Bineînţeles, există şi contra-argumente în ceea ce priveşte utilizarea rezultatelor din cercetarea

ştiinţifică în activitatea de practică clinică. Majoritatea reticenţelor apar datorită faptului că studiile

clinice tind să utilizeze, pentru a-şi demonstra punctul de vedere, aşa numitul „pacient etalon”,

adică tipul de pacient care are o singură problemă psihologică (doar depresie, sau doar anxietate

socială). În practica de zi cu zi, este foarte rar să găseşti tipul acesta de pacient. Majoritatea

oamenilor care se adresează unui psiholog au mai multe probleme (prezintă o serie de

comorbidități), iar acest lucru îngreunează într-un fel tot procesul terapeutic. De exemplu, se poate

ca un anumit tip de tratament pentru depresie să fie catalogat ca fiind foarte eficient după o serie de

cercetări ştiinţifice, dar în cazul unei anumite persoane să nu funcţioneze pentru că persoana

respectivă, pe lângă depresie, mai prezintă o serie de alte probleme psihologie (anxietate, tulburare

de personalitate etc).

Totuşi, deşi majoritatea studiilor folosesc „pacientul etalon”, nu ar trebui trecută cu vederea

eficienţa lor. Uneori, este mai bine să utilizezi un tip de tratament care ar putea să fie eficient, decât

să nu utilizezi nimic şi să laşi pacientul să facă faţă de unul singur problemei.

Aşadar, există studii care susţin importanţa cercetării ştiinţifice pentru practica clinică, există dovezi

care sprijină ideea conform căreia datele obţinute în urma studiilor clinice pot să fie foarte

importante pentru practicieni, iar nouă nu ne rămâne decât să încercăm să fim mai tot timpul la

curent cu ultimele noutăţi în ceea ce priveşte cercetarea şi practica clinică pentru a putea să îi

ajutăm cât mai mult pe clienţii noştri, dar şi pentru a ne dezvolta noi înşine o bază cât mai mare de

cunoştinţe.