D - 3 - Dreptul Asigurarilor - Daniela Ciochina

Conf. univ. dr.
DANIELA CIOCHINĂ
DREPTUL ASIGURARILOR
Curs pentru IDD/IFR
Specializarea DREPT
Bucureşti
2017
1
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
Aparitia si evolutia asigurarilor
1.1. Conţinutul unităţii de învăţare

1.1.1. Relația asigurare-risc
1.1.2. Aparitia si evolutia asigurărilor
1.1.3. Asigurările în România
1.2. Îndrumător pentru autoverificare
Notiuni introductive
2.1. Noțiune
2.2. Funcțiile asigurării
2.3. Noțiuni utilizate în asigurări
2.4. Clasificarea asigurărilor
Contractul de asigurare
3.1. Definiţie
3.2. Caractere juridice
3.3. Condiţiile de valabilitate ale contractului
3.4. Încheierea contractului
3.4.1. Cererea de asigurare
3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta
3.4.3. Momentul încheiereii contractului
3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea contractului
3.5.1. Interesul asigurabil
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe
3.5.3.Principiul cauzei proxime
3.5.4.Principiul despăgubirii
3.5.5. Principiul subrogării
3.6. Efectele contractului de asigurare
3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului
3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului
3.6.3. Sisteme de acoperire a daunei
3.6.4. Încetarea contractului de asigurare
2
Managementul în asigurări
4.1. Managementul în asigurări

Asigurările facultative
5.1. Asigurarea de bunuri

5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt
5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor, precum şi a altor bunuri
5.1.4. Asigurarea maritimă
5.1.5. Asigurări financiare
a) Asigurarea de credit intern
b) Asigurarea creditelor de export
5.2. Asigurarea de răspundere civilă
5.3. Asigurările de viaţă
5.3.1. Noţiune
5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane
5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă
5.4. Asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă
Asigurările obligatorii
6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule
6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare
6.2.2.Reguli aplicabile
6.2.3. Acţiunea în regres
6.2. Asigurarea de răspundere profesională
6.2.1. Noţiune
6.2.2. Obligaţiile părţilor
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori
Reasigurarea - aspecte procesuale în materia asigurărilor
3
7.1. Noţiunea de reasigurare
7.2. Legea aplicabilă
7.3. Aspecte procesuale în materia asigurărilor
7.3.1. Competenţa
7.3.2. Litigii posibile
7.3.3. Litigii în asigurările de bunuri
7.3.4. Litigii în asigurările de viaţă
7.3.5. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de
autovehiule
4
Apariția și evoluția asigurărilor

1.1.1. Relația asigurare-risc
1.1.2. Aparitia si evolutia asigurărilor
1.1.1. Relaţia Asigurare – Risc

Riscul este definit în dicţionarul explicativ al limbii române
ca posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de
înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă.
Dorinţa omului de a proteja familia şi patrimoniul s-a
materializat, ca urmare a organizării ştiinţifice a solidarităţii umane,
în asigurare. Aceasta presupune acordarea unei indemnizări
financiare victimelor unor evenimente, precum catastrofe naturale,
accidente.
Din punct de vedere juridic riscul este evenimentul viitor şi
incert (dar posibil), de a cărui realizare este legată producerea unor
efecte juridice. El are importanţă pentru asigurator, deoarece din
analizarea şi evaluarea lui rezultă nivelul primei şi corespunzător al
indemnizaţiei de asigurare.
În funcţie de felul incertitudinii poate fi întâlnit:
- risc previzibil - provocat de factori cunoscuţi la momentul
încheierii contractului (de ex.: activitatea în mediu toxic, boala
etc...);
- risc imprevizibil - datorat unor factori ce nu pot fi cunoscuţi şi nici
bănuiţi, precum cutremur, secetă, inundaţii, furtună etc.;
În funcţie de natura sa riscul poate fi social, când are drept
cauză evenimente sociale (precum boală, şomaj) şi de natură
politică sau economică care are la origini situaţia politico-
economică existentă şi posibile evenimente majore precum: război,
lovitură de stat, falimentul etc.
Relaţia asigurare-risc este una de cauzalitate imediată: prezenţa
unui risc a creat nevoia de asigurare. Modul în care acest mijloc de
protecţie a evoluat este strâns legat de evoluţia civilizaţiei umane,
de fenomene demografice, economice şi de modul în care
catastrofele naturale au fost percepute de-a lungul timpului.
1.1.2. Apariţia şi evoluţia asigurărilor
În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu

primele grupuri sociale organizate, care într-o formă sau alta,
încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie.
Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate:
- în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societăţi de
într-ajutorare a cioplitorilor de piatră;
- în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile
dispariţiilor erau suportate în comun de comercianţi. Proprietarii de
corăbii se înţelegeau cu acela care îşi pierdea corabia să primească
alta în loc, cu condiţia ca pierderea să nu fie din culpa
5
proprietarului;
- în secolul V î.H., Pericle a înfiinţat organizaţii care aveau ca scop
ajutorarea membrilor şi familiilor acestora în caz de incendiu,
boală, deces;
- membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un
adevărat contract de asigurare, plătind în timpul vieţii cotizaţii
pentru ca înmormântarea să fie organizată de colegiul al căror
membrii erau.
Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci şi
romani, presupunea obţinerea de către comerciant a unui împrumut
în bani necesari organizării transportului. În cazul în care nava
pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la
destinaţie, pe lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru
suportarea riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a
continuat să fie folosit până în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-
a interzis datorită dobânzilor excesive.
Asigurările continuă să-şi facă loc ca asociaţii mutuale ale
lucrătorilor, artiştilor, astfel că membrii corporaţiilor existente în
unele ţări europene (Danemarca, Anglia) erau despăgubiţi în caz de
accident de muncă, incendiu sau chiar incapacitate de muncă.
Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat
găsirea unui alt mijloc care să permită bancherilor obţinerea unei
anumite siguranţe. Apar premisele contractului de asigurare:
bancherii încasau o sumă de bani şi se angajau să acopere un
eventual prejudiciu cauzat navei sau încărcăturii.
(Cel mai vechi contract de asigurare în formă scrisă este
datat 1347, fiind încheiat la Genova. De fapt, tot acolo apare şi
prima codificare a asigurării în regulile emise de Uffizio de
Marcanzia în 1383 şi prima societate de asigurări maritime în
1424.)
În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat
primele tontine, practic asigurări de viaţă. Membrii tontinelor
contribuiau la un fond comun cu o cotizaţie anuală şi pe o perioadă
determinată, iar la expirarea perioadei, suma obţinută prin
capitalizarea cotizaţiilor se împărţea membrilor supravieţuitori.
(Cel mai vechi contract scris în materia asigurărilor de
viaţă a fost încheiat la Londra în 1583. }i tot la Londra în 1666,
după marele incendiu apar primele asigurări contra incendiilor.)
Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările
moderne: în Franţa apar societăţi de asigurare care au prosperat
rapid, în Anglia apare prima societate de asigurări pentru accidente
pe calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare.
În concluzie, apariţia şi evoluţia asigurărilor s-a datorat:
a. evoluţiei economico-sociale;
b. urbanizării şi organizării breslelor;
c. dezvoltării matematicii şi în special a teoriei
probabilităţilor.

Ca şi în restul Europei, în secolul al XIV-lea, apar
asociaţiile mutuale, pe structura breslelor, în cadrul cărora fiecare
membru plătea taxa de înscriere şi cotizaţii, iar sumele colectate
erau utilizate pentru înmormântări, ajutorarea văduvelor şi copiilor.
Menţionări istorice:
- în 1744 o Casă de incendii organizată la Braşov ai cărei membri
plăteau o sumă de bani, urmând a fi despăgubiţi în caz de incendiu;
- în 1823, în Sibiu s-a încercat fără succes înfiinţarea unei instituţii
de asigurare pentru incendiu.
6
Prima instituţie care a avut ca obiect de activitate
asigurarea a fost întemeiată de Asociaţia Meseriaşilor din Braşov
care în 1844 înfiinţa Institutul General de Pensii din Braşov. În
partea de sud a ţării - vechiul Regat - în 1871 lua fiinţă prima
societate de asigurări: "Dacia". (Au urmat: "România", "Naţională",
"Generală", "Agricolă"ş.a..)
În perioada interbelică, activitatea în domeniul asigurărilor
a luat amploare, odată cu intrarea capitalului străin. (Printre multele
societăţi de asigurare, existau şi instituţii precum Casa Armatei -
secţia asigurări - care asigurau caii din proprietatea statului aflaţi în
folosinţa ofiţerilor şi Eforia Bisericii Ortodoxe Române - care
asigura prin secţia de specialitate bunurile din proprietatea
parohiilor.)
După cel de-al doilea război mondial, întregul portofoliu al
societăţilor de asigurare a fost preluat de Sovromasigurare. Ulterior,
s-a înfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat la care statul a
deţinut monopolul total în materie de asigurări.
După 1990, în baza Legii 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul
asigurărilor, a Legii 136/1995 şi a Legii nr. 32/2000 privind
asigurarea şi reasigurarea s-au înfiinţat nenumărate societăţi de
asigurare cu capital privat. În 1991, prin hotărâre de guvern s-a înfiinţat
Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare în
cadrul Ministerului Finanţelor ale cărui atribuţii au fost preluate de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (articolul 4, al Legii nr.
32/2000).
1.2. Îndrumar pentru autoverificare
1. Unde a fost incheiat cel mai vechi contract in materia asigurarilor de viata?
2. Caror fapte s-a datorat aparitia si evolutia asigurarilor?
Bibliografie
 Daniela Ciochină, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, 2012
 Daniela Ciochină, Introducere in dreptul civil, Editura Universul Juridic, 2012
 Irina Sferdian, Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
 V. Ciurel, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Ed. ALL
Beck, Bucureşti, 2000
 Gh. Caraiani, M. Tudor, Asigurări. Probleme juridice şi practice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000,
 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999
 I. Galiceanu, M. Galiceanu, Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit Românesc,
Craiova, 1999
 C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999
 Gh. Ilinca, C. Jianu, I. Stoian, Risc şi asigurare în comerţul internaţional, Editată sub egida
Centrului de consultanţă şi management pentru comerţul internaţional, 1991
 Y. Lambert –Faivre, Droit des assurances, Ed. Dalloz, Paris 2001
 Purcaru, I. Mircea, Gh. Lazăr, Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri.
Soluţii.Ed. Economică, Bucureşti, 1998
 Văcărel, F. Bercea, Asigurări şi reasigurări, Coediţie a Ed. Marketer şi Ed. Expert,
Bucureşti, 1993
7
Noțiuni introductive
2.1. Noțiune
2.2. Funcțiile asigurării
2.3. Noțiuni utilizate în asigurări
2.1. Noţiune
Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele

fizice şi juridice ameninţate de riscuri din care se acoperă daunele
şi alte cerinţe financiare imprevizibile. Acesta este şi sensul dat de
Legea nr. 32/2000 noţiunii de asigurare : "operaţiunea prin care un
asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de
asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă
un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate,
precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a
activităţii desfăşurate";
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract
aleatoriu în care una din părţi - asiguratul - se obligă să plătească
celeilalte părţi - asiguratorul - o sumă de bani pentru ca în ipoteza
producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească
asiguratului indemnizaţia stabilită prin contract. În unele situaţii,
asigurarea apare ca un contract obligatoriu, încheiat în temeiul
legii.
Într-un sens mai larg, economic, legea defineşte
activitatea de asigurare ca ca fiind "în principal, oferirea,
intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de
regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea
fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată".
Analizând definiţiile de mai sus, t r ă s ă t u r i l e asigurării
sunt:
- acoperă riscuri prin crearea comunităţii de risc;
- acoperă riscuri datorate unor evenimente independente
de voinţa asiguratului, dar evaluabile;
- protejează persoane egal ameninţate de acelaşi tip de
risc.
2.2. Funcţiile asigurării
1. Funcţia de prevenire a daunelor

Prin mecanisme economice, asigurarea poate avea şi rolul
de a preveni producerea evenimentului dăunător prin impunerea
asiguratului a unei conduite preventive (de exemplu, în cazul
asigurării pentru incendiu, persoanele fizice sau juridice care nu iau
măsuri de protecţie sunt supuse unor tarife de prime mai mari).
2. Funcţia de dezdăunare
Funcţia esenţială a asigurării este de dezdăunare şi rezidă
din scopul asigurării care este acela de despăgubire a asiguaţilor,
prin repararea bunurilor, repararea unor prejudicii sau acordarea
8
unor sume de bani.
3. Funcţia financiară
Prin acumularea sumelor de bani plătite ca prime şi prin
intervalul de timp dintre momentul încasării primelor şi plata
indemnizaţiilor, societăţile de asigurare ajung să deţină temporar
valori importante. Ele au datoria să le plaseze pe piaţa de capital în
scopul obţinerii de venituri suplimentare. Astfel, se pot constitui
depozite la bănci sau efectua operaţiuni mobiliare.
4. Funcţia de control are o pondere mai mică, constând în
depistarea de către stat prin intermediul asigurărilor a unor cauze
generatoare de prejudicii.
2.3. Noţiuni utilizate în asigurări
1. Asiguratorul este societatea comercială datoare să

plătească indemnizaţia de asigurare la producerea evenimentului
asigurat.
2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie
contractul de asigurare în interesul său sau al altei persoane.
3. Beneficiarul asigurării este terţul faţă de contract ce
urmează să primească indemnizaţia de asigurare la realizarea
evenimentului asigurat.
4. Riscul asigurat este evenimentul viitor, posibil
şi incert prevăzut în contract ce pune în pericol
patrimoniul, viaţa ş.a. asiguratului.
5. Cazul asigurat este evenimentul asigurat şi produs.
(Ex.: incendiu).
6. Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce s-a
asigurat ( de ex : răspunderea civilă).
7. Interesul asigurării este reprezentat de dauna evaluabilă
în bani pe care asiguratul o poate suferi.
8. Suma asigurată este suma maximă în limita căreia
asiguratorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare. În
funcţie de suma asigurată, se calculează atât indemnizaţia, cât şi
prima de asigurare.
9. Prima de asigurare este suma de bani pe care o plăteşte
asiguratul asiguratorului pentru asumarea riscului.
10. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care
asiguratorul o plăteşte asiguratului sau beneficiarului la
producerea cazului asigurat.
11. Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor;
- Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România.

1. În funcţie de natura juridică a raporturilor de
asigurare:
- asigurări comerciale (faptă de comerţ pentru
ambele părţi);
- asigurări mixte (asigurarea este faptă de comerţ
pentru o parte şi civilă pentru cealaltă).
Pentru societăţile comerciale de asigurări,
operaţiunea de asigurare este întotdeauna - faptă de comerţ
aşa cum o consideră art.3, pct.17 - 18, C.Com., dar şi din
punct de vedere subiectiv, asiguratorul fiind societate
comercială.
9
Pentru asigurat, operaţiunea poate avea caracter
civil.
În cazul asigurărilor comerciale se va aplica
întotdeauna legea comercială. Dacă asigurarea e mixtă, în
principiu se aplică tot legea comercială, numai dacă
aceasta nu prevede altfel.
2. În funcţie de modul în care iau naştere
raporturile juridice de asigurare:
- asigurarea obligatorie;
- asigurarea facultativă.
Conform art.1 din Legea 136/1995, activitatea de
asigurare se desfăşoară în România sub forma asigurărilor
facultative şi obligatorii.
Potrivit art.2 al aceleiaşi legi, în asigurarea
facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum
şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin
contractul de asigurare.
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat
şi asigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt
stabilite prin Legea 136/1995 (art.3). Este obligatorie
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule şi travaie (art.4).
Asigurarea obligatorie se practică numai de
asiguratorii autorizaţi de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor .
3. În funcţie de obiectul asigurării:
a) asigurări de bunuri: obiectul asigurării îl reprezintă un
bun.
b) asigurări de răspundere civilă: obiectul asigurării îl
reprezintă o valoare patrimonială egală cu
despăgubirile ce trebuie să le plătească asiguratul
pentru prejudiciul creat terţilor pentru care răspunde
conform legii civile.
c) asigurări de persoane: obiectul îl reprezintă viaţa sau
integritatea corporală.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt
asigurări contra pagubelor (asigurări de daune).
Asigurarea de persoane nu are caracter de
despăgubire, reprezentând un mijloc de capitalizare a unor
sume de bani.
4. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare:
a) Asigurări directe
În cazul asigurării directe, raportul juridic ia
naştere între asigurator şi o altă persoană.
Coasigurarea este tot o asigurare directă ce
presupune existenţa a doi sau mai mulţi asiguratori. În
acest caz, obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare se
divide conform părţii de risc asumate.
Asigurarea mutuală se realizează între mai multe
persoane care au atât calitatea de asigurat, cât şi pe cea de
asigurator. Ea se caracterizează prin aceea că părţile se
obligă la plata primei de asigurare (cotizaţie) în scopul
constituirii unui fond comun din care se plăteşte la
survenirea cazului asigurat indemnizaţia de asigurat. Codul
comercial arată că asigurarea mutuală nu are drept scop
realizarea de beneficii, ci doar împărţirea riscurilor.
b) Reasigurarea este forma de asigurare a
asiguratorului direct la o altă societate de asigurări.
10
Reasiguratorul contribuie, în schimbul primei la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratorul le plăteşte.
1. Cum este definita activitatea de asigurare?

2. Care sunt trasaturile asigurarii?
3. Care sunt functiile asigurarii?
4. Ce reprezinta riscul asigurat?
5. Ce reprezinta indemnizatia de asigurare?
Bibliografie
Bucureşti, 2000,
Craiova, 1999
 Purcaru, I. Mircea, Gh. Lazăr, Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri. Soluţii.
Ed. Economică, Bucureşti, 1998
Bucureşti, 1993
11
Contractul de asigurare
3.1. Definiţie
3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea contractului
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe
3.5.3.Principiul cauzei proxime
3.1. Definiţie
Conform art.9 al Legii 136/1995, prin contractul de asigurare,

asiguratorul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta
se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului
sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele cuvenite.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice :

1. contract consensual
Art.10 al Legii 136/1995 solicită forma scrisă ad probationem,
deci contractul este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă.
Lipsa formei atrage imposibilitatea dovedirii lui cu martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă (art.10, alin.1).
2. contract sinalagmatic
Părţile contractante au următoarele obligaţii reciproce: asiguratul
să plătească prima, iar asiguratul să sporte riscul şi să plătească
indemnizaţia.
3. contract de adeziune
Contratul de asigurare este redactat de regulă de societatea
comercială de asigurare, asiguratul putând doar adera la el prin
acceptarea clauzelor.
Libertatea contractuală se rezumă la:
- a avea dreptul de a te asigura sau nu;
- a alege societatea de asigurare.
12
4. contract cu executare succesivă
Asiguratului îi revine obligaţia să plătească primele, iar
asiguratorului să-l protejeze contra riscului plata indemnizaţiei.
5. contract aleatoriu
La încheierea contractului nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor,
efectele acestuia depinzând de un eveniment viitor şi incert.
1. Capacitatea de a contracta
Persoanele juridice (soicietăţile de asigurări) au capacitatea de a
încheia contracte de asigurări direct, prin conducători sau indirect,
prin reprezentanţi.
Asiguratul trebuie să aibă capacitatea de a contracta. Capaciatea
juridică restrânsă a persoanei fizice de a încheia acte juridice se
dobândeşte la vârsta de 14 ani şi încetează la vârsta de 18 ani când
devine majoră şi are capacitate deplină de exerciţiu.
2. Consimţământul şi cauza sunt guvernate de regulile de drept
comun.
3. Obiectul contractului de asigurare îl formează prestaţiile pe
care părţile şi le datorează: plata primei şi suportarea riscului
prin plata indemnizaţiei.
4. Forma contractului este, conform art.10 din Legea 136/1995,
cea scrisă.

Potrivit articolului 13 al Legii 136/1995, persoana care încheie

asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate
de asigurator cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc.
Declaraţia de asigurare se completează anterior încheierii
contractului în cazul: asigurărilor de persoane (uneori al celor de
bunuri) şi al asigurărilor externe. În cazul celorlalte tipuri de
asigurare cererea de asigurare se redactează odată cu încheierea
actului.
Rolul cererii sau declaraţiei de asigurare este acela de a evalua
riscul. De aceea, conform alin.2 al art.13 al Legii nr. 136/1995,
asiguratului îi revine obligaţia ca şi în timpul derulării contractului să
comunice asiguratorului modificările esenţiale cu privire la risc.
Evaluarea nivelului de risc se face prin coroborarea informaţiilor

din declaraţia de asigurare cu cele obţinute după inspecţia de risc
efectuată de asigurator.
Prin evaluare de risc se vor stabili: nivelul de risc şi limitele între
care se situează acesta, coeficienţii în baza cărora se calcuează prima
şi măsurile pe care trebuie să le ia asigurătorul pentru diminuarea
riscurilor.
Riscul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi
asigurabil:
a) să fie determinat cu precizie în contract (art.10).
Deşi asiguratului îi revine obligaţia de a declara toate împrejurările
13
legate de risc şi eventual modificările acestora, legea nu prevede nici
o sancţiune. Se apreciază totuşi că asiguratorul are posibilitatea:
să denunţe contractul înainte de producerea cazului asigurat sau cu
acordul asiguratorului să procedeze la modificarea lui;
să refuze plata indemnizaţiei în caz de producerea cazului asigurat,
dacă dovedeşte că în condiţiile reale nu ar fi încheiat contractul.
Poate fi obligat, conform art.21 al legii, la plata primelor încasate.
b) riscul trebuie să fie un eveniment viitor, probabil, dar incert.
Contractul se consideră reziliat de drept conf. art.14: riscul s-a produs
sau a devenit imposibilă producerea lui înainte de "începerea
obligaţiei". Asiguratorul nu suportă riscurile înainte de plata cel puţin
a primei rate de primă, formula întâlnită în contracte fiind : "nu există
risc fără plata anticipată a primei".
c) producerea riscului nu trebuie să depindă de intenţia asiguratului
sau a altei persoane.
În consecinţă, asiguratorul nu datorează indemnizaţia atunci când
dovedeşte că evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat
sau beneficiar, ori de alte persoane prevăzute în art.20 al Legii
136/1995.
Faptele culpabile ale asiguratului sau a persoanelor prevăzute în
contract nu-l îndreptăţesc pe asigurator să refuze plata indemnizaţiei.

Contractul este încheiat în momentul realizării acordului de voinţă.
Forma scrisă, după cum s-a menţionat, este necesară ad probationem.
Înscrisul pe care părţile îl întocmesc se numeşte:
- poliţă de asigurare (la asigurările de persoane);
- contract de asigurare (în cazul bunurilor).
3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea

contractului
Asiguratul are întotdeauna o relaţie particulară în legătură cu

obiectul asigurat, aceasta fiind vitală: proprietatea sau răspunderea.
Diferenţa între obiectul asigurării şi obiectul contractului de asigurare
este următoarea: dacă obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a
asigurat (bun, proprietate etc.), obiectul contractului îl reprezintă
prestaţiile la care părţile se obligă.
Interesul asigurabil ca principiu al încheierii contractului a fost
definit în 1883 în cazul Castellain vs. Preston când s-a răspuns la
întrebarea dacă într-o poliţă de incediu se asigură materialele de
construcţie sau interesul asiguratului.
Interesul asigurabil a fost definit ca dreptul legal de a asigura
ceea ce rezultă dintr-o relaţie financiară, acceptată de lege, între
asigurat şi obiectul asigurării.
Interesul asigurabil se prezintă diferit, în funcţie de tipul
asigurării:
- valoarea prejudiciului la asigurarea de bunuri;
- protejarea patrimoniului asiguratului, în cazul asigurării
de răspundere civilă;
- măsură de protecţie şi economisire în cazul asigurării de
viaţă.
3.5.2. Principiul maximei bune credinţe
14
Majoritatea contractelor comerciale presupun o poziţie de
egalitate a părţilor. Din modul de încheiere a contractului de
adeziune, rezultă că asiguratul este pe o poziţie nefavorabilă putând
doar accepta condiţiile generale şi tipul contractului. Cu toate acestea
şi asiguratorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate
aspectele legate de capacitatea de plată, riscul asigurat etc.
Principiul maximei bune credinţe (Uberrimae fidei sau Utmost
good faith) presupune datoria asiguratului de a informa voluntar,
precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul
asigurat, chiar dacă asiguratorul întreabă sau nu.
Astfel de împrejurări sunt: fapte care dovedesc că riscul
propus este mai mare datorită unor factori individuali, fapte ce ar
determina o pierdere mai mare decât cea estimată sau respingerea
asigurărilor similare de către alţi asiguraţi.
3.5.4. Principiul cauzei proxime
Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de

evenimente care determină o pierdere, nefiind nici prima, nici ultima,
ci aceea dominantă.
Atunci când evenimentul produs se datorează unei cauze
proxime ce nu a fost prevăzută printre riscuri, asiguratorului nu-i
revine nici o obligaţie.
Ex.: 1918 Leyland Shipping pierdea nava ca urmare a scufundării.
Instanţa a stabilit că nava a fost scufundată în timpul unei furtuni
după ce fusese anteriort avariată de o torpilă.
Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia

financiară pe care a avut-o înainte de producerea pierderii.
Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau

beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea
pagubei în limita despăgubirii plătite.
Prin subrogare, asiguratorul exercită acţiunea în nume propriu,
cu toate avantajele ce decurg din aceasta.

1. Până la producerea evenimentului asigurat:

a. Drepturile asiguratului sunt:
- dreptul de a încheia asigurări suplimentare (de ex. în asigurarea de
bunuri şi de răspundere)
- dreptul de răscumpărare (la asigurările de viaţă cu rezerve de
primă)
- dreptul de a modifica contractul (în unele cazuri - de ex. înlocuirea
beneficiarului în asigurările de viaţă).
b. Obligaţiile asiguratului:
Principala obligaţie a asiguratului este de plata a primei de
asigurare.
Cuantumul primei de asigurare depinde de cota primă tarifară şi
de mărimea sumei asigurate. Suma asigurată este valoarea pentru
care asiguratorul îşi asumă obligaţia de a suporta riscul. Rezultă
obligaţia de a informa asiguratorul despre modificările
15
circumstanţelor care agravează riscul şi obligaţia de întreţinere a
bunurilor. Suma asigurată este stabilită prin convenţie, iar în cazul
asigurării de răspundere civilă obligatorie prin hotărâre a Guvernului.
Supraasigurarea nu este permisă, deoarece poate tenta asiguratul să
contribuie la producerea cazului asigurat, subasigurarea fiind însă
permisă.
În cazul asigurării de persoane, neexistând posibilitatea de
evaluare, noţiunile de subasigurare şi supraasigurare sunt
inaplicabile.
Categoriile de prime sunt:
1. Prima pură denumită şi primă de risc sau primă tehnică ce are rolul
de a constitui fondul de asigurare. Ea se calculează înmulţind
frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu.
Ex.: 10 case ce costă în medie 30 milioane.
Conform statisticilor o casă din 10 arde anual
Frecvenţa este de = 0,1 = .
Suma asigurată este de 30 milioane;
Prima pură = 0,1% x 30 milioane = 3 milioane.
Dacă o casă costă mai puţin, de ex. 20 milioane, prima va fi:
0,1 x 20 milioane = 2 milioane.
2. Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile
necesare pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare
plus profitul asiguratorului.
3. Prima totală este cea plătită de asigurat şi constă în adunarea la
prima netă a cheltuielilor accesorii şi a taxelor şi impozitelor legale.
Prima se plăteşte la scadenţă organelor de încasare, la casierie
sau prin virament. Dacă se produce cazul asigurat şi nu s-a plătit
prima la zi, nu se pot ridica pretenţii de către asigurat.
Prima de asigurare este guvernată de următoarele reguli:
a) Prima se plăteşte la termenele stabilite în contract. În caz de
neplată la scadenţă a unei rate, asiguratul are dreptul să o plătească în
cadrul termenului de păsuire.
Dacă în contract nu e prevăzut un astfel de termen, contractul se
reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de
primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contract (art.17).
b) Plata primelor este portabilă, făcându-se deci, la sediul
asiguratorului sau al împuterniciţilor, dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract (art.15).
c) Conform art.16 al Legii 136/1995, dovada plăţii primelor revine
asiguratului, înscrisul fiind contractul sau poliţa, chitanţa, dispoziţia
de plată sau alt document probator al plăţii (art.16).
Legea prevede şi posibilitatea ca asiguratorul să compenseze primele
ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu
indemnizaţia cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar.
2. După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al

asiguratului este încasarea indemnizaţiei.
Obligaţiile sunt:
- combaterea elementelor ce ar agrava paguba;
- avizarea asiguratorului în termenele prevăzute de
condiţiile de asigurare;
- furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul
asigurat.
1. Până la producerea evenimentului asigurat drepturile

asigurătorului sunt: de a verifica existenţa bunului şi a modului de
16
întreţinere şi de a aplica sancţiunile legale atunci când asiguratul a
încălcat obligaţiile privind întreţinerea şi paza bunului, iar obligaţiile:
de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare sau a unui
certificat de confirmare a asigurării.
2. După producerea evenimentului asigurat principala obligaţie este
de plată a indemnizaţiei de asigurare. Aceasta a fost definită ca suma
de bani pe care asiguratorul o plăteşte asiguratului la producerea
cazului asigurat.
La asigurările de daune, indemnizaţia este numită despăgubire
şi se plăteşte în limita sumei de asigurare până la concurenţa cu
valoarea daunei şi nu poate depăşi valoarea bunului de la momentul
producerii cazului asigurat (art.27 şi 41 ale Legii 136/1995).
La asigurările de persoane indemnizaţia este numită sumă
asigurată şi deoarece nu are caracter de despăgubire se plăteşte fie
suma asigurată, fie un procent proporţional cu gradul de invaliditate.
În caz de moarte sau invaliditate permanentă totală se plăteşte
întreaga sumă asigurată. Dacă evenimentul se realizează parţial, în
sensul producerii unei invalidităţi, calculul nu depinde şi nu se face
în funcţie de cuantificarea daunei (care nu există), ci în funcţie de
gradul invalidităţii.
La asigurările de daune, respectiv asigurarea de bunuri şi cea

de răspundere civilă, se pune problema nivelului despăgubirii, deci a
raportului dintre daună şi despăgubire. Modul în care se face această
apreciere poartă numele de sistem de acoperire în asigurare.
a) Sistemul acoperirii proporţionale
Articolul 28 al Legii 136/1995 prevede că atunci când contractul s-a
încheiat pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului,
despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma
prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit astfel
prin contract.
În esenţă, aceasta înseamnă că indemnizaţia de asigurare reprezintă
acceaşi parte de daună pe care o reprezintă suma asigurată faţă de
valoarea de asigurare.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (proporţie 75%).
Bunul piere parţial 50%, deci valoarea pagubei este de 10 milioane.
Indemnizaţia de asigurare va fi de 75% din pagubă.
75 % din 10 milioane = 7,5 milioane.
În materia asigurării de răspundere civilă, deşi este o asigurare de
daune, sistemul acoperirii proporţionale nu poate fi aplicat deoarece
de regulă nu există o valoare asigurabilă anterioară realizării riscului.
Se aplică de regulă sistemul primului risc.
b) Sistemul primului risc
Asiguratorul suportă, în cadrul acestui sistem dauna în întregime în
limitele sumei asigurate.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (75%).
Paguba este de 10 milioane.
Indemnizaţia = 10 milioane.
Dacă paguba este de 17 milioane, indemnizaţia = 15 milioane.
Sistemul primului risc influenţează şi nivelul primelor, fiind mai
avantajos pentru asiguraţi.
c) Sistemul acoperirii limitate
În cadrul acestui sistem asiguratul suportă paguba numai peste o
anumită limită numită franşiză (franchir - a trece peste). Aceasta
17
poate fi:
- deductibilă (absolută) care se deduce din orice pagubă (de ex.
franşiza exprimată în procente din pagubă) sau
- nedeductibilă (simplă) care nu se deduce din pagubă dacă
cuantumul ei depăşeşte valoarea franşizei.
Ex.: În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, franşiza prevăzută
de lege este stabilită la o valoare X lei, nedeductibilă. Dacă paguba
terţului este până în X lei, asiguratorul nu plăteşte despăgubirea.
Dacă paguba este mai mare, despăgubirea va fi integrală, în limita
sumei asigurate.
Legea 136/1995 în articolul 27 alin.3 stabileşte că în contractul de
asigurare poate fi stabilă o clauză în baza căreia asiguratul rămâne
propriul său asigurator pentru o franşiză sau o sumă determinată care
nu se despăgubeşte de către asigurator.
Sistemul acoperirii limitate poate fi combinat atât cu sistemul
acoperirii proporţionale, cât şi cu sistemul primului risc.
Contractul de asigurare încheiat pe o durată determinată

încetează la expirarea termenului.
La asigurările de viaţă şi de accidente contractul încetează la
producerea cazului asigurat.
La asigurările de bunuri, contractul îşi produce efecte şi după
producerea cazului asigurat, cu condiţia ca bunul să nu fi pierit în
totalitate, dar pentru o sumă asigurată redusă.
La asigurările de răspundere civilă, asiguratorul va suporta riscul şi
după producerea cazului asigurat, până la concurenta sumei asigurate
contractate.
Denunţarea
Asiguratorul poate denunţa contractul
când asiguratul nu a comunicat modificările survenite în cursul
derulării contractului, modificări ce exclud posibilitatea menţinerii
contractului;
când asiguratul nu întreţine corespunzător bunul sau nu respectă
măsurile de prevenire impuse de lege.
Rezilierea contractului intervine atunci când părţile nu-şi îndeplinesc
obligaţiile, de regulă asiguratul prin neplata primelor.
Cum rezilierea produce efecte pentru viitor, primele nu se restituie.
Potrivit articolului 14 al Legii 136/1995, dacă subzistă răspunderea
asiguratorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit
imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei
asiguratului procedura riscului asigurat a devenit imposibilă,
contractul se reziliază de drept.
1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de asigurare?

2. Definiti contractul de asigurare.
3. Care sunt conditiile de valabilitate ale contractului de asigurare?
4. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca riscul pentru a fi asigurabil?
5. Care este momentul incheierii contractului?
Bibliografie
18
Bucureşti, 2000,
Craiova, 1999
Bucureşti, 1993
19
Managementul în asigurări

Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în România

poate fi exercitată numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor
asigurători străini, constituite ca persoane juridice române,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică
care are urmştoarele atribuţii :
 elaborează sau avizează proiectele de acte normative care
privesc domeniul asigurărilor ;
 supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în
vederea protejării intereselor asiguraţilor , puâtnd dispune
efectuarea de controale ;
 ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie
gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;
 aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat
în Româânia;
 aprobă transferul portofoliului de asiguări ; un asigurător
poate realiza, pe baza unui acord, un transfer de portofoliu
de asigurări, prin care o parte sau întreaga activitate de
asigurare este transferată altui asigurător. Transferul va
cuprinde transferul de datorii, drepturi, obligaţii sau
proprietăţi.
 autorizează activitatea societăţilor de asigurare.
În caz de respingere a cererii Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor va comunica solicitantului motivele respingerii acesta
putând face plâângere la Curtea de apel în termen de 30 de zile de
la comunicarea deciziei .
Asigurătorii au drepturi şi obligaţii generale şi unele speciale
în funcţie de felul activităţii deasigurare pe care o desfăşoară.
Printre drepturile şi obligaţiile generale se numără :
- fiecare asigurător trebuie să menţină, cumulativ: capitalul
social vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă
liber vărsat,precum şi marja de solvabilitate.
- asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social,
rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi
imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie,
depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii.
Printre obligaţiile speciale se află următoarele:
- în asigurările generale, asigurătorii trebuie să
menţinăurmătoarele rezerve tehnice:
a) rezerva de prime, care se calculează lunar prin
însumarea cotelor părţi din primele nete subscrise, aferente
perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare,
20
b) rezerva de daune , care se creează şi se
actualizează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de
daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie
suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune, etc...
- în asigurările de viaţă, asigurătorul
a) ţine conturi distincte pentru asigurările de viaţă
acestea urmând să alcătuiască fondul asigurărilor de viaţă;
b) asigură conducerea contabilităţii fondului
asigurărilor de viaţă, pentru identificarea operativă a
activelor şi a obligaţiilor aferente acestuia.
Intermedierea în asigurare se face de agenţii şi brokeri de
asigurări.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică
abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să
încheie în numele şi în contul acestuia contracte de asigurare cu
terţii.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de
asigurare, dacă :
a) deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui
asigurător, denumită contract de agent, pentru a acţiona în
numele acestuia.
b) nu poate intermediază aceleaşi clase de asigurări decâât
pentru un singur asigurător.
Brokerul de asigurare estepersoana juridică româână sau
străină, autorizată, care negociază sau încheie contracte de
asigurare şi oferă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva
riscurilor sau cu regularizarea daunelor, pentru clienţii săi.
Orice broker de asigurare trebuie să îndeplinească mai
multe condiţii, printre care şi:
a) să fie persoană juridică;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a
cărui valoare este aceea actualizată de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor;
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă profesională ;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de
broker de asigurare;
e) să fie autorizat de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
1. Cine poate desfasura activitati de asigurare in Romania?

2. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca orice broker de asigurari pentru a desfasura
activitatea in domeniu?
Bibliografie
Bucureşti, 2000,
21
Craiova, 1999
Bucureşti, 1993
22
Asigurările facultative

5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt
5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor, precum şi a altor bunuri
5.1.4. Asigurarea maritimă
5.3.1. Noţiune

5.1.1. Asigurarea de transport terestru
Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de

asigurare de transport: asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate
în timpul transportului terestru intern (cargo) şi asigurarea
autovehiculelor (casco).
1.1.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul

transportului
Părţile contractului pot fi persoane fizice sau juridice pe de-
o parte şi societăţi de asigurare care au în portofoliu acest tip de
asigurare.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunuri aflate în parcurs de
transport pe teritoriul ţării, precizate prin Condiţiile de asigurare ale
acestui tip de asigurare.
De regulă, nu sunt asigurate în transportul terestru: bunurile
inflamabile, explozibile sau uşor comestibile, lichide acide, bani,
hârtii de valoare, registre, manuscrise, obiecte de valoare (aur,
argint etc.) Astfel, asigurarea bunurilor se poate încheia în
următoarele condiţii: a) toate riscurile, cu excepţia celor rezultate
sau provocate de atitudinea asiguratului, pierderea uzuală în
greutate sau uzura normală, asamblare, război, grevă, viciul bunului
b) fără avarie particulară, care acoperă riscurile de pierdere şi
avarie cauzate de incendiu, explozii şi orice accident cu excepţiile
menţionate anterior
Poliţa de asigurare se poate încheia în una din formele:
a. poliţă de transport care presupune asigurarea pe o rută
definită şi pentru sume stabilite pentru fiecare
transport;
b. poliţă generală sau poliţă abonament ce presupune
asigurarea pe orice rută şi pentru toate transporturile
efectuate într-o perioadă de timp.
Constatarea şi evaluarea pagubelor are loc în urma sesizării
organelor de poliţie cu participarea inspectoratului de daune al
societăţii. Cererea de despăgubire trebuie să conţină: poliţa în
23
original, dovada de plată a primei, documentul de transport, factura
mărfurilor, documente care să ateste producerea daunei, actele de
constatare ale poliţiei. Dacă bunul asigurat şi furat a fost găsit după
plată, asiguratul va restitui indemnizaţia.
5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii

şi furt
Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate

în România şi faţă de care asiguratul are un interes. Pentru acestea,
asiguratorul emite poliţe de asigurare, în baza cărora se angajează
să suporte riscul. Poliţele de asigurare sunt denumite standard şi
toate riscurile.
În funcţie de tipul poliţei, riscurile sunt la poliţele "standard":
incendiu, trăsnet, explozie (riscuri generale), ciocniri, loviri sau
răsturnări (riscuri specifice) iar la poliţele "toate riscurile" sunt
suportate: furtul autovehicolului sau al unor părţi componente, la
care se adaugă riscurile prevăzute la poliţa "standard".
La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru
cheltuielile legate de transportul la atelierul de reparaţii şi pagubele
datorate măsurilor luate în timpul producerii evenimentului.
Asiguratorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri:
- accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul
conducerii autovehicolului sub influenţa alcoolului;
- pentru pagube produse prin întrebuinţare, uzură
normală;
- pentru pagube datorate temperaturii motorului, a lipsei
ungerii sau îngheţării apei;
- pentru cheltuielile făcute pentru îmbunătăţirea stării
autovehicolului;
- pentru pagube produse de război, revoluţie, greve,
confiscare, explozie atomică etc…..
Pentru riscul de furt nu se acordă despăgubiri: dacă poliţia
nu confirmă furtul, dacă la comiterea acestuia au luat parte membri
ai familiei asiguratului, dacă paguba s-a mărit prin neluarea
măsurilor necesare de către asigurat. Asiguratorul nu acordă
despăgubiri nici atunci când cererea de despăgubire este
frauduloasă şi în legătură cu dauna a fost declanşată o anchetă
penală.
Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la
data încheierii sau reînnoirii asigurării. Valoarea reală este cea a
autoturismului nou din care se scade uzura stabilită în raport de
vechime. Poliţa de asigurare se poate încheia prin aplicarea unei
franşize (stabilită contractual), ce reprezintă partea din daună
suportată de asigurat.
Prima de asigurare se achită integral sau în rate la datele
scadente, conform regulilor generale.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de asigurator
împreună cu asiguratul, iar în afara ţării de împuterniciţii
asiguratorului. În caz de producere a riscului asigurat, asiguraţii au
obligaţia de a aviza în scris asiguratorul, într-un termen stabilit în
condiţiile generale de asigurare.
Dosarul de daune auto va conţine: înştiinţarea
asiguratorului în termenul prevăzut, certificatul de înmatriculare,
procesul verbal al poliţiei, al inspectorului de daune, poliţa de
asigurare, fotografii concludente, actele de reparaţie, referatul de
24
plată privind dauna auto.
5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor,

precum şi a altor bunuri
Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi

construcţiile care servesc drept locuinţe, depozite, ateliere etc.,
maşinile şi utilajele, obiectele de inventar, mărfurile şi materiile
prime.
Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii
accidentale, furt etc.;
Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război,
greve, amenzi, intenţia sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul
gospodăriilor persoanelor fizice nu se acordă despăgubiri nici
pentru bani, hârtii şi bunuri de valoare, autovehicule, bunuri
casabile. Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică
valoarea ei nouă din care se scade uzura.
Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de
deviz, iar în cazul daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta
presupune gruparea clădirilor pe categorii de tipuri, calitate şi
valoare.
5.1.4. Asigurarea maritime
Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în

trei mari categorii:
a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.;
b) pagube provocate de neglijenţa personalului;
c) pagube determinate de persoane străine de navă.
Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea
parţială poate fi particulară ce se adresează forţei majore sau
comună ce se datorează faptei intenţionate a comandantului în
ideea de a salva nava (aruncarea unei părţi din marfă, utilizarea
combustibilului etc.). Pierderea rezultată din avaria comună se
împarte proporţional între participanţii la expediţia maritimă
indiferent dacă bunul a fost asigurat sau nu. În cazul avariei
particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură în
funcţie de bunul afectat.
În baza asigurării încheiate se despăgubesc:
a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie,
coliziune cu altă navă, accidente la încărcare,
descărcare, măsuri de salvare a navei, eroare de
navigaţie etc.
b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei;
c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea
gheţii sau sau scoaterea epavei.
Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a
Asigurărilor Maritime, organizaţie ce are ca scop reprezentarea,
apărarea intereselor lor etc.
Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria
comună se efectuează de experţi numiţi dispaşori, iar documentul
emis de ei dispaşă.
Asigurările financiare fac parte din categoria asigurărilor

facultative de bunuri şi au ca scop transformarea riscurilor de
25
pierderi financiare ce pot apare în activitate către asigurator.
Asigurarea de credit are drept scop protejarea asiguraţilor
împotriva pierderilor financiare datorate neplăţii, incapacităţii de
plată sau insolvabilităţii cumpărătorilor ce au cumpărat pe credit
sau beneficiarilor de credit.
a. Evaluarea riscului se face având în vedere:
bonitatea şi reputaţia cumpărătorului, natura afacerii,
numărul şi dimensiunea conturilor etc.
Riscul asigurat (neplata) poate apare în intervalul de timp
de la livrarea mărfii sau a serviciilor şi momentul plăţii
acestora.
b. Răspunderea asiguratorului încetează la data
rambursării integrale a creditului sau a plăţii, produsului
sau odată cu plata indemnizaţiei.
c. Constatarea pierderilor şi plata despăgubirilor
se face având în vedere: franşiza, plăţile făcute de
cumpărător până la declanşarea insolvabilităţii, plăţi în
contul datoriei făcute în alt mod decât cel prevăzut în
contractul de vânzare de bunuri sau de creditare şi sumele
obţinute din realizarea garanţiilor.
În funcţie de clauzele contractuale, despăgubirile se
plătesc: după expirarea perioadei de aşteptare, după
dovedirea neplăţii prelungite, declanşarea procedurii
falimentului etc....
Printre riscurile acoperite, pe lângă cele comerciale
amintite se află şi riscul politic. Acesta se poate concretiza
în imposibilitatea transferului unor sume de bani ca urmare
a unor decizii sau acţiuni guvernamentale.
Asigurarea creditelor de export are rolul de a proteja
importatorul, care cumpără pe credit, împotriva riscului de neplată,
insolvabilitate sau riscului politic.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export:
1. reducerea costurilor prin asigurare în comparaţie cu
garanţia bancară;
2. reducerea răspunderii conducerii societăţii;
3. protecţia împotriva unor pierderi majore.
La stabilirea primei de asigurare se au în vedere ţara
cumpărătorului (şi riscul de ţară), modalitatea de plată şi termenul
de livrare.
Organizaţia ce a reglementat contractele de asigurare a
creditelor este Uniunea de la Berna. Aceasta a fost înfiinţată în
1934 pe baza Codului Civil Elveţian sub numele Asociaţia
Internaţională a Asiguratorilor de Credite şi Investiţii. În 1974,
organizaţia şi-a modernizat statutul, iar în prezent are 43 de
membri. (Eximbank - cu statut de observator).
Asigurarea facultativă de răspundere civilă acoperă în

limita sumei prevăzută în contract daunele pe care asiguratul le-a
cauzat unor terţe persoane. Asigurarea poate acoperi şi prejudiciile
create prin angajarea răspunderii civile a altor persoane, de ex. soţul
sau alte persoane aflate în întreţinere.
Terţa persoană poate fi una fizică sau juridică păgubită prin
fapta proprie a asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în
contract), ori chiar de lucrul stipulat în contracte.
26
Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin
tranzacţie între asigurat, terţul păgubit şi asigurator. Atunci când
terţul prejudiciat nu este despăgubit, el poate, conform art. 42,
alin.1 al Legii 136/1995, să se îndrepte împotriva celui răspunzător
de producerea pagubei. Hotărârea va fi opozabilă asiguratorului
numai dacă a fost introdus în proces.
O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea
directă împotriva asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin
acestuia din contractul de asigurare (art.42, alin.2).
Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul
păgubit, asiguratorul e obligat să plătească indemnizaţia.
Asiguratorul poate refuza plata indemnizaţiei numai dacă paguba a
fost cauzată intenţionat de către asigurat ori persoanele prevăzute în
contract.
Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre
judecătoarească se plătesc nemijlocit asiguratului, sau terţului
păgubit, fără a intra în patrimoniul asiguratului şi în consecinţă nu
pot fi urmărite de creditorii acestuia.
Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt
întâlnite:
 asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru
salariaţii săi;
 asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru
prejudiciile aduse terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub
supravegherea lor;
 asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru
prejudicii cauzate societăţii ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor ce le revin;
1.3.1. Noţiune
Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de

persoane sunt indemnizaţiile de deces şi asigurarea de rentă viageră
existente în zona Mării Mediterane în perioada antică.
În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat,
asigurările de persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de
persoane-altele decât cele de viaţă.
Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care
se asigură protecţia financiară a familiei sau a altor persoane în caz
de deces al asiguratului. Riscul financiar legat de deces, boală sau
invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi
risc, care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor
asigurate.
Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată,
asigurările de viaţă nu urmăresc acoperirea unei pagube. Dacă în
cazul asigurării de daune indemnizaţia nu poate depăşi valoarea
bunului asigurat în momentul producerii evenimentului, în cazul
asigurărilor de viaţă noţiunea de pagubă nu poate fi privită ca un
punct de referinţă. Asigurarea de viaţă are deci o natură
neindemnitară, ceea ce presupune că:
1. suma asigurată are caracter forfetar
La încheierea contractului părţile stabilesc suma ce se va
plăti în caz de apariţie a riscului asigurat, fără a se ţine cont
de valoarea pagubei. (Art. 38: "Suma se plăteşte indiferent
de sumele din asigurările sociale, despăgubiri de la vinovat
sau în baza răspunderii civile delictuale").
27
2. suma asigurată nu are caracter de reparaţie a
prejudiciului fiind doar obligaţia asumată la încheierea
contractului.
3. asiguratorul nu are dreptul de recurs împotriva celor
responsabili de producerea evenimentului. Legea 136/1995
în art.22 stabileşte că asiguratorul este subrogat în
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării
contra celor responsabili de producerea pagubei, doar în
cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurările de viaţă clasice ce acopereau riscul decesului,
au fost înlocuite treptat de asigurările mixte de viaţă ce presupun
economisiri, investiţii, pensie, tratament medical etc.
Contractul de asigurare fiind unul de adeziune, toate

societăţile de asigurare elaborează, potrivit Legii 32/2000 privind
societăţile de asigurare, propriile condiţii de asigurare. Prin
semnarea contractului, asiguratul acceptă şi condiţiile generale ale
contractului elaborat de asigurator.
Pe lângă regulile generale ce guvernează un contract de
asigurare, Legea 136/1995 prevede şi următoarele reguli speciale
în privinţa beneficiarului asigurării:
a. în asigurararea de persoane asiguratorul se obligă ca la
producerea riscului asigurat să plătească suma asigurată
persoanei asigurate sau beneficiarului desemnat (art.31,
32);
b. desemnarea beneficiarului se face la încheierea
contractului, în timpul derulării sau prin testament (art.33);
c. dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma se plăteşte
moştenitorilor (art.32);
d. înlocuirea beneficiarului se poate face oricând în timpul
derulării contractului;
e. când sunt mai mulţi beneficiari, aceştia au drepturi egale
dacă asiguratul nu a dispus altfel (art.34)
Legea 136/1995 prevede în art.35 cazurile în care
asigurătorul nu este obligat la plata sumei la care e obligat prin
contract:
a. atunci când riscul asigurat s-a produs prin sinuciderea
asiguratului într-o perioadă de 2 ani de la încheierea
contractului;
b. riscul asigurat s-a produs prin comiterea cu intenţie de
către asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzută în
contract;
c. riscul asigurat a fost produs intenţionat de beneficiarul
asigurării, caz în care suma asigurată poate fi plătită
celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori.
În funcţie de riscul care se asigură sunt întâlnite

următoarele forme de asigurări de viaţă: asigurări de viaţă (rar
întâlnite), asigurări mixte de viaţă, asigurări de accidente, asigurări
de economie şi invaliditate din accidente.
1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai
riscul de deces. Asiguratul plăteşte prima, iar la producerea
evenimentului asigurat, beneficiarul desemnat va încasa suma
asigurată.
28
În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma
asigurată va fi plătită numai dacă decesul intervine în perioada de
valabilitate a contractului (în interiorul termenului). Deoarece nu
presupune nici capitalizarea şi nici nu acoperă riscul în mod
avantajos pentru asigurat sunt preferate asigurările de viaţă pe
termen nelimitat sau cele mixte de viaţă.
2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul
de deces acoperă şi riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie
dublă. Astfel, dacă asiguratul este în viaţă la expirarea termenului,
el va primi suma asigurată, dacă nu ea revine beneficiarului.
Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază
practic contractul primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una
diminuată, denumită valoare de răscumpărare.
Asigurare tip unit – linked este tot o asigurare mixtă de
viaţă care presupune pe lângă protecţie, economisire şi investire.
Protecţia este garantată de o asigurare de viaţă pentru care plata
primelor se face fie până la expirarea termenului, fie până la
pensionare.
Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri
de investiţii puse la dipoziţie de asigurator din care asiguratul
primeşte un anumit număr de unit-uri. Astfel se realizează şi
componenţa investiţională.
Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi
de cont (unit-uri). Valoarea acestora se stabileşte de regulă
săptămânal în funcţie de creşterea oferită de investirea fondurilor.
Asiguratul are şi posibilitatea de a retrage o cotă din numărul unit-
urilor din contul său.
3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui
accident: decesul sau invaliditatea permanentă totală sau parţială.
Fac de regulă excepţie accidentele suferite în timpul săvârşirii unei
infracţiuni, în caz de război, cele datorate energiei nucleare.
În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv
invaliditatea, asiguratul are dreptul la:
- o sumă proporţională cu gradul de invaliditate;
- indemnizaţie zilnică de spitalizare;
- indemnizaţie pentru convalescenţă;
- creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate.
În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se
plăteşte în întregime numai dacă acesta intervine într-un interval de
timp de la accident (de ex. 1 an). După expirarea termenului, suma
asigurată va fi diminuată în funcţie de prestaţiile anterioare
efectuate.
4) Asigurările de economie şi de invaliditate
permanentă din accidente nu acoperă riscul decesului. În caz de
invaliditate, asiguratul va primi pentru o perioadă de timp sume
suplimentare. La expirarea contractului, indiferent de plata
acestora, asiguratul va încasa suma asigurată integral.
Cele mai întâlnite în practica internaţională sunt

asigurările medicale. Acestea acoperă total sau parţial costurile de
spitalizare, atunci când acesta depăşeşte un număr de zile, a
costurilor tratamentului unei boli sau vătămări corporale. Nu este
acoperit riscul de deces.
Sumele asigurate vor acoperi costurile de spitalizare,
convalescenţa, consultaţii servicii private de ambulanţă etc....
Aceste asigurări pot fi întâlnite în una dintre următoarele
29
forme:
1. asigurare pentru boli incurabile - acoperă riscul
diagnosticării unei boli incurabile. Suma asigurată va
compensa, în principiu, cheltuielile cu tratamentul medical.
Printre factorii de calcul al primei se află: sistemul
internaţional de clasificare a bolilor conform Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii şi frecvenţa apariţiei bolilor pe
categorii de vârstă şi sex.
2. clauza de asigurare pentru intervenţii chirurgicale -
riscul acoperit este cel al unei intervenţii chirurgicale ca
rezultat al unei boli sau accident. Suma asigurată este
plătită în momentul intervenţiei chirurgicale. Contractul nu
va înceta însă, el producându-şi efecte până la expirarea
lui.
În România este reglementat sistemul asigurărilor de
sănătate ca sistem naţional şi obligatoriu. Astfel, toate persoanele
care realizează venituri sunt obligate să vireze o cotă lunară în
Contul Casei Naţionale de Sănătate. În aceste condiţii, ele primesc
carnet de asigurat ce acoperă cheltuielile de spitalizare şi parţial pe
cele de tratament ambulatoriu.
1.De cate feluri pot fi asigurarile facultative? Care sunt acestea?

2.Care sunt cele trei mari categori de riscuri asigurate prin asigurarea maritima?
3.Din ce categorie de asigurari fac parte asigurarile financiare?
Bibliografie
Bucureşti, 2000,
Craiova, 1999
Bucureşti, 1993
30
Asigurările obligatorii
6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule
6.2.1. Noţiune
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori
6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube

produse prin accidente de autovehicule
Potrivit Legii 136/1995, este obligatorie asigurarea de

răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule supuse înmatricultării în România sau care se folosesc
pe teritoriul României fiind înmatriculate în străinătate.
Asigurarea este obligatorie şi pentru societăţile de asigurări,
autorizate în acest sens , care nu pot refuza cererea deţinătorului de
autovehicule de a încheia contractul.
Au obligaţia de a încheia contractul persoanele fizice sau
juridice care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România.
Persoanele care intră pe teritoriul ţării cu autovehicule înmatriculate
în străinătate nu au obligaţia de încheia contracte de asigurare dacă:
- posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe
teritoriul României (cartea verde sau albastră) sau,
- numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării
conform convenţiei bilaterale încheiată între Birourile
asiguratorilor din România şi ţara de origine.
Persoanele care nu îndeplinesc una dintre condiţii sau
cărora le expiră asigurarea pe teritoriul României sunt obligate să
încheie contracte de asigurare chiar la punctul de trecere a frontierei
pe o perioadă de timp scursă între data intrării şi cea a ieşirii.
Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii

terţelor persoane. Răspunderea civilă delictuală acoperită prin
această asigurare poate fi: pentru fapta proprie culpabilă, pentru
fapta altuia sau a lucrului.
În baza asigurării, asiguratorul acordă despăgubiri pentru
pagubele cauzate, inclusiv eventualele cheltuieli de judecată.
Limitele indemnizaţiei sunt cele stabilite prin hotărâre de
guvern şi pornesc de la franşiză ca limită minimă şi merg până la
31
limită maximă care poate incude, în caz de deces sau vătămare
corporală, chiar despăgubiri pentru prejudicii fără caracter
patrimonial (daune morale).
Legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacţiei
tripartite asigurator, asigurat, terţ păgubit. În caz de neînţelegere,
litigiul va fi soluţionat prin hotărâre judecătoarească, conform
art.54, alin.1 al Legii nr. 136/1995. Tranzacţia consfiinţită prin
hotărâre, dar la care nu a luat parte asiguratorul nu îi este opozabilă
acestuia.
Persoana păgubită poate acţiona în instanţă: asiguratul care
e şi persoana responsabilă delictual sau asiguratorul. În primul caz,
legea prevede însă şi obligativitatea citării asiguratorului (art.54,
alin.4). În ambele cazuri, hotărârea judecătorească îl poate obliga
numai în limitele legii (minimă şi maximă).
Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi
plătite direct terţului prejudiciat, fără a intra în patrimoniul
asiguratului. Creditorii acestuia neputând să le urmărească.
Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile

legii la recuperarea despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită
prin fapta asiguratului, prin acţiune în regres. Aceasta, poate fi
exercitată, potrivit art.58, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte
incriminante de dispoziţiile legale privind circulaţia pe
drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar
dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în
timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie.
c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii
săvârşite cu intenţie încerca să se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus
autovehicolul fără consimţământul asiguratului.
În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este
răspunzător pentru producerea pagubei şi o altă persoană
neasigurată, asiguratorul se poate îndrepta prin acţiune în regres în
temeiul dreptului comun 998, 999, 1000.
Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce
izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în
afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care
obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizor.

6.2.1. Noţiune
În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele

engleze au admis că neglijenţa unor anumite categorii de prestatori
de servicii (experţi financiari, evaluatori, medici, avocaţi) poate
crea prejudicii.
Contractul de asigurare de răspundere profesională este
contractul prin care, asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii
primei, să indemnizeze cealaltă parte (asiguratul) pentru dauna
suferită în urma unei cereri de despăgubire formulată în legătură cu
un serviciu prestat de asigurat în perioada de valabiltate a
contractului de asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de răspundere
32
profesională îl constituie asumarea de către asigurător a riscului
indemnizării asiguratului pentru dauna pe care ar suporta-o acesta
în urma constatării veridicităţii cererii de despăgubire.
Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este
existenţa cererii de despăgubire formulată de beneficiarul
serviciului prestat de asigurat, neavând relevanţă dacă există un
litigiu cu acest obiect.
Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de
asigurat ca urmare a neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire.
Neglijenţa profesională presupune o omisiune gravă în exercitarea
profesiei sau chiar erori de apreciere a unei situaţii de fapt.
Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la
adresa asiguratului şi pretenţiile de despăgubire provocate sau
agravate intenţionat de asigurat.
Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de
derulare a contractului şi nu pe fiecare cerere de despăgubire.
Astfel, asigurătorul nu va fi obilgat să acopere prejudicii decât în
limita sumei asigurate (oricât de multe ar fi cererile de
despăgubire).
Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de

asigurare, asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe
asiguratul de cererea de de despăgubire şi să se apere în proces
atunci când nu e vinovat. Corespunzător, aigurătorului îi revine
obligaţia, dacă apreciază cererea neîntemeiată, de a sprijini
asiguratul în apărarea nevinovăţiei.
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor

contabili şi contabililor autorizaţi
Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să

garanteze calitatea serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de
răspundere profesională (art.12 O.G. nr. 65/1994).
Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta
următoarele situaţii de culpă: evidenţă contabilă neglijentă, evaluări
contabile greşite, bilanţuri contabile eronate.
Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri
judecătoreşti prin care contabilul este obligat să acopere
prejudiciul. Este exclusă despăgubirea atunci când expertul contabil
a acţionat intenţionat, în vederea evitării plăţii impozitelor
(contabilitate dublă, neînregistrarea intrărilor,etc...).
Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se

asigure pentru răspundere profesională la o societate de asigurare
constituită în acest scop. Riscurile acoperite sunt aceleaşi:
prejudicii cauzate de erori în exercitarea profesiei, excepţie făcând
şi în acest caz situaţia juridică creată intenţionat.
Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat (

publicat în M.Of. nr. 284 din 31 mai 2001), avocatul este obligat să
se asigure pentru răspundere profesională după cum urmează :
avocatul stagiar, pentru un risc asigurat în valoare de minim 3000
33
de euro anual, iar avocatul definitiv pentru un risc asigurat în
valoare de minim 6000 de euro anual. Asigurarea va fi obligatoriu
reînnoită anual, poliţa depunându-se la secretariatul baroului până
la data de 28 decembrie a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor
obligaţii atrage neînscrierea în tabloul annual al avocaţilor.
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului

medical
Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale

şi morale cauzate pacienţilor din culpa medicului. Existenţa
acesteia se constată de Colegiul medicilor.
În caz de reclamaţie pot apare următoarele situaţii:
- dacă dauna nu e contestată şi medicul recunoaşte culpa,
asiguratorul plăteşte suma direct terţului ;
- prin negociere se stabileşte şi se plăteşte indemnizaţia ;
- litigiul este soluţionat de instanţă iar hotărârea este baza
de indemnizare pentru asigurător.
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor

şi inginerilor constructori
Potrivit Ordinului Minister al Lucrărilor Publice şi

Amenajării Teritoriului nr. 34/1998 , antreprenorul, inginerul
constructor se asigură pentru orice daună sau pierdere intervenită
asupra unor bunuri sau persoane.
Suma asigurată este aceea pe care asiguratul o declară şi
poate fi valoarea maximă la care el se aşteaptă ca ar putea fi obligat
pentru un prejudiciu creat din culpa lui.
1. Cum definiti asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule?
2. Care sunt cazurile in care poate fi exercitata actiunea in regres?
3. Cine are obligatia de a incheia asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule?
Bibliografie
Bucureşti, 2000,
Craiova, 1999
34
Bucureşti, 1993
35
Reasigurarea. Aspecte procesuale în materia asigurărilor

7.3.1. Competenţa
7.3.2. Litigii posibile
7.3.5. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de
autovehiule
Contractul de reasigurare este contractul prin care una din

părţi, reasiguratorul preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul
primei de reasigurare, urmând să-i plătească acestuia din urmă partea
din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului, potrivit
condiţiilor contractuale.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează
activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa
internă şi internaţională de asigurări. Contractul de reasigurare e
condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare, cele două
suprapunându-se ca perioadă de timp.
Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în
faţa societăţii cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care
rămââne în sarcina asigurătorului după deducerea reasigurării se
numeşte, potrivit Legii nr. 32/2000, reţinere proprie.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între
asigurat şi reasigurator nu există nici un raport obligaţional, astfel că
asiguratul se va îndrepta, în caz de litigiu, numai împotriva
asigurătorului.
Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu
aceleaşi cu cele ale contractului de asigurare, având aplicare
dispoziţiile privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi forma.
Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă
forma unei poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui
contract. De altfel, art.6 al Legii 136/1995, prevede că raporturile
dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile acestora se
stabilesc prin contract.
Cedarea în reasigurarea pe piaţa internaţională este permisă

numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot
fi plasate pe piaţa internă. În aceste condiţii poate apare elementul de
extraneitate şi odată cu el şi cel al conflictului de legi.
Părţile pot decide prin contractul de asigurare - reasigurare legea
aplicabilă în caz de litigiu. În cazul în care nu fac acest lucru, Legea
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat prevede în art. 103 că în contractele de asigurare
(şi implicit de reasigurare) se aplică legea sediului asiguratorului.
36
Aceeaşi lege se va aplica şi în caz de cesiune sau gajare a poliţiei.

7.3.1. Competenţa
În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor

născute revine astfel:
A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de
asigurări, ca urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent
de felul asigurării, revine datorită caracterului comercial al litigiului:
- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile
în materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 1
miliard lei vechi (100 000 lei);
- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi
cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1
miliard lei(100 000 lei); (art.1 şi 2 C. Pr.civ).
B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi
întâlnite două situaţii:
a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul
penal, competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă
judecătoria în primă instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce
pot apare ca urmare a unui accident auto sunt de competenţa
acesteia)
b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să
cheme în judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei
în funcţie de valoarea obiectului competente sunt judecătoria în
primă instanţă, când valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul,
ca primă instanţă, când valoarea este mai mare;
c) când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr.
136/1995, să cheme în judecată direct asigurătorul, cu citarea
obligatorie a asiguratului, datorită caracterului civil al litigiului,
competenţa este aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată, judecătoria,
respectiv, tribunalul.
a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în

principal atunci când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat,
beneficiar, un membru al conducerii persoanei juridice asigurate,
peroanele fizice care locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul
ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al
Legii nr. 136/1995.
Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere
prevederile art. 27 care se referă la imposibilitatea acordării unor
despăgubiri mai mari decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi
suma asigurată.
În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în
pretenţii ex contractu. El va face dovada contractului de asigurare
cu documentul de asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu
ordinul de plată, chitanţă sau alt înscris
O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel,
atunci când instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor
sau din oficiu unul sau trei experţi, desemna experţi asistenţi care să
supravegheze modul de efectuare a expertizei, fără a putea pronuţa
însă un punct de vedere oficial.
b) Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru
37
nerespectarea obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului
respectând normele de protecţie, anunţarea modificărilor survenite în
privinţa stării de fapt, plata primei.
În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz

de litigiu de un raport juridic născut din contract.
Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este
reglementată de art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau
beneficiarul unei astfel de asigurări va primi suma asigurată
independenta de plata altor sume precum cele cuvenite din
asigurările sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători,
din asigurarea obligatorie pentru accidente auto.
7.3.4. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru

pagube produse prin accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare,

asigurătorul se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care
este răspunzător asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de
aceasta.
În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare
în privinţa calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în
privinţa determinării cuantumului despăgubirii în funcţie de
prejudiciul moral sau material suferit.
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ

Prin această calificare se determină implicit şi poziţia
procesuală a asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.
În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în
faţa solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi
asigurător. În procesele penale, s-a reţinut calitatea asigurătorului de
parte responsabilă civilmente în baza contractului de asigurare, fiind
citat alături de inculpat.
Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu
societatea de asigurări la plata :
- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe
care ar fi primit-o pe perioada concediului medical şi indemnizaţia
de boală primită,
- a unei sume reprezentând daune materiale;
- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999
a Judecătoriei Craiova).
Și alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului
dintre asigurat şi asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se
că pentru aceasta este suficientă existenţa contractului de asigurare.
Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că
răspunderea asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a
asiguratului. Argumentele sunt:
rile
persoanei păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de
asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în

limita contractului -alin. 2 al art. 42
dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest
prevede art. 1041;

dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr.
38
136/95 prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi
asigurătorii.
În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu
asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal
cu un regim juridic asemănător fideiusorului.
În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări:
a. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate
urmări în principal pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.
b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a
prejudiciului acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor
de discuţiune şi diviziune de care beneficiază fideiusorul;
c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate
interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie
prin palta anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al
fideiusorului.
B. Valoarea despăgubirii acordate

Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg
prejudiciul moral sau material dovedit, ţinându-se cont de limitele
minimă şi maximă stabilite prin hotărâre de guvern. Atunci când
daunele depăşesc suma maximă, calitatea de vinovat de producerea
acestora îl fac pe asigurat să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi
situaţia în care dauna nu depăşeşte franşiza.
C. Situaţii litigioase
a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil,
nici de asigurător.
El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1
caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4
al Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza art. 42
alin. 2 al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga
asigurătorul la acoperirea prejudiciului în limitele arătate.
Asigurătorul va avea la îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri
prevăzute de art. 58 al legii (analizate anterior).
Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de
art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile
asiguratului împotriva celor vinovaţi (art.22).
b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul
În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune
ex contractu cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile
de regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995.
7.3.5. Taxa de timbru
În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi

pot fi recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui
litigiu comercial sau ca urmare a unui proces penal.
În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură
comercială are obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională
cu valoarea pretenţiilor aşa cum prevede Legea nr. 146/1997 privind
taxele de timbru.
Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni (vătămare corporal, ucidere din culă), persoana
prejudiciată se poate constitui parte civilă în procesul penal fără a
mai avea obligaţia de plata a taxei de timbru.
39
1. Cum definiti contractul de reasigurare?
Bibliografie
Bucureşti, 2000,
Craiova, 1999
Bucureşti, 1993
40

D - 3 - Dreptul Asigurarilor - Daniela Ciochina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D - 3 - Dreptul Asigurarilor - Daniela Ciochina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

1.1. Conţinutul unităţii de învăţare

4.1. Managementul în asigurări

5.1. Asigurarea de bunuri

1.1. Conţinutul unităţii de învăţare

1.1. Conţinutul unităţii de învăţare

1.1.1. Relaţia Asigurare – Risc

1.1.2. Apariţia şi evoluţia asigurărilor

În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu

1.1.3. Asigurările în România

1.2. Îndrumar pentru autoverificare

Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele

2.2. Funcţiile asigurării

1. Funcţia de prevenire a daunelor

2.3. Noţiuni utilizate în asigurări

1. Asiguratorul este societatea comercială datoare să

2.4. Clasificarea asigurărilor

2.5. Îndrumar pentru autoverificare

1. Cum este definita activitatea de asigurare?

Conform art.9 al Legii 136/1995, prin contractul de asigurare,

3.2. Caractere juridice

Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice :

3.3. Condiţiile de valabilitate ale contractului

3.4. Încheierea contractului

Potrivit articolului 13 al Legii 136/1995, persoana care încheie

3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta

Evaluarea nivelului de risc se face prin coroborarea informaţiilor

3.4.3. Momentul încheiereii contractului

3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea

Asiguratul are întotdeauna o relaţie particulară în legătură cu

3.5.2. Principiul maximei bune credinţe

3.5.4. Principiul cauzei proxime

Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de

Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia

3.5.5. Principiul subrogării

Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau

3.6. Efectele contractului de asigurare

1. Până la producerea evenimentului asigurat:

2. După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al

3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului

1. Până la producerea evenimentului asigurat drepturile

3.6.3. Sisteme de acoperire a daunei

La asigurările de daune, respectiv asigurarea de bunuri şi cea

3.6.4. Încetarea contractului de asigurare

Contractul de asigurare încheiat pe o durată determinată

3.7. Îndrumar pentru autoverificare

1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de asigurare?

4.1. Managementul în asigurări

4.1. Managementul în asigurări

Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în România

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

1. Cine poate desfasura activitati de asigurare in Romania?

5.1. Asigurarea de bunuri

5.1. Asigurarea de bunuri

Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de

1.1.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul

5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii

Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate

5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor,

Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi

5.1.4. Asigurarea maritime

Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în

5.1.5. Asigurări financiare