Sunteți pe pagina 1din 8

Basmul cult

Publicat pe octombrie 30, 2012

Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb

1.OPERA LUI ION CREANGĂ (1839-1889)

Basme şi poveşti: Povestea lui Harap-Alb, Povestea lui Stan Păţitul, Fata babei şi fata
moşneagului, Ivan Turbincă, Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi
bani.

Roman autobiografic: Amintiri din copilărie.

Povestiri: Moş Ion Roată, Popa Duhu, Ion Roată şi Vodă Cuza, Povestea unui om
leneş, Poveste, Inul şi cămeşa, Acul şi barosul

Nuvelă: Moş Nichifor Coţcariul.

2. SURSELE FOLCLORICE ALE BASMULUI

Povestea lui Harap-Alb, citită la ,,Junimea” şi publicată în Convorbiri literare, la 1


august 1877, este construită după modelul basmului popular românesc, chiar dacă în
structură pot fi recunoscute nuclee narative universale: motivul călătoriei, al încercării
puterilor, al apei vii şi al apei moarte, al animalelor recunoscătoare sau al prietenilor
devotaţi. În folclorul românesc există şase variante ale temei, dar numai cea din
culegerea lui Ispirescu este anterioară, astfel încât este de presupus cunoaşterea
directă de către Creangă a variantei orale. În ciuda asemănărilor cu Omul fără barbă
al lui Émile Legrand sau cu Prinţul Slugobil şi cavalerul invizibil din literatura
poloneză, a unor corespondenţe cu miturile greceşti (Heracles, sclavul lui Euristeu şi
argonautul Iason plecat într-o lungă expediţie în Colchida după Lâna de aur), basmul
lui Creangă se poate explica doar prin influenţele din tezaurul epicii populare
româneşti, prin miturile autohtone.

3. ELEMENTE DE BASM POPULAR în Povestea lui Harap-Alb:

 -tema: înfruntarea dintre Bine şi Rău, încheiată cu triumful Binelui;

-modalitatea narativă: fuziunea dintre fabulos şi real, contopirea celor două planuri,
specifică mentalităţii populare;

-motive narative tipice: superioritatea mezinului faţă de fraţii săi; călătoria, plecarea
de acasă; supunerea prin vicleşug; încercarea puterii în împrejurări limită; izbânda;
demascarea Spânului; pedeapsa; căsătoria cu fata Împăratului Roş;

-personajele: Craiul, Verde-Împărat, Harap-Alb (Făt-Frumos), fata Împăratului Roş


(Ileana Cosânzeana), Spânul, cei cinci năzdrăvani (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă), Sfânta Duminică, regina furnicilor, regina albinelor, calul
năzdrăvan, turturica;
-elemente magice: armele şi îmbrăcămintea Craiului, din tinereţe, apa vie; apa
moartă, cele trei smicele, pielea ursului, nestematele cerbului, obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot;

-câteva caracteristici ale limbajului (oralitatea, aparenta simplitate, autenticitatea


vorbirii, a expresiilor, locuţiunilor, elementelor paremiologice – proverbe şi zicători).

4. RELAŢIA CU MITURILE

Mitul este o istorie sacră – scrie Mircea Eliade în Aspects du Mythe, 1963 –
relatând un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, în timpul fabulos al
începuturilor […] dezvăluind cum o realitate a luat fiinţă, mitul constituie modelul
exemplar […] al oricărei activităţi umane…

Scenariul mitic este reactualizat prin ritualuri care aduc aminte ceea ce s-a petrecut
(actul de creaţie) illo tempore, la începutul începuturilor. O naştere mitică, actul de
creaţie, presupune totodată o moarte, sacrificiul, spaima.

Harap-Alb, eroul basmului lui Creangă, iese oarecum din schema basmului
popular. Chiar dacă poate fi identificat cu Făt-Frumos care înfruntă zmeii, el nu se
luptă niciodată cu Spânul, simbolul răului. Aceasta înseamnă că semnficaţia basmului
scris de Creangă este diferită.

Călătoria pe care o face fiul cel mic al Craiului are un caracter iniţiatic, este drumul
maturizării sale, al cunoaşterii binelui şi răului, al pregătirii prin experienţă proprie
pentru a urca o treaptă a desăvârşirii, pentru a putea deveni urmaş la tronul unchiului
său, Împăratul Verde (Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e
necazul – îi spune Sfânta Duminică, avertizându-l că totul stă în puterea divină, că nu-
i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vré Domnul).

Filosofia de bază a basmului este de sorginte profund populară: experienţa, viaţa


practică este cea care instruieşte, care-l formează pe om, propulsându-l pe scara
valorilor, iar nu apartenenţa socială (nu faptul că e fiu de crai îl face să ajungă urmaş
la tronul împărăţiei, ci cunoaşterea, distingerea binelui de rău – mai ales când cel din
urmă ia aparenţe înşelătoare – încrederea în prieteni, mila faţă de cei neajutoraţi).

Drumul iniţiatic spre cunoaşterea lumii trece prin mai multe etape (probe), care-i
marchează eroului propriile limite, îl face să se cunoască pe sine: umilinţa, răbdarea,
virtuţile omeniei, chiar moartea ritualică – semn al reînvierii, al dobândirii unei noi
identităţi.

Prinţul ajunge la un pod, unde îl aşteaptă un urs pe care trebuie să-l învingă pentru a-
şi dovedi calităţile (ursul este un simbol al războinicilor în mituri, un animal-totem).
Învingerea ursului de la pod (locul de intrare în alt tărâm, cel al probelor iniţiatice) îi
dovedeşte curajul, iar învingerea ursului din grădina cu salate fermecate dovedeşte
transferarea puterilor acestuia asupra neofitului (tânărului aspirant la demnitatea
împărătească). Cerbul ferecat cu diamante este un alt animal-totem care-i conferă
eroului virtuţi. Groapa în care aşteaptă răbdător Harap-Alb este un spaţiu chtonic
(subteran) regenerator, sângele animalului, ca şi pielea ursului, făcând transferul
puterii acestor animale-totem asupra vânătorului. Groapa aduce aminte de coborârea
în infern din miturile greceşti sau egiptene. Prinţul are doi ocrotitori (un fel de
maeştri spirituali) care-l ajută cu sfaturi potrivite în momentele de cumpănă.

Zborul calului are un sens religios (în concepţia lui Vasile Lovinescu), realizând o
cruce cosmică (se înalţă spre ostrovul florilor, sălaşul Sfintei Duminici, apoi
traversează Pământul).

Prinţul este ucis în final pentru a împlini jurământul prin care s-a legat să-i fie
credincios Spânului (Şi atâta vreme ai să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi
înviè). Este readus în viaţă sub puterea iubirii de către fata Împăratului Roş, cu
ajutorul obiectelor magice (apa moartă, apa vie, smicelele de măr), încheindu-şi astfel
statutul de slugă (harap) şi conferindu-i prin nunta nesfârşită fericirea eternă.

Dar până să ajungă la acest statut al împlinirii umane, neofitul a trebuit să treacă mai
multe probe, învăţând să preţuiască prietenia (cei cinci năzdrăvani), omenia,
(protejarea furnicilor şi a albinelor) şi dobândind, astfel, virtutea cea mai de seamă,
iubirea, învingătoarea morţii.

5. ELEMENTE DE LITERATURĂ CULTĂ ÎN BASM

Chiar dacă elementele de sursă folclorică sunt numeroase, Creangă nu face o muncă
de cizelare a unor creaţii populare (ca Petre Ispirescu, bunăoară), ci recreează sau, mai
exact, creează în maniera basmului popular. Astfel, spre deosebire de variantele
populare, la Creangă există: proba curajului făcută de trei ori, ajutorul dat de furnici şi
albine, spânul, îmbinarea motivului animalelor recunoscătoare cu motivul însoţitorilor
năzdrăvani.

Alte trăsături care-l apropie de literatura cultă sunt: dramatizarea acţiunii prin
dialog, umanizarea fantasticului prin comportamentul eroilor (cei cinci năzdrăvani, de
ex.), jovialitatea, observaţii psihologice asupra limbajului, gesticulaţia amplă a
personajelor, erudiţia paremiologică, modalitatea de caracterizare a personajelor
diversificată (directă; autocaracterizare; caracterizare indirectă: gesturi, mimică,
limbaj, comportare, caracterizare făcută de alte personaje).

6. REAL ŞI FABULOS

O caracteristică a oricărui basm este îmbinarea între real şi fantastic (fantasticul este
o zonă a incertului, la graniţa dintre real şi ireal). În basmele lui Ion Creangă,
fantasticul apare sub forma fabulosului antropomorfizat: personajele fabuloase,
supranaturale, dobândesc conotaţii umane prin modul de comportare (vorbe, fapte,
gesturi, reacţii sufleteşti). Lumea fabuloasă are dimensiuni locale şi istorice,
personajele năzdrăvane se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.
Împăratul Roş caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat de i-a stricat somnul, Harap-
Alb se dovedeşte slab de înger, mai fricos decât o femeie când se duce în Pădurea
Cerbului, cei cinci năzdrăvani (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă) sporovăiesc şi se ceartă într-un limbaj autentic ţărănesc etc.
Dumnezeu, sfinţii, zmeii, împăraţii şi împărătesele vorbesc ca nişte fiinţe ce şi-au
uitat cuviinţa şi rangul, dându-şi pe faţă ingenuitatea sufletească. Graiul lor e
humuleştean, dar nu pentru aceasta sunt valoroase poveştile, nu pentru că, după cum
socotesc unii, acel grai ar fi ridicat la potenţa artistică, ci, fiindcă oricând contrastul
dintre starea socială şi vorbire este frumos în sensul bufon al comediei […]. Tot ce în
genere e transcendent în poveste, la Creangă e adus pe pământ şi micşorat., afirmă în
acest sens G. Călinescu în Ion Creangă. Idee dezvoltată şi de Paul Cornea: Spre
deosebire de basmele altora, în care supranaturalul e şocant şi înfricoşător, în
Harap-Alb, realul şi fabulosul se întretaie continuu, fără a da impresia unei
însoţiri hibride. Nu se străvede nici vulgaritatea cotidianului, nici miraculosul oniric
sau halucinatoriu (Gânduri despre ,,Harap-Alb”).

7. PROBLEMATICA BASMULUI

Povestea lui Harap-Alb poate fi considerată un rit degradat, care şi-a pierdut
elementele sacralităţii, coborând la nivelul lumii profane (vezi, mai sus, II., & 4.), dar
şi un bildungsroman (roman al formării, al devenirii umane), deoarece întâmplările
prin care trece tânărul fiu de crai înainte de a ajunge împărat sunt nişte încercări
menite a-i forma trăsăturile de caracter şi deprinderi necesare noii sale identităţi:
curaj, loialitate, putere a minţii, cunoaştere a suferinţei, a oamenilor.

Personajul acţionează sub imperiul destinului, dar şi liberul arbitru (propriile


decizii) are rolul său. Aceste lucruri îi sunt făcute cunoscute de Sfânta Duminică: ,,aşa
a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui; pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i
după cum vrè Domnul. Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile
de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul.
Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.”.

Aşadar, basmul relatează întâmplări prin care trece fiul mai mic al unui crai, până să
ajungă urmaş la tronul Împăratului Verde, unchiul său, care nu avea decât trei fete şi
nici un moştenitor de parte bărbătească.

După ce fraţii săi mai mari nu pot trece o primă probă-capcană a curajului, întinsă de
tatăl lor (îmbrăcat într-o blană de urs fioros, ieşit de sub un pod), mezinul reuşeşte să
dejoace planurile tatălui său cu ajutorul Sfintei Duminici.

8. STRUCTURA BASMULUI

Povestea lui Harap-Alb are o structură narativă echilibrată, alcătuită din şapte
părţi, separate între ele prin formula mediană ,,Se cam duc la-împărăţie,/ Dumnezeu
să ne ţie,/ Că cuvântul din poveste,/ Înainte mult mai este”, repetată de şase ori.
Partea întâi cuprinde proba curajului aplicată celor trei fii ai craiului şi plecarea
mezinului; a doua relatează întâlnirea cu Spânul, substituirea şi sosirea la Verde
Împărat; a treia este episodul cu sălăţile din Grădina Ursului; a patra, episodul
Cerbului înstelat; a cincea, plecarea spre Împăratul Roş şi întâlnirea cu cei cinci
năzdrăvani; a şasea cuprinde cele şase probe de la curtea Împăratului Roş şi cucerirea
fetei; a şaptea, întoarcerea la Împăratul Verde, uciderea şi învierea fiului de crai,
pedepsirea Spânului şi nunta fiului de crai cu fata Împăratului Roş.
Motivele literare cuprinse în această structură sunt: călătoria dificilă, vicleşugul,
probele, uzurparea identităţii de către un impostor, peţirea, moartea iniţiatică,
învierea, nunta.
9. MOMENTELE SUBIECTULUI

Subiectul (totalitatea întâmplărilor relatate de către narator) cuprinde:

a.Expoziţiunea: plecarea într-o lungă călătorie, spre curtea Împăratului Verde, a celui
mai mic dintre fiii unui crai, fratele împăratului, pentru a-i urma acestuia la tron.

b. Intriga: nesocotind sfatul craiului, tatăl său, fiul cel mic acceptă în slujba sa un
spân care, prin vicleşug, i se substituie, obligându-l să-i devină supus (Harap-Alb).

c. Desfăsurarea acţiunii: fiul de crai, devenit rob, este silit să îndeplinească orice
poruncă a Spânului, devenit stăpânul său. El trece toate încercările cu ajutorul Sfintei
Duminici, al calului năzdrăvan şi al prietenilor pe care şi-i face în timpul călătoriei.
(vezi 8)

d. Punctul culminant: fata Împăratului Roş, îndrăgostită de Harap-Alb, îl respinge pe


Spân, dezvăluind adevărul şi provocând mânia acestuia. El taie capul lui Harap-Alb,
considerând că acesta şi-a călcat jurământul.

e. Deznodământul: Spânul este ucis de calul năzdrăvan, fata îl readuce la viaţă pe


fiul de crai şi cei doi fac o nuntă fericită.

10. PERSONAJELE

Basmul cuprinde un număr semnificativ de personaje care evoluează în planul real


şi în cel fabulos. Chiar dacă timpul desfăşurării acţiunii este anistoric şi locul este
neprecizat geografic, unele personaje au aparenţa realului (craiul şi fiii săi, Împăratul
Verde şi fetele sale, Împăratul Roş, Spânul), altele au trăsături supranaturale, având
aparenţa fabulosului (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Sfânta
Duminică, fata Împăratului Roş) sau sunt animale personificate (calul lui Harap-Alb,
crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, turturica).

a. Harap-Alb este personajul principal al basmului, reprezentând Binele.

Spre deosebire de basmul popular, însă, Harap-Alb nu este un erou, pentru că nu


înfruntă Răul pentru a-l pedepsi şi a reface un echilibru distrus al lumii. Nu ucide
zmei, balauri şi nu ridică sabia asupra celui care îl prigoneşte pe nedrept. El nu are
nici o trăsătură “năzdrăvană”, nici o “putere magică”. Este un tânăr obişnuit, un flăcău
harnic şi omenos, înzestrat cu suflet milos şi sensibilitate. Acest caracter îndreptat
spre valorile umane apreciate de poporul nostru îl va ajuta să devină împărat, deoarece
merită să fie ajutat. Milostivindu-se de o bătrână (Sfânta Duminică) şi întristându-se
de nereuşitele fraţilor săi mai mari, mezinul va fi ajutat de Dumnezeu, care i-a hotărât
un destin fericit, dacă va asculta sfaturile celor bătrâni şi înţelepţi. Cumsecădenia
personajului nu este o trăsătură supranaturală, iar în multele încercări prin care va
trece, nu eroismul, curajul deosebit, înzestrările supraumane îl vor face să învingă, ci
ajutorul dat de cei ce-l iubesc: Sfânta Duminică, pentru că a fost milostiv, dându-i un
bănuţ; calul năzdrăvan, pentru că a fost ascultător, umil, urmându-i sfatul; crăiasa
furnicilor şi crăiasa albinelor, pentru că a fost milos şi săritor la nevoie; cei cinci
năzdrăvani, pentru că a fost prietenos şi înţelegător; fata Împăratului Roş, pentru că l-
a văzut îndrăgostit, cinstit, prietenos.
O singură dată nu a fost ascultător şi a păţit-o. Nu l-a ascultat pe tatăl său care i-a spus
să nu se încreadă în omul spân şi-n omul roş, simboluri ale vicleniei, ale Răului care
ia aparenţa Binelui. Va ispăşi acest păcat prin suferinţă, atingând stadiul suprem al
fericirii pământene: iubirea, după ce a cunoscut virtuţile prieteniei, milostiveniei,
cumsecădeniei, ascultării poveţelor. Harap-Alb împlineşte un destin care i-a fost
hărăzit, prin credinţa nestrămutată în Bine, în omenie. Harap-Alb este un personaj
simbolic.

b. Spânul simbolizează Răul, ispita care se înfăţişează sub aparenţa Binelui

Iese în calea fiului de crai de trei ori, prefăcându-se, schimbându-şi vocea, până ce
reuşeşte să-l păcălească. După ce fiul de crai îl tocmeşte slugă, Spânul varsă apa din
ploscă, apoi îl ademeneşte să intre în fântâna răcoroasă. Închizând capacul, îl pune pe
tânăr să mărturisească unde merge, cine este, şi îl pune să jure că va respecta
schimbarea identităţii, a rolurilor.
Ajuns la Împăratul Verde, Spânul îşi va arăta şi alte însuşiri negative, în afara
vicleniei: înfumurarea, ticăloşia, cruzimea, lipsa de omenie. El doreşte să-l piardă pe
fiul de crai, bucurându-se că îl trimite să înfăptuiască misiuni dintre cele mai
periculoase. Spânul este mincinos, un om rău şi răzbunător, neezitând să taie capul lui
Harap-Alb, când fata Împăratului Roş îi dezvăluie adevărata identitate. Este pedepsit
în final, dar nu de către fiul de crai, ci de calul năzdrăvan credincios. Asta pentru că
fericirea ce urma (căsătoria cu fata iubită) nu se putea întemeia pe sânge, iar
răzbunarea nu este o valoare morală creştină. Spânul este şi el un personaj simbolic.

c. Cei cinci năzdrăvani sunt personaje fantastice, nişte uriaşi bonomi şi


vorbăreţi. Comportându-se ca nişte ţărani humuleşteni, sfătoşi şi şugubeţi, ei sunt
personaje simbolice. Ei reprezintă, de fapt, obstacolele pe care trebuie să le învingă
omul în drumul său spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simţurilor
(frigul – Gerilă; foamea – Flămânzilă), dar şi limitele materiale, obiective (timpul –
Ochilă; spaţiul – Păsări-Lăţi-Lungilă).

d. Fata Împăratului Roş este, de asemenea, un personaj simbolic.

La început, ,,o farmazoană” cu puteri magice, punându-l la încercare pe Harap-Alb, ea


devine simbol al iubirii adolescentine, bazată pe adevăr şi dreptate. Ea
contrabalansează oarecum personajul care reprezintă Răul. Dacă Spânul apare ca un
om săritor la nevoie, dorind să-l ajute pe fiul de crai, iar apoi se dovedeşte un om rău,
ticălos, fata Împăratului Roş este socotită rea (,,bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba
încă şi mai şi”, după cum spune Gerilă), dar, în cele din urmă, ea îl salvează pe fiul de
crai. Aparenţele, deci, înşală. Răul poate părea Bine şi Binele, Rău. Omul înţelept şi
trecut prin experienţele vieţii trebuie să discearnă.

e. Sfânta Duminică îndeplineşte rolul de sfetnic, de maestru spiritual, de înger


păzitor, de glas simbolic al Binelui Suprem care este Dumnezeu.

f. Crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor simbolizează recunoştinţa.

g. Împăratul Roş este o altă ipostază a Răului, reprezintă lipsa de ospitalitate.


11. ARTA NARATIVĂ

Ion Creangă respectă schema basmului popular, dar adaugă un spor de


semnificaţii (vezi, mai sus, II., 5.), de rigoare a compoziţiei şi, mai ales, o insistenţă
asupra detaliului, asupra mişcărilor, gesturilor, sentimentelor. Arta narativă este una
din trăsăturile specifice care definesc oralitatea şi ea constă în:

a. tehnica detaliului caracteristic: Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bè hâlpav


la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bè câte un răstimp, şi iar mai
boncăluieşte, şi iar mai bè, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca
ţărână după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se
tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se
aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir…” (descriere a
comportamentului Cerbului înstelat);

b. erudiţia paremiologică. Textul narativ este înţesat de proverbe, zicători, vorbe de


duh din bogatul tezaur al înţelepciunii populare. Acestea sunt introduse prin
expresia ,,vorba ceea”, fiind potrivite situaţiei narate. Această cunoaştere a vieţii la
nivelul înţelepciunii ţărăneşti îl face pe Creangă un ,,erudit” sui-generis: ,,Anton Pann
şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rablaisian. Creangă este un umanist
al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor <vesel>
prin materie”, spune criticul G. Călinescu. Câteva exemple: ,,La plăcinte, înainte,/ Şi
la război, înapoi”, ,,Lac de-ar fi, broaşte sunt destule”, ,,Fiecare pentru sine, croitor de
pâne”, ,,Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem”, ,,Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor
li se strepezesc dinţii”, ,,Ce i-i scris omului în frunte i-i pus”, ,,Zi lume şi te
mântuie”, ,,Leagă calul unde zice stăpânul”, ,,Capra sare masa şi iada sare casa”,
,,Vorba lungă, sărăcia omului”, ,,Fă bine, să-ţi auzi rău”, ,,De-ar şti omul ce-ar păţi,/
Dinainte s-ar păzi”, ,,La unul fără suflet trebuie unul fără lege”, ,,Fală goală, traistă
uşoară” .

c. Umorul, înţeles mai mult ca jovialitate, râs îngăduitor, şi mai puţin satiric:
,,Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă şi îngăduitoare”
(Vladimir Streinu, Ion Creangă); ,,Râsul în opera lui Creangă nu pedepseşte, nu
denunţă vicii sau defecte omeneşti […], râsul lui e o petrecere pe seama limitelor
naturii ale celui ce râde şi numai în al doilea rând sunt şi ale altuia” (ibidem). Această
veselie bonomă, contagioasă, este redată prin:
-expresii mucalite: ,,Gerilă se întindea de căldură de-i treceau genunchii de gură”, ,,
…să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, ,,care de care mai chipos şi mai îmbrăcat,
de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea
Hogegarul”;
-zeflemisire uşoară: ,,Tare-mi eşti drag! … Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de
urechi…”;
-ironie calmă: ,,Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru
bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită”;
-diminutive cu valoare augmentativă (de mărire): ,,buzişoare”, ,,băuturică”;
-porecle şi apelative caricaturale: ,,Buzilă”, ,,ţapul cel roş”;
-caracteristici pitoreşti: ,,Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar
cu Chiorilă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori
din târg de la Să-l caţi, megieş cu Căutaţi şi pe urmă nu-i mai daţi. […] Parcă-i un boţ
chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de diochiu!”. De asemenea
caracterizarea hiperbolizată a lui Gerilă stârneşte hazul;
-scene hazlii: cearta lui Gerilă cu tovarăşii săi în casa de aramă, discuţia dintre
Împăratul Roş şi peţitorii fetei sale.

d. Oralitatea (imitarea stilului vorbit, care-l pune pe autor în postura de povestitor)


este realizată prin:
-dramatizarea naraţiunii (transformarea în dialog sau monolog): ,,Mări, tartorule,
nu mânca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci? Tu trebuie să fii, pentru
că şi focul îngheaţă lângă tine, de arzuliu ce eşti”, ,,Măi, da’al dracului om e şi
acesta!”;
-folosirea expresiilor narative, a întrebărilor şi exclamărilor: ,,Ei, apoi, şagă vă
pare?”, ,,Ptiu, drace! Iaca în ce încurcătură am intrat!”;
-prezenţa onomatopeelor, a verbelor interogative, a interjecţiilor: ,,… când să
pună mâna pe dânsa, zbrrr! şi de-acolo se duce de se ascunde tocmai după Lună”,
,,-Măi Păsărilă, iacătă-oi ia!”, ,,Alelei, fecior de om viclean, ce te găseşti!”;
-citarea unor fragmente rimate şi ritmate: ,,Stăpâne, ţin’te bine pe mine, c-am să
zbor ca vântul, să cutreier pământul, pe deasupra norilor, peste vârful munţilor, peste
apa mărilor”.
e. Limbajul popular, care cuprinde:
-termeni regionali: ,,deşanţ”, ,,hobot”, ,,feliuşag”,,,zghihui”;
-expresii idiomatice: ,,Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu
mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie
nici ţigan de laie împotriva mea!”;
-dativul etic: ,,pui de viperă ce mi-ai fost”, ,,mi ţi-l înşfacă cu dinţii”.
f. Sinonimia bogată: calul cu aspect degradat este ,,răpciugă”, ,,ghijoacă”, ,,slăbătură”,

,,gloabă”, ,,smârţog”, ,,dârloagă”.