Sunteți pe pagina 1din 154

Lector: As. med. pr. S.

Tiberiu PORA
Ce sunt urgenţele psihiatrice?

 Ca şi în cazul unor concepte din psihiatrie, definiţia


urgenţei psihiatrice diferă de la un autor la altul, de la o
şcoală de psihiatrie la alta.
Definiţia urgenţelor psihiatrice

Dr. Addington D.E.

„ansamblul bolilor psihiatrice care prin bruscheţea, evoluţia


acută şi gravitatea particulară impune practicianului
obligaţia şi responsabilitatea unui diagnostic făcut în
grabă, o intervenţie terapeutică imediată şi o decizie
medico-legală rapidă”
După alţi autori:
„ o tulburare a comportamentului, afectivităţii sau
gândirii pentru care este indicat un tratament imediat”

Urgenţa psihiatrică este o tulburare de dispoziţie,


gândire sau comportament, care necesită îngrijire imediată.

Criza psihiatrică poate fi precipitată de intensitatea


unui eveniment şi de capacitatea limitată de răspuns
datorită vârstei, nivelului de inteligenţă, sănătăţii mentale
şi fizice, sau intensităţii emoţionale.
Ce este diferit la urgențele psihiatrice față
de celelate cazuri psihiatrice întâlnite?
 Au evoluţie imprevizibilă necesitând rezolvarea în primele
24 de ore;

 Pacientul nu este întotdeauna motivat să caute tratament,


de cele mai multe ori refuzând administrarea tratamentului;

 Comportamentul pacientului pare ameninţător pentru sine


sau pentru ceilalţi;
Scopul tratamentului urgenţelor
psihiatrice
 este să asigure o stabilizare a stării pacientului, să
reducă deteriorarea ulterioară, să iniţieze o conduită
terapeutică ce are drept scop re-inserţia socială şi
familială.
 Într-un serviciu de urgenţă în care numărul
solicitanţilor este mare, trebuie făcută o triere şi
consultaţi pacienţii a căror stare impune o intervenţie
rapidă şi temporizaţi cei pentru care întârzierea nu
determină o înrăutăţire a stării de sănătate.
Urgenţa psihiatrică este o stare care
ameninţă:
 integritatea corporală a bolnavului (prin sinucidere,
automutilare, ingerare de droguri)

 integritatea corporală a altei persoane (prin atac, omucidere)

 integritatea funcţională şi psihologică a bolnavului („integritatea


psihologică” se referă la capacitatea de a percepe realitatea în
mod adecvat şi de a formula judecăţi corecte)

 integritatea funcţională şi psihologică a familiei sau a grupului


social în care trăieşte bolnavul cu tulburări psihice
Cum putem împărţii urgențele?

 Urgențe imediate și urgențe potențiale

 Urgențe vitale

 Urgențe majore

 Urgențe minore
Urgenţe imediate şi urgenţe potenţiale
 Situaţia de urgenţă în medicină semnifică de obicei, o stare de boală care
pune în pericol viaţa bolnavului (sau a celor din jur), iar în unele cazuri se
referă numai la o suferinţă acută fizică sau psihică, ce necesită o intervenţie
medicală operativă.

 Există situaţii în care trebuie să se acţioneze imediat („urgenţe adevărate”,


„urgenţe imediate”, care nu pot fi amânate) şi stări care necesită o perioadă
de observaţie atentă („urgenţe potenţiale”), stări considerate urgenţe datorită
posibilităţii de a evolua cu complicaţii previzibile (bolnavi depresivi cu idei
suicidare)
Urgenţe vitale
 urgenţele vitale sunt stări de maximă urgenţă reprezentate de
acele entităţi în care viaţa bolnavului este în pericol (delirium
tremens, forme grave şi avansate ale urgenţelor în care se
impun intervenţii rapide şi se obţin adevărate „victorii asupra
morţii”)
Urgenţe majore
 grupul urgenţelor majore psihiatrice este constituit din marile
suferinţe psihice (stările de agitaţie psiho-motorie – agitaţie
maniacală, agitaţie hebefrenică, sau cea catatonică – stările
confuzionale, stările de inhibiţie catatonică cu negativism
alimentar, stările stuporoase melancolice)
Urgenţe minore
 „urgenţe minore”: crizele de anxietate acută – aşa numitele „reacţii
afective violente” sau „crizele de nervi” care se manifestă prin
stări de mare anxietate, panică, teamă, logoree, agitaţie, plâns,
ţipete, manifestări de irascibilitate sau, dimpotrivă prin mutism.

 În această categorie se mai includ tulburările psihice care apar


după un accident de circulaţie, după diferite traume psihice
familiale (decese, boala unei rude apropiate), precum şi în unele
stări de surmenaj.
Urgenţe minore

 Medicul trebuie să fie atent în faţa acestor crize de


anxietate, pentru a deosebi situaţiile care pun în
pericol viaţa bolnavului, de stările supărătoare,
alarmante doar pentru bolnavi şi aparţinători „urgenţe
de dramatizare”.
Istoricul urgenţelor psihiatrice
 Primul document referitor la tratamentul imediat al
tulburărilor psihice datorate războiului aparţine Armatei
Imperiale a Rusiei. Psihiatrii ruşi în timpul războiului
Ruso-Japonez (1904-1905) încurajau răspunsul psihic rapid
în rândurile luptătorilor, în expectativa faptului ca soldaţii
să-şi revină şi să fie capabili de a lupta în continuare.
 Forţele Armate S.U.A. nu au adoptat această metoda până
la mijlocul celui de-al doilea Război Mondial când
psihiatrii militari americani, învăţând din succesul ruşilor,
au fost îndemnaţi să caute alternative de tratament.
Istoricul urgenţelor psihiatrice

 În următorii ani, urgenţele psihiatrice s-au desprins ca


subspecialitate cu o bogată literatură proprie, clinicieni,
protocoale, şi disponibilitate pentru colaborare.

 Important de notat în dezvoltarea acestui domeniu sunt


Community Mintal Health Act (Lege a Comunităţii pentru
Sănătate Mentală = LSM) din 1963 care cerea ca serviciile de
urgenţă să fie parte a structurii unei clinici de sănătate mentală.
 Domeniul urgenţelor în psihiatrie s-a lărgit tot mai
mult, cuprinzând nu numai pacienţii ce au nevoie de
intervenţie într-un departament de urgenţă, dar şi
persoane fără adăpost.

 De asemenea factorii sociali, au contribuit la


dezvoltarea departamentului pentru rezolvarea în timp
scurt a „crizelor” sociale în care sunt implicaţi
pacienţii.
Istoricul urgenţelor psihiatrice

 Creşterea costurilor îngrijirilor medicale la sfârşitul anilor


`80, a condus la răspândirea ideologiei de menţinere a
sănătăţii, cu ajutorul unor organizaţii de control, care
tindeau să favorizeze domeniul intervenţiilor scurte,
ambulatorii.
 Odată cu scăderea numărului pacienţilor din spital a
crescut numărul persoanelor fără adăpost şi a problemelor
economice care în mod disproporţionat afectează clasa
socială inferioară, ceea ce conduce la utilizarea serviciului
de urgenţe ca loc de adăpost pentru persoane cu probleme
sociale.
Urgenţe psihiatrice şi necesitatea de
internare
 Deoarece astăzi noţiunea de urgenţă psihiatrică şi-a extins
sfera, incluzând, aşa cum am amintit, şi aşa-numitele „urgenţe
minore”, noţiunea de urgenţă psihiatrică nu implică internarea
în spital în toate situaţiile.
Principale motive de spitalizare a bolnavilor cu
afecţiuni psihice
 asigurarea securităţii, protejarea vieţii bolnavului sau a altor
persoane (tendinţe autoagresive ori heteroagresive)

 oferirea unor condiţii mai bune de diagnostic şi tratament, care nu


pot fi asigurate de unităţi ambulatorii (tratament supravegheat)

 necesitatea precizării diagnosticului


 izolarea pacientului de factorii stresanţi înconjurători
(izolarea pacientului de mediul conflictual familial sau
profesional; izolarea pacientului de tendinţa
consumului de alcool sau de droguri)

 necesitatea stabilirii tratamentul

 compensarea lipsei unui suport moral

 pentru a ajuta temporar familia sau pe cei care au


bolnavul în grijă
Decizia de internare

 În luarea deciziei de internare intervin atât factori clinici,


psihopatologici, cât şi factori demografici, sociali şi
subiectivi.

 Solicitarea de internare poate veni atât din partea


bolnavului, cât şi din partea familiei sau a colectivului în
care trăieşte (colectiv care nu-l mai tolerează pe bolnav).
Tipurile de bolnavi în funcţie de
modalitatea de internare
 bolnavi cu afecţiuni psihice care solicită singuri ajutor psihiatric
sau acceptă de bunăvoie indicaţia medicului „bolnavi psihici
voluntari”;

 bolnavi cu afecţiuni psihice care la început nu acceptă de bunăvoie


tratamentul, dar care sunt convinşi ulterior „pacienţi convinşi”;

 bolnavi care nu acceptă de bunăvoie tratamentul şi internarea, care


prezintă un comportament periculos pentru ei sau pentru alte
persoane, şi vor fi internaţi împotriva voinţei lor „pacienţi
refractari, rezistivi”.
„No-restraint”

 Principiul „no-restraint” impune evitarea internărilor


făcute împotriva voinţei bolnavului şi utilizarea tuturor
posibilităţilor psihologice de a-l convinge pe bolnav să
accepte tratamentul. (fără constrângere)
Are pacientul nevoie de spitalizare?

 Aceasta este o parte importantă a muncii şi activităţii din


camera de gardă a spitalelor de psihiatrie. Deşi în alte ţări
există o preocupare mai acerbă în ultimii ani pentru
alternative ale spitalizării, ca de exemplu programe de
internare pentru o zi, paturi de urgenţă, echipe mobile pentru
tratament, clinici pentru urgenţe, ele reuşesc să acopere doar o
mică parte a cazuisticii. De asemenea eficienţa acestora este
îndoielnică.
 Spitalizarea depinde într-o mare măsură de severitatea sau
acuitatea bolii dar şi de posibilităţile de îngrijire ale
acestuia în ambulatoriu.

 Astfel un pacient cu simptomatologie subacută dar care nu


are rude, şi dispune de puţine resurse şi puţină motivaţie
este mai probabil că va fi spitalizat, decât unul cu simptome
mai semnificative dar cu suport familial puternic, cu multe
resurse, cu o motivaţie puternică şi trăieşte într-un mediu cu
multe posibilităţi.
 Decizia de internare a unui pacient aflat în camera de
gardă a spitalului de psihiatrie, se bazează pe premiza că
spitalizarea va aduce beneficii pacientului, că alte metode
alternative de rezolvare a cazului vor fi ineficiente sau că
ideile suicidare/comportamentul agresiv nu pot fi
controlate în afara spitalului.
Epidemiologia urgenţelor psihiatrice

 Epidemiologia este ştiinţa care se ocupă cu „studiul


distribuţiei unei maladii în timp şi spaţiu într-o populaţie
dată şi a factorilor care influenţează această distribuţie”
Epidemiologia urgenţelor psihiatrice are
următoarele obiective principale:

 stabilirea incidenţei şi prevalenţei diferitelor tipuri de


afecţiuni psihice într-o populaţie dată;
 ponderea urgenţelor din patologia afectivă;
 abilitatea clinicianului în urgenţa psihiatrică de a
diagnostica rapid în funcţie de sindromul dominant;
 descoperirea legăturilor dintre anumite caracteristici ale
unei populaţii şi afecţiunile psihice;
 distribuţia urgenţelor psihiatrice în funcţie de anotimp;
Rolul studiului epidemiologic

 Principala valoare a epidemiologiei rezidă în identificarea


cauzei bolii. Dintre investigaţiile efectuate în scopul de a
determina rolul diferitelor variabile în răspândirea şi
prevenirea bolilor psihice, amintim pe cele referitoare la
factorii genetici, biologici şi socio-culturali.
Agitaţia psihomotorie

 Noţiunea de „agitaţie” se referă la o mişcare prelungită în sensuri


diferite, la o activitate dezordonată.

 În psihiatrie termenul este definit ca o hiperactivitate psihică şi


motorie mai mult sau mai puţin dezordonată, cu acte şi mişcări
necoordonate, lipsite de controlul gândirii şi voinţei, fără un plan
sau un scop bine definit.
Gradele agitaţiei psihomotorii
 agitaţie uşoară sau discretă, în care activitatea este
exagerată dar actele rămân destul de coerente.

 agitaţiile medii cu mişcări bruşte şi inadecvate.

 agitaţiile accentuate cu acte lipsite de orice coordonare.

Agitaţia psihomotorie este întâlnită ca cea mai


frecventă urgenţă psihiatrică, orice sindrom psihiatric
şi orice afecţiune somatică poate fi însoţit de agitaţie,
cel puţin în formele grave sau în perioada terminală.
 Având în vedere frecvenţa stărilor de agitaţie în practica medicală,
prima datorie a medicului este clarificarea cazuală, de la bun
început trebuie excluse:
 Condiţii somatice (infecţii grave, hipertiroidism, hipoglicemie,
infarct miocardic, etc.)
 Condiţii neurologice (epilepsie, tumori cerebrale, etc.)
 Condiţii farmacogene (efecte secundare ale unor medicamente
psihotrope, supradozări sau reacţii idiosincrazice la ACTH, la
tuberculostatice, la antibiotice, etc.)
 Intoxicaţii cu substanţe non-psihoactive (oxid de carbon,
plumb, etc.)
Stările de agitaţie psihomotorie pot fi
clasificate astfel

 în funcţie de intensitatea tulburărilor:


 agitaţii uşoare
 agitaţii medii
 agitaţii accentuate
 în funcţie de grupa nosologică psihiatrică:
 agitaţiile din psihoze: agitaţia la maniacali, la melancolici, în
schizofrenii
 agitaţiile din psihopatii
 agitaţiile din nevroze (criza nevrotică acută, starea de „mal”
isteric)
 agitaţiile din epilepsii
 agitaţiile bolnavilor cu deficite intelectuale
 agitaţiile alcoolicilor
 în funcţie de vârstă:
 agitaţiile: copiilor, adolescenţilor, adulţilor și a bătrânilor

 în funcţie de etiologie:
 intoxicaţii exogene:
 intoxicaţii cu alcool
 intoxicaţii cu oxid de carbon, cu plumb etc.
 intoxicaţii acute şi cronice medicamentoase (cortizon,
ACTH, tuberculostatice, antibiotice etc. (întreruperea
administrării unor medicamente (barbiturice, opiacee etc.)
sau a consumului de alcool
 efecte secundare ale medicamentelor neuroleptice
administrate fără protecţie sau cu protecţie insuficientă de
antiparkinsoniene (haloperidol etc.)
 toxice endogene:
 insuficienţă respiratorie
 insuficienţă hepatică
 insuficienţă renală etc.

 cauze infecţioase:
 meningoencefalite
 pneumonii
 tuberculoză pulmonară
 hepatite acute
 febre eruptive
 diverse viroze etc.
 cauze metabolice:
 diabet
 avitaminoze etc.

 cauze endocrine:
 insuficienţă suprarenală acută
 hipertiroidism etc.

 cauze tumorale:
 tumori cerebrale sau cu alte localizări
 afecţiuni cardio-vasculare:
 hipertensiune arterială
 insuficienţă cardiacă

 afecţiuni hematologice:
 leucemii
 anemii etc.

 stări post-operatorii:
 post-partum etc.
 afecţiuni neurologice:
 accidente vasculare cerebrale
 ateroscleroză cerebrală
 traumatisme cerebrale

 afecţiuni psihiatrice endogene:


 sindrom discordant paranoid
 tulburare afectivă bipolară
 afecţiuni psihiatrice reactive:
 crize emoţionale reactive după marile
traumatisme legate de diferite catastrofe
(incendii, cutremure, inundaţii), după accidente
de circulaţie, după decese din familie sau
persoane apropiate, după decepţii sentimentale.
Agitația psihomotorie din intoxiatia alcoolică
 Intoxicaţia acută cu alcool etilic continuă să fie, din păcate, motiv
frecvent de prezenţă la camera de gardă a serviciului de psihiatrie.
 Simptomatologia comună a acesteia ca şi markerii fizici (halena
alcoolică) permite o identificare facilă.
 Trebuie să acceptăm ipoteza că simpla intoxicaţie etanolică nu
duce la o agitaţie psihomotorie atât de pronunţată încât să se ajungă
într-un Serviciu de Urgenţă Psihiatrică, deci o altă posibilitate ce
trebuie neapărat căutată este poliintoxicaţia.
Agitația psihomotorie din intoxiatia alcoolică
 O situaţie aparte este intoxicaţia alcoolică idiosincrazică
cunoscută sub numele de beţie patologică, unde este vorba de o
stare de maximă agitaţie psihomotorie, cu manifestări
comportamentale violente, cu debut brusc şi sfârşit brusc, ce a
fost declanşată de ingestia unei cantităţi mici de alcool.

 O frecvenţă mai mare de apariţie în Serviciu de Urgenţă


Psihiatrică o au stările de agitaţie psihomotorie din sindroamele
de sevraj etilic, complicat sau necomplicat.
Sindromul catatonic

 Catatonia este un sindrom psihomotor al mai multor boli


mintale, printre care se pot menționa schizofrenia, tulburarea
bipolară și depresia.

 La nivelul Urgenţelor Psihiatrice s-a constatat că în ultimele


decenii s-a produs o diminuare a prevalenţei şi incidenţei
sindromului catatonic.
Sindromul catatonic se identifică prin
următoarele trăsături clinice
 imobilitate motorie manifestată prin:
 stupoare (reducerea marcată sau absenţa mişcărilor spontane şi
voluntare)
 catalepsie (menţinerea unei poziţii fixe sau incomode pentru o
perioadă lungă de timp). O formă particulară este flexibilitate
ceroasă, în care mişcarea imprimată de examinator este transformată
într-o atitudine şi păstrată cel puţin 15 secunde.
Sindromul catatonic se identifică prin
următoarele trăsături clinice
 agitaţie psihomotorie (exacerbarea activităţii motorii, stereotipă
şi neinfluenţată de stimuli exteriori)

 mutism (reducerea sau absenţa discursului spontan, precum şi a


răspunsurilor la întrebări)

 negativism, care poate fi pasiv (o rezistenţă nemotivată la toate


comenzile sau încercările de mobilizare) sau activ (executarea de
pacient a unei mişcări opuse celei comandate)
Sindromul catatonic se identifică prin
următoarele trăsături clinice
 rigiditate (prezenţa unei rezistenţe la mişcările pasive)
 grimase
 stereotipii de mişcare
 ecomimie, ecolalie, ecopraxie
Sindromul comportamental violent

 Psihiatria de urgenţă a fost multă vreme identificată cu


problematica agresivităţii şi violenţei.

 Din punct de vedere psihiatric, agresivitatea este definită ca o


„manifestare impulsivă de a se certa, de a se bate, de a-i ataca
pe cei din jur.
 Un bolnav alienat mintal inspiră celor din jur milă, dublată
însă de frică. În concepţia oamenilor există o strânsă
asociere între bolile psihice şi violenţă chiar dacă bolnavii
psihici nu se comportă decât rareori agresiv.

 Totuşi ei sunt mai agresivi decât persoanele fără tulburări


mentale, deşi agresivitatea lor rămâne numai virtuală în
majoritatea cazurilor.
Semne comportamentale ce pot anunţa
declanşarea izbucnirilor violente
 vorbire cu voce tare, stridentă, ameninţătoare.
 creşterea tensiunii musculare, exprimată prin strângerea
pumnilor.
 exacerbarea stării de nelinişte psihomotorie, pacientul se plimbă
continuu prin cameră, în timpul interviului.
 manifestări de mânie sau de furie, loveşte în mobilă, trânteşte
uşile.
Condiţiile psihiatrice care pot asocia
manifestări violente
 ipoteze organice
 o complicaţie a unor afecţiuni cerebrale primare: tumori, scleroza multiplă,
boala Alzheimer, boala Parkinson, etc.
 numeroase boli sistemice: boli hepatice, afecţiuni renale, boala Cushing.

 sindroame psiho-organice
 în delirium, întâlnim tulburări ale gândirii, reducerea atenţiei, dezorientare,
hiperactivitate psihomotorie până la comportament agresiv.
 În demenţă, pacientul devine iritabil, ostil şi violent din cauza deteriorării
funcţiilor corticale superioare şi a multiplelor deficite cognitive

 tulburări psihice asociate uzului/abuzului/dependenţei de substanţe


psihoactive
Alcoolul şi violenţa
 intoxicaţia cu alcool se poate asocia cu agresivitate şi
violenţă, ca o consecinţă a dezinhibiţiei.
 sindromul de sevraj este însoţit de comportament agresiv care
se dezvoltă la 2-3 zile după sistarea consumului.
 În cazurile în care sevrajul se complică cu delirium, violenţa
apare ca rezultat al dezorganizării marcate a
comportamentului sau poate fi un răspuns la halucinaţiile
vizuale şi auditive ameninţătoare.
Cocaina şi violența

 intoxicaţia se manifestă prin euforie, grandoare,


suspiciozitate, agitaţie psihomotorie şi violenţă. Apariţia
ideilor delirante şi a halucinaţiilor vizuale sau tactile poate
duce la agresivitate.
 sistarea consumului de cocaină, se asociază în mod
frecvent cu depresie, mai rar cu violenţă. În unele cazuri
când drogul a fost folosit pe perioade îndelungate,
întreruperea acestuia poate duce la perturbări marcate ale
gândirii, iritabilitate şi agitaţie psihomotorie până la
comportament violent.
Sindromul psihotic

 În accepţiunea clasică şi în termen restrâns el defineşte un tablou


clinic dominat de productivitate perceptuală (halucinaţii) sau / şi
judecată eronată asupra realităţii (idei delirante). Într-o accepţie
mai nouă şi într-un sens mai larg, DSM – IV se referă la orice
tablou clinic în care este afectată capacitatea bolnavului de a
percepe realitatea
Halucinaţiile

 percepţii apărute în absenţa stimulilor cauzali şi identificabili, nu


se află sub control voluntar şi se întâlnesc în spaţiul obiectiv
alături de alte percepţii normale. Halucinaţiile pot apărea în
oricare din cele cinci modalităţi senzoriale, dar cel mai frecvent
se regăsesc în sfera auditivă şi vizuală.
Ideile delirante

 O judecată asupra realităţii ale cărei principale atribuţii sunt


falsitatea (caracterul eronat), impenetrabilitatea la contraargumente
şi absenţa criticii.

 Unele idei delirante sunt caracteristice anumitor tulburări psihice.


Astfel ideile delirante de grandoare şi măreţie sunt sugestive pentru
manie; în contrast ideile delirante de vinovăţie, neajutorare,
autoacuzare sunt tipice pacienţilor psihotici depresivi. În
schizofrenie apar multe tipuri de idei delirante, în care există
convingerea delirantă că sentimentele, gândurile şi acţiunile nu
aparţin pacientului ci îi sunt inserate, implantate, influenţate,
manipulate din afară.
Cand și unde pot aparea halucinațiile și ideile
delirante
 tulburări afective

 tulburări datorate substanţelor psihoactive

 tulburare schizo-afectivă

 Schizifrenia

 tulburarea delirantă persistentă

 ipoteze organice
 boli endocrine
 boli neurologice
 boli somatice
Sindromul maniacal
 În faţa unui pacient cu un tablou clinic dominat de simptome din
seria expansivă, clinicianul trebuie să recunoască şi să pună
diagnosticul de boală.

 În sindromul maniacal există o afectare majoră a funcţionalităţii


sociale, iar spitalizarea se impune.

 În faţa unui sindrom dominat de elemente semiologice din seria


expansivă, principala direcţie de diagnostic pozitiv este către
tulburare afectivă bipolară sau spre tulburare schizo-afectivă
bipolară.
Seria expansivă constă în:

 dispoziţia elevată, voioşia exagerată şi entuziasm contagios


 exagerarea auto-stimei manifestată prin grandomanie care
poate atinge intensitate delirantă, bolnavii considerându-se
dotaţi cu talente şi puteri deosebite
 hiperactivitate însoţită de o senzaţie subiectivă de sporire a
energiei, de o creştere a sociabilităţii.
 vorbirea are un ritm rapid şi o tonalitate ridicată.
 fuga de idei se exprimă printr-o desfăşurare rapidă şi continuă a
vorbirii cu multe schimbări de la o temă la alta. Acest simptom
poate fi înlocuit cu tangenţialitatea, prin care se înţelege
incapacitatea pacientului de a termina o idee, de a urmării un
obiectiv logic al discursului.
 hipoprosexie cu scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei.
 hipersexualitate.
 scăderea nevoii de somn, maniacalii nu se simt obosiţi şi pot
rezista zile întregi fără să doarmă.
 simptome psihotice (halucinaţii şi idei delirante) care pot fi
congruente cu dispoziţia (exemplu idei delirante de
grandoare).
Sindromul anxios

 anxietatea se exprimă prin simptome patologice (nelinişte şi


tensiune psihică, aşteptarea unui pericol iminent). Simptome
psihomotorii (agitaţie sau inhibiţie) şi simptome
neurovegetative (midriază, paloare a feţei, tahicardie,
tahipnee, transpirații profuze, oscilaţii tensionale,
tremurături)
 Anxietatea cu amplitudine mică constituie o reacţie
obişnuită şi universală a personalităţii. Ea reprezintă o forţă
puternică, mobilizatoare, în eforturile permanente de
perfecţionare a insului, iar lipsa ei „ar fi inumană şi ar
suprima orice motivaţie spre acţiune”.
 Deosebirea dintre anxietatea patologică şi cea normală
este nu numai de ordin cantitativ ci şi calitativ: anxietatea
normală este „adecvată” – ea favorizează o bună integrare
în mediu, contribuie la progresul şi dezvoltarea persoanei,
pe când anxietatea patologică este „inadecvată” – ce duce
la scăderea capacităţii de adaptare, la dezorganizarea
comportamentului.
Delirium-ul

 Este un sindrom caracterizat prin perturbări concomitente


ale conştienţei şi atenţiei, ale percepţiei, gândirii, memoriei,
comportamentului psihomotor, emoţiilor şi ciclului somn-
veghe.
 Starea de delirium este tranzitorie şi de intensitate
fluctuantă. Pentru diagnostic pozitiv trebuie să fie prezente
următoarele elemente menţionate în DSM - IV:
 alterarea conştienţei şi atenţiei
 perturbarea globală a cogniţiei (distorsiuni perceptuale, iluzii şi
halucinaţii – cel mai frecvent vizuale, alterarea gândirii, un anumit grad
de coerenţă, alterarea memoriei recente, dezorientare temporală şi în
cazurile mai severe spaţială şi allopsihică)
 perturbării psihomotorii (hipo sau hiperactivitate, creşterea
timpului de reacţie, creşterea sau descreşterea fluxului
vorbirii).
 perturbarea ciclului somn-veghe (insomnie sau în cazurile mai
grave absenţa totală a somnului sau inversarea ciclului,
somnolenţă diurnă, coşmaruri care pot continua după trezire
ca halucinaţii).
 perturbări emoţionale.
Sindroame datorate substanţelor
psihoactive
 Patologia provocată de uzul, abuzul şi dependenţa de
substanţe psihoactive tinde să depăşească puterile limitate ale
sistemelor de sănătate.
 Segmentul psihiatric de urgenţă este implicat în acest proces,
deoarece uzul, abuzul şi dependenţa de substanţe psihoactive
sunt generatoare ale unor sindroame care sunt frecvent
întâlnite în urgenţă şi sunt asociate cu secvenţe patologice
care implică intervenţie psihiatrică de urgenţă (comportament
hetero sau auto – agresiv).
 deşi substanţele psihoactive diferă foarte mult, atât prin
modul lor de prezentare (cafea , ţigări, băutură, tablete,
prafuri, etc.), cât şi prin modul de administrare (digestiv,
respirator, parenteral etc.), de la cele mai comune, de tipul
nicotinei, cafeinei, alcoolului, până la sedative, hipnotice şi
opioide, ele produc în principiu aceleaşi tipuri de sindroame.
Substanțe psihoactive - alcoolul

 În urgenţa psihiatrică, pacientul cu intoxicaţie alcoolică trebuie


asistat până când organismul metabolizează alcoolul (8 – 15 mg.
alcool pur/oră), şi trebuie asigurate:
 permeabilitatea căilor respiratorii (aspiraţia secreţiilor
faringiene, prevenirea aspiraţiei lichidului de vărsătură, la
nevoie intubaţie traheală)
 menţinerea echilibrului hidro-electrolitic
 verificare şi prevenirea complicaţiilor, traumatice, vasculare,
infecţioase
 eventual, accelerarea metabolizării alcoolului cu ajutorul unor
soluţii de fructoză
Sindromul de sevraj la etanol

 hiperactivitate a sistemului nervos autonom (nelinişte,


tahicardie, hipertensiune, tremor)
 excitaţie neuronală (responsabilă de producerea convulsiilor)
 distorsiuni ale percepţiei, senzaţiilor.
 O particularitate la nivelul tabloului clinic este accentuarea
tremorului de la nivelul extremităţilor.
Substanțe psihoactive - drogurile

 Un număr tot mai mare de pacienţi vin la camera de gardă a


Serviciilor de Psihiatrie cu simptome provocate de abuzul
de droguri. Diagnosticul şi tratamentul acestora necesită
diferenţierea simptomelor provocate de droguri, de
simptomele bolilor psihice. Diferitele clase de droguri
provoacă simptome diferite, iar pentru fiecare clasă de
droguri se descriu mai multe simptome psihiatrice.
Simptomele apărute datorită uzului de
droguri
 canabis – ideaţie paranoidă

 cocaină – agitaţie, ideaţie paranoidă, tahiaritmii, infarct


miocardic

 halucinogene – halucinaţii, tulburare delirantă, tahicardie

 sedative – status epilepticus, sindrom similar delirium


tremens

 inhalante - euforie, somnolenţă, letargie


 Suicidul are o incidenţă crescută la dependenţii de droguri.
Dozele letale de droguri, administrate intravenos, asociate cu
tulburări de personalitate, stil de viaţă haotic şi impulsivitate,
sunt câţiva factori care predispun persoanele dependente de
droguri la comportament suicidar în special când sunt
disforice, deprimate sau intoxicate.
Coduri pentru urgențe în funcție de
categorii
 Codul roşu - reprezintă o situaţie de gravitate maximă, care impune
consultarea imediată a pacientului,
 Agitatie psihomotorie cu comportament heteroagresiv sau
autoagresiv

 Codul galben - prevede ca bolnavul să fie consultat în maximum 10


minute,
 Agitatie psihomotorie fără comportament heteroagresiv sau
autoagresiv
 Pacientul psihotic
 Delirium
 Atacul de panică
 Tulburari mintale pe fond de epilepsie
 Intoxicatii cu substante psiho active
 3. Codul verde - prevede consultarea în maximum 30 de minute.
 Pacientul cu demență

 4. Codului albastru - persoana trebuie să fie consultată în maximum


60 minute
 Tulburari de miscare induse de neuroleptice

 5. Codul alb - stabileşte ca pacientul să fie consultat în maximum


120 de minute.
 Boala psihica FAI
Situaţii particulare în psihiatria de urgenţă

 „Clienţi permanenţi” ai urgenţelor


 departamentul de urgenţă are pacienţi care se întorc des aici,
preferând această situaţie decât să meargă spre cabinetele unde au
trimitere.
 este necesar ca un serviciu de urgenţă să-şi examineze modul de
comportament faţă de aceşti „clienţi”, dându-le o trimitere
corespunzătoare şi menţinându-şi poziţia conform căreia acest
departament asigură doar îngrijire de urgenţă

 Bolnavi psihici fără adăpost


 numărul persoanelor fără locuinţă este în creştere ca de altfel şi
numărul pacienţilor fără adăpost, care caută tratament sau refugiu la
urgenţă.
Probleme speciale

 Violenţa
 În departamentul de urgenţă teama că pacienţii pot devenii
violenţi, duce la prematură sau excesivă tratare
medicamentoasă, la măsuri punitive din partea personalului
medical şi la creşterea tensiunii nervoase. S-au făcut multe
eforturi pentru a încerca preîntâmpinarea comportamentului
violent, şi sau instituit protocoale de instruire a personalului
medical pentru ca violenţa în departamentul de urgenţă să fie
minimă.
 În general se apreciază că violenţa în departamentul de
urgenţă are de a face mai puţin cu diagnosticul sau studiul
bolii pacientului şi mai probabil cu comportamentul şi
starea sa în timp ce se află la urgenţă. Zgomotul şi
înghesuiala, intensitatea interacţiunilor de la urgenţă, pot
face un pacient cu un control minim al stării sale, să
acţioneze violent.
Violenţa conjugală
 Un domeniu aparte cu implicaţii medicale, sociale şi legale este
reprezentat de violenţa conjugală.
 Ca rezultat al agresiunilor repetate cea mai mare parte a victimelor
ajung să se considere inutile, incompetente, lipsite de valoare,
astfel incidenţa depresiei este crescută ca şi în tentativele de suicid
 Persoanele agresate fizic pot prezenta simptome specifice tulburării
post traumatice de stres, care se asociază frecvent cu abuzul de
alcool sau substanţe psihoactive.
Suicidul şi parasuicidul
 Suicidul pare a fi un gest automat şi bizar, dictat de trăirile
xenopatice (în schizofrenia paranoidă), dar şi o opţiune
gravă care implică resorturile intime ale persoanei sale,
demnităţii ei şi sensul pe care înţelege aceasta să-l confere
unui act capital.
 În suicid este preferabilă eroarea prin supra-diagnosticare şi
internarea de urgenţă, aceasta din urmă fiind singura măsură
care poate pune la adăpost pacientul.
Caracteristici ale celui aflat în risc maxim
de suicid

 individul este în căutarea expresă a unei soluţii.

 este de obicei stimulat de o durere psihologică intolerabilă.

 stresat de frustrări ale unei nevoi psihologice.

 se află sub imperiul emoţional al disperării şi neajutorării.


 într-o stare psihologică de ambivalenţă.

 atitudinea cognitivă este de îngustarea perceperii soluţiilor


posibile, cu ignorarea unora realmente accesibile.

 tendinţa de a demisiona în faţa problemelor, dar nu înainte


de a comunica intenţia sa, persoanelor semnificative
pentru el.
Parasuicidul
 O parte din tentativele de suicid (provocarea deliberată a unei
leziuni care periclitează viaţa), pot intra în ceea ce în mod curent
se numeşte para-suicid.

 para-suicidul este o tentativa aparent suicidară a unei persoane


care nu intenţionează să moară atunci când îşi auto-provoacă o
leziune, dar o face din alte motive („şantaj afectiv”, „pedepsirea”
unei persoane).

 de cele mai multe ori para-suicidul nu este comis de o persoană cu


o tulburare psihică majoră, ci cu tulburare de personalitate sau de
persoane cu o problemă de ordin social / familial.
 Prevenţia suicidului este un obiectiv prioritar al asistenţei
psihiatrice de urgenţă. Evaluarea unui pacient cu tentativă
recentă urmăreşte să stabilească: motivaţia, seriozitatea
intenţiei suicidare, riscul repetării ei, dacă a existat un
eveniment care să precipite tentativa, dacă suferă de o
afecţiune psihică, dacă pacientul acceptă ajutorul psihiatric.
Abordarea urgenţei psihiatrice în camera
de gardă
 Pentru mulţi pacienţi care experimentează simptome
psihice acute, agitaţia unui serviciu de urgenţă aglomerat,
poate agrava simptomatologia.
 Scăderea zgomotului, activităţii, anxietăţii celorlalţi
pacienţi sau a personalului medical pot contribui la
reducerea simptomatologiei.
 Deseori în serviciul de urgenţă se decide dacă pacientul va
fi evaluat sau tratat împotriva voinţei. A reţine un pacient
suficient timp pentru a fi evaluat corespunzător poate
presupune anumite restricţii. Nu este corect să se permită
pacientului să plece înaintea unei evaluări adecvate.
 Folosirea contenţiei este importantă în evaluarea
psihiatrică. Are avantajul că impresionează pacientul, are
efecte secundare minime şi se poate renunţa la ea, uşor.
Dacă un pacient nu este cooperant pentru restul evaluării
sau nu poate fi lăsat în siguranţă nesupravegheat, se poate
considera necesară contenţia.
Folosirea contenției

 Personalul medical din serviciile de urgenţă trebuie să


stăpânească corect tehnicile de utilizare şi aplicare a
contenţiei. Modul de aplicare a legăturilor şi localizarea lor
trebuie să fie rutină pentru ei.
Întrebări care se adresează în urgență

 Ce nu este în regulă?, ce îl deranjează?

 În starea de urgenţă fiind, adesea pacientul nu este în stare

să descrie ce îl supără, iar uneori nu realizează că ceva nu


este în regulă.
 De ce caută ajutor în momentul de faţă?
 Pacienţii abordează anumite strategii pentru a forţa
internarea, alegând ora la care să se prezinte la urgenţă, şi
anume după programul de lucru al Policlinicii. De asemenea
rudele aduc pacienţii la aceste ore pentru a fi sigure că sunt
internaţi, deoarece doresc un răgaz în îngrijirea pacientului.

 Ce aşteptări are pacientul?


 Pacienţii vin cu idei preconcepute: să fie vindecaţi, să fie
eliberaţi de simptome sau să primească ceva, măcar o reţetă.
Oricum există diverse pretexte sub care ei vin, deci trebuie
avute în vedere mai multe aspecte. Pacientul poate aştepta să
fie spitalizat venind chiar cu lucrurile pregătite
Îngrijirea bolnavilor din secţiile de psihiatrie

 Pacienţii cu boli psihice necesită îngrijiri aparte deoarece ei pot


deveni un pericol atât pentru ei înşişi cât şi pentru anturaj,
moment în care trebuie luate o serie de măsuri de urgenţă.
Rolul asistenţilor medicali în îngrijirea pacienţilor internaţi pe
secţiile de psihiatrie constă în:

 Administrarea tatamentului medicamentos conform indicaţiilor


medicului curant/de gardă, monitorizarea funcţiilor vitale;
 asigurarea condiţiilor speciale de spitalizare: saloane bine
aerisite, liniştite, cu ferestrele prevazute cu gratii sau geamuri
antiefracţie iar prizele să fie bine izolate;
 - se îndepartează din jurul bolnavului obiectele care pot fi
folosite de acesta:
- pentru lovire
- în scop suicidar;
 Va fi asigurată igiena generală şi corporală (asistentul are
misiunea delicată de a controla în mod discret, de a îndruma şi
la nevoie de a se implica atunci când este cazul toaleta
bolnavului);

 În cazul pacienţilor agitaţi psihomotor, initial se va încerca


liniştirea bolnavului prin vorbă blândă, calmă, încercând să îl
reţină la pat, ulerior se anunţe colegii de serviciu fără însă a
lăsa singur bolnavul;
 imoblizarea bolnavului agitat psihomotor este o masură
extremă şi se execută de către cel puţin o infirmeră şi două
ajutoare.

 tipurile de imoblizări sunt:


 imobilizărea cu cămașa de protecţie,
 imobilizarea cu benzi (chingi),
 imobilizarea prin forţa fizică (la nivelul încheieturilor: umeri,
articulaţia cotului, genunchi).
 imobilizarea cu cearceaf,
 Asistentul medical din secţiile de psihiatrie, observă şi
supraveghează pacientul,

 Îl ajută să se orienteze,

 Este pentru pacient, suport

 Evalueaza nivelul de autonomie al acestuia în asigurarea


îngrijirilor de bază şi în măsura în care acesta nu
reuşeşte să se autoîngrijească singur, asistentul este cel
care va gestione aceste îngrijiri.
 Asistentul trebuie să observe şi să înteleagă semnificaţia
comportamentului pacientului şi să nu reacţioneze cum ar face-
o într-o situaţie socială obişnuită.

 Asistentul trebuie sa reacţioneze adecvat , ţinând cont de


individualitatea şi patologia fiecărui pacient în parte.
 Acţiunile asistentului trebuie să asigure confortul şi securitatea
pacientului şi să-i atenueze acestuia anxietatea generată de
locul străin în care se află.

 În societatea noastră, internarea în secţia de psihiatrie


constituie prin ea însăsi un stres major, pentru că internarea
implica teama de stigmatizare, de etichetare.
 Rolul asistentului medical începe de la primirea pacientului pe
secţie sau în camera de urgenţă, faţă de care trebuie să arate
respect şi acceptare.

 Acceptarea nu înseamnă aprobare, ci este dovada respectului


faţă de pacient ca fiinţă umană şi faţă de suferinţa lui.
Pacienţii cu afecţiuni psihiatrice sunt adesea marcaţi de internare .

 Asistentul medical trebuie să se prezinte pacientului

 Să-i prezinte acestuia salonul, sala de mese, baia, toaleta

 Să-i aducă la cunoştinţă orarul meselor, programul secţiei,

 Să-l ajute să se familiarizeze cu ambianţa şi cu colegii de salon

 Să se asigure că pacientul beneficiază confort şi igena optimă în


salonul în care este internat.
 Asistentul medical împreună cu infirmiera se ocupă şi de
efectele personale ale bolnavului şi face acest lucru din două
raţiuni:

 Ca măsură de precauţie, va verifica persoanele internate în


secţia de psihiatrie să nu aibă supra lor, sau să nu le fie aduse
de aparţinători obiecte periculoase pentru ei sau pentru ceilalţi
pacienţi, sau să aibă asupra lor obiecte sau produse
farmaceutice care să favorizeze tentativele de suicid.

 Ca măsura de protecţie, pentru că unităţile spitalicesti sunt


locuri unde există riscul pierderii sau furtul unor obiecte,
asistentul şi infirmiera va inventaria şi va păstra în siguranţă
bunurile personale ale pacienţilor până la externare..
 O altă sarcină a asistentului care lucrează în psihiatrie este
observarea pacienţilor. Acesta este un proces continuu şi
trebuie facut cu discreţie şi obiectivitate.

 Asistentul medical trebuie să înveţe să accepte valori diferite


de concepţia sa. Ea trebuie sa transmită faptele aşa cum sunt,
fără să le interpreteze şi fără să emită judecăţi de valoare.
Asistentul trebiue să observe:

 starea fizică a pacientului, dacă este subnutrit, dacă a slăbit,

 dacă prezintă o oboseală accentuată,

 dacă are interes pentru felul în care arată,

 dacă este foarte preocupat pentru felul în care arată,

 dacă poartă haine adecvate sezonului,

 dacă are o ţinută excentrică.


 Asistentul medical trebuie să evalueze capacitatea pacientului
de a se autoîngriji, dacă pacientul îşi poate face singur toaleta.
În cazul în care pacientul nu poate, sau refuză, împreună cu
infirmiera trebuie să-l ajute sau să-l reînveţe să-şi facă baie.
Acest obiectiv poate fi foarte dificil de atins pentru pacientul
psihic şi solicită din partea echipei foarte mult timp şi răbdare.

 Asistentul medical observă şi felul în care pacientul


relaţionează cu ceilalţi bolnavi, dificultăţile de comunicare.
 O altă sarcină a asistentului medical cu valenţe deosebite în
psihiatrie este servitul mesei.

 La fel cum pentru o familie servitul mesei este un moment


privilegiat, deoarece nu însemnă doar a se hrăni, ci este un
moment plăcut petrecut împreună, un prilej de comunicare
pentru membrii familiei

 La fel, şi în secţiile de psihiatrie, servitul mesei este un act al


vieţii sociale şi poate fi un bun prilej de comunicare şi un
mijloc de readaptare şi un pas spre reinserţia socială.
 În acelaşi timp este şi un moment de observare a
comportamentului bolnavului.

 Atitudinea asistentului medical şi a infirmierei în timpul mesei,


trebuie să fie calmă, blândă, să se ocupe de confortul
pacientului să intervină şi să animeze conversaţia,
transformând servitul mesei într-un moment plăcut.

 Pentru pacienţii care refuză să se alimenteze, asistentul medical


trebuie să încerce să identifice cauzele acestui refuz.
 Dacă refuzul este cauzat de ideea că mancarea este otravită,
asistenta sau infirmiera va gusta prima din mâncar,e pentru a
demonstra pacientului ca nu este aşa cum crede gândeşte el.
 În cazul pacienţilor agitaţi sau agresivi, asistenta şi infirmiera
împreuna cu membrii echipei, vor proceda la izolarea
pacientului sau în extremis pacientul va fi contenţionat.
 Aceste măsuri trebuie să nu fie punitive (să nu fie percepute
ca o pedeapsă) şi atitudinea asistentului trebuie să ramână
calmă, blandă, explicând pacientului că este în interesul său să
se ia aceste măsuri.

 La pacientul izolat, asistenta şi infirmiera va intra întotdeauna


însoţită, ca o măsură de precauţie pentru securitatea lor dar şi
pentru a preîntâmpina eventuale reclamaţii la adresa lor din
partea pacientului şi pentru ca acesta să nu se simtă persecutat
de o anumită asistentă sau infirmieră.
 Asistentul medical trebuie să explice pacientului că doar
comportamentul lui a impus acesata măsură, iar în cazul în
care se va calma (linişti) măsura de izolare sau de contenţie va
înceta.

 La recomandarea medicului, pacientul este contenţionat iar


asistenta şi infirmiera va avea grijă ca pacientul să stea într-o
poziţie confortabilă, cu lenjeria de pat şi de corp perfect
întinsă sub el şi se va îngriji de igena personală a acestuia.

 Daca este cazul împreună cu infirmiera îl va alimenta şi va


avea grijă să fie hidratat.
 În tot timpul furnizării serviciilor medicale asistentul medical
se va adresa pacientului cu calm, şi cu respect.

 Tot asistentul medical împreună cu infirmiera va supraveghea


şi monitoriza eliminarea intestinala şi urinară.

 Fiecare îngrijire acordată unui pacient psihic trebuie să fie


precedata de o explicaţie pe care asistentul medical i-o dă
acestuia în prealabil.
 Asistentul meidcal nu trebuie să facă nicio manevră decât după
ce previne pacientul în legatură cu aceasta.

 La pacienţii suspiciosi, paranoici, chiar o atingere poate duce la


creşterea riscului agresivităţii.

 Atitudinea asistentul meidcal faţă de familia pacientului


trebuie să fie înţelegîtoare şi suportivă.
Îngrijirea pacientului DEPRESIV

Depresia este una din cele mai frecvente şi mai grave tulburări
psihice în patologia psihiatrică.

O serie de simptome se pot observa în dispoziţia, gândirea,


comportamentul şi fiziologia persoanei depresive:

 dispoziţie depresivă ,

 scădere marcată a interesului sau plăcerii pentru orice


activitate, sau pentru cea mai mare parte a activităţilor,
 scădere sau creştere semnificativă în greutate prin
scăderea sau creşterea apetitului alimentar,

 perturbarea somnului prin insomnie sau hipersomnie,

 nelinişte sau lentoare psiho-motorie;

 oboseală sau pierderea energiei;

 sentimente de inutilitate sau vinovăţie excesivă sau


inadecvată;
 capacitate scazută de concentrare, indecizie;

 gânduri legate de moarte, tentativă suicidară sau un plan specific


de suicid;

 halucinaţii – voci defăimătoare sau mirosuri şi gusturi


dezagreabile;

 depresia diminuează întotdeauna dorinţa de a trăi şi favorizează


apariţia dorinţei - mai mult sau mai puţin evidente - de a muri.
 Faptul că fiecare depresiv este posibil să prezinte idei
suicidare sau să comită un act suicidar,
trebuie reţinut ca fiind o regulă.

 Suicidul poate fi definit ca un act voluntar realizat sub imperiul


dorinţei de a muri, iar tentativa, eşecul unui suicid.

 Orice idee sau tentativă de suicid este un apel pentru ajutor


autentic, care trebuie recunoscut ca atare de către anturaj şi
terapeuţi.
 Principalele atribuţii ale asistentului medical în cazul unui
pacient depresiv sunt:

 Administrează tratamentul medicamentos conform indicaţiilor


medicului curant/de gardă, monitorizarea funcţiilor vitale;

 Supraveghere permanentă cu atenţie şi bunăvoinţă;

 Retragerea tuturor obiectelor periculoase (brici, lame de ras,


instrumente ascuţite, tăioase sau contondente, curele, cordoane)
care se pot afla asupra pacientului;

 Asigurarea unei ambianţe liniştitoare în jurul pacientului;


 Încurajarea pacientului să participe la diferitele activităţi din
cadrul secţiei (ergoterapie, meloterapie, grupuri terapeutice
etc.),

 Responsabilizarea pacientului prin îndeplinirea unor activităţi


din secţie (udatul florilor, menţinerea curăţeniei în propriul
salon etc.),
Îngrijirea pacientului cu SCHIZOFRENIE

Schizofrenia reprezintă un grup de tulburări mentale,


cu debut în adolescenţă sau la adultul tânăr, în care
realitatea este percepută şi interpretată
în mod anormal.

 Schizofrenia se caracterizează prin halucinaţii, delir,


comportament şi gândire dezorganizată.
Există mai multe tipuri de schizofrenie, astfel că semnele şi
simptomele variază.

În general, aceste simptome includ:

 credinţe care nu se bazează pe realitate (delir), cum ar fi


credinţa pacientului că cineva unelteşte împotriva lui,

 halucinaţii auditive sau vizuale

(pacientul aude şi vede lucruri

care nu există); mai frecvente sunt

halucinaţiile auditive,

 vorbire incoerentă,
 neglijarea igienei personale,

 manifestări agresive,

 comportament catatonic,

 senzaţia persistentă că este urmărit,

 izolare socială,

 neîndemânare, mişcări necoordonate.


 Una dintre cele mai importante manifestări în cazul unui
pacient cu schizofrenie (dar care nu se întâlneşte doar la
aceştia) este agitaţia psihomotorie. Pentru prevenirea lovirii sau
vătămării pacientului sau a celorlalţi pacienţi se foloseşte
metoda de imobilizare și contenţionare.
 Prin contenţionare se înţelege restricţionarea libertăţii de
mişcare a unei persoane, prin folosirea unor mijloace adecvate
pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor
braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe sau pentru a-l
imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate,
care nu produc vătămări corporale.
Principalele atribuţii ale asistentului medical în cazul unui
pacient agitat sunt:

 Administrează tratamentul medicamentos conform indicaţiilor


medicului curant/de gardă, monitorizarea funcţiilor vitale;

 Anunţarea de urgenţă a echipei din secţie şi supravegherea


acestuia până la luarea deciziei de către medic, a contenţionării
sau izolorii;

 Participarea la imobilizarea pacientului în cămaşa de forţă (cu


ajutorul şi împreună cu echipa);
 Supravegherea pacientului contenţionat şi asigurarea hidratării
acestuia în caz de nevoie;

 Decontenţionarea pacientului, la indicaţia medicului, după cel


mult 4 ore şi asigurarea alimentării cu hrană a acestuia;

 Monitorizează funcţiile vitale.


Îngrijirea pacientului cu dependenţă cronică
ALCOOLICĂ

 Alcoolismul reprezintă o problemă extrem de importantă în


zilele noastre. Aproximativ 3 adulţi din 10 consumă alcool şi
au probleme din această cauză. Orice persoană care nu este
capabilă să-şi controleze apetitul excesiv pentru alcool, este
posibil să sufere de alcoolism sau de dependenţă de alcool.
 Semne ale dependenţei la alcool:

 dorinţa nestăpânită de a consuma alcool,

 apariţia simptomelor de sevraj la întreruperea consumului de


alcool (greaţă, tremurături, transpiraţii, anxietate),

 necesitatea consumului unor cantităţi tot mai mari de alcool


pentru a obţine efectele "plăcute" ale acestuia ,
 în ciuda tuturor semnelor negative, se continuă consumul
excesiv de alcool şi nu se conştientizează gravitatea acestui fapt;

 prezenţa semnelor fizice de dependenţă (transpiraţie, tremurături


facies vultuos);

 tendinţa de a ascunde faptul că există o dependenţă de alcool (fie


că persoana în cauză consumă alcool pe ascuns, fie nu
recunoaşte că bea în cantităţi excesive);
Principalele atribuţii ale asistentei în cazul unui pacient
dependent de alcool sunt:

 administrează tratamentul medicamentos conform indicaţiilor


medicului curant/de gardă, monitorizarea funcţiilor vitale;

 se îngrijeşte de alimentarea şi hidratarea pacienţilor care nu se


pot alimenta singuri, conform indicaţiilor medicale şi a planului
de îngrijire;

 ajută la efectuarea toaletei pacienţilor cu igienă precară;


 Încurajarea pacienţilor de a participa la activităţi în timpul
zilei, cu respectarea orelor de odihnă.

 Pacienţii cu dependenţă cronică alcoolică trebuie hidrataţi şi


supravegheaţi în mod corespunzător pentru a preveni apariţia
deshidratării, a căderilor soldate cu traumatisme cranio-
cerebrale sau a pneumoniei de decubit prelungit.
Îngrijirea pacientului vârstnic cu
DEMENŢĂ ALZHEIMER
 Pe măsură ce înaintează în vârstă, toate persoanele încep să uite
diverse lucruri. Multe persoane în vârstă au o uşoară pierdere
de memorie care nu le afectează viaţa de zi cu zi. Dar o
pierdere a memoriei accentuată poate fi un semn de instalare a
demenţei.

Demenţa este o pierdere a aptitudinilor mentale care


afectează viaţa cotidiană a persoanei în cauză.
Simptomele de demenţă variază în funcţie de cauza ei şi de
localizarea zonei cerebrale afectate

Pierderea memoriei este de obicei simptomul cel mai precoce


şi cel mai uşor de remarcat

Alte simptome ale demenţei sunt:

 dificultate în rememorarea evenimentelor recente şi în


orientarea temporală (ziua în care ne aflăm);

 nerecunoaşterea persoanelor şi a locurilor familiare;


 dificultate în găsirea cuvintelor adecvate în exprimarea
gândurilor sau în denumirea obiectelor;

 dificultate în efectuarea calculelor matematice, chiar şi a celor


simple;

 pot apărea de asemenea agitaţia şi agresivitatea;

 neglijarea autoîngrijirii cum ar fi toaleta sau alimentarea;


Principalele atribuţii ale asistentului medical în cazul unui
pacient cu demenţă sunt:

 administrează tratamentul medicamentos conform indicaţiilor


medicului curant/de gardă, monitorizarea funcţiilor vitale;

 alimentează sau ajută pacienţii care nu se pot alimenta singuri,

 efectuează şi are grijă de igiena individuală a bolnavilor


nedeplasabili, ajută bolnavii deplasabili la efectuarea toaletei
zilnice,

 încurajează pacientul să meargă la toaletă la ore regulate, cum


ar fi la fiecare 2 ore (în caz de incontinenţă urinară se pot
folosi scutece pentru adulţi),
 încurajează pacientul să facă plimbări în curte alături de ceilalţi
bolnavi (pentru a evita somnul din timpul zilei),

 îngrijirea pacientului pentru prevenirea apariţiei escarelor de


decubit (răni la nivelul pielii şi a ţesutului învecinat, apar mai
ales la persoanele care stau mult timp la pat),

 ajută la deplasarea pacienţilor la diferitele investigaţii şi


consulturi interdisciplinare.

Pacientul cu demenţă trebuie observat, încurajat şi ajutat să


participe la activităţile curente din secţie- alimentaţie, toaletă
şi tratament.
Eforturile noastre au drept scop restabilirea funcţionării normale a
pacientului.

 Pentru realizarea aceastui deziderat, pacientul va fi ajutat să-şi


regăsească modul de funcţionare normal, ceea ce înseamnă că
unii pacienţi vor deveni capabili să se îngrijească singuri.

 Suportul medical rămâne însă permanent, în cazul pacienţilor


cronici.
Concluzii

 Relaţia asistent - pacient trebuie să fie un act planificat şi


deliberat cu scopul stabilirii unei relaţii umane pozitive care
să permită atingerea obiectivelor de îngrijire.

 O sarcină foarte importantă este aceea de a stabili contactul


cu pacientul într-o manieră care să-i permită acestuia din
urmă un echilibru tolerabil între autonomie şi interacţiune.

 Nu există un anumit lucru „potrivit” care să trebuiască să-i


fie spus pacientului cu afecţiuni psihice.
Concluzii
 nu încerca nicio dată să discuţi în contradictoriu sau să
convingi raţional pacientul de irealitatea delirului său;

 nu trebuie să ne simţim obligaţi să spunem ceva; ascultând


atent putem să comunicăm faptul că noi considerăm că
pacientul este un om care are ceva important de spus;

 nu trebuie să ne prefacem că suntem convinşi de realitatea


delirului pentru că noi trebuie să reprezentăm realitatea
pentru bolnav;
Concluzii
 trebuie să fim direcţi şi sinceri în toate interacţiunule cu
pacientul pentru că aceşti bolnavi sunt hipervigilenţi faţă de
înşelătorie sau nesinceritate;

 îi explicăm efectele adverse ale medicamentelor şi motivul


pentru care trebuie să urmeze tratamentul medicamentos – de
exemplu: pentru anxietate, iritabilitate, insomnie, anorexie
etc.;

 trebuie să fim flexibili şi punctuali în privinţa întâlnirilor


planificate;
Concluzii
 examinăm ce experienţe anterioare particulare au declanşat
prima apariţie a simptomatologiei psihotice şi înţelegem că
alte experienţe asemănătoare din viaţa pacientului pot să
exacerbeze simptomele respective;

 ajutăm pacientul să-şi dezvolte mijloace alternative de


răspuns la situaţiile stresante;

 sprijinim şi încurajăm colaborarea cu psihoterapeutul


De REŢINUT

 Îngrijirile şi intervenţiile întregului personal dintr-o secţie de


psihiatrie sunt axate pe:
 valorizarea persoanei,
 creşterea stimei de sine
 evitarea izolării sociale a pacientului.

Supravegherea pacientului psihiatric trebuie efectuată în


orice moment din zi şi din noapte.
AFECTIUNI PSIHIATRICE
Boala psihică diagnosticată, poate
deveni o urgenţă psihiatrică !

Consultă un psihiatru.....
Dacă eşti disperat, nu recurge la soluţii
extreme !
Suntem aici şi te vom ajuta.

Ai încredere în noi !
Te macină gândurile negre?

Percepi deformat realitatea ?

Sunt mereu aici să te ajut !


În afecţiunile psihice
MEDICAŢIA !
numai la recomandarea
medicului psihiatru !
Urmează
tratamentul
recomandat !Afectează :
Dacă ai unul din aceste simptome:

Oboseală Dezorientare

Apatie
Agitaţie

Anxietate Tensiune nervoasă

Medicul psihiatru este cheia rezolvării


acestor tulburări.
Respectând sfatul medicului psihiatru fenomenele
psihice neplăcute vor dispărea.

Insomnie

Suspiciune

Apelează la mine!

Halucinaţii
Depresie ? Anxietate ? Sau ambele ?
Stă în puterea ta să le stăpâneşti.

Îţi acord tot sprijinul !

S-ar putea să vă placă și