Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL 2

Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

2.1 Structura pieţei financiare


Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Din
punct de vedere al sferei de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat
două accepţiuni referitoare la piaţa financiară:
- concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară este formată din piaţa de
capital, piaţa monetară şi piaţa asigurărilor. În acest context, pe piaţa de capital
se asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
- concepţia continental-europeană, potrivit căreia piaţa de capital are o structură
complexă care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară. În
România potrivit majorității specialiștilor din domeniul financiar a fost adoptată
concepţia anglo-saxonă [4][5].
Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital
cu deținătorii de fonduri disponibile pentru investiţii. În scopul lămuririi importanței
și conținutului pieței financiare, trebuie reținut faptul că mișcarea capitalurilor în
economie se poate realiza prin:
- finanţare indirectă în care disponibilităţile băneşti sunt concentrate la bănci şi
utilizate de către acestea pentru creditarea utilizatorilor de fonduri;
- finanţare directă prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri
pe piaţa financiară. În acest caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată cu
ele se stabileşte un set de relaţii între emitenţii de titluri ce formează cererea de
fonduri şi cumpărătorii de titluri, ca purtători ai ofertei.
Pornind de la nevoia de schimb între bunurile acumulate şi capitalurile
disponibile se poate sintetiza faptul că economia unui stat cuprinde:
a) Agenți economici care economisesc capitaluri;
b) Agenți economici care investesc capitaluri;
c) Intermediari ai tranzacțiilor de capital între cele două categorii.
Economisirea presupune un excedent de venituri peste cheltuieli. Pentru
capitalurile economisite se urmărește păstrarea în siguranță sau fructificarea lor.
În cazul plasării economiilor se renunță la capitaluri prezente în favoarea unor
câștiguri mai mari, viitoare ce pot îmbrăca diferite forme: dobânzi, dividende ș.a.
Fructificarea economiilor trebuie să asigure acestora o protecție față de inflație și
să aducă un câștig real în condițiile unui risc acceptabil.
Agenții economici care economisesc capitaluri sunt:
- persoane fizice sau familii care realizează economii din diferite surse de venituri
şi urmăresc ca acestea să fie plasate în diverse investiţii rentabile pe piața
financiară;
- întreprinderi rentabile care înregistrează permanent un excedent de trezorerie
pe care îl pot pune la dispoziţia altor utilizatori pentru investiţii;
- statul care poate înregistra pe parcursul execuţiei bugetului central sau a
bugetelor locale, excedente temporare rezultate din încasări mai mari decât
plăţile curente, pentru care caută un plasament rentabil.
Însumând capitalurile disponibile degajate de acești agenți economici, la
nivelul economiei naţionale, se degajă un capital bănesc pentru care se caută,
Finanţele întreprinderii 13

posibilități de investire sub diverse forme. În același timp, se manifestă cerere


pentru capitalurile astfel formate, din partea celor care au nevoie de finanțare.
Cererea provine din partea agenţilor care investesc capitaluri băneşti în procese
productive sau comerciale. Aceștia datorită nevoilor de finanţare ridicate prezintă
un deficit de resurse băneşti la un moment dat pentru care caută acoperire.
Motivaţia investirii în procese productive este dată de marjele de acumulare ce
se obţin în raport cu cheltuielile. În general, ratele de rentabilitate obţinute în
procese productive sunt mai mari decât pe piaţa financiară.
Între cele două categorii de participanţi se interpun intermediarii financiari
materializaţi prin:
- instituţii financiare de asigurări, investiţii sau bursiere specializate în transferul
capitalului pe termen mediu şi lung;
- băncile comerciale care activează, în general, pe termen scurt.
Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi
avantajos tuturor celor trei categorii de participanţi, pentru finanţarea agenţilor
deficitari şi plasarea disponibilităţilor aparținând celor excedentari. Produsele
specifice acestor instituţii sunt valorile mobiliare sau cele specifice pieței
monetare, înscrisuri ce dovedesc posesia unei sume de bani ce poate deveni
disponibilă în anumite condiţii.

Piața de
capital
Piața
monetară

Piața
asigurărilor

Piața financiară
Fig. 2.1 Componentele pieței financiare

2.1.1 Piaţa de capital


Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii
cu active financiare pe termen mediu şi lung. Prin intermediul acestui segment,
capitalurile disponibile dispersate în economie sunt concentrate către solicitanții
de fonduri. În acest fel se întâlnesc și se reglează în mod liber cererea și oferta
de instrumente financiare pe termen mediu și lung. Obiectul tranzacțiilor îl
constituie valorile mobiliare (acțiuni, obligațiuni, derivate etc.).
Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între deținătorul de fonduri şi
solicitantul aflat în căutare de resurse financiare. Astfel, solicitantul de capitaluri
14 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

va emite titluri, urmând să primească în schimb contravaloarea lor. Deși este


orientată pe termen mediu și lung, piața de capital permite obținerea unor
câștiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de curs ale valorilor
mobiliare sau preluarea controlului asupra unor emitenți prin achiziții
semnificative de acțiuni.
Piaţa de capital este structurată în două segmente diferite și
interdependente. Delimitarea este una teoretică, nu geografică, ce contribuie la
înțelegerea mecanismului de funcționare a pieței de capital. Astfel se disting:
- piaţa primară care asigură emisiunea şi vânzarea inițială a titlurilor financiare.
Este organizată prin intermediul băncilor sau al societăţilor specializate pentru
operaţiuni cu valori mobiliare. Întrucât astfel de intermediari dispun de ample
rețele de distribuție, titlurile emise ajung la investitorii interesaţi. Este piața pe
care emisiunile noi de valori mobiliare sunt vândute prima dată.
- piaţa secundară prin care investitorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise
pe piaţa primară, aflate deja în posesia unor deținători. Odată vândute, titlurile
fac obiectul tranzacțiilor pe piața secundară. Datorită existenţei acestei pieţe,
investitorii care îşi plasează capitalurile pe piaţa primară, le pot recupera înainte
de scadenţa titlurilor cumpărate. Datorită acestui mecanism se spune despre
piaţa secundară că asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor și permite
funcționarea normală a economiei [3].
Funcționarea efectivă a pieței secundare se realizează prin intermediul
piețelor organizate: bursa de valori și piața extrabursieră. Diferenţa dintre cele
două forme organizate ale pieţei de capital constă în:
- existența unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiară pentru
admitere;
- condiţii distincte de informare a investitorilor;
- garanţii diferite oferite pentru investitori;
- modul de funcţionare şi organizare al celor două pieţe.

2.1.2 Piaţa monetară


Piaţa monetară (creditului) este o altă componentă a pieței financiare
având instituții, mecanisme și instrumente specifice. Este specializată în
efectuarea de tranzacţii cu active monetare având scadenţe relativ scurte (până
la un an). Operatorii care intervin pe acest segment sunt: banca centrală, băncile
comerciale, casele de economii, trezoreria publică, întreprinderile și populaţia
având calitatea de creditori sau de debitori după caz. Obiectul tranzacţiilor pe îl
constituie acordarea sau rambursarea de credite pe bază de monedă.
Instrumentele negociate sunt: certificate de depozit (titluri negociabile ce atestă
existenţa unui depozit în cont), bilete de trezorerie (emise de societăţi
comerciale, cu excepţia instituţiilor de credit), bonuri de tezaur (emise de
trezoreria publică), titluri pe termen scurt emise de instituţii financiare.
Piaţa monetară este organizată ca:
- piaţă primară având rol de finanţare pe termen scurt;
- piaţă secundară cu rolul de negociere a activelor financiare pe termen scurt şi
conversia termenelor de durată scurtă.
Finanţele întreprinderii 15

2.1.3 Piaţa asigurărilor


Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se
confruntă agenţii economici în activitatea lor. Asigurările au apărut şi se dezvoltă
datorită existenţei unor riscuri comune, a căror manifestare antrenează
producerea de pagube economiei şi populaţiei. Prezența acestora conduce la
formarea comunităţii de risc, însemnând un număr mare de persoane fizice sau
juridice aflate sub incidenţa riscurilor, având aversiune faţă de acestea,
interesate în acoperirea pagubelor și care consimt să se apere în comun,
participând la formarea fondului de asigurare, prin intermediul unei organizaţii
specializate. Asigurarea poate fi privită ca necesitate având ca element distinctiv
siguranţa pe care o oferă pentru un viitor nesigur sau daună. Reprezintă o
operaţiune financiară între două părţi:
- asigurător însemnând partea care despăgubeşte în cazul producerii unui
eveniment;
- asigurat care, în schimbul unei prime sau cotizaţii, este despăgubit în cazul
producerii riscului asigurat.
Fondul comun de asigurare se constituie din primele subscrise de membrii
comunităţii de risc. Totodată este utilizat prin intermediul unor structuri
organizatorice pentru activități specifice de asigurare: plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate, constituirea fondurilor de rezervă ale asigurătorului,
acoperirea cheltuielilor, constituirea la nivel naţional a unor fonduri de protecţie a
asiguraţilor și profitul societății de asigurare. Asigurările de persoane, bunuri şi
răspundere civilă constituie un element important al economiei de piaţă,
deoarece corespund unor cerinţe concrete ale societăţii, acoperind nevoi reale
ale cetăţenilor şi agenţilor economici.

2.2 Relaţia financiară

2.2.1 Conţinutul relaţiei financiare


Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în
cadrul lor ca autoritate publică sau nu. Piaţa economico-financiară a unei
întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care aceasta funcţionează
şi evoluează. Din acest mediu întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în
cadrul lui efectuează plăţile curente şi restituirile de fonduri. Fenomenul financiar
se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le deţine cu toţi agenţii economici şi
financiari. Schimbul de active dintre agenţii economici reprezintă o condiţie de
existenţă a întreprinderii într-un univers economic în care resursele sunt limitate
[5]. Aceste schimburi se realizează prin intermediul factorului monetar. Orice
schimb economic implică 2 fluxuri:
- un flux real de bunuri;
- un flux monetar, însemnând un capital care se transferă în sens invers fluxului
real, cu rol de stingere a obligației de plată. Aceste fluxuri presupun în mod
aprioric o acumulare de bunuri pe de o parte şi de capital pe de altă parte.
Acumularea se realizează în urma unui proces de producţie ce presupune
existenţa unor stocuri și a unui capital realizat prin atragerea disponibilităţilor
băneşti de la asociaţi, acționari sau creditori.
16 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

Ca agent economic întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi economici


pe care îi întâlneşte pe diferite pieţe în care schimbă bunuri şi servicii pe bază de
monedă. Aceste schimburi dau naştere universului financiar care apare ca o
contraparte a universului economic, dar şi ca univers autonom organizat pe
propriile sale pieţe pe care schimbă active financiare şi monedă. Fenomenul
financiar reflectă un transfer de bogăţie exprimat în termeni monetari.

2.2.2 Tipuri de relaţii financiare

Relaţii de creditare
În unele situații întreprinderea are nevoie de resurse financiare
suplimentare pentru derularea unor programe investiționale, acoperirea
deficitelor de trezorerie etc. Pentru procurarea lor intră în legătură cu alți agenți
economici, cel mai adesea specializaţi, care au posibilitatea de a împrumuta
resurse financiare. Astfel de legături între agenţii economici intră în sfera relaţiilor
de credit, componentă a relaţiilor financiare, în sensul cel mai larg de cuprindere
a lor. Caracteristicile relaţiilor de creditare sunt:
a) Au caracter rambursabil în sensul că transferul bănesc este temporar. Partea
către care este direcţionat transferul numită debitor, poate utiliza mijloacele
numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care le-a
procurat. Partea care împrumută se numește creditor și este proprietarul de fapt
şi de drept al mijloacelor respective.
b) Sunt purtătoare de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a creditorului și
reprezintă o cheltuială pentru debitor, de aceea este considerată un cost al
capitalului bănesc.

Relaţii de asigurare şi reasigurare


Relaţiile de asigurare-reasigurare reprezintă un ansamblu de legături ce se
stabilesc între asigurători şi asiguraţi. Asigurătorul este persoana juridică
(societatea de asigurare-reasigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul
producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele asigurate.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare
îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente. Prin contract,
asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar în cazul
producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe
persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători se desfăşoară
în dublu sens astfel:
- de la asiguraţi la asigurători sub forma primelor de asigurare;
- de la asigurători la asiguraţi, fluxul ia naştere în momentul producerii riscurilor
sau evenimentelor asigurate, când societăţile de asigurare sunt obligate să
achite despăgubirile sau sumele asigurate.

2.3 Echilibrul financiar


Noțiune frecvent întâlnită în teoria și practica financiară, echilibrul financiar
apare în legătură cu finanţele publice sau private. Presupune armonizarea
Finanţele întreprinderii 17

fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum.


Această stare, cum este definită de unii autori, are caracter dinamic, în sensul că
se modifică în timp, în funcţie de evoluţia necesarului de finanțare și a surselor
de finanțare. Necesarul de finanțare este determinat de ciclul de exploatare pe
de o parte și dividende, respectiv achizițiile de imobilizări pe de altă parte.
Sursele pentru acoperirea acestor nevoi financiare pot fi proprii, împrumutate sau
închiriate din piața financiară. Atât nevoile cât și sursele de capitaluri pentru
acoperirea lor, fac obiectul unor capitole distincte din prezenta lucrare.
Întrucât echilibrul financiar este condiție premergătoare pentru obținerea
profitului este necesară studierea condițiilor de formare și menținere. Studierea
în dinamică a echilibrului financiar presupune alcătuirea unor instrumente care
compară nevoile și resursele financiare pe mai multe perioade consecutive. În
acest fel se determină variaţia stării de echilibru financiar, obţinându-se informaţii
privind condițiile concrete care au condus la consolidarea, menținerea sau
deteriorarea lui.

2.4 Organizarea activităţilor financiare în întreprindere


În numeroase întreprinderi mici şi mijlocii, organigramele prezintă un
serviciu contabil inserat în organigrama întreprinderii. Acesta primește datele
contabile şi furnizează informaţii managerului, care exercită funcţia financiară a
întreprinderii. În general, contabilul asigură funcţiile unui trezorier în cadrul
acestor societăţi.
Atunci când întreprinderea se dezvoltă, conducerea deleagă o parte din
atribuţiile sale financiare. Activitățile financiare sunt asociate adesea unui
compartiment. Astfel pot fi întâlnite următoarele compartimente:
- administrativ şi financiar;
- economic şi financiar;
- informatic şi financiar;
- financiar şi juridic.
În cazul întreprinderilor de talie mare, sistemul financiar este complex
deoarece:
- numărul de servicii specializate este sporit;
- sfera lor se lărgeşte odată cu extinderea întreprinderii.
Fluxurile financiare decurg nu numai din activităţi industriale şi comerciale,
ci şi din participaţii la formarea sau majorarea capitalului altor societăţi. Se
stabilesc direcții care grupează servicii specifice cum ar fi:
- contabil, juridic şi fiscal;
- trezorerie, planificare, investiţii;
- control de gestiune.
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe
faze cum ar fi:
- analiza financiară având ca obiectiv descompunerea indicatorilor financiari cu
scopul identificării cauzelor care au stat la baza apariției sau modificării lor față
de o bază de comparație. Identificarea cauzelor permite adoptarea unor soluții
concrete care conduc la rezolvarea problemelor sau valorificarea avantajelor.
- aplicarea soluțiilor desprinse din analiza financiară. De regulă sunt urmărite
18 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

acțiunile pe termen scurt din domeniul gestiunii trezoreriei, proiectele de finanțare


și de investiții pe termen lung sau protejarea întreprinderii împotriva riscurilor;
- urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de conducerea
întreprinderii. Această fază permite măsurarea diferenţelor dintre realizări şi
proiectele iniţiale. Oferă totodată posibilitatea declanșării unor soluții de corecţie
a rezultatelor, astfel încât acestea să se apropie de mărimile planificare sau chiar
a previziunilor, atunci când se dovedesc a fi greșite.
Angajaților cu contract permanent sau temporar la activitatea financiară a
întreprinderii le sunt asociate atribuții ca:
- asigurarea echilibrului financiar;
- menținerea solvabilității întreprinderii;
- asigurarea lichidităților necesare desfășurării activității de exploatare;
- managementul riscurilor financiare;
- supravegherea gradului de îndatorare;
- alcătuirea strategiei financiare a întreprinderii;
- identificarea surselor de finanțare a investițiilor și selectarea acestora;
- adecvarea structurii capitalului;
- folosirea instrumentelor de planificare;
- analiza financiară;
- controlul financiar.
Întrucât condiționarea financiară a oricărei activități economice sau sociale
este realitate obiectivă în economia de piață, se impune atenție în selectarea,
recrutarea, pregătirea și valorificarea personalului cu atribuții financiare.
Totodată, trebuie subliniată răspunderea deosebită a acestor salariați sau
colaboratori, datorită consecințelor pe care le au deciziile adoptate asupra
viitorului întreprinderii.

Aplicaţii propuse

1. Definiți echilibrul financiar.


2. Analizați comparativ componentele pieței financiare.
3. Enumerați principalele caracteristici ale relației de creditare.
4. Care sunt caracteristicile relației de asigurare?
5. Care sunt diferențele dintre finanțarea directă și indirectă?
6. Enumerați operatorii și instrumentele din piața monetară.
7. Precizați principalele produse sau servicii oferite de o bancă comercială.
8. Enumerați atribuțiile salariaților angajați în activitatea financiară a unei
întreprinderi.