Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
I - prezenţa în îmbinare a unor cuvinte deloc sau foarte rar folosite în limba
română actuală în afara locuţiunilor, fie arhaisme, fie învechite, fie
neologisme, fie forme aberante: adins, aplomb, berbeleacul, bie, brânci, brio,
brodeală, chix, clipită, cufundul, cuviinţă, dichis, dinadinsul, doară, ghiotura,
greş, intermitenţă, istov, îndelete, îndoaselea, întinsoare, jind, lături,
mântuială, nelumea, nemiluita, nepreget, nimereală, noimă, osebire,
paragină, părtinire, păs, păsare, pic, picioarelea, potriva, pripă, prisos,
privinţă, putinţă, raită, răspăr, răstimp, răstimpuri, rână, sârg, seamă,
seamăn, sponci, subsidiar, şagă, tăgadă, tiflă, treacăt, toptanul, ţanc, ţâră,
valma, van, veci, vrere, ziuă ş.a.
10
Mioara Avram, 1997: 263.
concluzie: anormalitatea comportamentului îmbinării adverbiale din punctul
de vedere al gradelor de intensitate e însă un argument al statutului
locuţional.
Gheorghe N. Dragomirescu11 analizează „compunerea” unei locuţiuni
adverbiale, considerând că „ceea ce determină valoarea adverbială a
locuţiunii nu este numai structura lexicală, ci procedeul formării ei –
procedeu care generează caracterul de izolare a construcţiei”. Se consideră
că, în loc să dea naştere unei sintagme, compunerea „contopeşte elementele
lexicale componente”, luând astfel naştere „o parte de vorbire perifrastică
(în cazul locuţiunilor)”. Ideea ar fi că locuţiunile au luat naştere prin
compunere şi că singurul element nou ar fi unitatea semantico-sintactică,
datorită căreia grupul respectiv nu e o sintagmă.
Rezultatul unei compuneri sintactice poate fi o sintagmă, un compus, o
locuţiune. Şi atunci, întrebarea firească este: Când atribuim grupului rezultat
din compunere statutul de compus, când de sintagmă şi când de locuţiune?
Am observat că dacă elementele componente ale grupului au autonomie
lexicală şi gramaticală, alcătuiesc o sintagmă. Dacă elementele îmbinării au
autonomie lexicală şi funcţionează unitar din punct de vedere morfosintactic,
în ciuda unei relaţii sintactice evidente între termeni, grupul e un compus.
Când autonomia lexico-gramaticală a elementelor componente e pe cale să
se piardă sau s-a pierdut, iar organizarea internă e neclară, grupul e o
locuţiune.
Gheorghe N. Dragomirescu12 propune trei categorii de locuţiuni. În prima
intră „locuţiuni simple formate prin compunerea simplă cu 1-3 prepoziţii“ sau
locuţiuni prepoziţionale, având ca element lexical plin un substantiv,
adjectiv, adverb, pronume, numeral: în faţă, cu de-amănuntul, din greu, de
asemenea, de aceea, după aceea, într-una, în două, de altfel ş.a. În cea de-a
doua categorie intră „locuţiuni adverbiale în a căror alcătuire s-a aplicat
compunerea prin repetiţie, şi anume repetiţia cuvântului de bază legat prin
prepoziţie sau şi: cot la cot, aşa şi aşa, când şi când ş.a., repetiţia cuvântului
accesoriu (prepoziţie sau conjuncţie), pentru a lega cuvinte identice ca parte
de vorbire, dar deosebite ori chiar opuse ca elemente lexicale şi care
exprimă: alternanţa (de voie, de nevoie; pe ici, pe colo…, acumularea: cu
una, cu două; cu chiu, cu vai… În ultima categorie intră locuţiunile „în a căror
alcătuire, compunerea simplă este dublată de un procedeu lexico-
morfologic“ (pe alese / nevăzute..., cât colo / pe-aci / pe ce…, târâş-grăpiş,
calea-valea, harcea-parcea).
Acestor categorii de locuţiuni adverbiale propriu-zise le adaugă o altă
categorie, numită locuţiuni adverbiale proverbiale („expresii rupte dintr-un
context cu caracter istoric sau care amintesc o situaţie ori o întâmplare
odată notorie, devenită apoi un simbol pentru toate situaţiile analoge
posibile: de la Ana la Caiafa, la botul calului …”) şi alta de locuţiuni
adverbiale frazeologice („propoziţii care şi-au pierdut, prin tocire, orice urmă
11
Gh.Dragomirescu, 1961: 62-64.
12
Ibidem: 65-67.
de accent predicativ, ajungând să exprime numai o circumstanţă adverbială
a predicatului altei propoziţii: pe zi ce trece, da de unde, vorbă să fie…).
Considerate expresii perifrastice ale adverbului, locuţiunile adverbiale
„fac obiectul lexicologiei, dar ele reprezintă totodată un fenomen de
morfologie a limbii, atât prin categoria gramaticală căreia îi aparţin, cât şi
prin aspectul flexionar al elementelor componente”13.
Cum s-a văzut din cele afirmate mai înainte, din punctul meu de vedere,
locuţiunile reprezintă un fenomen sintactic şi lexical.
Dobridor14 foloseşte alte criterii de clasificare a locuţiunilor adverbiale. Un
prim criteriu este cel semantic, în funcţie de care rezultă următoarele
categorii de locuţiuni: de mod propriu-zis (bob cu bob, cu asprime, din fir în
păr, de nevoie, de-a berbeleacul, din greşeală…), de mod de cantitate (cu
bucata, cu carul, cu ghiotura, cât de cât…), de mod de durată (într-una, în
permanenţă), de mod de revenire (din nou, a doua oară), de mod de
progresie (din ce în ce), de mod de afirmaţie (ba bine că nu, cu siguranţă, de
bună seamă…), de mod de negaţie (câtuşi de puţin, ferească Dumnezeu,
ferit-a sfântul, în ruptul capului…), de mod de îndoială (aşa şi aşa), de mod
de restricţie (cel puţin), de mod de proximitate (cât pe ce), de mod
explicative (de exemplu, de pildă), de loc (în dos, în faţă, în spate…), de timp
(de cu seară, de dimineaţă, cu noaptea-n cap, din vreme în vreme…), de
cauză (de aceea, de aia, pentru aceea, pentru asta…), de scop (pentru
aceasta, pentru aceea…), concesive (cu toate acestea, cu toate astea).
Un alt criteriu de clasificare este cel al aspectului funcţional, în funcţie de
care locuţiunile adverbiale se grupează astfel: dependente („cele mai
numeroase”), regente (predicative), „folosite în propoziţii regente
insuficiente“, cu selecţia obligatorie a unei conjuncţii subordonatoare, sau în
propoziţii neanalizabile (Nici vorbă. Nici pomeneală. Peste putinţă).
Ultimul criteriu de clasificare este cel al „naturii folosirii lor în propoziţie“.
Aplicându-l, Dobridor15 grupează locuţiunile astfel: locuţiuni adverbiale
specializate (din cauza sensului unic, cunosc o singură folosire) şi locuţiuni cu
valori multiple („au mai multe folosiri, în raport cu sensurile lor şi cu
contextele în care apar“, de exemplu, în urmă , pe urmă pot fi de loc, sau de
timp“).
În ciuda recunoaşterii valorii de adverb a locuţiunilor adverbiale, în multe
dintre lucrările citate acestea nu apar printre exemplele diverselor clasificări
ale adverbului. Mioara Avram16, de pildă, nu încadrează nici măcar o singură
locuţiune adverbială alături de adverbele din diversele clase .
Gabriela Pană Dindelegan17, referindu-se la clasificarea locuţiunilor
adverbiale, apreciază că „urmează criteriul semantic de clasificare a
adverbelor, distingând clase ca: de loc (în faţă, de jur împrejur), de timp (din
13
Gh.Dragomirescu, 1961: 67.
14
Gh.Dobridor, 1996: 262-302.
15
Ibidem: 300.
16
Mioara Avram, 1997: 254-256.
17
DSL, adverb.
când în când, din nou), de mod (pe negândite, pe loc), de certitudine (de
bună seamă, într-adevăr) etc.”
Considerăm că trăsătura fundamentală a locuţiunilor adverbiale o
reprezintă fuziunea semantică a elementelor alcătuitoare într-un tipar
sintactic invariabil, determinarea contextuală, iar trăsăturile particulare sunt:
posibilitatea redusă de disociere (cu mult aplomb, cu mult sârg, la mare
nimereală), ordinea fixă a elementelor, gradul diferit de sudură a
elementelor.
Aşadar, statutul de locuţiune adverbială se bazează pe funcţionarea
adverbială a grupului, determinată de un anumit context şi pe pierderea
totală sau parţială a autonomiei morfosintactice a cuvântului plin al îmbinării.