonie)

Instrumentația orchestrei simfonice

Orchestra, așa cum se regăsește ea la sfârșitul tranziției către clasicism, este formată din instrumente
cu coarde și arcuș (vioară, violă, violoncel, eventual contrabas sau un echivalent), suflători de lemn
(flaut, oboi, fagot), corni și timpane. Începând cu ultimele simfonii de J. Haydn, în orchestră sunt
cerute trompete și clarinet (care nu este utilizat într-un număr mare de simfonii de W.A. Mozart).
[necesită citare] Sub influența operei lirice, se adaugă mai târziu cornul englez, contrafagotul,
suflătorii de alamă cu ambitus mai grav decât cornul francez (trombonul, tuba) și harpa. Acestora se
adaugă vocea umană, așa cum a fost ea consemnată mai întâi în Simfonia a IX-a de L. van Beethoven.
Pentru comparație, urmăriți instrumentația unor simfonii și cicluri de simfonii:

Ultimele simfonii ale lui J. Haydn (1790-1795): coarde, 1 flaut, 2 oboaie, 2 fagoturi, 2 corni, 2
trompete și timpane
Simfonia a VII-a de L. van Beethoven (1812): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2
fagoate, 2 corni, 2 trompete și timpane
Prima simfonie a lui J. Brahms (1876): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2
fagoate, 1 contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 3 tromboane și timpane
Simfonia a VI-a de G. Mahler (1906): instrumente de coarde, 4 flaute, 4 oboaie, 3 clarinete, 1 clarinet
în Mi

{\displaystyle \flat }, 1 clarinet bas, 3 fagoate, 1 contrafagot, 8 corni, 4 trompete, 3 tromboane, 1
tubă, timpane, harpă, celestă, xilofon, alte percuții.
În afară de varietatea timbrului, și numărul elementelor unei orchestre simfonice crește simțitor în
epoca romantică, trecând de la câteva zeci în simfoniile lui Haydn și Mozart la peste o sută de
elemente în ultimele simfonii ale lui Beethoven, pentru a ajunge la orchestre de mare anvergură
prevăzute pentru creațiile perioadei romantice târzii.