Sunteți pe pagina 1din 150

Iulian Dumitru

Universitatea „Alexandru Ioasn Cuza” din Iaşi


Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

2016
CUPRINS

CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALÃ A GIMNASTICII
1.1. Aspecte generale ................................................................................. 4
1.2. Definiţie .............................................................................................. 5
1.3. Ramurile gimnasticii .......................................................................... 6
1.4. Consideraţii generale ale gimnasticii de bazã .................................... 10

CAPITOLUL II
SCOP. SARCINI. CARACTERISTICI. MIJLOACE
2.1. Scop ..................................................................................................... 12
2.2. Sarcini / Obiective ............................................................................... 12
2.3. Caracteristici ........................................................................................ 13
2.4. Mijloace ............................................................................................... 14

CAPITOLUL III
EXERCIŢII DE FRONT ŞI FORMAŢII
3.1. Caracterizare generalã ......................................................................... 18
3.2. Terminologia exerciţiilor de front şi formaţii ...................................... 21
3.2.1. Comanda ..................................................................................... 21
3.2.2. Elemente executate (de) pe loc ................................................... 22
3.2.3. Forme de organizare a colectivului – formaţiile ......................... 24
3.2.4. Schimbări de formaţii şi forme de deplasare .............................. 30

CAPITOLUL IV
DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ
4.1. Noţiuni fundamentale privind DFA .................................................. 35
4.1.1. Conceptul DFA ........................................................................ 35
4.1.2. Caracteristici ............................................................................. 36
4.1.3. Rolul şi locul DFA în lecţie ...................................................... 36
4.1.4. Formarea şi menţinerea ţinutei corecte ..................................... 37
4.2. Noţiuni privind poziţiile şi mişcãrile ................................................. 40
4.2.1. Fundamentele poziţiilor şi mişcãrilor ....................................... 40
4.2.2. Poziţiile corpului ....................................................................... 46
4.2.3. Poziţii şi mişcãri ale trunchiului şi segmentelor ...................... 51

1
CAPITOLUL V
EXERCIŢII ANALITICE DE BAZÃ
5.1. Delimitãri conceptuale ..................................................................... 58
5.2. Prescurtãri terminologice ................................................................. 62
5.3. Descrierea exerciţiilor ...................................................................... 64
5.4. Alcãtuirea desenelor. Utilizarea simbolurilor didactice .................. 66
5.5. Sistematizarea exerciţiilor ................................................................ 71
5.6. Aspecte metodice ............................................................................. 75

CAPITOLUL VI
EXERCIŢII ANALITICE SPECIALE
6.1. Aspecte metodice ............................................................................. 79
6.2. Rol. Caracteristici. Clasificare .......................................................... 81
6.2.1. Exerciţii cu partener ................................................................. 81
6.2.2. Exerciţii cu obiecte portative uşoare ........................................ 84
6.2.3. Exerciţii cu obiecte portative cu îngreuiere .............................. 85
6.2.4. Exerciţii la banca de gimnastică ............................................... 88
6.2.5. Exerciţii la scară fixă ................................................................ 91
6.2.6. Exerciţii cu învingerea rezistenţei obiectelor elastice ............... 93
6.2.7. Exerciţii la aparate speciale ....................................................... 98

CAPITOLUL VII
EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE
7.1. Prezentare generalã ............................................................................. 101
7.2. Sistematizare ...................................................................................... 103
7.2.1. Nespecifice .............................................................................. 103
7.2.1.1. Mersul ............................................................................... 103
7.2.1.2. Alergarea .......................................................................... 104
7.2.1.3. Sãritura ............................................................................. 106
7.2.1.4. Aruncarea ......................................................................... 108
7.2.1.5. Prinderea .......................................................................... 110
7.2.2. Specifice .................................................................................. 111
7.2.2.1. Căţărarea .......................................................................... 111
7.2.2.2. Escaladarea ....................................................................... 113
7.2.2.3. Târârea .............................................................................. 114

2
7.2.2.4. Ridicare şi transport ....................................................... 116
7.2.2.5. Tracţiuni şi împingeri ..................................................... 119
7.2.2.6. Echilibru ......................................................................... 119
7.3. Parcursuri şi trasee ............................................................................ 122

CAPITOLUL VIII
DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ ŞICORECTAREA ATITUDINILOR
DEFICIENTE - NOŢIUNI GENERALE
8.1. Aspecte generale ............................................................................... 126
8.2. Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui ....................... 127
8.3. Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui ..................... 129
8.4. Atitudinea scoliotică a coloanei vertebrale şi a spatelui .................... 131

CAPITOLUL IX
ASIGURAREA ÎN GIMNASTICĂ
9.1. Noţiuni generale ................................................................................. 134
9.2. Prevenirea accidentelor ...................................................................... 136
9.3. Procedee de asigurare şi aspecte metodice ......................................... 141

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................... 147

3
CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALÃ A GIMNASTICII

1.1. Aspecte generale


1.2. Definiţie
1.3. Ramurile gimnasticii
1.4. Consideraţii generale ale gimnasticii de bazã

1.1. Aspecte generale


Gimnastica este o disciplină sportivă, care cuprinde exerciţii naturale
şi construite, alese şi structurate în mod ştiinţific, pentru a putea fi folosite
atât în educaţia fizică a omului cât şi în activitatea sportivă de masă şi de
performanţă.
Prin mijloacele şi metodele de care dispune, gimnastica este necesară
şi accesibilă tuturor vârstelor, având o contribuţie hotărâtoare în dezvoltarea
armonioasă a organismului în creştere. Gimnastica este treapta iniţială cu
care trebuie să înceapă perfecţionarea fizică, este “alfabetul educaţiei fizice”
care trebuie parcurs metodic de la A la Z, adaptându-l cerinţelor concrete
reclamate de colectivul cu care se lucrează. Din aceste motive, gimnastica
este considerată disciplină de bază a educaţiei fizice şcolare, prezentă în
programa analitică de învăţământ, de la preşcolari la învăţământul superior
dar şi la activitatea sportivă de masă şi de performanţă, în armată, în
medicina sportivă, în case de odihnă, în tabere etc., aşa cum vom vedea în
capitolele următoare.
Ca disciplină particulară de ramură, gimnastica îşi are teoria şi
metodica sa, precum şi mijloacele şi formele proprii de organizare. Teoria
gimnasticii apare din necesitatea de a se da o orientare şi îndrumare în
practica acestei discipline, necesitatea de a cunoaşte acest proces, de a
explica şi generaliza experienţa acumulată în practică. Teoria gimnasticii

4
studiază scopul, sarcinile şi legătura sa cu celelalte discipline ale educaţiei
fizice, formele de practicare, tehnica şi metodele de însuşire şi perfecţionare
a exerciţiilor de gimnastică şi a educării calităţilor motrice, psihice şi psiho-
motrice.
Pe de altă parte, gimnastica sportivă, forma de concurs a gimnasticii,
este prezentă în programul celor mai mari şi importante competiţii sportive
organizate în lume, bucurându-se de un prestigiu deosebit în toate ramurile
sale. Gimnastica artistică feminină şi masculină, cu cea mai mare vechime în
arenele olimpice, a înregistrat în ţara noastră rezultate deosebit de valoroase,
mai ales în gimnastica feminină, care ne situează printre naţiunile cu cea mai
dezvoltată gimnastică din lume.
Deşi gimnastica are mai multe ramuri, cu forme de organizare şi
practicare destul de diferite, ele caracterizează, în funcţie de obiectivele
pedagogice urmărite, prin sarcini şi particularităţi comune, o disciplină
unitară. Prin această unitate, gimnastica are un aport foarte însemnat în
realizarea tuturor obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.

1.2. Definiţie
Gimnastica constă din exerciţii metodice, conduse după un plan
sistematic şi după reguli anumite în vederea conservării sănătăţii şi a sporirii
capacităţilor fiziologice ale corpului omenesc, implicit a celor psihice,
voinţă, curaj, etc.”1
,,Sistem de exerciţii aplicat analitic sau global care influenţează
selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor
corpului omenesc, a formării ţinutei corecte”.2

1
Kiriţescu, C. (1964), Palestrica, Editura Uniunii de culturã fizicã şi sport, Bucureşti, p. 17.
2
Stroescu, A., Podlaha, R. (1974), Terminologia gimnasticii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p. 21.

5
,,Gimnastica reprezintă un sistem special de exerciţii fizice naturale şi
create care urmăresc întărirea sănătăţii, influenţarea selectivă şi precisă a
aparatului locomotor, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor
motrice, formarea şi perfecţionarea capacităţii de mişcare a omului”3.

1.3. Ramurile gimnasticii


Răspândirea gimnasticii în întreaga lume civilizată şi dezvoltarea ei,
mai ales în secolul XX, au făcut posibilă diferenţierea în cadrul aceleiaşi
discipline a mai multor ramuri, deosebite prin obiectivele urmărite şi
aparatele folosite, în vederea realizării aceluiaşi scop. Aceste ramuri sunt:
gimnastica de bază, gimnastica sportivă şi gimnastica aplicată în alte
domenii.
Gimnastica de bază are o largă accesibilitate, dispunând de mijloace
care sunt la îndemâna tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex, grad de
pregătire sau condiţii de lucru. Se poate practica oriunde sunt condiţii de
igienă corespunzătoare, individual sau în grup, cu sau fără comandă, cu
muzică sau fără şi la orice oră din zi.

Gimnastica de bază, cu mijloacele sale foarte numeroase şi variate,


are caracter de masă, asigurând baza unei dezvoltări fizice armonioase, şi a
unei pregătiri motrice multilaterale. Ea constituie suportul elementar pe care
se va clădi activitatea de educaţie fizică şi sport, alfabetul acesteia. Dispune
de o mare varietate de exerciţii, care au fost sistematizate în: exerciţii de
front şi formaţii, exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă şi exerciţii
aplicative.

3
Fekete, J. (1996), Gimnastica de bază, acrobatică şi sărituri, Editura Librăriile Crican, Oradea, p.11.

6
Figura 1
Ramurile gimnasticii

Gimnastica de
bază are ca variante
gimnastica igienică şi
gimnastica de înviorare.
Gimnastica
sportivă se adresează
copiilor şi tinerilor care dau dovadă de calităţi deosebite, cerute de această
disciplină. Se caracterizează prin existenţa concursurilor, a întrecerilor în
care se urmăreşte realizarea unor performanţe. În ramurile sale întâlnim
evoluţii individuale, în grup (2 sau 3 concurenţi) sau în ansamblu (6
concurenţi).
Gimnastica sportivă cuprinde: gimnastica acrobatică, gimnastica
ritmică sportivă, gimnastica artistică şi gimnastica aerobică. Vă prezentăm
schematic conţinutul ramurilor sportive ale gimnasticii, cu scop informativ şi
orientativ.
Gimnastica acrobatică reclamă din partea executanţilor multă
coordonare, orientare în spaţiu şi curaj. Se practică individual, în perechi sau
în grup. Exerciţiile sale sunt clasificate în poziţii şi elemente dinamice,

7
executate liber (fără aparate)(vezi Figura1) sau cu diferite aparate speciale ca
plasa elastică, roata metalică etc. Mijloacele gimnasticii acrobatice au
pondere însemnată în exerciţiile din gimnastica artistică feminină şi
masculină, mai ales la proba de sol şi bârnă. Ca ramură sportivă, are
concursuri separate, cunoscând o dezvoltare deosebită în multe ţări ale lumii.
Gimnastica ritmică este rezervată în exclusivitate fetelor. S-a
dezvoltat într-o perioadă destul de apropiată, în a doua jumătate a secolului
al XX-lea. A cunoscut o largă răspândire, reuşind în acest timp scurt să
devină sport olimpic (1984) şi să aibă un calendar competiţional bogat şi
prestigios. Mijloacele sale sunt clasificate în exerciţii de tehnică corporală şi
exerciţii cu obiecte portative. Probele de concurs sunt individuale şi
ansambluri. Muzica este permanent prezentă, atât în procesul de pregătire cât
şi în concursuri, constituind o atracţie deosebită spre această ramură a
gimnasticii.
Gimnastica artistică, feminină şi masculină, are o veche tradiţie
competiţională, evoluând în ultimele decenii spre culmi nebănuite în trecut.
Numele de gimnastică sportivă, purtat până nu demult, a fost înlocuit cu cel
de gimnastică artistică, specialiştii domeniului considerând că această ramură
a gimnasticii se află la graniţa dintre sport şi artă.
Probele de concurs cuprind exerciţii impuse şi liber alese, la femei la
bârnă, paralele inegale, sol, sărituri şi la bărbaţi la cal cu mânere, paralele,
inele, sol, sărituri, bară fixă.
Gimnastica aerobică, foarte tânără pe arena întrecerilor, se
răspândeşte cu repeziciune, alipindu-se la “familia gimnasticii sportive”. În
1997, Comisia Naţională de Gimnastică Aerobică a inclus în calendarul
competiţional şcolar primul “campionat naţional de gimnastică aerobică
sportivă”. Programul tehnic prevede o probă individuală pentru fete şi –
separat – pentru băieţi şi un ansamblu.

8
Gimnastica aplicată în alte domenii are caracter de completare,
compensare sau de corectare, contribuind la realizarea obiectivelor de
performanţă în activitatea sportivă şi la recuperarea funcţională în urma unor
accidente sau îmbolnăviri.
Gimnastica aplicată în alte domenii cuprinde: gimnastica pentru alte
discipline sportive, gimnastica în producţie şi gimnastica medicală.
Gimnastica aplicată în alte domenii foloseşte, într-o proporţie foarte
mare, exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă, exerciţiile aplicative,
exerciţiile acrobatice, apelând şi la celelalte grupe de exerciţii din conţinutul
gimnasticii, după nevoie.
Gimnastica pentru alte discipline sportive îşi aduce contribuţia atât la
dezvoltarea fizică armonioasă cât şi la realizarea pregătirii fizice
multilaterale şi speciale reclamată de fiecare ramură de sport.
Gimnastica în producţie poate contribui la angrenarea mai rapidă în
muncă, la realizarea unei odihne active şi la compensarea sau corectarea unor
atitudini vicioase generate de poziţia de lucru. Această formă de gimnastică
este foarte importantă în menţinerea sănătăţii celor care lucrează, având
efecte benefice şi asupra capacităţii de muncă. Ea se adresează unui număr
foarte mare în special de persoane adulte, femei şi bărbaţi, şi ar trebui să se
bucure de mai multă importanţă, acordându-i-se un loc permanent în regimul
zilnic de muncă. Ca forme de organizare, putem menţiona gimnastica de
angrenare, pauze de gimnastică şi gimnastica de la sfârşitul programului de
lucru. Exerciţiile folosite sunt structurate, în funcţie de scopul urmărit, în
complexe de şase-şapte exerciţii, care să se efectueze într-un loc
corespunzător din punct de vedere igienic. Subliniem caracterul igienic al
tuturor formelor de gimnastică aplicată.
Gimnastica medicală are un conţinut specializat spre restabilirea
funcţiilor motrice care au avut de suferit în urma unor traumatisme, sau spre

9
corectarea unor deficienţe fizice apărute din diferite motive. Foloseşte ca
mijloace poziţii şi exerciţii dinamice luate din gimnastica de bază, pe care le
adaptează scopului urmărit, în funcţie de afecţiune şi particularităţile
prezentate de cel care este tratat. Tratamentul este asociat cu masaj, băi şi
alte mijloace specifice.
Gimnastica medicală are ca scop reeducarea funcţională, corectarea
deficienţelor fizice, refacerea volumului şi a proprietăţilor muşchilor şi
redarea mobilităţii normale în articulaţiile cu mişcări reduse.

1.4. Consideraţii generale ale gimnasticii de bazã


Gimnastica de bază este o ramură a gimnasticii cu caracter formativ,
care asigură o bună dezvoltare şi pregătire fizică generală, fiind accesibilă
oricărui colectiv, indiferent de efectiv sau de omogenitatea acestuia, de la cea
mai fragedă vârstă, până la cea mai înaintată. Datorită largii sale
accesibilităţi, gimnastica de bază este considerată ca prima treaptă cu care
începe perfecţionarea fizică. Ea poate fi practicată oriunde, în săli special
amenajate, în aer liber, acasă, la locul de muncă etc., cu condiţia ca spaţiul
unde se practică să corespundă din punct de vedere igienic.
Gimnastica de bază are cel mai potrivit conţinut pentru rezolvarea
obiectivelor educaţiei fizice şcolare. Datorită acestui fapt, o întâlnim în
programa analitică la toate treptele de învăţământ.
Gimnastica de bază are, la rândul său, ca variantă, gimnastica
igienică.
Gimnastica igienică este accesibilă tuturor, se practică zilnic,
individual sau în grup, cu scopul asigurării unui regim corect de viaţă,
menţinând capacitatea de muncă şi asigurând longevitatea. Gimnastica
igienică poate influenţa creşterea corectă şi armonioasă şi, de aceea, este larg
folosită la copiii mici şi la preşcolari. Având influenţă pozitivă asupra

10
marilor funcţiuni vitale pe care le activează, necesită pentru practicare
condiţii igienice corespunzătoare, urmărind întărirea sănătăţii executanţilor,
contribuind la creşterea longevităţii.
Formele ei de practicare sunt: individuală şi colectivă.
Gimnastica igienică individuală se practică în mod curent la
domiciliu, la orice oră din zi, în mod sistematic, contribuind la asigurarea
unei ţinute corecte şi la dezvoltarea fizică a individului.
Gimnastica igienică colectivă este condusă de un profesor sau un
instructor, folosindu-se instalaţiile sau materialele de gimnastică. Se
efectuează, mai frecvent, în instituţiile de învăţământ, cămine, internate, case
de odihnă etc.
Mijloacele de bază le constituie exerciţiile de dezvoltare armonioasă,
libere sau cu obiecte, exerciţiile în doi ş.a.m.d.
O formă a gimnasticii igienice o constituie gimnastica de înviorare,
practicată dimineaţa la domiciliu sau în diferite colectivităţi (internate,
tabere, cantonamente sportive etc.). Aceasta contribuie la înlocuirea stării de
inhibiţie cu starea de excitaţie, utilă angrenării în activitate a organismului,
intensificând toate funcţiile acestuia – mult reduse în timpul somnului.
Se recomandă ca toate aceste variante ale gimnasticii de bază să se
execute cu acompaniament muzical, în mod deosebit gimnastica de
înviorare, mărind, în acest fel, eficacitatea lor asupra organismului.

11
CAPITOLUL II
SCOP. SARCINI. CARACTERISTICI. MIJLOACE
2.1. Scop
2.2. Sarcini. Obiective
2.3. Caracteristici
2.4. Mijloace

2.1. Scop
Perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, optimizarea
stãrii de sãnãtate, incluziunea socialã, ameliorarea inteligenţei emoţionale şi
a trãsãturilor comportamentale ale fiinţei umane.

2.2. Sarcini. Obiective


 dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi
perfecţionarea marilor funcţii ale organismului care constituie
baza sănătăţii organismului;
 dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă), a
capacităţii coordinative (capacitatea de orientare spaţio-
temporală, capacitatea de echilibru, capacitatea de combinare şi
cuplare a mişcărilor), a mobilităţii articulare şi a supleţii
musculare precum şi dezvoltarea aptitudinilor psihice;
 formarea priceperilor şi deprinderilor specifice gimnasticii;
 formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor
fizice determinate de solicitări unilaterale sportive şi profesionale;
 formarea unei baze motrice şi fizice corespunzătoare practicării
ramurilor sportive şi a activităţilor cotidiene;
 educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii;
 formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic

12
 exerciţiile de gimnastică în scop sanogen, recuperator,
compensator, recreativ la orice vârstă.

2.3. Caracteristici
Gimnastica se caracterizează prin:
• conţinut bogat, variat, specific de mijloace ce permite diferenţierea
precisă a gradului de dificultate;
• posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de
pregătire, sex, solicitări;
• datorită caracterului analitic al mişcărilor din gimnastică putem
influenţa precis diferite grupe musculare şi articulaţii prin alternarea şi
gradarea eficientă a mişcărilor;
• executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine şi amplitudine
şi stabilirea riguroasă a formei de execuţie specifică gimnasticii;
• stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor, în
condiţii obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi
artificiale special create de om;
• dezvoltarea aptitudinilor psiho-comportamentale, cum sunt:
inteligenţa motrică, capacitate de învăţare şi execuţie, capacitatea de refacere
fizică şi psihică şi cele psiho-motrice: coordonare, echilibru, percepţia
kinestezică şi spaţio-temporală;
• gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia,
perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, curajul;
• dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de
autoapreciere, precum şi simţul răspunderii colective;
• foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical, dezvoltând
simţul ritmului şi expresivitatea mişcării.

13
2.4. Mijloace
Pentru realizarea scopului şi sarcinilor sale, alături de aparatura
specifică, instalaţii, obiecte portative etc, gimnastica foloseşte o serie de
exerciţii care formează conţinutul său şi care poartă numele de mijloace.
Acestea s-au completat odată cu dezvoltarea ramurilor gimnasticii, sub
denumirea de mijloace specifice, unele reprezentând acţiuni motrice întâlnite
în viaţa de toate zilele, altele găsindu-şi aplicarea în practica sportivă – cele
din urmă fiind cele mai numeroase.
Terminologia gimnasticii clasifică mijloacele acesteia astfel:
1. Exerciţii de front şi formaţii: se execută în colectiv şi sunt
utilizate pentru introducerea colectivului în activitatea specifică gimnasticii,
cu scopul organizării, captării atenţiei şi disciplinării colectivului. Ele
cuprind: acţiuni pe şi de pe loc, acţiuni de şi din deplasare, alcătuiri şi
schimbări de formaţii.
2. Exerciţii de dezvoltare fizică generală sau armonioasã sunt:
a. exerciţii libere simple (se execută fără aparate), ce acţionează asupra
segmentelor corpului-cap, gât, braţe, trunchi, picioare;
b. exerciţii libere compuse (se execută cu şi fără aparate sau obiecte
portative: bastoane, mingi, măciuci, gantere, extensoare, corzi, bastoane,
cercuri, etc) atunci cînd în exerciţiile executate acţionează două sau mai
multe segmente simultan. Contribuind la însuşirea bazelor generale ale
mişcărilor (direcţia precisă; amplitudinea; gradul de încordare şi relaxare;
repere temporale- viteză, ritm, tempo; structura coordinativă; ţinuta
specifică), aceste exerciţii trebuie realizate şi executate cu cea mai mare
precizie.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală pot fi executate şi la unele
aparate precum: scara fixă, banca de gimnastică(simplă sau cu cărucior
mobil), bara de balet, etc.

14
3. Exerciţii utilitar-aplicative sunt cele folosite în fiecare zi precum:
mersul, alergarea, săritură, aruncare, prindere(nespecifice gimnasticii) şi
căţărare, escaladare, târâre, transport de greutăţi, echilibru(specifice
gimnasticii)şi au ca principal scop să contribuie la perfecţionarea
deprinderilor motrice (de bază şi aplicative) necesare în viaţa de toate zilele.
4. Exerciţii acrobatice sunt exerciţiile executate individual, în doi şi
în grup(piramide), şi au un caracter static sau dinamic. De asemenea aceste
exerciţii dinamice pot fi executate şi la unele aparate speciale precum: plasa
elastică, roata acrobatică, trambulina elastică, bascula, taruşca, etc. Aceste
exerciţii acrobatice au rolul de a dezvolta coordonarea generală şi fină a
mişcărilor, simţul chinestezic, asigură antrenamentul aparatului vestibular,
aprecierea distanţei, echilibrul, coordonarea organismului în condiţii
neobişnuite, educarea multor calităţi psiho-motrice precum şi unele trăsături
ale personalităţii (curaj, dârzenie, etc.)
5. Exerciţiile de gimnastică ritmică sunt exerciţii executate
individual sau în ansamblu, liber sau cu obiecte portative ca: mingi, panglici,
cercuri, corzi, eşarfe, măciuci. Dezvoltă spiritul de creativitate datorită
posibilităţilor infinite de legare a elementelor. Exerciţiile au caracter de dans
deoarece se execută pe muzică şi contribuie prin aceasta la dezvoltarea
simţului şi educaţiei muzicale şi estetice. Cuprind elemente de tehnică
corporală şi obiecte portative structurate pe particularităţile organismului
feminin.
6. Exerciţii de gimnastică artisticăcuprind poziţii, mişcări de forţă
şi mişcări de balans, cu o tehnică bine determinată şi cu o structură
complexă. Scopul acestor exerciţii este formarea unor deprinderi şi priceperi
de stăpânire a corpului în poziţii neobişnuite. Sunt un mijloc preţios pentru
perfecţionarea coordonării motrice şi a unor calităţi psiho-motrice şi psihice.

15
7. Exerciţii de sport aerobic sunt exerciţii compuse din: paşi
specifici, mişcări de forţă, de echilibru, de coordonare şi viteză în regim de
complexitate, executate pe muzică, individual, duo, trioşi ansamblu.
8. Exerciţii la trambulina elastică(trampoline)sunt exerciţii
compuse din sărituri acrobatice simple sau complexe, cu rotaţii multiple în
jurul axelor corpului(numărul acestor rotaţii stabilesc dificultatea acestor
exerciţii).
Sistematizarea exerciţiilor gimnasticii, în grupele prezentate, are scop
didactic, urmărind înţelegerea corectă a conţinutului acestei discipline, toate
concurând la realizarea obiectivelor (sarcinilor) gimnasticii ca disciplină
unitară.
Imaginându-ne gimnastica cu întregul ei conţinut ca pe o sferă în
interiorul căreia se află toate exerciţiile care îi aparţin, putem reprezenta în
formă grafică mijloacele sale, ca în figura 3.
Gimnastica zilelor noastre are, după cum se poate vedea în
prezentarea grafică, un
conţinut bogat şi foarte
variat ca structură tehnică.

Figura 3 Mijloacele
gimnasticii de bază

16
Prezentarea Gimnasticii se face ca disciplină unitară cu întreg
conţinutul său, informând în acest fel studenţii (care vor deveni profesori de
educaţie fizică) atât cu aspectele formative, cât şi cu cele sportive.

17
CAPITOLUL III
EXERCIŢII DE FRONT ŞI FORMAŢII

3.1. Caracterizare generalã


3.2. Terminologia exerciţiilor de front şi formaţii
3.2.1. Comanda
3.2.2. Elemente executate (de) pe loc
3.2.3. Forme de organizare a colectivului – formaţiile
3.2.4. Schimbări de formaţii şi forme de deplasare

3.1. Caracterizare generalã


Exerciţiile de front şi formaţii se folosesc în lecţiile de gimnastică
pentru a forma în principal o capacitate organizatoricã superioarã, creşterea
densitãţii motrice, optimizarea efortului didactic, evitarea/prevenirea
accidentãrilor, eficientizarea controlului componentelor efortului în lecţie.
Sunt acţiuni precise cu execuţie unitară în timp şi ritm specific, ce se
adresează orientării executanţilor în funcţie de diferite repere, sau între ei
prin dispunerea în diferite formaţii, în scopul ordonării, organizării,
disciplinării, manevrării şi deplasării efectivului în spaţiul de lucru.
Rolul lor în lecţie derivă din sarcinile pe care aceste mijloace le
rezolvă:
- captează atenţia;
- alcătuiesc formaţii de raport, de deplasare şi de lucru;
- disciplinează, ordonează şi manevrează aceste formaţii;
- schimbă conform trebuinţelor aceste formaţii;
- deplasează controlat efectivul în spaţiul de lucru;
- foloseşte util tot spaţiul disponibil.

Utilizarea lor impune o serie de sarcini precise în rezolvarea


obiectivelor lecţiei:

18
- adunarea şi organizarea grupei pentru activitatea ulterioară;
- detaşarea de activităţile anterioare prin captarea atenţiei;
- obişnuirea cu disciplina impusă de reguli clare;
- realizarea unor execuţii sincronizate la o comandă unică;
- pregătirea organismului pentru eforturi mai mari, prin creşterea
ritmului la nivelul marilor funcţii (respiraţie, puls);
- captează atenţia, dezvoltă memoria motrică şi imaginaţia, viteza de
reacţie, de analiză şi decizie;
- ordonează şi disciplinează colectivul;
- formează o ţinută corectă.

Locul exerciţiilor de front şi ordine în lecţia de educaţie fizică


Exerciţiile de front şi ordine au pondere crescută în prima parte a
lecţiei dar se apelează la ele pe tot parcursul desfăşurării lecţiei de cate ori
este necesar.
Orientativ prezentăm în continuare o sistematizare generală a
exerciţiilor de front şi ordine raportate la verigile lecţiei:
Veriga I(de organizare)
- alcătuirea formaţiei de adunare pentru raport;
- acţiuni de pe loc: stând în repaus, alinierea, numărătoarea, raportul,
întoarceri de pe loc, acţiuni complexe.
Veriga II (de pregătire)
- adunări şi ruperi de rânduri;
- alcatuirea formaţiei de deplasare ;
- forme de deplasare şi variante;
- porniri, opriri, treceri, mers;
- schimbări de direcţie

19
- alcătuiri de formaţii de pe loc şi din deplasare, transformări de
formaţii;
- deplasare în figuri;
- desfaceri şi contopiri;
Veriga III(de pregătire selectivă)
-alcătuirea formaţiei de lucru, coloana de gimnastică şi desfacerea
acesteia;
-modificarea intervalului şi a distantelor;
-schimbarea frontului;
Veriga IV, V şi VI(Verigile tematice şi de dezvoltare a calitatii
motrice;)
-invatarea, consolidarea sau perfectionarea exercitiilor de front si
ordine ca tema de lectie;
-alcatuirea formatiilor de lucru;
-ordonarea, disciplinarea si deplasarea in spatiul de lucru;
-alcatuirea grupelor si deplasarea ordonata a acestora in spatiul de
lucru;
-trece din formatie rarita in formatie stransa pentru explicatie,
demonstratie si invers pentru lucru;
-ruperi de randuri si adunari in diferite puncte cu intreg efectivul sau
pe grupe pentru amenajarea zonelor de lucru sau pentru schimbarea
atelierelor.
Veriga VII de restabilire a organismului după efort
-alcătuirea unor formaţii simple de lucru linie cu intervale mărite
pentru executarea unor exerciţii specifice;
-alcătuirea unei formaţii simple de deplasare coloană câte unul;
-variante de mers şi alergare cu caracter de liniştire, cu efectuarea de
diferite mişcări.

20
Veriga VIII de bilanţ
-alcătuirea formaţiei de raport;
-acţiuni de pe loc stând controlat, repaus, alinierea, salutul.

Indicaţii metodice:
- necesită folosirea unei terminologii corecte;
- se insistă pe precizie şi sincronizare perfectă;
- se vor folosi exerciţii accesibile în concordanţă cu nivelul de
pregătire şi vârsta executanţilor;
- comanda se nuanţează în funcţie de vârstă, respectând părţile
componente, cu accent pe tonalitate şi formă.

Unele dintre aceste exerciţii fac parte din regulamentul forţelor


armate, altele sunt specifice gimnasticii.
Predarea exerciţiilor de front şi formaţii necesită folosirea corectă a
termenilor stabiliţi pentru poziţiile şi mişcările respective, cât şi a comenzilor
specifice executării lor.

3.2. Terminologia exerciţiilor de front şi formaţii


3.2.1. Comanda
Comanda în limbajul nostru de specialitate, reprezintă un ordin al celui
care conduce lecţia, exprimat într-o formă scurtă, stabilită precis, pentru
obţinerea executării simultane a diferitelor mişcări. Se compune din două
părţi: comanda prevestitoare şi comanda săvârşitoare; unele comenzi pot fi
numai săvârşitoare.
a) Comanda prevestitoare sau pregătitoare se dă cu voce tare, clar şi
prelung, pentru ca executanţii să poată înţelege acţiunea ce se cere executată.

21
b) Comanda săvârşitoare sau executivă se dă după o scurtă pauză cu
voce tare, scurt şi energic. După comanda săvârşitoare, urmează imediat
execuţia ei precisă. Pentru a anula o comandă se spune: “La loc comanda”;
executanţii revin în poziţia iniţială şi aşteaptă o nouă comandă.

3.2.2. Elemente executate (de) pe loc


Poziţia de “Drepţi” - se execută la comanda “student, elev, grupă -
DREPTI !”
În această situaţie executantul apropie călcâile şi depărtează vârfurile
picioarelor la o lăţime de talpă, talpa se află în contact total cu solul;
genunchii întinşi; abdomenul tras; pieptul uşor ridicat; umerii pe aceeaşi
linie (nu sunt ridicaţi, traşi înapoi) în poziţie naturală; braţele întinse pe lângă
corp, degetele întinse şi lipite, pe lângă coapsă (pe lungimea braţelor, nu se
formează nici un unghi). Capul se află uşor ridicat, iar linia bărbiei trebuie să
se afle pe o linie imaginară paralelă cu solul. Tot corpul este uşor aplecat
înainte din gleznă, astfel încât proiecţia Centrului General de Greutate, pe sol
să fie mai aproape de vârful piciorului şi nu de călcâi.
Scopul acestei poziţii este de a opri orice acţiune a executanţilor şi de
a obişnui executantul cu o postură naturală, corectă, demnă. Este o poziţie
obositoare.
Poziţia “Pe loc repaus” - se execută la comanda “student etc. - Pe
loc REPAUS !” mişcarea executându-se la “S”-ul final.
Această poziţie se realizează din poziţia de “drepţi” prin ducerea
piciorului stâng înainte, aşezarea talpei pe sol, astfel încât călcâiul piciorului
stâng să nu depăşească vârful piciorului drept. Mişcarea este vioaie. Piciorul
stâng este relaxat.
A doua poziţie de repaus este “depărtat repaus” şi se realizează prin
ducerea piciorului stâng, lateral stânga pe aceeaşi linie cu piciorul drept, dar

22
depărtat de acesta la o lăţime de spate(la nivelul umerilor). Braţele se duc
spre înapoi şi mâinile se aşează una peste alta la spate. Se execută în
formaţiile cu intervale mărite.
Scopul acestei poziţii este de a relaxa sau odihni executantul în sau
după efort, de a permite rearanjarea ţinutei, pentru indicaţii metodice. Se
realizează mărirea poligonului de sprijin.
Poziţia“Pentru Raport (Onor)“ - se execută la comanda: “student
etc. -Pentru RAPORT-INANTE (spre stân-GA; spre dreap-TA) !”
Această poziţie se realizează din poziţia de “drepţi”, prin ridicarea
uşoară a călcâiului de pe sol (cca 1cm) şi încordarea generală a corpului.
Scopul acestei poziţii este de a realiza o stare emoţională crescută pe
timpul raportului. Micşorareasuprafeţei de sprijin şi încordarea generală face
ca această poziţie să fie grea, obositoare. Se evită menţinerea ei prelungită.
Întoarcerile capului lateral (stânga sau dreapta) se execută la
comanda: “Grupă, capul spre stân-GA (dreapt-TA).
La acestă comandă executantul realizează o răsucire a capului spre
direcţia comandată, cu o mişcare energică. Se realizează din poziţia de
“drepţi”.
Scopul acestei mişcări este pentru realizarea alinierii, pentru a privi
toată lumea raportul, pentru orientarea privirii spre o anumită direcţie.
Întoarcerile de pe loc - se execută la comanda “Grupă la stân-GA; la
dreap-TA; la stânga împre-JUR !” Executanţii până la 11 ani vor executa
această întoarcere printr-o săritură scurtă, energică, precisă. Pentru cei mai
mari, execuţia se realizează în doi timpi, din poziţia “drepţi”. Exemplu:
pentru o întoarcere la stânga: la timpul unu se realizează ridicarea vârfului
piciorului stâng şi a călcâiului drept, concomitent cu o împingere pe
pingeaua dreaptă, care realizează întoarcerea pe noua direcţie. Timpul doi se
realizează prin coborârea vârfului stâng pe sol şi aducerea energică a

23
piciorului drept lângă cel stâng. Poziţia finală a întoarcerii este cea iniţială pe
o nouă direcţie, de “drepţi”.
Scopul întoarceriilor de pe loc este creşterea atenţiei executanţilor şi
pentru orientarea pe o altă direcţie. Dacă poziţia de “drepţi” nu este corect
executată (proiecţia C.G.G. spre vârful tălpilor) în timpul întoarcerilor vor
apărea dezechilibrări ale executanţilor.

3.2.3. Forme de organizare a colectivului – formaţiile


Formaţia - în lecţia de educaţie fizică - este numele generic dat unui
număr de executanţi care prin aşezarea, dispunerea lor formează o structură
definibilă.
Formaţiile pot fi libere şi organizate. Formaţia poate fi în ordine
strânsă sau rărită. La formaţia în ordine strânsă, executanţii sunt dispuşi unul
lângă altul (pe linia frontului), la intervale egale cu lăţimea unei palme. La
formaţia în ordine rărită, executanţii din rânduri sunt dispuşi pe linia
frontului la un interval egal fie cu lungimea unui braţ întins lateral, fie la un
pas, în funcţie de precizarea făcută prin comandă.
Fiecare formaţie prezintã o serie de componente:
- frontul este partea formaţiei în care executanţii sunt aşezaţi cu faţa în
direcţia celui care comandă.
- flancul este extremitatea dreaptă sau stângă a unei formaţii.
- rândul reprezintă aşezarea executanţilor unul lângă altul, în linie (fig.
4 a).
- şirul reprezintă aşezarea executanţilor unul după altul (fig. 4 b).

Figura 4 Dispunerea în rând (a) şi în şir (b)

24
- distanţa este depărtarea în adâncime între executanţi.
- intervalul este depărtarea între executanţi pe linia frontului.
- formaţia prezintă o adâncime şi o lăţime:
 adâncimea formaţiei este depărtarea între primul şi ultimul rând al
formaţiei;
 lăţimea formaţiei este depărtarea dintre flancul drept şi cel stâng.

Formaţia poate fi: a) de adunare;


b) de marş;
c) de lucru.
a) Formaţia de adunare este denumirea prin care se indică forma de
organizare a colectivului la început sau în timpul lecţiei. Poate fi pe un rând,
pe două sau mai multe rânduri, în semicerc, în cerc, în unghi, în careu (figura
5).

Figura 5 Formaţii de adunare – exemple

Adunarea în linie pe un rând - se execută la comanda “Grupă în linie


pe un rând - ADUNAREA!”. Executanţii se aşează unul lângă altul, umăr la

25
umăr, cel mai înalt în flancul drept, iar următorii în ordine descrescătoare,
ultimul executant fiind şi cel mai scund.Ca o derivată aformaţiei în linie pe
un rând avem formaţiile pe mai multe linii (2,3 etc.) în funcţie de numărul
executanţilor şi al spaţiului disponibil.
Alinierea în cadrul formaţiei în linie pe un rând se realizează la
comanda “Grupă vă -Aliniaţi!”. La această comandă executanţii,dispuşi umăr
lângă umăr pe o linie imaginară, întorc capul spre dreapta; aşează palma
dreaptă pe şold,cu cotul orientat spre colegul alăturat, atingându-i uşor mâna
întinsă a acestuia, dacă există un interval mai mare îl vor elimina prin
deplasare laterală cu paşi mărunţi şi repezi, privirea urmăreşte să vadă
pieptul celui de-al treilea coleg. Alinierea se poate executa spre stânga sau
spre centru în ambele cazuri alinierea realizându-se spre direcţia comandată.
In cazul formaţiilor pe mai multe rânduri există o particularitate, şi
anume, primul executatnt al fiecărui rând, dinapoia primului, va întinde
braţul drept înante şi îl va aşeza pe umărul drept al celui dinaintea sa, restul
rândului se va alinia normal la dreapta.
Scopul realizării acestei formaţii de obicei este pentru prezentarea
raportului, verificarea ţinutei şi a stării de sănătate, anunţatrea temelor lecţiei.
Raportul - este forma prin care profesorul ia cunoştinţă cu datele
variabile ale colectivului (efectiv; stare de sănătate). Raportul este prezentat
de un executant care trebuie să cunoască comenzile premergătoare raportului
şi formula acestuia.
Exemplu: Comenzile sunt date de elevul “x”:
“Grupă - DREPŢI!”
“Grupă vă - ALINIAŢI!
“Grupă - DREPŢI!”
“Grupă în continuare – NUMÃRÃ!” - la această comandă primul
elev spune “Unu” clar şi tare şi întoarce capul spre stânga, următorul elev

26
spune numărul ce urmează, cu întoarcerea capului spre stânga, acest lucru se
repetă până la ultimul elev care execută un pas înainte, spune numărul şi apoi
execută un pas înapoi.
“Grupă - DREPŢI!”
“Grupă pentru raport - ÎNAINTE!” - Elevul se deplasează înaintea
profesorului la 3-4 metri;
“Domnule profesor, grupa a II-a, cu un efectiv de 17 elevi, prezenţi
12, este pregătită pentru lecţia de educaţie fizică, Raportează elevul
(studentul) Ionescu.
După această formulă profesorul salută grupa. Grupa răspunde într-
un singur glas, tare şi clar, într-un cuvânt ,la unison.
Elevul care raportează, comandă grupei “Grupă -DREPŢI!”,
apoi”Grupă pe loc -REPAOS” şi se aşează în flancul drept al formaţiei.
Printre alte formaţii de raport amintim:
- formaţia în careu - se execută la comanda “Grupă în careu -
Adunarea!”. Executanţii se vor dispune în mod egal pe trei laturi ale unui
careu (pătrat; dreptunghi) cea de apatra fiind ocupată de profesor.
Exemplu: La o grupă de 12 studenţi dispuşi în linie, studentul
numărul 4 şi 9 execută un pas înainte şi o întoarcere la stânga respectiv la
dreapta, după care studenţii 1, 2, 3 se vor alinia spre stânga la numărul 4, şi
studenţii 10, 11, 12 se vor alinia spre dreapta la numărul 9.
Această formaţie poate fi şi ea dispusă pe mai multe rânduri, dacă
numărul executanţilor o cere.
-formaţia în semicerc - se realizează la comanda “Grupă în semicerc -
Adunarea!”. Pentru a ajunge uşor în această formaţie executanţii se apucă de
mâini, elevi dispuşi pe flancuri vor înainta prin arc de cerc până pe linia pe
care se află profesorul, cu forţa spre acesta, urmaţi fiind şi de deilalţi din

27
grupă care vor forma arcul de cerc. Şi această formaţie se poate realiza pe
mai multe rânduri.
-formaţia în unghi drept - se execută la comanda “Grupă în formaţia
de unghi drept - Adunarea!”. Pentru a realiza această formaţie este indicat
săcunoaştem mijlocul ei. Odată ştiut acest executant, din mijlocul grupei,
acesta execută un pas înainte şi o întoarcere la dreapta, numerele crescătoare
de după el se vor alinia spre dreapta la el formând un nou rând perpendicular
pe rândul format de prima jumătate a grupei

b) Formaţia de marş (mers) sau coloană de marş este denumirea ce


indică forma de organizare a colectivului pentru deplasări în marş şi alergare.
Ea poate fi constituită din unul sau mai multe şiruri (figura6).

Figura 6 Formaţii de deplasare - exemple

Comanda: “în coloană câte 1-2-3 etc. – adunarea!”.


Astfel, cea mai simplă formaţie de deplasareeste un şir care se obţine
din formaţia în linie pe un rând ce va executao întoarcere pe loc de 90 de
grade. Această nouă formaţie cu executanţi dispuşi unul înapoia celuilalt se
numeşte ŞIR. Alinierea se realizează prin întinderea braţului drept şi
aşezarea palmei pe umărul celui dinainte, privirea pe ceafa celui dinainte.
Comanda la carea se execută această formaţie este: “Grupă în coloană câte
unul - ADUNAREA!”. După numărul executanţilor şi spaţiul disponibil

28
putem realiza coloana pe2-6 şiruri, pentru demonstraţii de masă această cifră
poate creşte. De reţinut că alinierea la coloanele pe mai multe şiruri se
realizează ca la formaţia în linie pe mai multe rânduri.
Trecerea din coloană pe un singur şir, în coloanăpe mai multe şiruri
(2, 3...6,etc.) - se execută la comanda: “Grupă în coloană pe două (trei, patru)
şiruri - Marş!”. Executanţii vor efectua următoarele acţiuni individuale:
primul executant se va deplasa în continuare pe direcţia indicată, umătorul se
va deplasa în stânga primului, umăr la umăr, formând astfel capul coloanei la
care se vor alinia restul grupei.
Exemplu: pentru o coloană pe trei şiruri, grupa dispusă în linie pe un,
rând se va număra câte trei. Primii executanţi cu numerele2 şi 3 vor executa:
un pas înainte şi unul lateral dreapta, nr 2.;şi doi paşi înainte şi unul dreapta
nr. 3.După această mişcare primele numere 1,2,3 execută o întoarcere la
dreapta. Înapoia acestora toţi executanţii cu numărul 1 se vor dispune
înapoiaprimului executant cu numărul; 1. Toţi executanţii cu numarul 2 se
vor aşeza înapoia primului cu numărul 2,etc, în ordinea înălţimii.
Fiecare şir al coloanei pe trei şiruri, va fi compus din executanţii cu
numărul 1; 2; 3.
În aceeaşi manieră se vor executa şi coloanele cu 4-6-8 şiruri.
Dacă la această coloană (pe 2-8 şiruri) se va mări distanţa pe interval
şi adâncime se va forma coloana de gimnastică pentru efectuarea exerciţiilor
de dezvoltare fizică generală.
În cazul că am folosit tot spaţiul disponibil iar distanţele tot nu sunt
suficiente vom apela la o întoarcere pe loc executată doar la 450 la comanda
“Grupă jumătate la stân-GA!”

c) Formaţia de lucru (coloană de gimnastică) este dispunerea


executanţilor în vederea efectuării exerciţiilor în comun. Aceasta poate fi pe

29
două, pe trei sau mai multe linii (cu interval şi distanţe între executanţi
precizate de comandă), în trepte, în şah, în cocor, în cerc (unul, două sau trei
cercuri), în grup (figura 7).

Figura 7 Formaţii de lucru - exemple

Formaţia poate fi în ordine strânsă sau rărită. La formaţia în ordine


strânsă, executanţii sunt dispuşi unul lângă altul (pe linia frontului), la
intervale egale cu lăţimea unei palme.

3.2.4. Schimbări de formaţii şi forme de deplasare


În timpul lecţiei, formaţiile nu rămân tot timpul aceleaşi. De asemenea,
de la o lecţie la alta nu se folosesc numai aceleaşi formaţii. Ele se schimbă,
executanţii fiind dispuşi foarte variat (după dorinţă) în vederea executării
exerciţiilor. Schimbările de formaţii contribuie la organizarea şi disciplinarea
colectivului, majoritatea lor fiind specifice gimnasticii.

30
Desfãşurãri
Desfăşurarea este trecerea unei coloane din marş într-o formaţie
pregătitoare celei de lucru, sau trecerea propriu-zisă în formaţia de lucru.
Prin desfăşurare, executanţii se extind.
Desfăşurările se pot face: din linie; din şir; din cerc.

Întâlniri de coloană
Două sau mai multe coloane care vin din direcţii opuse se pot contopi,
apropia sau traversa (ori încrucişa sau întrepătrunde).
Contopirea. Două coloane de câte unul, venind din direcţii opuse, trec
în coloană câte unul pe mijlocul sălii. Această acţiune este inversă desfacerii.
Comanda: “în coloană câte unul – marş!” (figura 8 a).
Apropierea. Două coloane câte unul, venind din direcţii opuse, trec în
coloană câte doi. Comanda: “în coloană câte doi – marş!” (figura 8b).
Încrucişarea. Trecerea coloanelor venind din direcţii opuse, printr-un
anumit punct. Comanda: “Prin încrucişare la centrul sălii – marş!” (figura
8c).
Întrepătrunderea. Două coloane compuse din mai multe şiruri, venind
din direcţii opuse, trec prin intervalele dintre coloane. Comanda: “Prin
întrepătrundere – marş!” (figura 8d).

Figura 8 Schimbări de formaţii de


deplasare - exemple

31
Deplasări în figuri geometrice
În sălile mari şi în cazul în care colectivul este numeros, deplasările se
fac desenând anumite figuri, ca: bucla, şerpuirea, zig-zag-ul, cercul, spirala.
Toate pot fi executate în lungul, latul sau pe diagonalele sălii.
Bucla poate fi deschisă sau închisă. La comanda: “Prin buclă deschisă
– marş!”, capul coloanei se întoarce la stânga şi ocoleşte la dreapta-mprejur.
Când ajunge la capăt, ocoleşte la stânga. La bucla închisă, după ocolire la
dreapta-mprejur, se ocoleşte tot la dreapta, şi se ajunge la locul de plecare
(figura 9 a, b).
Şerpuirea rezultă din mai multe deplasări în sens opus, accentuate prin
ocolire la stânga-mprejur şi la dreapta-mprejur, alternativ (figura 9 c).
Zig-zag-ul se compune din mai multe unghiuri unite între ele. Se
comandă: “Spre mine – marş!” şi apoi “în zig-zag – marş!”, prin ocolire
oblică stânga, care se repetă după terminarea fiecărei linii (figura 9 d).

Figura 9 Deplasări în figuri geometrice - exemple

Cercul poate fi mare, mic, mijlociu. Se execută la comanda: “în cerc –


marş!”; capul coloanei grăbeşte pasul, pentru a ajunge pe ultimul executant
din coloană, care micşorează pasul. Se poate executa şi arc de cerc, arc dublu
şi contra arc (figura 10).

32
Figura 10 Deplasări în figuri geometrice - exemple

Spirala se execută la comanda: “în spirală – marş!”. Se mai numeşte şi


melc. înfăşurarea se face păstrând distanţa de unu-doi paşi între culoare.
Desfăşurarea se face fie prin întoarcere stânga-mprejur – primul devine
ultimul, iar ultimul este capul coloanei, fie la comanda “Ocolire stânga
(dreapta)-mprejur”, opus înfăşurării (figura 11).

Figura 11 Deplasare în spirală

Indicaţii metodice generale


Nu trebuie să se exagereze în variaţia procedeelor propuse pentru
exerciţiile de front şi formaţie, deoarece goana după exerciţii noi şi graba în
parcurgerea materialului nu are ca urmare decât efectuarea lor în mod
neprecis, desfăşurarea lor neglijentă, pierzându-se importanţa organizatorică
şi disciplinară. Pentru conducerea exerciţiilor, profesorul îşi va alege un loc
din care să fie văzut de toţi elevii, iar el să-i poată observa, la rândul său, pe
toţi în timpul execuţiei. Profesorul trebuie să explice şi să demonstreze
corect, să lucreze oglindă (în partea opusă direcţiei precizate prin comandă)
pentru a executa de aceeaşi parte cu elevii săi.
33
Comanda trebuie dată cu voce tare, scurt şi energic, lăsând o pauză
corespunzătoare între partea pregătitoare şi cea executivă.
Atunci când se predă prima oară un exerciţiu, profesorul îl anunţă şi îl
demonstrează complet, explicând în timpul execuţiei toate momentele
importante. După aceasta, se trece direct la execuţie, evitându-se explicaţiile
de prisos, pentru a nu crea timpi morţi.
Pentru toate poziţiile de plecare (iniţiale), comanda executivă este
“Luat”, iar pentru trecerea la execuţia mişcărilor, comanda executivă este
“începeţi”.
Când mişcarea nu s-a înţeles, se va face descompus, rar, executându-se
separat pe timpi.
În cursul execuţiei, se pot da indicaţii ajutătoare, iar oprirea se face la
comanda “Stai” sau “încetarea”.
Când exerciţiile se cunosct destul de bine, se recomandă ca ele să se
facă în mod curgător (legat), fără pauze, trecând de la un exerciţiu la altul, pe
cât posibil fără oprire.
Introducerea exerciţiilor noi se va face treptat, de la o lecţie la alta. Să
ne ferim să ţinem executanţii mult timp în poziţie de drepţi sau în alte poziţii
obositoare. La explicarea şi demonstrarea unui exerciţiu, grupa va sta în
repaus.
Pentru a obţine efectul dorit, profesorul trebuie să corecteze permanent.
Corectările şi indicaţiile se vor face în acelaşi timp cu execuţia, fără a
întrerupe ritmul mişcării.
Exerciţiile de front şi formaţii sunt foarte bine primite de copiii din
clasele mici, care le “trăiesc” şi se simt importanţi prin executarea lor. Pentru
clasele mari, se folosesc în proporţie redusă, numai unde este nevoie şi în
variante noi.

34
CAPITOLUL IV
DEZVOLTAREA FIZICĂ ARMONIOASĂ

4.1.Noţiuni fundamentale privind DFA


4.1.1. Conceptul DFA
4.1.2. Caracteristici
4.1.3. Rolul şi locul DFA în lecţie
4.1.4. Formarea şi menţinerea ţinutei corecte
4.2. Noţiuni privind poziţiile şi mişcãrile
4.2.1. Fundamentele poziţiilor şi mişcãrilor
4.2.2. Poziţiile corpului
4.2.3. Mişcãrile şi poziţiile trunchiului şi segmentelor

4.1. Noţiuni fundamentale privind DFA


4.1.1. Conceptul DFA
„Ele constituie unul din mijloacele gimnasticii de bază şi sunt
formate dintr-o mare varietate de mişcări create de oameni în scopul
dezvoltării armonioase a organismului din punct de vedere morfologic şi
funcţional, şi pentru perfecţionarea posibilităţilor lui de mişcare” (Mărcuţ, P.,
Cucu, B., 2005, p. 46).
Datorită diversităţii foarte mari, de-a lungul anilor, aceste exerciţii au
fost cunoscute sub denumiri diferite, ca: exerciţii de dezvoltare fizică
armonioasă, exerciţii de pregătire fizică, exerciţii pentru prelucrarea
analitică şi selectivăa aparatului locomotor, exerciţii analitice etc.
Toate aceste denumiri ne demonstrează caracterul larg şi
aplicabilitatea foarte variată a acestor exerciţii.
Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât procesul de creştere, cât şi
de dezvoltare.
Creşterea reprezintă un proces de amplificare şi acumulare
cantitativă, de sporire în greutate, volum, diametru, lungime etc.

35
Dezvoltarea presupune adaptarea şi perfecţionarea calitativă a tuturor
sistemelor şi organelor, de îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora.

4.1.2. Caracteristici
1. Sunt mişcări construite, de o foarte mare varietate, atât din punct
de vedere al influenţei, cât şi din punct de vedere al formei de
execuţie.
2. Fiind exerciţii create, posibilitatea de a modifica structura
mişcărilor şi a particularităţilor efortului solicitat sunt nelimitate.
3. Exerciţiile de dezvoltare fizică sunt analitice, executate cu
diferite segmente ale corpului, liber şi cu îngreunări.
4. Fiind mişcări analitice, influenţează selectiv capacitatea de
contracţie şi relaxare a fiecărui lanţ muscular în parte, măresc
mobilitatea articulaţiilor, supleţea şi elasticitatea musculaturii
segmentelor.
5. Ele dezvoltă o serie de aptitudini psiho-motrice, cum sunt: viteza
de reacţie, coordonarea, orientarea spaţială şi de timp, etc.
6. Solicitând concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie, memoria
motrică, simţul disciplinei şi ordinii, influenţează în mod
favorabil latura psihică a executantului.
7. Permit gradarea precisă a efortului, atât din punct de vedere al
volumului, cât şi al complexităţii.

4.1.3. Rolul şi locul DFA în lecţie


Exerciţiile de dezvoltare fizică contribuie la:
- formarea bazelor generale ale mişcărilor (direcţia, ritmul,
tempoul, durata, amplitudinea, traiectoria, etc.)
- asigurarea dezvoltării fizice armonioase;

36
- pregătirea organismului în vederea efectuării unor eforturi;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
- formarea şi menţinerea reflexului de postură (ţinută corectă a
corpului );
- prevenirea efectelor negative ale inactivităţii;
- corectarea deficienţelor fizice;
- recuperare în kinetoterapie;
- învăţarea deprinderilor motrice (funcţia metodică).

4.1.4. Formarea şi menţinerea ţinutei corecte


În şcoală, mai ales în clasele I-VIII, formarea şi menţinerea unei ţinute
corecte trebuie să fie o preocupare de bază a profesorului de educaţie fizică.
Prin ţinută corectă, înţelegem o poziţie cât mai naturală a corpului în
mişcările pe care le efectuăm, atât în sala de gimnastică cât şi în viaţă, care
să dea posibilitatea de manifestare deplină în mişcare şi să asigure o
funcţionare normală a organelor interne.
Prin acţiuni conştiente, noi ne putem fixa poziţia corectă a capului,
umerilor, trunchiului şi picioarelor în diferite atitudini pe care le luăm când
executăm mişcări sau poziţii din gimnastică. Pentru aceasta, în lecţiile de
gimnastică trebuie să dezvoltăm la elevi musculatura dorsală a trunchiului,
muşchii regiunii cervicale, ai centurii scapulare, ai abdomenului şi ai
picioarelor.
Ţinuta nu este înnăscută. Ea se formează atât în timpul creşterii şi
dezvoltării omului, cât şi în perioada de şcolarizare, prin practicarea
exerciţiilor fizice.
Ţinuta corectă nu este legată numai de o plăcută înfăţişare exterioară,
ci şi de o bună stare a sănătăţii. La persoanele cu o ţinută bună, organele
interne se găsesc într-o poziţie bună, corectă: inima, plămânii, ficatul,

37
stomacul şi intestinele activează în condiţii normale; mişcările se execută
liber, fără încordări excesive. Aceste persoane lucrează mai uşor, obosesc
mai puţin şi se simt mai bine.
Ca rezultat al ţinutei incorecte a corpului, în special la vârsta copilăriei,
cutia toracică se îngustează treptat şi se aplatizează, marginile omoplaţilor se
depărtează de coloana vertebrală şi încep să iasă afară, ca un fel de
“aripioare”, spatele se încovoaie, abdomenul începe să iasă în afară. Dacă nu
se iau măsurile necesare pentru corectarea ţinutei, coloana vertebrală se
deformează, dând naştere scoliozelor sau spatelui rotund prin încovoiere etc.
Toate acestea au o mare influenţă asupra sănătăţii, făcând ca activitatea
inimii şi a plămânilor să devină dificilă, respiraţia superficială, mobilitatea
cutiei toracice să se reducă, iar starea generală să se înrăutăţească.
Particularităţile anatomo-fiziologice ale ţinutei şi devierile ei de la
normal se determină nu numai prin simptome exterioare, ci şi prin
caracteristicile funcţionale ale organismului uman, care sunt determinate de
interdependenţa complexă a acestuia cu mediul înconjurător. Ţinuta este, în
primul rând, o noţiune funcţională, adică ea nu este legată de nici un fel de
modificări anatomice şi nu poate fi privită ca ceva permanent şi de
nemodificat. În diferite perioade ale vieţii, ţinuta se poate schimba, devenind
mai bună sau mai rea, sub influenţa mediului exterior, condiţiilor de viaţă, de
învăţătură, de practicarea exerciţiilor fizice.
Ca aspect exterior, ţinuta se caracterizează prin forma coloanei
vertebrale şi a cutiei toracice, prin poziţia capului, centurii scapulare, a
braţelor, trunchiului, bazinului şi a picioarelor. Din punct de vedere
fiziologic, ţinuta poate fi privită ca o deprindere, ca o îmbinare anumită a
reflexelor condiţionate, care asigură menţinerea unei poziţii obişnuite a
corpului. Formarea ţinutei corecte este un proces complicat şi îndelungat,

38
care se realizează concomitent cu formarea deprinderilor şi educarea
calităţilor motrice.
Printre exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă, întâlnim şi exerciţii
speciale pentru formarea ţinutei corecte. Vom da câteva exemple din
numeroasele posibilităţi existente:
 din poziţia stând cu spatele la scara fixă: atingerea scării fixe,
concomitent, cu ceafa, şezuta, omoplaţii şi călcâiele, apoi depărtarea de
perete, păstrând aceeaşi poziţie (figura 12 a);
 aceeaşi, cu braţele sus, ridicare pe vârfurile picioarelor şi îndoirea
genunchilor;
 aceeaşi, cu partener, executanţii stând spate în spate;
 aceeaşi din atârnat; aceeaşi, din culcat, apoi întoarcere cu faţa în jos,
păstrând poziţia nemodificată; (figura 12 b şi 12 c);

Figura 12Poziţii pentru formarea ţinutei corecte

 culcat: ridicare alternativă a picioarelor la verticală;


 culcat, ţinând între glezne o minge medicinală, braţele îndoite,
palmele sub ceafă: 1-2ridicarea picioarelor cu mingea până la verticală; 3-4
revenire la poziţia de plecare;
 culcat facial, cu braţele lateral: extensia trunchiului şi capului, cu
ridicarea picioarelor de pe sol în extensie;

39
 atârnat cu faţa la scara fixă: extensie cu ridicarea picioarelor înapoi,
capul mult pe spate.

4.2. Noţiuni privind poziţiile şi mişcãrile

4.2.1. Fundamentele poziţiilor şi mişcãrilor


4.2.1.1. Noţiuni care definesc mişcarea
Apelându-se la un număr mare al poziţiilor iniţiale, în gimnastica
contemporană s-a ajuns la un volum impresionant de exerciţii, care pun în
mişcare toate segmentele corpului (cap, braţe, trunchi şi picioare),
urmărindu-se pe de o parte respectarea caracteristicilor şi principiilor de
lucru specifice gimnasticii iar pe de altă parte îndeplinirea obiectivelor
generale, operaţionale şi individuale ale activităţii.
Literatura de specialitate oferă mai multe definiţii termenului de
„mişcare” în gimnastică. Iată câteva:
 deplasarea spaţio-temporală a corpului şi a segmentelor sale (în
funcţie de un element de referinţă)4.
 acţiune de deplasare a corpului sau segmentelor sale în spaţiu, faţă de
un punct de referinţă; sinonime: act motric; element (tehnic); exerciţiu
(fizic)5.
 acţiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor sale în spaţiu,
datorate interacţiunii diferitelor forţe interne şi externe6.
Mişcările utilizate în gimnastica se încadrează în aceste definiţii, cu
rezerva că deosebim unele specificităţi privind bazele generale ale actului

4
Culda, C., Dungaciu, P., Culda, P.(1998), Manual de gimnastică, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti, p. 70.
5
Pamfil, V.(1976), Gimnastica de bază şi acrobatică (vol I), Editura Institului pedagogic,
Suceava, p. 6.
6
Fekete, J.(1996), Gimnastica de bază, acrobatică şi sărituri, Editura Librăriile Crican, p.
25.
40
motric. Fără a intra în detalii7 vom enumera caracteristicile spaţio-temporale
iar unde este cazul şi câteva precizări utile practicii gimnasticii:
 traiectoria: caracteristică spaţială a mişcării, constând din drumul
parcurs de corp sau segmentele sale, între poziţia iniţială şi cea finală. Se
exprimă prin formă (rectilinie sau curbilinie), amplitudine şi direcţie.
 amplitudine: mărimea deplasării corpului sau segmentelor sale (a
traiectoriei) între anumite repere, alese arbitrar, exprimate în grade şi unităţi
de măsură liniare; înregistrează valori maximale numai în cazul exerciţiilor
de tonifiere, dezvoltarea mobilităţii şi în unele mişcãri artistice; se
recomandă precauţie în efectuarea exerciţiilor cu amplitudine maximalã.
 direcţia: exprimă deplasarea corpului sau a segmentelor sale spre
anumite repere spaţiale. Deosebim trei tipuri de direcţii:
- principale: înainte, înapoi, lateral, sus, jos;
- intermediare: lateral-sus, lateral-jos; înainte-sus; înainte-jos;
înapoi-sus; înapoi-jos; diagonal;
- oblice: oblic-înainte sus/jos; oblic-înapoi sus/jos
 planul:în care se desfăşoară mişcările segmentelor corpului
corespund planurilor anatomice:
- frontal: dispus vertical, paralel cu fruntea (figura 13 F,F,F,F)
împarte corpul într-o parte anterioară şi una posterioară.
Mişcări posibile: pas lateral spre stânga sau spre dreapta,
îndoirea trunchiului lateral spre stânga sau spre dreapta,
ridicarea braţelor lateral, etc;
- sagital: dispus vertical (figura 13 S,S,S,S), este perpendicular
pe planul frontal şi împarte corpul într-o parte stângă şi una
dreaptă. Mişcări posibile: pas înainte sau înapoi, îndoirea

7
Aceste caracteristici sunt tratate îm majoritatea lucrărilor de teorie a gimnasticii, de aceea
ne rezervăm dreptul de-a nu o mai face încă o dată.
41
trunchiului înainte sau înapoi, balansări de braţe înainte şi
înapoi, etc;
- transversal: dispus orizontal (figura 13 T,T,T,T),
esteperpendicular pe cele două planuri prezentate şi împarte
corpul într-o parte superioară şi una inferioară. Mişcări
posibile sunt: rotări de trunchi,
răsucirea trunchiului, întoarceri
de diferite grade, etc.

Figura 13 Planurile şi axele corpului

 axa: sunt repere în jurul cãrora se


efectuează mişcarea de rotare şi rãsucire
- axul longitudinal este linia
imaginară care străbate corpul de la
creştet la călcâie. exemple de mişcări: întoarceri spre stânga sau
dreapta, piruete, etc.
- axul transversal este linia imaginară care uneşte cele două
puncte acromiale ale articulaţiei scapulo-humerale. exemple de
mişcări: rostogolire înainte sau înapoi, salt înainte sau înapoi, etc.
- axul sagital sau antero-posterior este linia imaginară care
străpunge corpul din partea anterioară spre cea posterioară.
exemple de mişcări pot fi: roata laterală, salt lateral, etc.

42
 tehnica: structura raţională a actului motric, corespunzătoare scopului
urmărit; variază în funcţie de caracteristicile ramurii de gimnasticã,
gradul de coordonare al executantului, nivelul de însuşicii, etc;
 durata: componenta temporalã a efectuãrii mişcãrii;
 tempo-ul: caracteristica temporală a actului motric, care arată
cantitatea de elemente structurale ale acestuia, raportate la unitatea de
timp;
 ritmul: caracteristică temporală a actului motric, ce constă din
accentuarea periodică, după anumite reguli, a unora dintre elementele
sale constitutive.
 structura: mişcarea poate fi – simplă, compusă, complexă, analitică
şi sintetică (globală).

4.2.1.2. Noţiuni care definesc poziţia


Ca şi în celelalte ramuri ale gimnasticii şi în gimnastica aerobică,
identificare elementelor caracteristice unei „poziţii” reprezintă unul din
factorii condiţionanţi de maximă importanţă în înţelegerea şi asumarea
modalităţii de construire a programelor de lucru, de organizare şi desfăşurare
a lecţiei sub auspiciile eficienţei maxime.
Sintetizând multitudinea de definiţii oferite de literatura domeniului,
în gimnastica aerobică noţiunii de poziţie îi acordăm două accepţiuni:
 prima porneşte de la definiţia oferită de Gh. Băiaşu în Gimnastica8
care afirma că „prin poziţie se înţelege atitudinea din care executantul
porneşte în mişcare sau se opreşte în mişcare”. Personalizănd acest mod de
interpretare al noţiunii de poziţie, putem lansa afirmaţia că pentru gimnastica
aerobică poziţia reprezintă o atitidine statică, imobilă a întregului corp sau

8
Băiaşu, N. Gh.(1972), Gimnastica, Editura Stadion, Bucureşti, p. 513.
43
ale segmentelor, doar pentru menţinerea unei anumite posturi a corpului ca
întreg sau numai anumitor segmente ale sale, în situaţia unor exerciţii statice.
 al doilea înţeles acordat acestei noţiuni face trimitere la
numeroasele definiţii întâlnite în bibliografie, prin care poziţia reprezintă:
 o stare de moment (momentul mişcării) evidenţiată prin [...]
secvenţa care ne interesează din filmul unei mişcări pentru
care proiecţia stopează9;
 o situaţie statică a corpului sau a segmentelor sale – o stare de
moment în desfăşurarea mişcării10;
 o atitudine statică a corpului sau a segmentelor acestuia în
desfăşurarea mişcării11.
După cum lesne se observă din aceste interpretări poziţia este
asimilată unui „stop-cadru” al mişcării, care cel puţin teoretic şi uneori
practic poate fi realizat oricând pe durata derulării filmului mişcării.
Dacă prima interpretare vine în susţinerea analizei şi înţelegerii
modului de efectuare a exerciţiilor de educare şi control al respiraţiei, de
stretching şi de tonifiere prin exerciţii izometrice (aici facem referire cu
preponderenţă la exerciţiile statice), cea de-a doua viziune asumată ajută în
procesul de concepere aunui program de exerciţii aerobice (deci, dinamice)
precum şi la activitatea de organizare şi conducere a acestuia.
O sistematizare cvasi-exhaustivă a poziţiilor folosite în gimnastica
aerobică trebuie să prezinte următorul conţinut:
 după importanţă (metodico-didactică) poziţiile sunt împărţite în:
- fundamentale  cu o incidenţă mai redusă în practica
gimnasticii aerobice, reprezintă o selectare convenţională a
9
Stroiescu, A., Podlaha, R., Terminologia gimnasticii, Editura Stadion, Bucureşti, 1974, pg.
28.
10
Fekete, Janos, Gimnastica de bază, acrobatiă şi sărituri, Editura Librăriile Crican,
Oradea, 1996, pg. 25.
11
Luca, Alice, Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998, pg. 49.
44
poziţiilor de bază raportată la reazemul pe sol şi realizată în
scop didactic, ca suport în analiza derivatelor acestora;
- derivate  sunt variante ale poziţiilor fundamentale, obţinute
prin diverse modificări ale poziţiei segmentelor unele faţă de
altele, dar şi modificări ale reazemului pe sol dar în limita
caracteristicilor poziţiei fundamentale tributare;
 după poziţia corpului faţă de sol, poziţiile din gimnastica aerobică
pot fi:
- verticale (ortostatice);
- orizontale (clinostatice);
- înclinate.
Această categorie de poziţii nu este una de sine stătătoare.
Menţionarea celor trei posibilităţi de raportare a poziţiei corpului faţă
de sol a fost făcută în scopul uşurării exprimării terminologice şi a
decodificării12 acesteia atât de profani cât şi de iniţiaţi ai domeniului.
 după gradul de complexitate, reprezintă din nou, o clasificare a
poziţiilor din perspectiva analizei teoretico-dicatice, analiză care ajută
la uşurarea înţelegerii şi descrierii exerciţiilor în practica extrem de
dinamică a domeniului. Poziţiile simple sunt reprezentate în mod
logic de cele fundamentale iar poziţiile compuse şi complexe sunt
alcătuite din diverse combinări ale celor fundamentale şi derivatele
acestora, cu segmentele situate în planuri şi direcţii diferite.
Poziţiile descrise se prezintă ca fiind:
- simple  se realizează cu un efort psiho-fizic redus (e.g. stând
cu mâinile la ceafă; pe genunchi cu braţele latera);

12
Este bine ştiut faptul că descrierile exerciţiilor din gimnastică în general şi din aerobică în
special, întâmpină deseori o barieră de care de multe ori nici chiar specialiştii nu pot trece,
în abstractizarea-înţelegerea exerciţiilor descrise.
45
- compuse  un ansamblu de cel puţin două poziţii diferite ale
segmentelor, dispuse în planuri şi direcţii diferite (e.g. pe
genunchi, cu un picior lateral pe sol, un braţ îndoit cu mâna pe
şold, celălalt braţ sus);
- complexe  sunt acele poziţii care solicită un nivel ridicat de
pricipere motrică în execuţie şi de abstractizare în înţelegere;
 după locul ocupat în structura unui exerciţiu, poziţiile au rolul de a
fi:
- iniţială  poziţia de început a unui exerciţiu (static sau
dinamic);
- finală  poziţia corpului sau segmentelor la finalul unui
exerciţiu (static sau dinamic) ;
- intermediară  este de regulă o poziţie instantanee, care se
precizează în descrierea exerciţiilor pentru clarificarea traiectoriei
mişcării;
- marcată  se caracterizează printr-o imobilizare de foarte scurtă
durată (cca 1-2 sec); se foloseşte tot mai mult ca variaţie în
exrciţiile aerobice şi în special în cele de tonifiere;
- menţinută  sunt poziţiile care reclamă o imobilizare mai lungă
de 3 sec; sunt extrem de folosite în programele de educare şi
control al respiraţiei şi de tonifiere musculară (e.g. metoda
pilates).

4.2.2. Poziţiile corpului


Foziţiile fundamentale au o structură simplă neimpunând un grad
ridicat de dificultate în descriere, înţelegere şi execuţie.
Poziţiile derivate impun o prezentare mai detaliată, acest lucru
datorându-se nivelului diferit de dificultate, complexitate şi execuţie pe care

46
îl reclamă. Numărul lor este practic infinit, această afirmaţie bazând-se pe
evoluţia extrem de accelerată a conţinutului teoretico-metodic şi realitatea
cameleonică a practicii domeniului.
În rândurile care urmează voi încerca să sistematizez poziţiile
fundamentale şi principalele derivate folosite în gimnastică13.
 stând
 pe ambele picioare
 cu picioarele întinse şi apropiate
 cu picioarele întinse şi depărtate (frontal, sagital şi oblic)
 cu picioarele întinse şi încrucişate
 cu genunchii uşor/jumătate/mult îndoiţi şi apropiaţi
 cu genunchii uşor/jumătate îndoiţi şi depărtaţi frontal
 cu sprijin pe: vârfuri, călcâie, marginea exterioară/interioară,
pe toată talpa cu vârfurile spre exterior/interior
 fandat înainte/înapoi/lateral (fandarea poate fi:
înaltă/medie/joasă)
 pe un picior
 cu celălalt întins şi ridicat înainte/lateral/înapoi/oblic
 cu celălalt îndoit: cu genunchiul la piept; cu genunchiul
lateral, călcâiul la şezută; cu călcâiul la şezută; cu călcâiul la
pubis, genunchiul lateral
 cu celălalt sprijinit înainte/lateral/înapoi/oblic
 pe genunchi
 pe ambii genunchi
 cu genunchii apropiaţi, călcâiele apropiate/depărtate
 cu genunchii depărtaţi, călcâiele apropiate/depărtate

13
Această clasificare s-ar putea să nu respecte întru-totul rigorile ştiinţifice de sistematizare.
Este greu să surprinzi în scheme definitive un domeniu aflat într-o constatntă modificare şi
reinventare. De aceea suntem deschişi oricăror critici constructive şi argumentate.
47
 pe călcâie aşezat, genunchii apropiaţi/depărtaţi
 pe un genunchi
 cu celălalt ridicat şi întins înainte/lateral/înapoi/oblic
 cu celălalt ridicat şi îndoit:
 ridicat înapoi, îndoit jumătate/îndoit cu călcâiul la şezută
 ridicat lateral, îndoit jumătate/îndoit cu călcâiul la şezută
 ridicat înainte, îndoit jumătate cu genunchiul la piept
 cu celălat sprijinit şi întins înainte/lateral/înapoi/oblic
 cu celălalt sprijinit şi îndoit înainte/lateral/oblic
 pe un călcâi aşezat, celălalt întins înainte/lateral/înapoi/oblic:
sprijinit
ridicat
 aşezat
 apropiat
 cu picioarele întinse:
 sprijinite pe sol
 ridicate înaite/oblic/lateral
 cu picioarele:
 îndoite jumătate: sprijinite înainte pe (vârf/călcâi/toată
talpa)/oblic/lateral; ridicate înaite/lateral (răsucite)
 îndoite: sprijinite înainte (aşezat ghemuit/grupat) (pe
vârf/călcâi/toată talpa)/oblic/lateral; ridicate înaite/lateral
(răsucite)
 depărtat
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite
 cu un picior îndoit:
 cu călcâiul la pubis, genunchiul lateral pe sol

48
 cu călcâiul la şezută, genunchiul lateral pe sol
 sprijinit pe vârf/călcâi/toată talpa, genunchiul în sus
 sprijinit cu maleola externă pe coapsa piciorului opus
 cu ambele picioare îndoite
 un picior cu călcâiul la pubis, celălalt cu călcâiul la şezută
 un picior îndoit, sprijinit/ridicat, cu genunchiul în sus, celălalt
sprijinit cu maleola externă pe coapsa piciorului opus
 un picior îndoit sprijinit/ridicat, celălalt sprijinit încrucişat
peste (poziţia „picior peste picior”)
 un picior îndoit, cu genunchiul în sus, celălalt îndoit cu
călcâiul la pubis
 un picior îndoit, cu genunchiul în sus, celălalt îndoit cu
călcâiul la şezută
 cu călcâiele de o parte şi de alta a şezutei, genunchii depărtaţi
 cu tălpile apropiate, genunchii lateral sprijiniţi/ridicaţi
 încrucişat
 cu picioarele întinse
 îndoite
 pe o coapsă
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite
 din genunchi
 din articulaţia coxo-femurală
 din ambele articulaţii
 culcat
 dorsal14
 apropiat

14
Derivatele sunt aceleaşi cu cele de la poziţia „aşezat”, corespunzătoare fiecărei variante.
49
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite şi sprijinite
 cu picioarele îndoite şi ridicate
 depărtat
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite jumătate
 cu picioarele îndoite
 cu un picior îndoit
 cu ambele picioare îndoite
 încrucişat
 facial
 apropiat
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite jumătate
 cu picioarele îndoite
 depărtat
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite jumătate
 cu picioarele îndoite
 cu un picior îndoit
jumătate
cu călcâiul la şezută
cu genunchiul lateral
 încrucişat
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite jumătate
 cu picioarele îndoite
 costal

50
 cu picioarele întinse
 cu picioarele îndoite jumătate (din genunchi; din genunchi
şi din articulaţia coxo-femurală)

4.2.3. Poziţii şi mişcãri ale trunchiului şi segmentelor


4.2.3.1. Poziţii
Poziţii ale capului
1. Cap aplecat. După direcţie, se pot executa aplecări înainte, lateral
stânga şi dreapta şi înapoi (figura 14 a, b, c).
2. Cap răsucit. Răsucirea se poate realiza spre stânga şi spre dreapta
(figura 14d, e).

Figura14 Poziţiile capului

Poziţii ale braţelor


Poziţiile braţelor pot fi: întinse sau îndoite, pe direcţii principale,
intermediare şi oblice.
1. Poziţii cu braţele întinse
În figura 15, sunt redate poziţii cu braţele întinse, pe direcţii
principale: înainte (a), sus (b), lateral (c) şi jos (d).
În figura 16, sunt arătate poziţii cu braţele întinse, pe direcţii
intermediare: lateral-jos (a), lateral-sus (b), înainte-sus (c), înainte-jos (d) şi
înapoi-jos (e).

51
Figura 15 Poziţiile principale ale braţelor

Figura16 Poziţiile intermediare ale braţelor

În figra 17, sunt ilustrate poziţii cu braţele întinse, pe direcţii oblice:


oblic-sus (a), oblic-jos (b), oblic-înapoi (c) şi diagonal (d, e).

Figura 17 Poziţiile oblice ale braţelor

2. Poziţii cu braţele îndoite

52
În figura 18a, sunt exemplificate poziţii cu braţele îndoite: mâini pe
creştet (a), mâini la ceafă (b), mâini pe umeri (c), mâini pe şolduri (d) şi
mâini la piept (e).
În figura 18b, sunt desenate poziţii cu braţele îndoite la 90o: cu
antebraţele în sus (a), cu antebraţele înainte (b), cu antebraţele în jos (c). De
asemenea, menţionăm şi poziţia braţelor în coroană.

Figura 18a Poziţii cu braţele îndoite

Figura 18b Poziţii cu braţele îndoite jumătate

53
Poziţii ale mâinilor
Acestea sunt ilustrate în figura 19: cu palmele în jos (a), cu palmele în
sus (b), cu palmele înainte (c), cu palmele înăuntru (d), cu palmele înapoi (e),
cu palmele apropiate (f), cu pumnii strânşi (g).

Figura 19 Reprezentarea prin desene a poziţiei braţelor

Poziţii ale trunchiului


1. Trunchi îndoit: înainte (figura 20a), lateral spre dreapta sau spre
stânga (fig. 18 b, c) şi înapoi, denumită extensie.

Figura 20 Poziţii ale truchiului

2. Trunchi aplecat. Trunchiul cu spatele drept poate să fie aplecat


numai înainte la 45o sau până la orizontală (figura 20 d, e).

54
3. Trunchi răsucit: spre dreapta sau spre stânga (figura 20 f, g).

Poziţii ale picioarelor


Poziţiile picioarelor pot fi întinse, îndoite şi fandate.
1. Picioare întinse: apropiate (figura 21 a), depărtate (figura 21 b) şi
încrucişate (figura 21c).
2. Picioare îndoite: jumătate (figura 21d) şi complet (figuir21e).
3. Fandări: înainte (figura21 f), înapoi şi lateral (figura 21 g).

Figura 21 Poziţii cu picioarele îndoite

4.2.3.2. Mişcãri
Mişcări ale braţelor
 după mecanismul de bază al actului motric

55
 duceri, îndoiri-întinderi, răsuciri, balansări, încrucişări/forfecări,
fluturări, rotări.
 după poziţia braţelor în timpul execuţiei
 întinse, jumătate îndoite, îndoite.
 după poziţiile iniţiale şi finale utilizate
 poziţiile iniţiale şi finale pot fi: fundamentale (sus, jos, lateral,
înainte); intermediare (înainte-sus/jos, lateral-sus/jos, înapoi-sus/jos); oblice
(oblic-înainte/înainte sus/înainte jos/înapoi jos/înapoi sus); diagonale.
 după modalitatea de lucru
 simultan, alternativ, unilateral.
 după ritmul mişcării
 1t (excentric-concentric), 1t/2t/3t (excentric) – 3t/2t/1t (concentric)
 după traiectoria mişcării
 rectiline, curbiline, contra-arc, imitativă15, liberă.
 după planul de lucru
 într-un singur plan; cu trecere prin planuri succesive.
 după tempoul mişcării
 lent (120-138 bpm), mediu (140-154 bpm), rapid (156-166 bpm).

Mişcări ale picioarelor


 după mecanismul de bază al actului motric
 duceri, îndoiri-întinderi, răsuciri, balansări, încrucişări/forfecări,
fluturări, ridicări pe vârfuri, pedalări, rotări.
 după poziţia picioarelor în timpul execuţiei
 întinse, jumătate îndoite, îndoite.
 după poziţiile iniţiale şi finale utilizate

15
Imitarea tehnicii de execuţie a unor mişcări împrumutate din alte activităţi motrice (ex.
tehnicile de atac-apărare preluate din muay-thai, etc)
56
 poziţiile iniţiale şi finale pot fi: fundamentale (sus, jos, lateral,
înainte); intermediare (înainte-sus/jos, lateral-sus/jos, înapoi-jos); oblice
(oblic-înainte/înainte sus/înainte jos/înapoi jos).
 după modalitatea de lucru
 simultan, alternativ, unilateral.
 după ritmul mişcării
 1t (excentric-concentric), 1t/2t/3t (excentric) – 3t/2t/1t (concentric)
 după traiectoria mişcării
 rectiline, curbiline, contra-arc, imitativă, liberă.
 după planul de lucru
 într-un singur plan; cu trecere prin planuri succesive.
 după tempoul mişcării
 lent (120-138 bpm), mediu (140-154 bpm), rapid (156-166 bpm).

Mişcări ale trunchiului şi bazinului


 mişcări ale trunchiului
 aplecări, îndoiri, răsuciri, rotări
 mişcări ale bazinului
 duceri, răsuciri, rotări

57
CAPITOLULV
EXERCIŢII ANALITICE DE BAZÃ

5.1. Delimitãri conceptuale


5.2. Prescurtãri terminologice
5.3. Descrierea exerciţiilor
5.4. Alcãtuirea desenelor. Utilizarea simbolurilor didactice
5.5. Sistematizarea exerciţiilor
5.6. Aspecte metodice

5.1. Delimitãri noţionale


Definiţie
Exercitiile de prelucrare selectiva sunt mijloace ale gimnasticii de baza de cea
mai mare bogatie si varietate. Sunt complexe de miscari, alcãtuite pentru prelucrarea
grupelor musculare, a segmentelor şi articulaţiilor corpului în vederea asigurăirii unei
dezvoltari fizice armonioase a organismului si pentru o buna pregatire pentru efort
Exerciţiile de prelucrare selectivã cuprind poziţii şi mişcãri segmentare, analitice
şi complexe pentru dezvoltarea echilibrata a sistemelor- muscular, ostco-ligamentar,
cardio-respirator, nervos, metabolico-energetic, dar cu accent pc pcrfcctionarea
functionala a aparatului locomotor.

Rol şi sarcini
- asigurã o dezvoltare fizica gcnerala, armonioasa a organismuiui;
- asigurã o buna prelucrare sclcctiva a grupelor musculare si a articulatiilor,
pregatind organismul pentru efort;
- asigurã angrenarea funcţionala a întregului organism, a marilor sisteme şi
aparate;
- tonificã sistemul muscular si osteo- articular perfectionand functional anaratul
locomotor;

58
- creşte capacitatea funccionala a sistemelor cardio-vascular, respirator,
metabolico-energetic;
- dezvoltã capacitatea de control a unui echilibru funcţional optim de cãtre
sistemul nervos central asupra: activitaţii psiho-motrice, coordonare generalã şi
segmentarã, control fin asupra grupeler musculare antagoniste, echilibru static şi
dinamic, schema corporalã, percepţia spaţio-temporalã, chinestezicã, grad de
încordaare muscularã; activităţii psiho-inlelctuale, atentie, gândire, imaginaţie
motricã, inteligenţã motricã;
- dezvoltã activitãţi motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânare, mobilitate;
- dezvoltã capacitãţi motrice:
 de mişcare segmentarã;
 de coordonare şi precizie;
 de contracţie, întindere şi relaxare a grupelor musculare;
 de lucru independent.
- formeazã bazele generale ale mişcãrii ca primã treaptã de execuţie;
- formeazã o ţinutã corectã prevenind sau corectând deficienţele fizice (echilibrul
funcţional între grupele musculare antagoniste controlat, dirijat de cãtre sistemul
nervos central;
- formarea şi educarca deprinderii de posturã, proces complex îndelungat, rezultat
al stimularii organismuiui cu mijloace specifice;
- formeazã o ţinutã specificã a execuţiei artistice în gimnasticã prin:
 executia corecta a bazelor generale ale miscarii (pozitii, miscari, directii,
axe);
 respectarea cerinţelor privind execuţia;
 regim de coordonare finã (expresivitate, eleganţã).

59
Noţiuni specifice
Exerciţiu fizic. Act motric repetat sistematic, care constituie mijlocul
principal de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, deci,
implicit, şi a gimnasticii. El îşi are originea în actul motric general al omului
– în mişcare –, realizat de acesta pentru întreţinerea vieţii şi care s-a
diversificat în timp, în structuri diferite, în funcţie de tehnică, sistematizare şi
efectul urmărit.
Termenul “exerciţiu” are, în gimnastică, două accepţiuni:
- act motric repetat sistematic, sinonim cu exerciţiul fizic;
- înlănţuirea mai multor elemente, care dau naştere unui exerciţiu ce
poate fi executat individual sau în grup, liber, cu obiecte portative sau la
aparate.
Exerciţiu liber. Înlănţuirea mai multor elemente, executată fără
obiecte sau aparate (cu braţele libere).
Exerciţiu liber ales. Înlănţuire de mişcări, concepută de gimnast, pe
baza anumitor cerinţe precizate de regulament, în vederea unui concurs.
Exerciţiu impus. Înlănţuire de elemente, concepută de forul
organizator al concursului (sau numai anumite elemente), pe care gimnastul
este obligat să le execute întocmai.
Element (tehnic). Mişcare cu structură unitară distinctă, componentă
a unui exerciţiu, care porneşte dintr-o poziţie iniţială şi se termină într-o
poziţie finală.
Procedeu (tehnic). Modalitatea concretă de efectuare a elementului
tehnic.
Legare. Execuţia neîntreruptă a două sau mai multe elemente cu
continuitate.
Combinaţie. Asamblarea mai multor elemente tehnice într-o anumită
ordine.

60
Compoziţie. Combinarea creatoare şi echilibrată a diferitelor
elemente tehnice din structura unui exerciţiu.

Denumirile mişcãrilor din gimnasticã prezintã un conţinut specific.


Ele se pot deosebi de denumirile folosite în terminologia medicalã. Pentru
evitarea confuziilor vom prezenta o scurtã descriere pentru fiecare mişcare în
parte.
Aplecarea este mişcarea de flexie a trunchiului pe picioare şi care
foloseste o singura articulaţie, celelalte rãmânând blocate. Are o amplitudine
de maxim 90°.
Mişcarea de îndoire se referã la aceeaşi mişcare de flexie a
trunchiului pe picoare dar cu o aplitudine ce depãşeşte 90°. Aceastã mişcare
solicitã un numãr mai mare de articulaţii.
Din perspectivã didacticã s-a realizat delimitarea celor douã mişcãri
dupã poziţia vertebrelor. La mişcarea aplecat acestea nu îşi modificã poziţia
una faţã de cealaltã.
Extensiaeste mişcarea de îndoire înapoi a trunchiului sau de aplecare
înapoi a capului.
Întinderea este mişcarea ce se traduce prin extensie la nivelul
segmentelor, opusa îndoirii sau prin îndreptare la nivelul trunchiului.
Ridicareaeste miscarea care se executa în sus.
Coborârea mişcarea opusã ridicãrii,se executa în jos.
Ducerea este o mişcare la acelaşi nivel cu planul articulaţiei în care
se produce.
Balansarea este o mişcare de legãnare sub formã de arc de cerc.
Arcuirea este acea mişcare de repetare dublã sau multiplãa unei
mişcãri.
Rotarea este o mişcare circularã în jurul unei articulaţii.

61
Rãsucirea este miscarea de rotare incompletã in ax longitudinal.
Înclinarea este o mişcare executatã cu întreg corpul. Are o
amplitudine acceptatã de legile fizicii de pânã la 15 grade şi se efectuatã într-
o singurã articulaţie (articulaţia gleznei).

5.2. Prescurtãri terminologice


Pentru a uşura scrierea termenilor de specialitate şi pentru ca ei să fie
înţeleşi în mod corect de cei interesaţi, terminologia gimnasticii foloseşte
anumite prescurtări.
Prescurtările se scriu cu literă mare, când este vorba de părţile corpului,
de poziţiile fundamentale, denumirea mişcării (acţiunea principală) şi
aparatele de gimnastică. Direcţia mişcării şi anumite modalităţi de execuţie
se scriu cu literă mică.

I. Părţile corpului
abdomen – Abd. cot – Ct.
antebraţ– Ab. creştet– Crt.
braţ– B. deget – Dg.
cap – C. faţă – F.
călcâie– Cc. frunte – Fr.
ceafă – Cf. gambă – Gb.
coapsă – Cps. genunchi– G.
corp– Cp. gât– Gt.
gleznă – Gl. şezută – şz.
mână – M. şold– ş.
palmă– Pl. talpă– Tp.
picior – P. trunchi– Tr.
piept– Pt. umăr– U.

62
pumn – Pm. vârf – V.
spate – Sp.

II. Poziţii fundamentale


aşezat – Aşez. pe genunchi– pe G.
atârnat – At. sprijin – Spr.
culcat – Cul. stând – St.

III. Denumirea mişcării


Alerg. – alergare Îndrept.– îndreptare
Arc. – arcuire Înclin. – înclinare
Aplec. – aplecare Întind. – întindere
Aprop. – apropiere Întoarc.– întoarcere
Arunc. – aruncare Legăn.– legănare
Bal. – balans Răsturn.– răsturnare
Căd. – cădere Răsuc.– răsucire
Căţ. – căţărare Rev.– revenire
Cob. – coborâre Ridic.– ridicare
Dep. – depărtare Rostog.– rostogolire
Deplas. – deplasare Rot.– rotare
Duc. – ducere Sărit.– săritură
Echil. – echilibru Subbal.– subbalansare
Fand. – fandare Urc.– urcare
Îndoi. – îndoire

IV. Aparate de gimnastică


Bnc.– Bancă In.– inele
Br.– bară Ld.– ladă

63
Cdr.– cadru Prl. – paralele
Cl. – cal Prl.inl.– paralele inegale
Cpr.– capră Sc.f.– scară fixă
Frg.– frânghie Tramb.– trambulină

V. Direcţia mişcării
înai.– înainte lat.– lateral
înap.– înapoi obl. – oblic
diag.– diagonal oriz.– orizontal
dr.– dreapta stg.– stânga
jos.– jos sus.– sus

VI. Alţi termeni


alt.– alternativ încr.– încrucişat
apl.– aplecat înd.– îndoit
apr.– apropiat răst.– răsturnat
ap.– apucat răs.– răsucit
dep.– depărtat spr.– sprijinit

5.3. Descrierea exerciţiilor


În descrierea unui exerciţiu, vom avea în vedere poziţia iniţială,
denumirea mişcăriişi poziţia finală.
a) Poziţia iniţială este poziţia din care începe mişcarea:
- poziţia iniţială se scrie la început cu literă mare şi poate fi din grupa
poziţiilor fundamentale sau o derivată a acestora;
- într-o legare sau combinaţie, poziţia iniţială se precizează doar la
început, în continuare, poziţia finală a unei mişcări constituie poziţia iniţială
pentru următoarea mişcare;

64
- dacă poziţia iniţială are o structură complexă, descrierea se face de la
punctele de reazem spre celelalte segmente. Exemplu: aşezat depărtat,
braţele sus, cap răsucit spre dreapta. Prescurtat: Aşez. dep., B. sus, C. răs.
spre dr. Sau: atârnat cu genunchii îndoiţi. Prescurtat: At. cu G. înd.
b) Denumirea mişcării este termenul principal din descriere şi este
legat de:
- partea sau părţile corpului care efectuează mişcarea;
- direcţia de deplasare a acestora. Exemplu: B. lat.;
- dacă mişcarea se efectuează cu un singur braţ, se trece cifra “1”
înainte, adică Ridic.1 B. lat.;
- alternarea se specifică astfel: Îndoit. altern. a Tr. lat.
Alte semne folosite în descrierea exerciţiului:
- după poziţia iniţială se pun două puncte (:);
- în succesiunea legărilor, mişcările se separă prin “şi” sau “ ;”;
- dacă exerciţiul este structurat pe numărătoare, timpii de execuţie se
precizează prin cifre, care se pun înaintea mişcării. Dacă mişcarea durează
mai mulţi timpi, se foloseşte liniuţa între cifre (1-4).
c) Poziţia finalã
- nu este obligatoriu de menţionat dacă nu se prejudiciază claritatea
descrierii
- se recomandă să fie precizată în cazurile când pot apărea confuzii

Exemple:
1. Descrierea unui exerciţiu la sol
P.1 – Stând depărtat cu mâinile pe şolduri.
1-2 – îndoirea trunchiului spre dreapta cu arcuire;
3-4 – aceeaşi spre stânga;
5 – răsucirea trunchiului spre stânga cu întinderea braţelor lateral;

65
6 – revenire;
7 – aceeaşi spre dreapta;
8 – revenire.
Descrierea se poate face şi pe orizontală, în aceeaşi ordine, despărţită
cu punct şi virgulă după fiecare mişcare.
Prescurtat: St. dep. M. pe S.;
1-2 – Îndoi. Tr. spre dr. cu Arc.;
3-4 – aceeaşi spre stg.;
5 – Răsuc. Tr. spre stg. cu Întind. B. lat.;
6 – Rev.;
7 – aceeaşi spre dr.;
8 – Rev.
2. Descrierea unui exerciţiu la aparate
Sprijin; balans peste cu dreptul în sprijin călare înainte; balans peste
înapoi cu dreptul în sprijin; roată înapoi; coborâre prin subbalansare.
Prescurtat: Spr.; Bal. peste cu dr. în Spr. căl. înai.; Bal. peste înap. cu
dr. în Spr.; Roată înap.; Cob. prin subbal.

5.4. Alcãtuirea desenelor. Utilizarea simbolurilor didactice


Pentru uşurarea înţelegerii mişcărilor, terminologia gimnasticii
foloseşte desenul liniar, însoţit de unele semne speciale. Prin aceste desene
redăm:
1. Reprezentarea solului pe care se află executantul, care se face cu o
linie orizontală, gimnastul fiind redat din faţă, din spate, sau din lateral.
Prezentarea din lateral, din poziţia stând depărtat, impune ca piciorul dinspre
desenator să treacă sub linia solului (figura 22 a).

66
2. Reprezentarea aparatelor se face, în majoritatea situaţiilor, din
lateral. Excepţie face calul cu mânere, care se reprezintă întotdeauna din
spate (figura 22b).
3. Proporţiile corpului. Capul este a 7-a parte a înălţimii întregului
corp, iar piciorul – jumătatea lui (figura 22c).

Figura 22 Desenarea corpului respectând proporţiile

4. Desenarea gimnastului se face din faţă, din lateral sau din spate (fig.
23 a, b, c).

Figura 23 Desenarea corpului din diverse poziţii

Capul gimnastului se desenează din faţă, din dreapta, din stânga, din
spate şi de sus (fig. 24 a, b, c, d, e).
67
Figura 24 Poziţii ale capului

Mâinile nu se desenează când sunt în poziţii normale, adică braţele


normal cu palmele în jos, braţele sus cu palmele înăuntru, braţele înainte cu
palmele înăuntru. În celelalte cazuri, poziţia mâinilor trebuie să fie
reprezentată, aşa cum se vede în desene.
Corpul gimnastului, văzut din faţă, din spate sau din lateral, se
reprezintă ca în figura 25.

5. Folosirea semnelor. Pentru redarea anumitor detalii ale unei mişcări,


s-au stabilit semne convenţionale, care completează desenul şi ne fac să-l
înţelegem mai bine:
- săgeata se foloseşte pentru precizarea direcţiei de deplasare (figura 25
a, b);
- cifră înaintea lui “x” arată numărul de repetări al mişcării; de
exemplu: “4x”;
- cifră deasupra unei linii frânte arată numărul de arcuiri şi se scrie
aproape de partea respectivă (figura 25c);
- semnul “+” ne indică faptul că mişcarea se execută şi în partea opusă.
În cazul exerciţiilor în perechi, ne arată schimbarea rolurilor (figura 25d);
cifra însoţită de o linie curbă punctată şi terminată cu o “căciulă” de
săgeată arată sensul unei schimbări de direcţie (întoarceri) şi mărimea în
grade (figura 25e);

68
Figura 25 Codificarea grafică a mişcărilor - exemple

6. Desenarea exerciţiilor. Folosirea desenelor în redarea unui exerciţiu


liber va trebui să ţină seama de:
- prezentarea poziţiei iniţiale în primul desen;
- desenele se fac în ordine cronologică, iar timpii respectivi se notează
sub linia solului şi sub figura respectivă;
- pentru uşurarea înţelegerii, se folosesc semnele speciale.
Prezentăm, în figura 27, desenarea unui exerciţiu liber.

Figura 26 Desenarea unui exerciţiu - exemplu

Desenele exerciţiilor la aparatele de gimnastică sportivă se fac


respectând următoarele cerinţe terminologice:
- aparatele se reprezintă din faţă sau din profil (figura 27);

69
Figura 27 Gimnast la aparate

- în cazul suprapunerilor unor părţi ale corpului cu aparatul, partea


acoperită (aparat sau corp) se desenează cu o linie întreruptă (figura 28).

Figura 28 Poziţii faţă de aparat

- la sărituri, fazele se desenează pe o singură siluetă a aparatului de


sărit (figura 29);

70
Figura 29 Desenarea unei sărituri pe diverse
momente cheie ale acesteia

- dacă este necesar, la săriturile cu sprijin se folosesc mai multe siluete


ale aparatelor de sărit; exemplu: săritură cu răsturnare înainte, cu corpul
îndoit, la cal în lungime cu sprijin pe capătul apropiat – Yamashita (figura
30).

Figura 30 Săritura Yamashita

Exerciţiile dedezvoltare fizică armonioasă, descrise terminologic şi


desenate, constituie o parte a proiectului de tehnologie didactică alcătuit de
fiecare cadru didactic.

5.5. Sistematizarea exerciţiilor


Dupã modul de execuţie
 libere
 cu partener
 cu obiecte portative
- uşoare

71
- îngreuiere
 cu/la aparate
- specifice gimnasticii de bazã
- specifice gimnasticii artistice
- nespecifice

Dupã influenţa asupra corpului şi segmentelor


 exerciţii de întindere:
Statice (menţineri) în poziţia de deschidere maximã
- pasive prin aplicarea unei forţe exterioare (greutate proprie, obiect,
aparate, partener);
- active prin efort propriu (realizarea unor poziţii maxime).
Dinamice:
- pasive cu partener sau cu greutate proprie;
- active - cu o faza: balansari, rotari, duceri;
- Cu doua sau mai multe faze: arcuiri.
Exerciţiile de întindere dezvoltã elasticitatea muscularã şi mobilitatea
articularã în funcţie de amplitudinea mişcãrii, durata menţinerilor unor
poziţii de maximã deschidere şi numar de repetãri mare.
 exerciţii de contracţie
- statice (dezvoltã tensiunea)
- dinamice (de învingere, de cedare )
(în regim de contracţie: concentric, excentric, pliometric)
Exerciţiile de contracţie tonificã grupele musculare, influenţeazã sau
dezvoltã forţa muscularãîn funcţie de gradul de încordare, mãrimea
rezistenţei sau numãrul de repetãri.
Aceste exerciţii se pot executa:
- cu greutatea proprie sau a segmentelor ca rezistenţã;

72
- cu îngreuire: greutãţi, obiecte, partener, aparate speciale.
 exerciţii de relaxare
Dezvolta capacitatea de relaxare in functie de raportul contracţie –
relaxare
Asigurã:
- creşterea amplitudinii mişcãrii şi odihna necesarã prelungirii
activitãţii o bunã oxigenare şi restabilire dupã efort.
- educã respiraţia, formeazã capacitatea de a respira corect şi legãtura
între respiraţie şi efort
Se executã prin exerciţii :
- de contrast: încordat - relaxat
- de relaxare - balansare, scuturare, cãdere degajatã a segmentelor, de
inerţie
- de respiraţie: inspiraţie pe nas, profundãî poziţii înalte sau cu
degajarea cutiei toracice, expiratie fortata pe gura in pozitii joase sau cu
presarea cutiei toracice
 exerciţii de educare şi control al respiraţiei

Dupã lungimea lanţurilor musculare/cinematice implicate


 exerciţii monoarticulare
 biarticulare
 multiarticulare

Dupã criteriul anatomic


 exerciţii pentru segmente
- pentru brate
- pentru trunchi
- pentru picioare

73
 exerciţii pentru principalele grupe musculare
- pentru abdomen
- pentru spate
- flexori, extensori pentru brate, picioare

Dupã modul de organizare a exersãrii


 individual
 pe perechi
 în grup (pe ateliere)
 frontal
 în circuit

Dupa pozitia corpului in timpul efectuarii exercitiilor


 exerciţii din poziţii înalte:
- stând, derivate;
- pozitii pe aparate sprijinit, atarnat combinat;
 exerciţii poziţii medii: pe genunchi, ghemuit, derivate;
 exerciţii pozitii joase: asezat, culcal, derivate ( se executa şi pe
aparate pentru lucrul D.F.A.).

Dupã gradul de complexitate


 simple: exerciţii simple executate succesiv, simetric şi care se
încadreazã în 4-8 timpi de executie
 asimetrice
 compuse: sunt folosite douã tipuri de exerciţii (dinamice şi/sau
statice)
 complexe

74
5.6. Aspecte metodice
Exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă sunt alese în funcţie de
scopul urmărit şi de influenţa pe care o au asupra organismului. Vom folosi
exerciţii analitice pentru un anumit segment, grupă musculară şi articulaţii,
atunci când urmărim în principal efecte morfologice. În această situaţie,
elementele de gradare le constituie modificarea poziţiilor şi mărirea
amplitudinii mişcărilor. Se recomandă ca, în primele exerciţii, să folosim
poziţii iniţiale uşoare, care nu pretind un efort deosebit şi asigură o bună
localizare. Treptat, acestea se vor schimba, se vor introduce arcuiri, se vor
modifica poziţiile segmentelor care participă la mişcare.
Atunci când ne interesează cu precădere influenţe fiziologice, vom
angrena în activitate mase musculare mari, elementele de gradare fiind
ritmul, numărul de repetări, alternarea efortului cu pauze etc. în această
situaţie, respiraţia este mai intensă.
Dacă urmărim pregătirea organismului pentru efortul din lecţie, adică
încălzirea generală, exerciţiile trebuie să se adreseze tuturor părţilor corpului,
angajând grupele musculare în mod variat, alternând efortul cu odihna,
mişcările de încordare cu cele de relaxare.
În cadrul unui complex de încălzire, în afară de exerciţiile de front şi
formaţii, intră – de obicei – 6 până la 10 exerciţii, într-o ordine anumită, care
se pot repeta, în funcţie de complexitatea lor. Aşa, de exemplu, exerciţiile în
4 timpi se vor repeta de mai multe ori decât cele în 8 timpi.
În timpul lucrului, se va urmări ca elevii să nu-ţi blocheze respiraţia,
ei vor fi obişnuiţi să-şi regleze, coordoneze ritmul respiraţiei cu ritmul
mişcărilor pe care le execută. După efectuarea săriturilor, se vor introduce
exerciţii de respiraţie.

75
Pentru a fi mai uşor de executat şi de reţinut, cu grupele de copii şi de
începători din clasele mici se lucrează din poziţii simetrice şi separat pentru
fiecare segment al corpului: cap, braţe, picioare, trunchi. Numai după ce
poziţiile şi mişcările simple se execută cu uşurinţă, fără încordare şi cu
precizie, se va trece la legări în combinaţii scurte şi la exerciţii simultane.
Învăţarea poziţiilor de bază se începe de la clasa I. Profesorul va denumi
poziţia, va demonstra mişcarea şi va lucra în acelaşi timp şi de aceeaşi parte
cu elevii. Se vor alege poziţiile stând depărtat, aşezat, depărtat sau cu
picioarele încrucişate şi altele care să asigure uşurinţa în execuţie şi să evite
atitudinile defectuoase. Se va ţine seama, în alegerea poziţiilor, de
următoarele aspecte:
 unele poziţii izolează sau fixează părţile corpului, care nu trebuie să
ia parte la mişcare; de exemplu, poziţiile stând depărtat sau sprijin călare –
fixează bazinul;
 unele poziţii schimbă forma şi suprafaţa de sprijin, mărind-o sau
micşorând-o, dând naştere unor poziţii avantajoase sau îngreunate; de
exemplu, poziţiile stând pe vârfuri, culcat, sprijin etc.;
 unele poziţii schimbă acţiunea greutăţii corpului şi măresc puterea de
contracţie musculară; de exemplu, diferitele poziţii de braţe întinse, poziţiile
picioarelor, mişcările de trunchi etc.
Pentru însuşirea corectă a poziţiilor şi mişcărilor simple, la clasele I-
IV este necesar ca mişcările să fie repetate în aceeaşi formă, neschimbate
mai mult timp, până la executarea lor cu uşurinţă, apoi se va trece la
îmbinarea lor în variante diferite şi la mişcări noi. începând cu clasa a V-a,
mişcările se vor îngreuna, atât în conţinut cât şi ca formă.
În acest scop:
 se vor introduce mişcări în direcţia opusă, de exemplu: balansul
braţului stâng spre dreapta şi a piciorului drept prin înainte spre stânga etc.;

76
 se vor introduce în mişcare anumite părţi ale corpului, sub forma unor
mişcări combinate de braţe, picioare, trunchi, de exemplu: ducerea braţelor
lateral, cu ducerea piciorului stâng lateral, apropierea piciorului şi aplecare
cu ducerea braţelor pe sol, revenire;
 se va mări numărul repetărilor şi viteza de execuţie;
 se vor introduce mişcări executate şi din alte poziţii fundamentale (pe
genunchi, culcat etc.);
 se vor folosi exerciţii cu partener;
 se vor introduce exerciţii din deplasare.
În lecţii, se va insista asupra poziţiei corecte a segmentelor corpului
în timpul exerciţiilor, formându-se în acest fel obişnuinţa ţinutei corecte.
Aceasta se realizează permanent, concomitent cu tonificarea musculaturii,
care asigură menţinerea corpului în poziţii corecte. Să nu uităm că, în
perioada de creştere, o sarcină de bază a educaţiei fizice şcolare este
formarea ţinutei corecte şi apoi menţinerea ei.
Indiferent în ce scop sunt efectuate, exerciţiile de dezvoltare fizică
armonioasă trebuie să fie corect executate, profesorului revenindu-i obligaţia
permanentă de a-şi corecta elevii atunci când este nevoie. Pentru a putea
realiza nestingherit acest lucru, este indicat să se folosească muzica în lecţie,
îndeosebi în verigile II şi III, la toate ciclurile de învăţământ.
Exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă sunt împărţite în timpi, 2-
4, 6, 8 etc., totdeauna cu soţ, ca şi frazele muzicale. Timpul de execuţie se
scrie sub poziţia iniţială; de exemplu: P.I. stând: 1. ridicarea B. lateral; 2.
ducerea B. sus cu îndoi. Tr. lat. ş.a.m.d.
Structurile sau complexele de exerciţii pentru prelucrarea analitică a
aparatului locomotor pot cuprinde mişcări de forţă, mobilitate şi relaxare, în
funcţie de obiectivele urmărite. La început, se execută cu amplitudine medie,
simple şi în tempo moderat, elemente care se vor modifica treptat.

77
Structurile sau complexele pot cuprinde exerciţii libere, la scara fixă,
la banca de gimnastică, cu diferite obiecte portative. Este important ca, de la
clasă la clasă şi de la un ciclu la altul, să se folosească o gamă cât mai
variată, posibilităţile fiind foarte multe.
Fie că foloseşte exerciţiile libere, cu partener, cu obiecte sau la
aparate, în toate situaţiile, profesorul trebuie să respecte o creştere treptată a
efortului şi o gradare a exerciţiilor pe care le predă. Alternarea judicioasă a
exerciţiilor în raport cu acţiunea lor trebuie să asigure angrenarea în
activitate a tuturor grupelor musculare şi segmentelor corpului, într-o
succesiune logică din punct de vedere al efortului. Numai în felul acesta vom
reuşi ca exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă să-şi realizeze sarcinile ce
le revin.

78
CAPITOLUL VI
EXERCIŢII ANALITICE SPECIALE

6.1. Aspecte metodice


6.2.Rol. Caracteristici. Clasificare
6.2.1. Exerciţii cu partener
6.2.2. Exerciţii cu obiecte portative uşoare
6.2.3. Exerciţii cu obiecte portative cu îngreuiere
6.2.4. Exerciţii la banca de gimnastică
6.2.5. Exerciţii la scară fixă
6.2.6. Exerciţii cu învingerea rezistenţei obiectelor elastice
6.2.7. Exerciţii la aparate speciale

6.1. Aspecte metodice


Predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală constituie o
activitate complexă pentru profesor şi cuprinde mai multe acţiuni:
1. Transmiterea informaţiei prin explicaţie şi demonstraţie; explicaţia
trebuie să fie scurtă, clară, utilizând terminologia corectă, tonul vocii să fie
plăcut, mobilizator, iar prin demonstraţia realizată în oglindă să se formeze
imaginea clară a exerciţiului. În funcţie denivelul colectivului, explicaţia şi
demonstraţia exerciţiilor se poate desfăşura simultan sau succesiv. În
predarea acestor exerciţii, se foloseşte metoda fragmentat-imitativă, ce
combină eficient explicaţia cu demonstraţia, descrierea exerciţiilor trebuie să
cuprindă poziţia iniţială, descrierea mişcării, segmentul, direcţia şi poziţia
finală.
2. Exersarea şi conducerea exersării se realizează prin numărătoare,
bătăi din palme, semnale sonore sau prin muzică.
Exersarea se poate desfăşura prin mai multe modalităţi:
− exersare frontală dirijată de profesor;
− exersare individuală după indicaţia profesorului

79
− exersare după înregistrări pe casete video.
3. Observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi
corectarea greşelilor.
Profesorul observă greşelile executanţilor, făcând corectările necesare
prin observaţii generale sau particulare. Acest lucru este greu de realizat în
timpul conducerii execuţiei, presupunând o experienţă şi un simţ al ritmului
deosebit din partea profesorului. Pentru înlăturarea monotoniei în exersare,
se recomandă folosirea variată a formaţiilor de lucru, precum şi schimbarea
direcţiei de orientare prin întoarceri (la stânga, la dreapta, jumătate-stânga,
jumătate-dreapta).

Cerinţe metodice de elaborare a complexelor de exerciţii de


dezvoltare fizică generală
Pentru atingerea obiectivelor ce revin exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală, este necesar să fie respectate anumite cerinţe metodice:
• programul va cuprinde 10-12 exerciţii;
• exerciţiile se execută în 4 sau 8 timpi, în funcţie de complexitate, cu
numărătoare sau cu acompaniament muzical;
• exerciţiile în program vor fi structurate prin angrenarea segmentelor
corpului, într-o succesiune logică (de sus în jos), începând cu prelucrarea
grupelor musculare ale gâtului şi braţelor, apoi ale trunchiului şi, în final, cu
cele ale membrelor inferioare, simultan cu prelucrarea articulaţiilor scapulo-
humerală, coloana vertebrală, articulaţia coxofemurală;
• creşterea gradată a efortului prin folosirea la început a exerciţiilor
simple, accesibile, cu amplitudine moderată şi viteză redusă, apoi să se
urmărească creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor ;
• exerciţiile se aleg în funcţie de nivelul de pregătire, sex şi vârstă ale
executanţilor;

80
• obligativitatea folosirii a 3-4 exerciţii pentru prevenirea instalării
deficienţelor fizice;
• exerciţiile vor urmări realizarea parametrilor bazelor generale ale
mişcărilor: direcţie precisă, amplitudine maximă, ritm şi tempou
corespunzător, grad de încordare optim, expresivitate, execuţie corectă
specifică gimnasticii;
• obligativitatea lucrului simetric;
• continuitate în aplicarea complexelor de exerciţii prin exersarea lor
pe parcursul a 6-8 lecţii.

6.2. Rol. Caracteristici. Clasificare

6.2.1. Exerciţii cu partener


Caracteristici Exerciţile cu partener sunt mijloace de mare eficienţă
şi contribuie în mod substanţial la dezvoltarea fizică generală. Ele se
caracterizează prin următoarele aspecte:
- exerciţiile cu partener au un pronunţat rol educativ şi formativ,
- stimulează colaborarea şi ajutorul reciproc prin specificul activităţii
- induce un spirit de întrecere directă, stimulând competiţia,
- se adresează dezvoltării forţei prin exerciţiile efectuate cu rezistenţa
partanerului,
- dezvoltă mobilitatea prin mărirea amplitudinii mişcării de către
partener, menţineri (ex. pasive)
- contribuie la coordonarea mişcărilor în funcţie de partener, de
situaţie,
- exerciţiile cu partener au o eficienţă crescută, cu posibilitatea dozării
precise a efortului

81
- sunt mijloace atractive, ce stârnesc interesul pentru activitate prin
caracterul emulativ

Rolul partenerului
- rol de sprijin pentru diferite mişcări, de suport
- rol de a doza efortul prin acţiunile de uşurare – îngreunare prin
opunerea unei rezistenţe variabile,
- rol de amplifică amplitudinea mişcărilor cu influenţă asupra
dezvoltării mobilităţii articulare şi elasticităţii musculare,
- rol de a menţine unele poziţii de mare amplitudine

Clasificare
– exerciţii libere – cu partener
– în trei
– exerciţii cu obiecte portative – exerciţii cu partener cu minge
– exerciţii cu partener cu baston
– exerciţii la, cu pe aparate – exerciţii cu partener la scară fixă, la bancă,
cu bancă

Exemple
Exerciţii pentru membrele superioare şi centura scapulo-humerală
1. Pas fandat, faţă-n faţă, palmă-n palmă sprijinit: împingeri, cu
opunerea rezistenţei de către partener.
2. Pas fandat, faţă-n faţă, palmă-n palmă apucat: trageri, cu opunerea
rezistenţei de către partener.
3. Culcat pe o bancă, baţele lateral: apropierea braţelor dinaintea
pieptului prin învingerea rezistenţei opusă de partener.

82
4. Stând faţă-n faţă, baraţele înainte jos: ridicarea braţelor prin
învingerea rezistenţei opusă de partener.
Exerciţii pentru spate
1. Pe genunchi, cu braţele la spate palmă-n palmă apucat; partenerul
fixează gleznele executantului: aplecarea trunchiului, revenire.
2. Culcat facial, braţele îndoite la piept; patenerul fixează picioarele
executantului: extesia trunchiului cu răsucire alternativă, cu întinderea
braţelor în sensul răsucirii.
3. Culcat facial; partenerul este în poziţia pe genunchi călare cu faţa
spre picioarele executantului, cu mâinile sprijinite pe partea posterioară a
copaselor: ridicarea alternativă a picioarelor cu învingerea rezistenţei opusă
de partener.
4. Culcat facial; partenerul este în poziţia pe genunchi călare cu faţa
spre picioarele executantului, cu mâinile sprijinite pe partea posterioară a
copaselor: ridicarea simultană a picioarelor cu învingerea rezistenţei opusă
de partener.

Exerciţii pentru peretele abdominal


1. Culcat, picioarele jumătate îndoite pe trunchi, mâinile apucă
picioarele partenerului aflat în stând la capul executantului: partenerul
împinge picioarele executantului prin înainte spre sol iar acesta coboară
picioarele cu opunerea rezistenţei, revenire.
2. Culcat, picioarele jumătate îndoite pe trunchi, mâinile apucă
picioarele partenerului aflat în stând la capul executantului: partenerul
împinge picioarele executantului prin lateral spre sol iar acesta coboară
picioarele cu opunerea rezistenţei, revenire.

83
3. Partenerul culcat, cu picioarele îndoite şi sprijinite pe sol;
executantul este aşezat pe genunchii partenerului, braţele încrucişate la piept:
coborârea trunchiului, revenire.
4. Culcat, cu picioarele îndoite şi sprijinite pe sol, braţele înainte cu
palmele apropiate; partenerul fixează picioarele executantului şi are braţele
lateral: ridicarea trunchiului cu răsucire, cu ducerea palmelor alternativ la
una dintre mâinile partenerului.

Exerciţii pentru membrele inferioare


1. Culcat cu susţinerea partenerului pe tălpi: îndoirea picioarelor,
revenire
2. Culcat facial; partenerul în poziţia pe genunchi călare peste
executant şi cu spatele spre înainte, cu mâinile sprijinite pe picioarele
executantului: ridicarea alternativă a picioarelor, cu învingerea rezistenţei
opusă de partener.
3. Culcat facial; partenerul în poziţia pe genunchi călare peste
executant şi cu spatele spre înainte, cu mâinile apucate de gleznele
executantului: flexia alternativă a gambelor pe coapse, cu învingerea
rezistenţei opusă de partener.
4. Stând spate în spate, de coate apucat: genuflexiuni.

6.2.2. Exerciţii cu obiecte portative uşoare


(baston, minge, disc, obiecte de forme şi mãrimi diferite)

Caracteristici
- exerciţiile cu obiecte portative dezvoltă coordonarea şi îndemânarea;
- creşte eficienţa stimulării prin contribuţia obiectului;

84
- ridică starea emoţională;
- localizează precis mişcarea;
- dezvoltă deprinderi de mânuire şi transfer în activitatea zilnică;
- pot doza influenţa prin variaţia greutăţii şi mărimii obiectului;
- corecteză deficienţe fizice şi previne instalarea unor atitudini
vicioase;
- formează o ţinută corectă a corpului;
- dezvoltă mobilitatea şi elasticitatea musculară stimulând deschiderile
ample datorită inerţiei obiectului;
- tonifică şi influenşează nivelul de forţă musculară segmentară prin
mărimea încărcăturii şi numărul de repetări.

Rolul obiectului
- îngreunează sau uşurează deci dozează influenţa;
- localizează prin fixarea unor poziţii ale segmentelor sau părţi ale
corpului;
- dezvoltă deprinderi de mânuire.

Indicaţii metodice
- familiarizare treptată cu obiectul, privind prizele, apucările, poziţii,
modalităţi de lucru;
- menţinerea permanentă a caracterului corectiv, preventiv, cu accent
pe carectarea permanentă a poziţiilor şi mişcărilor incorecte, formarea ţinutei
corecte;
- organizarea spaţilor de lucru, exerciţiile cu obiecte necesitţnd spaţii
largi pentru execuţie şi prevenirea accidentelor.

85
6.2.3. Exerciţii cu obiecte portative cu îngreuiere
- tradiţionale:discuri, gantere, bare olimpice;
- speciale/adaptate: mingi medicinale, saci umpluţi cu diverse
materiale, manşoane cu îngreuiere (nisip, plumb etc);
- artizanale: sticle umplute;
- naturale: buşteni, pietre.

Pentru a stimula creşterea indicilor funcţionali şi morfologici, pentru


a mări capacitatea generală de efort a organismului şi pentru a asigura astfel
fondul energetic al performanţei, în fiecare disciplină sportivă sau activitate
fizicã umanã se pot folosiacest tip de mijloace.
Utilizarea acestor exerciţii se folosesc în combinaţie cu cele de
stretching. Mijloacele specifice acestei metode auun rol deosebit atât în
partea de început a şedinţelor – de încălzire a musculaturii şi de pregătire a
acesteia pentru efortul intens din antrenament, cât şi la finalul şedinţelor, la
partea de încheiere – destinderea, detensionarea şi relaxarea muşchilor.

Obiectele portative cu îngreuiere ce pot fi folosite în lecţie sunt:


- gantere;

- mingi medicinale;

86
- baston din lemn, metal, plastic sau materiale compozite;

- saci umpluţi cu nisip sau cu alte materiale;

- manşoane cu îngreuiere;

- discuri;

87
- bare neolimpice;

- diverse obiecte portative.

Exerciţiile cu obiecte portative cu îngreuiere se caracterizează prin


efortul evident care în final contribuie la dezvoltarea forţei, comparativ cu
cele fără obiect. Această categorie de exerciţii alcătuiesc o grupă aparte ele
fiind de diverse tipuri şi complexităţi, date atât de mişcările corporale, cât şi
de mânuirea obiectelor.
Obiectele ajutătoare pot fi de forme, dimensiuni şi greutăţi variate: spre
exemplu ganterele nu trebuie să depăşească 2 kg/unitate. Acestea sunt
obiecte uşoare dar şi semigrele, iar cu ajutorul lor se vor concepe şi utiliza
programe complexe de solicitare neuromuscularã.

6.2.4. Exerciţii la banca de gimnastică


Banca de gimnastică oferă posibilităţi variate de folosire, fiind un
aparat multifuncţional de origine suedeză, care permite executarea, atât a
mişcărilor cu caracter de forţă, cât şi a celor cu caracter de mobilitate.

88
Exerciţiile executate cu şi la banca de gimnastică prezintă o mare
diversitate, fiind accesibile tuturor colectivelor de elevi. Banca poate fi
folosită ca aparat de sprijin pentru segmentele corpului, ca suport de
îngreuiere, ca mijloc ajutător pentru sărituri, căţărări, exerciţii de echilibru şi
transport, ca mijloc pentru organizarea parcursurilor aplicative.

Caracteristici
- banca de gimnastică are o alcătuire simplă dar multifuncţională;
- oferă loc de aşezare pentru efectuarea unor exerciţii localizate pentru
partea superioară a corpului;
- poate reprezenta suport, punct de sprijin pentru efectuarea unor
exerciţii din poziţii de sprijijn mixt;
- poate constitui element de îngreuiere pentru exerciţii efectuate în
grup sau cu partener cu banca de gimnastică;
- poate constitui componentă a unor instalaţii improvizate pentru
căţărări, sărituri sau aparate combinate;
- se poate utiliza, orizontal vertical sau oblic, aşezată normal sau invers
cu partea îngustă în sus pentru dozarea exerciţiilor de echilibru;
- se poate folosi pe sol, cu un cap ridicat sprijinit pe scară fixă sau alte
aparate, sau la înălţime pe două aparate sau pe un aparat şi scară fixă;
- se poate folosi ca treaptă sau suprapuse ca obstacol în parcursurile
aplicative;
- exerciţiile cu bancă de gimnastică dezvoltă forţa, mobilitatea şi
coordonarea.

Sistematizare
Dupã poziţia faţã de bancã:
- cu faţa;

89
- cu spatele;
- cu umãrul;
- la capãt;
- la mijloc;
- zone marcate;
- longitudinal şi/sau transversal.

Dupã modul de folosire al bãncii:


- la banca de gimnastică
- pe banca de gimnastică
- cu banca de gimnastică
- peste banca de gimnastică
- printre băncile de gimnastică

Dupã specificul exerciţiilor:


- exerciţii pentru prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului
locomotor, folosind exerciţii individuale, cu partener, în grup, exerciţii cu
îngreuiere (mingi medicinale, bastoane, greutăţi);
- exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative:
mers, alergare, sărituri, căţărare, târâre, transport, şi parcursuri aplicative.

Indicaţii metodice
- să se asigure o gradare treptată şi o alternare a solicitărilor, pe grupe
musculare, pe poziţii de lucru;
- să se asigure ţinuta corporală corectă a corpului în timpul desfăşurării
exerciţiilor cu banca de gimnastică;
- să se asigure o alternanţă a lucrului individual, pe perechi şi în grup;

90
- exerciţiile cu banca de gimnastică necesită o bună organizare şi
verificare atentă a acestora pentru a nu prezenta defecţiuni care pot produce
accidentări.

6.2.5. Exerciţiila scară fixă


Prezentare generalã
Exerciţiile la scară fixă, prin varietatea lor, prin posibilităţile mari de
dozare a efortului şi de alternare a poziţiilor de lucru, au un efect fiziologic
deosebit asupra organismului. Ele pot fi executate din stând, aşezat, culcat,
atârnat, sprijinit, permiţând executarea lor cu amplitudine mare, realizând o
localizare şi izolare bună a articulaţiilor. Eficiente pentru corectarea
deficienţelor sunt exerciţiile execute din atârnat, în combinaţie cu alte
aparate: banca de gimnastică, lada, capra, bârna şi oferă posibilităţi
nelimitate de organizare a parcursurilor aplicative.

Caracteristici
- asigură o bună alternare a poziţiilor de lucru;
- scara fixă este singurul aparat din gimnastica de bază la care se poate
utiliza poziţia atârnat deci se recomandă utilizarea cât mai frecventă a acestei
poziţii;
- localizează selectiv acţiunea segmentelor prin fixarea unor parţi ale
corpului;
- oferă puncte de sprijin la diferite înălţimi şi suport de căţărare sau
sprijijn pentru picioare permiţând gradarea amplitudinii exerciţiilor executate
la scara fixă;
- corectează deficienţe fizice, previne instalarea unor atitudini vicioase,
contribuie la formarea unei ţinute corecte;

91
- se poate combina uşor cu alte aparate bancă, ladă, capră, oferind
posibilitatea amenajării unor parcursuri aplicative.

Sistematizare
Exerciţiile la scară fixă sunt sistematizate astfel:
- exerciţii individuale;
- exerciţii în perechi;
- exerciţii combinate cu folosirea altor aparate şi obiecte portative.

Indicaţii metodice
- exerciţiile la scara fixă să angreneze un număr cât mai mare de grupe
musculare;
- să alterneze exerciţiile cu caracter de forţă cu cele de întindere şi
relaxare;
- exerciţiile de mobilitate se fac prin gradarea înălţimii punctului de
apucare şi a amplitudinii mişcării, alternând mişcările de balans cu cele de
menţinere a unor poziţii de deschidere amplă şi menţinere.

Cerinţe metodice privind predarea exerciţiilor la scara fixă


În alcătuirea complexelor de exerciţii fizice trebuie să se ţină seama
de:
- creşterea gradată a efortului, prin angrenarea succesivă a tuturor
segmentelor corpului şi a grupelor musculare în efort;
- folosirea exerciţiilor cu caracter dinamic şi static;
- exerciţiile de forţă să alterneze cu exerciţiile de mobilitate activă sau
pasivă şi de relaxare;

92
- în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, trebuie precizată
modalitatea de coborâre (din şipcă în şipcă, fără săritură), pentru a evita
accidentările;
- poziţia profesorului în timpul exersării trebuie să-i permită
supravegherea întregului colectiv, precum şi posibilitatea de a face
corectările necesare.

6.2.6. Exerciţii cu învingerea rezistenţei obiectelor elastice


(corzi elastice, benzi elastice, extensoare)

Exerciţii cu corzi elastice


Prezentare generală
Acest tip de exerciţii poate exploata o paletã foarte largã a exerciţiilor
analitice specifice gimnasticii de bază. Scopul utilizării lor este unul
multiplu: diversificarea volumului de exerciţii şi implicit creşterea
posibilităţilor de personalizare a programelor de lucru după posibilităţile şi
nevoile indivizilor; completarea bagajului de mijloace folosite în lecţia de
fitness; exploatarea maximală a posibilităţilor de utilizarea a obiectelor ce
prezintă astfel de caracteristici şi crearea unor noi direcţii de completare şi
dezvoltare a formelor de practicare a fitness-ului muscular.
Datorită diversităţii foarte mari, de-a lungul anilor, aceste exerciţii au
fost cunoscute sub denumiri diferite, ca: exerciţii de dezvoltare fizică
armonioasă, exerciţii de pregătire fizică, exerciţii pentru prelucrarea
analitică şi selectivăa aparatului locomotor, exerciţii analitice etc.
Toate aceste denumiri ne demonstrează caracterul larg şi
aplicabilitatea foarte variată a acestor exerciţii.
Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât procesul de creştere, cât şi
de dezvoltare.

93
Creşterea reprezintă un proces de amplificare şi acumulare
cantitativă, de sporire în greutate, volum, diametru, lungime etc.
Dezvoltarea presupune adaptarea şi perfecţionarea calitativă a tuturor
sistemelor şi organelor, de îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora.

Caracteristici structurale
- corzile elastice reprezintă un tip de obiect portativ alcătuit din două
mânere de diferite forme şi dimensiuni şi una sau mai multe corzi elastice cu
grade diferite de rezistenţă.

Figura 31 Tipuri de corzi elastice

- sunt confecţionate dintr-un material elastic ce oferă o rezistenţă


progresivă de diverse intensităţi;
- poate avea diverse dimensiuni de la 100 cm la 120 cm;
- exerciţiile sunt considerate relativ uşoare, dar foarte eficiente mai ales
la formarea ţinutei;
- utilizarea corzilor elastice favorizează localizarea precisă a efectului la
nivelul segmentelor şi articulaţiilor;
- exerciţiile pot fi executate de pe loc, din toate poziţiile fundamentale şi
derivatele acestora, sau din deplasare (mers, alergare,sărituri);
- manevrarea corectă a corzilor elastice presupune cunoaşterea poziţiilor
acestora faţă de corp şi a prizelor.
94
Aceste corzi pot avea diferite accesorii. Dintre cele mai folosite sunt:
- cârligele, care ajută la fixarea corzilor în diferite poziţii la aparate
specifice sau nespecifice;
- mânere mobile utilizate la fixarea cu diverse părţi ale corpului;
- mănuşi pentru protejarea palmelor.

Caracteristicile exerciţiilor cu corzi elastice:


1. Sunt mişcări construite, de o foarte mare varietate, atât din punct de
vedere al influenţei, cât şi din punct de vedere al formei de execuţie.
2. Fiind exerciţii create, posibilitatea de a modifica structura mişcărilor
şi a particularităţilor efortului solicitat sunt nelimitate.
3. Exerciţiile cu benzi elastice sunt analitice, executate cu diferite
segmente ale corpului, în planuri, axe şi poziţii diferite.
4. Fiind mişcări analitice, influenţează selectiv capacitatea de
contracţie şi relaxare a fiecărui lanţ muscular în parte, măresc mobilitatea
articulaţiilor, supleţea şi elasticitatea musculaturii segmentelor.
5. Ele dezvoltă o serie de aptitudini psiho-motrice, cum sunt:
coordonarea în regim de rezistenţă, coordonarea multiarticulară, orientarea
spaţială şi de timp, etc.
6. Solicitând concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie, memoria
motrică, simţul disciplinei şi ordinii, influenţează în mod favorabil latura
psihică a executantului.
7. Permit gradarea precisă a efortului, atât din punct de vedere al
volumului, cât şi al complexităţii.

Funcţiile exerciţiilor cu corzi elastice


Exerciţiile cu corzi elastice contribuie la:

95
- formarea bazelor generale ale mişcărilor (direcţia, ritmul, tempoul,
durata, amplitudinea, traiectoria, etc.)
- asigurarea dezvoltării fizice armonioase;
- pregătirea organismului în vederea efectuării unor eforturi;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
- ameliorarea indicilor privind tonusul muscular;
- formarea şi menţinerea reflexului de postură (ţinută corectă a corpului);
- prevenirea efectelor negative ale inactivităţii;
- corectarea deficienţelor fizice;
- recuperare în kinetoterapie;
- învăţarea deprinderilor motrice (funcţia metodică).

Clasificarea exerciţiilor cu corzi elastice


Literatura de specialitate prezintă mai multe criterii, în scop didactic.
Cele mai cunoscute criterii sunt:
1. Criteriul formei de practicare
- exerciţii individuale;
- exerciţii cu partener (în perechi şi grup);
- exerciţii cu corzi elastice la aparate specifice şi nespecifice.
2. Criteriul influenţei asupra organismului
- exerciţii care stimulează tonicitatea şi troficitatea musculaturii;
- exerciţiipentru dezvoltarea analitică a musculaturii segmentelor;
- exerciţii pentru îmbunătăţirea funcţiei vitale;
- exerciţii care formează ţinuta corectă prin întărirea reflexului de
postură.
3. După complexitatea mişcărilor efectuate
- exerciţii simple;
- exerciţii compuse;

96
- exerciţii complexe.
4. Criteriul anatomic
- exerciţii pentru cap şi gât;
- exerciţii pentru braţe şi centura scapulo- humerală;
- exerciţii pentru trunchi (abdomen, spate, părţi laterale);
- exerciţii pentru membrele inferioare.
5. Criteriul activităţii musculare
- exerciţii pentru dezvoltarea forţei musculare;
- exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii
articulare;
- exerciţii cu caracter de relaxare.

Poziţiile corzii:
- la orizontală;
- la verticală;
- în poziţia înclinată (oblică).

Apucări:
- cu două mâini;
- cu o mână;
- de capete;
- de un capăt;
- de mijloc;
- cu o mână de un capăt cu cealaltă de mijloc

Prize:
- de sus;
- de jos;

97
- priză neutră;
- priză mixtă;
- priză largă;
- priză îngustă;

6.2.7. Exerciţii la aparate speciale

Helcometru
Este un aparat complex utilizat pe scară largă pentru dezvoltarea
selectiva a fortei principalelor grupe musculare prin exerciţii specifice.
Helcometrul este alcătuit dintr- un cadru vertical pe care gliseaza greutati
variabile actionate prin intermediul unor cabluri metalice trecute prin unul
sau mai multi scripeti. De remarcat ca solicitarea încărcăturii acţionează pe
intreaga traiectorie a miscarii si se poate grada précis prin adăugare sau
scoatere de greutăţi.

Figura 32 Tipuri de helcometre

Scripeţi
Alcatuirea aparatului este simplă, acesta fiind format din 1-2 scripeti
prevazuti cu cirlig de prindere de scara fixa, inele, gard, prin care se trece o
fringhie prevăzută cu mânere de prindere la capete, putându-se astfel executa
tractiuni alternative, sau simultane, individual sau pe perechi. La scripeţi se

98
pot lucra foarte bine o serie de exerciţii de anteducţie si retroducţie penturu
braţe, din diferite poziţii de stând, aşezat sau culcat.

Caruciorul mobil montat pe banca de gimnasticã


Aparatul este alcatuit din trei parti:
 o banca de gimnastica prevazuta cu un dispozitiv de oprire,
dispozitiv de prindere pe scara fixă si suprafata de rulare plană;
 un carucior din lemn de 1,50 m, cu roti metalice;
 o fringhie de 4-6 m,prevazuta cu minere la capete.

Dozarea exerciţiilor se face prin modificarea înclinării bãncii de


gimnastică care este reglabilã, uşurând sau îngreunând execuţia. Aparatul
este astfel alcătuit încât permite efectuarea unor exerciţii din poziţiile aşezat
cu faţa sau cu spatele la scara fixă, culcat înainte sau înapoi cu capul spre
scara fixă sau invers, dezvoltând selectiv forţa btaţelor şi umerilor prin
mişcări de ridicare, coborâre a braţelor, de ducere a braţelor lateral şi
revenire cu îngreunare greutatea propriului corp, descopusă pe planul înclinat
reglabil.

Banca curbatã
Alcatuire: banca curbată este o suprafată de sprijin de forma curba,
convexa cu un support plat pentru asezare pe sol, sau prevăzută cu mânere
pentru prindere la scara fixă. Exercitiile actioneaza in special asupra
musculaturii abdomenului si spatelui in conditii de crestere a gradului de
deschidere a coloanei vertebrale.

99
Figura 33 Tipuri de bănci curbate

100
CAPITOLUL VII
EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE

7.1. Prezentare generalã


7.2. Sistematizare
7.3. Parcursuri şi trasee

7.1. Prezentare generalã


Se folosesc pentru perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi
utilitar-aplicative pe care omul le învaţă în practica vieţii şi le completează şi
desăvârşeşte în proces special organizat, în cadrul “învăţării motrice”.
Exercitiile aplicative sunt mijloace ale gimnasticii de baza cu caracter
natural,utilitar, cu mare aplicativitate în viaţã şi muncã.

Gimnastica a luat din activitatea cotidiană a omului toată gama


acestor exerciţii şi dându-le diferite forme, le foloseşte într-o paletă foarte
largă atât în lecţiile de gimnastică de bază, de gimnastică sportivă, în excursii
şi în lecţiile de educaţie fizică din toate ciclurile de învăţământ, fiind
prezente cu o pondere însemnată în programele analitice. Ele se predau ca
teme de lecţii şi prezintă avantajul lucrului cu întreaga grupă (în majoritatea
cazurilor), ceea ce măreşte densitatea lecţiei.
„Prin exerciţiile aplicative sau exerciţiile pentru formarea
deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative, înţelegem acele categorii
de exerciţii, cu caracter natural şi utilitar, care au o largă întrebuinţare în
activitatea de toate zilele”16.

Scopul exerciţiilor aplicative îl constitue rezolvarea unor activitati cu


caracter motric, cu accent pe eficienta. Exerciţiile aplicative sunt mişcări care

16
Băiaşu, N., Gh., 1984, p. 89.
101
angrenează în efort toate grupele musculare contribuind la dezvoltarea fizică
generală şi multilaterală.

Caracteristici
- sunt mişcări naturale ale omului şi apariţia lor se confundă cu însăşi
apariţia speciei umane;
- încă din primele luni copilul execută diferite mişcări naturale cum
sunt: rularea laterală, târârea, se dedică prin căţărare, aruncă obiectele din
mână, îşi exprimă bucuria prin sărituri de pe loc, etc.;
- aceste mişcări, de regulă, angrenează în efort un număr mare de
grupe musculare contribuind la dezvoltarea fizică generală şi multilaterală;
- exerciţiile aplicative contribuie la dezvoltarea capacităţii de mişcare
necesare vieţii cotidiene, adaptarea ei la condiţiile mereu schimbătoare ale
activităţii omului;
- ele constituie premiza de bază a mişcărilor mai complicate din
diferite ramuri sportive, contribuind la formarea unor deprinderi specifice
unor ramuri sportive (caracter introductiv, pretehnic) şi practicate in aer liber
maresc gradul de eficienta prin rezolvarea laturii igienice;
- exerciţiile aplicative contribie la formarea unor deprinderi motrice de
baza şi cu caracter aplicativ cu o influenta multilaterala asupra
organismului,dezvoltind calitatile motrice de baza (forţa ,viteza,indeminare,
rezistenţă);
- dezvoltă şi o serie de calităţi psihice cum sunt: curajul, atenţia,
spiritul de întrecere, sentimente colective, creativitatea, etc.;
- toate aceste exerciţii pot fi aplicate sub formă de întrecere ( sub formă
distractivă ), în sală, aer liber în timpul programului şcolar sau cu ocazia
unor activităţi extracurriculare (excursii, drumeţii, turism etc.);

102
- în lecţie de educaţie fizică cu aceste exerciţii ne vom întâlni în toate
verigile lecţiei.

Prin aceste exerciţii, gimnastica întreţine o legătură permanentă cu


viaţa omului, lărgindu-şi caracterul formativ.

7.2. Sistematizare

7.2.1. Nespecifice
7.2.1.1.Mersul
Caracteristici
- este o mişcare ciclică, care angrenează în efort în special trenul
inferior;
- crează condiţii favorabile pentru stimularea activităţii sistemului
cardio-vascular, respirator şi proceselor metabolice;
- în timpul mersului greutatea corpului alternează de pe un picior pe
celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent;
- însuşirea mersului estetic şi economic trebuie să constituie un
obiectiv important al educaţiei fizice şcolare;
- în primele două verigi a lecţiei, variantele de mers se folosesc în
scopul încălzirii, în penultima verigă se utilizează pentru liniştirea
organismului, iar în celelalte verigi cu precădere pentru dezvoltarea
calităţilor motrice;
- mersul se poate executa de pe loc sau din deplasare.
Variante de mers:
- mers obişnuit;
- mersul gimnastic,
- mers cu schimbarea pasului;

103
- mers pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă sau externă a labei
piciorului,
- mers fandat cu diferite mişcări de braţe;
- mers cu paşi încrucişaţi;
- mers lateral cu paşi adăugaţi;
- mers cu genunchii ridicaţi;
- mers cu balansarea picioarelor înainte, lateral sau înapoi;
- mers cu întoarceri succesive spre stânga sau spre dreapta,
- mers cu păşire peste sau pe obstacole, pe plan înclinat;
- mers pentru dezvoltarea simţului ritmului.

Exemple: 1-4. mers pe vârfuri, braţele sus;


5-8. mers ghemuit, braţele lateral sau
1-4. mers pe călcâie, mâini la ceafă;
5-8. mers cu paşi foarte mari.

7.2.1.2. Alergarea
Caractersitici
- constituie un mijloc de deplasare mai rapid decât mersul;
- este un mijloc important de antrenare (angrenare) a aparatelor
respirator şi circulator;
- alergarea constituie cel mai important mijloc pentru dezvoltarea
vitezei şi rezistenţei;
- ea este prezentă în fiecare verigă a lecţiei;
- efortul poate fi dozat prin: modificarea procedeului de deplasare;
schimbarea vitezei de deplasare, modificarea distanţei de parcurs, etc.

104
Variante de alergare:
- alergare pe loc cu tempouri diferite;
- alergare pe loc cu genunchii sus;
- alergare pe loc cu pendularea gambei înapoi;
- alergare obişnuită;
- alergare cu genunchii sus;
- alergare laterală cu paşi adăugaţi;
- alergare laterală cu paşi încrucişaţi;
- alergare cu pendularea picioarelor întinse înainte, înapoi;
- alergare cu spatele spre direcţie;
- cu executarea unor sarcini motrice suplimentare
- alergare cu întoarcere de 360° spre stânga şi spre dreapta;
- alergare pe plan înclinat;
- alergare printre obstacole;
- alergare cu păşire pe obstacole;
- alergare pentru dezvoltarea simţului ritmului.

Exemple:
1-8. alergare cu genunchii sus;
9-16. alergare cu pendularea gambelor înapoi

1-8. alergare cu picioarele întinse înainte;


9-16. alergare cu picioarele întinse înapoi.

1-8. alergare cu deplasare înainte;


9-16. alergare cu spatele spre direcţie.

105
7.2.1.3. Săritura
Sunt deprinderi motrice de bază caracterizate prin deplasarea
întregului corp printr-o fază de zbor. Săriturile sunt desprinderi singulare sau
succesive efectuate rapid, pe un picior sau pe ambele picioare.
Săriturile reprezintă un mijloc aplicativ natural cu efecte în
dezvoltarea fizică generală şi angrenează în efort un număr mare de grupe
musculare având o influenţă deosebită asupra aparatelor locomotor,
respirator şi circulator.
Ele sunt atractive, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor
condiţionale, a capacităţii de orientare spaţio-temporală, a echilibrului, a
curajului, a încrederii în forţele proprii.
Săriturile dezvoltă şi o serie de aptitudini psihomotrice, cum sunt:
echilibrul static şi dinamic, orientare în spaţiu, coordonarea generală şi
segmentară.

Sistematizare
a. După origine:
- sărituri naturale;
- sărituri create;
b. dupã rol şi specificul tehnic
- sãrituri pregãtitoare
- sãrituri aplicative:
 sãrituri pt dezvoltarea calitãţilor motrice combinate
 sãrituri pt formarea bazelor generale şi specifice ale sãriturilor
complexe (sãrituri pregãtitoare pentru învãţarea sãriturilor
artistice)
 în lungime (de pe loc şi cu elan)
 în înălţime (de pe loc şi cu elan)

106
 în adâncime – de pe diferite aparate
 profesionale/apliocate prin fereastră (echer, ghemuit şi prin
rostogolire)
- sãrituri artistice: la / pe sol; la aparate specifice şi nespecifice;
c. După modul de execuţie:
- sărituri cu elan;
- sărituri fără elan;
e. După deplasarea corpului în spaţiu:
- sărituri în lungime;
- sărituri în înălţime;
- sărituri în adâncime;
f. Din punct de vedere didactic:
- sărituri executate pe sol în direcţii diferite – înainte, înapoi, lateral şi
oblic,
- sărituri pe aparate sau obstacole;
- sărituri în adâncime;
- sărituri peste obstacole;
- sărituri combinate.

Indicaţii metodice pentru utilizarea mersului, alergării şi săriturilor


în lecţie
- variantele să corespundă gradului de pregătire a colectivului cu care
se lucrează;
- în timpul deplasărilor, profesorul să insiste asupra disciplinei şi
asupra ţinutei corecte a elevilor;
- în veriga pregătirii organismului pentru efort se recomandă alternarea
permanentă a mersului cu alergarea şi cu săriturile;

107
- dificultatea şi complexitatea variantelor să asigure creşterea treptată a
efortului;
- în cazul săriturilor mai întâi să se efectueze cele pe un picior apoi
cele pe două picioare;
- să se acorde o atenţie deosebită creşterii treptate a înălţimii
obstacolelor;
- aterizările la începători să se facă în ghemuit sau sprijin ghemuit şi
treptat să se treacă la aterizările corecte din punct de vedere tehnic.

7.2.1.4. Aruncarea
Aruncarea constă în transmiterea (propulsarea) unui obiect la o
anumită distanţă sau ţintă şi spre o oarecare direcţie.
Aruncările din punct de vedere tehnic se împart în:
- Aruncări lansate ( rostogolirea obiectelor pe sol );
- Aruncări azvârlite ( mişcare de biciuire a braţului );
- Aruncări împinse.

Obiecte folosite:
- mingi de diferite mărimi şi greutăţi;
- cercuri;
- bastoane;
- măciuci,
- bulgăre de zăpadă, etc.

Sistematizarea aruncărilor
- aruncări la distanţă;
- aruncări la ţintă, care poate fi: fixă, mişcătoare, cu apariţie spontană;
- aruncări şi prinderi individuale, în perechi şi în grup.

108
Figura 34 Tipuri de aruncare

Indicaţii metodice
- începerea şi încetarea aruncărilor să se facă la indicaţia cadrului
didactic;

109
- felul şi greutatea obiectului aruncat trebuie ales în funcţie de vârsta,
sexul, gradul de pregătire şi caracterul activităţii musculare;
- formaţiile de lucru, distanţele între executanţi, formele de exersare să
fie adaptate obiectivelor operaţionale stabilite pentru fiecare situaţie de
instruire în care se găseşte grupa de lucru;
- să se utilizeze ambele mâini la aruncări în vederea dezvoltării fizice
armonioase şi a ambidextriei;
- pentru formarea unui simţ muscular complex se recomandă utilizarea
pentru aruncări a unor obiecte cu greutăţi şi forme diferite.

7.2.1.5. Prinderea
Prinderea înseamnă recepţionarea unui obiect venit de la o distanţă şi
dintr-o direcţie.
Organizarea exersãrii aruncărilor şi prinderilor poate fi:
• individualã
• în perechi
• în grup

Procedee folosite la aruncare:


– cu o mână
– cu două mâini (de sus, de la şold, de la umăr, de la piept, din lateral)
Poziţiile de aruncare vor fi variate (din stând, din pe genunchi,din
aşezat).
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, exerciţiile de aruncare amingilor
mici (de oină sau a mingiilor medicinale) se va face subcomanda şi sub
supravegherea directă a profesorului.

110
7.2.2. Specifice
7.2.2.1. Căţărarea
Căţărarea este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcţii,
sus jos, lateral, executat în poziţia de atârnat simplu sau atârnat
combinat.Exerciţiile de căţărare ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi centurii
scapulo-humerale, precum şi a coordonării.

Aparate, obiecte, instalaţii sau amenajãri la care se execută:


- scara fixă;
- frânghia verticală;
- frânghia orizontală;
- scara marinărească;
- bârna suedeză;
- prăjina verticală;
- banca de gimnastică.
- porticul de gimnasticã;
- construcţii artizanale;
- obiecte naturale
Clasificarea exerciţiilor de căţărare:
- căţărări în atârnat mixt – cu ajutorul braţelor şi picioarelor;
- căţărări în atârnat simplu – numai cu ajutorul braţelor;
- căţărări cu transport de obiecte sau persoane.
- căţărări cu opriri;
- căţărări cu trecere de pe un aparat pe altul (de pe o frânghie pe alta);
- căţărări în grup.

Procedee de cãţãrare:
 2 timpi – din atârnat cu un braţ întins, celălalt îndoit

111
1. îndoirea picioarelor, cu fixarea frânghiei între labele picioarelor
2. întinderea picioarelor, îndoirea braţului, întins şi mutarea braţului de jos pe
deasupra sus.
 3 timpi – din atârnat cu braţe întinse
1. îndoirea picioarelor şi fixarea frânghiei între labele picioarelor
2. împingerea cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie, prin tracţiune
3. mutarea braţelor alternativă până în atârnat cu braţele întinse

Figura 35 Tipuri de căţărare

Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de căţărare


Pentru a evita accidentele, este necesar să:
• verificăm aparatele şi instalaţiile pe care le folosim;
• însuşirea corectă a prizelor;

112
• pregătirea prealabilă a musculaturii braţelor şi centurii scapulo-
humerale;
• învăţarea căţărărilor să înceapă cu forme simple, în atârnat,
combinat cu sprijin;
• gradarea efortului se va realiza prin mărirea înălţimii la care se
lucrează şi prin mărirea tempoului de execuţie şi a numărului de repetări;
• alternarea exerciţiilor de căţărare cu cele de relaxare şi respiraţie,
deoarece acestea îngreuiază respiraţia sau chiar o blochează;
• evitarea alunecărilor pe frânghie la coborâre, precum şi săriturile de
pe aparatele înalte.

7.2.2.2. Escaladarea
Escaladarea este modalitatea de trecere peste obstacole naturale sau
diferite aparate de gimnastică cu o tehnică cât mai simplă dar eficientă.
Sprijinul pe obstacole poate fi cu braţele şi picioarele, cu braţele şi
abdomenul, sau braţele şi bazinul. De obicei, fiecare executant poate să îşi
aleagă singur procedeul dorit, ceea ce cultivă personalitatea şi creativitatea.
Exersarea escaladărilor solicită şi contribuie la dezvoltarea globală a
calităţilor motrice în situaţii variabile, neobişnuite.

Indicaţii metodice (cãţãrare şi escaladare)


- căţărările să se înceapă cu formele mai simple şi accesibile tuturor
copiilor, cum sunt cele în atârnat combinat cu sprijin;
- după coborârea de pe aparat să se introducă, obligatoriu, exerciţii de
relaxare şi respiraţie;
- în cazul exerciţiilor din atârnat simplu se începe cu deplasările
laterale, urmate de deplasările în jos şi la urmă cele care se execută în sus (ca
şi direcţie );

113
- în timpul demonstraţiilor, explicaţiilor şi exersărilor elevii vor fi
aşezaţi ( încolonaţi ) în linie pe două sau trei rânduri în funcţie de numărul
elevilor şi numărul scărilor fixe;
- elevii care sunt în aşteptare să primească sarcini suplimentare;
- în timpul prezentării exerciţiilor terminologia trebuie să cuprindă:
poziţia executantului faţă de aparat, tehnica prizelor şi sprijinul picioarelor;
- coborârile de pe aparate să fie întotdeauna precizate şi să se facă cu
mare atenţie.

7.2.2.3. Târârea
Târârea este un mijloc specific de deplasare care se face cu centrul
de greutate foarte aproape de suprafaţa de sprijin. Exerciţiile de târâre
angrenează în mişcare grupele musculare ale membrelor superioare,
inferioare şi ale trunchiului, favorizând o acţiune complexă asupra sistemelor
circulator şi respirator. Aceste sisteme de acţionare sunt folosite şi în scop
corectiv, contribuind la formarea şi menţinerea atitudinii posturale a
corpului. Ele pot fi combinate cu exerciţii de transport de obiecte şi partener,
cu trecere pe sub sau peste obstacole.

Procedee de târâre
a) târâre pe braţe şi picioare
• târâre pe genunchi şi mâini
• târâre pe genunchi şi pe antebraţe
b) târâre din culcat:
• târâre din culcat facial, cu sprijin pe antebraţe
• târâre din culcat facial fără ajutorul braţelor şi picioarelor (şarpelui)
• târâre din culcat dorsal, cu ajutorul picioarelor
• târâre din culcat dorsal, cu ajutorul braţelor şi picioarelor

114
d) târâre cu transport de obiecte şi partener
e) târâre cu treceri peste, pe sub şi cu ocolirea obstacolelor
f) târâre pe bancă, cu tracţiune simultană sau alternativă
Târârile se pot executa pe direcţiile:
• înainte
• înapoi
• lateral

Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor de târâre


Pentru ca exerciţiile de târâre să fie eficiente, trebuie să respecte
anumite cerinţe:
• exerciţiile de târâre se învăţă şi exersează numai pe covor sau
saltele, în condiţii de igienă maximă;
• la început, se învăţă procedeele simple şi apoi cele combinate;
• efortul va creşte treptat, iar după un număr de repetări, se vor
introduce pauzele;
• viteza de execuţie, numărul de repetări şi distanţa de parcurs vor fi
adaptate gradului de pregătire, de vârstă şi sex al executanţilor;
• târârea la clasele mici poate fi predată sub formă de joc.

115
Figura 36 Exemple de târâre

7.2.2.4. Ridicare şi transport


Exerciţiile de ridicare şi transport sunt exerciţii cu caracter de forţă cu
influenţă deosebită asupra sistemelor respirator şi circulator, contribuind la
dezvoltarea capacităţii generale de efort, mărind rezistenţa organismului. Ele

116
permit o dozare judicioasă a efortului, solicitând toate grupele musculare.
Ridicările se execută de pe loc, iar transportul în deplasare şi se pot combina
cu celelalte exerciţii aplicative.
Se împart în:
- exerciţii de ridicare şi transport de greutăţi;
- exerciţii de ridicare şi transport de persoane;

Exerciţii de ridicare şi transportul de persoane


Transportul poate fi executat:
- de către o persoană – pe perechi;
- transportul unuia de către doi;
- transportul unuia de către trei;
- transportul în grup.

Exemple de transporturi pe perechi (atenţie la exerciţii în perechi ) :


- roaba;
- în cârcă;
- călare pe umeri;
- transport pe umeri;
- transport în braţe, etc.

Exemple de trasporturi a unuia de către doi:


- alergare în cinci picioare;
- coşuleţul;
- şezând pe braţe;
- scăunelul;
- targa;
- culcat pe braţe.

117
Figura 37 Transport de greutăţi (persoane) - exemple

Exemple de transporturi în grup:


- carul roman;
- roaba lungă.

Indicaţii metodice
- exerciţiile de ridicare să preceadă pe cele de transport;
- numărul elevilor care transportă aparate să fie în concordanţă cu
greutatea aparatului;
- să se respecte particularităţile individuale ale elevilor;
- transportul partenerului este recomandat să se execute la clasele mari;
- dozarea efortului se va face prin mărirea şi micşorarea greutăţii
obiectelor, modificarea vitezei de deplasare, a distanţei de parcurs.
- să se acorde o atenţie deosebită prizelor;
- partenerii să fie aproximativ egali în greutate, înălţime, forţă şi
pregătire motrică;
- procedeele de ridicare şi transport să fie adaptate în funcţie de vârsta
şi sexul executanţilor.

118
7.2.2.5. Tracţiuni şi împingeri
Aceste exerciţii au caracter de forţă cu efect asupra întregului
organism;
- În lecţie de educaţie fizică cel mai des sunt folosite cele cu partener;
- Se recomandă ca exerciţiile de tracţiune să alterneze cu cele de
împingere;
- Se va acorda o atenţie deosebită prizelor utilizate. Contactul poate fi
direct între parteneri, sau indirect, folosind bastonul, mingea, frânghia, etc.;
- Să se acorde o atenţie mărită în alcătuirea echilibrată a echipelor
când se lucrează în grup.

Figura 38 Tracţiuni - exemple

7.2.2.6. Echilibru
Caracteristici
 Orice activitate fizică, fie ea statică sau dinamică, se realizează în
sfera de atracţie a forţei gravitaţionale din acest motiv trebuie
păstrat în permanenţă echilibrul corporal;

119
 Literatura de specialitate precizează faptul că echilibrul se
dezvoltă în mod deosebit în timpul copilăriei şi al adolescenţei, de
la 3 la 19 ani;
 Capacitatea de echilibrare progresează mai accentuat între 9 – 12
ani;
 Simţul echilibrului este dat de un ansamblu de impresii şi senzaţii
furnizate de analizatorii vestibulari, optici şi motor;
 Condiţia necesară menţinerii echilibrului este ca C.G.G. să fie
deasupra ( sau aproape deasupra ) suprafeţei de sprijin ( baza de
susţinere );
 Dacă luăm în considerare poziţia C.G.G. faţă de suprafaţa de
sprijin putem avea trei situaţii şi anume: echilibrul stabil, instabil
şi indiferent;
 Programa şcolară cuprinde o serie de elemente acrobatice
specifice de echilibru ( cumpenele, stând pe cap, stând pe mâini,
etc. )
 Gradul de stabilitate este determinat de următorii factori:
 mărimea poligonului de susţinere
 baza de susţinere
 suprafaţa de sprijin;
 poziţia centrului de greutate faţă de baza de susţinere;
 distanţa dintre centrul de greutate al corpului şi suprafaţa de
sprijin;
 timpul menţinerii poziţiei.
 sarcini motrice suplimentare

120
Clasificarea exerciţiilor de echilibru

Exerciţii de
echilibru

De pe loc Din deplasare

Mers şi alergare în
În stând În sprijin
echilibru

Mers şi alergare cu
Cu corpul pe mişcãri
Pe ambele picioare
orizontalã suplimentare ale
segmentelor

Cu celelalte Mers şi alergare cu


Pe un picior segmente în transport de
diferite poziţii greutãţi

Cu celelalte Mers şi alergare cu


Cu corpul
segmente în trecere peste
rãsturnat
diferite poziţii obstacole

Exerciţii de
Cu trecere dintr-o
echilibru sub
poziţie în alta
formã distractivã

Figura 39 Sistematizarea exerciţiilor de echilibru (Fekete, I. 1996)

Aparate utilizate
- banca de gimnastică aşezată orizontal sau oblic, cu partea lată sau
îngustă;
- bârna joasă, medie, de concurs;
- scara de frânghie (marinărească);

121
- podul mobil;
- sârma sau frânghia întinsă orizontal;
- diferite obiecte naturale, improvizate sau confecţionate, etc.

Gradarea exerciţiilor de echilibru (procedee metodice de mărire a


dificultăţii)
Se realizează prin:
- reducerea bazei de susţinere;
- schimbarea poziţiei braţelor în timpul deplasării;
- schimbarea poziţiei iniţiale şi finale;
- modificarea procedeelor de deplasare – mers, alergare, sărituri,
întoarceri;
- modificarea direcţiei de deplasare – înainte, înapoi, lateral;
- modificarea tempoului de execuţie;
- modificarea înălţimii aparatelor;
- treceri peste sau pe sub obstacole în timpul deplasării;
- executarea unor sarcini suplimentare în timpul deplasării (aruncarea
şi prinderea mingii, conducerea mingii, etc.);
- executarea exerciţiilor în perechi şi în grup;
- eliminarea simţului auzului sau a văzului în timpul execuţiei unor
poziţii sau mişcări de echilibru.

7.3. Parcursuri şi trasee


Sunt combinaţii de mai multe deprinderi motrice de bază, utilitare, şi
din gimnastică acrobatică (eventual şi sărituri), în vederea realizării etapelor
de consolidare şi perfecţionare, în care fiecare acţiune motrică este
considerată ca obstacol într-o înlănţuire de mai multe probe. În alcătuirea
parcursurilor aplicative, sunt respectate particularităţile de vârstă şi nivelul

122
de pregătire al executanţilor, iar elementele care-l alcătuiesc trebuie să fie
cunoscute, permiţând alegerea celui mai potrivit procedeu de rezolvare a
sarcinii concrete impusă de parcurs.
Parcursurile aplicative au influenţă directă asupra calităţilor motrice
(viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare) dezvoltând viteza de reacţie, de
deplasare, orientarea în spaţiu, prezenţa de spirit, creativitatea în alegerea
soluţiilor de parcurgere rapidă a traseului. Ele trezesc un interes deosebit de
participare conştientă, dezvoltând voinţa, dârzenia, spiritul de iniţiativă şi
întrecere, întărind încrederea în forţele proprii ale participanţilor.
Exersarea parcursurilor are loc,de regulă, sub formă de întrecere.
• întrecere individuală – se ia în considerare timpul parcurs de fiecare
şi corectitudinea execuţiei tehnice;
• întrecere pe echipe.
Având caracterul de întrecere, de concurs, parcursurile mobilizează
întreaga personalitate a participanţilor, atât din punct de vedere motric cât şi
psihic.
Pentru realizarea optimă a parcursurilor aplicative, trebuie respectate
următoarele cerinţe metodice:
• parcurgerea traseului să se facă cursiv;
• gradul de dificultate al parcursului să fie în funcţie de pregătirea şi
sexul participanţilor;
• asigurarea aparatelor şi a spaţiului de desfăşurare, pentru a evita
accidentele;
• condiţiile de concurs să fie identice pentru toate grupele de participanţi
şi să cunoască regulile concursului;
• explicarea clară a traseului, executându-se o trecere de probă;
• câştigătorii să fie stabiliţi cu obiectivitate.

123
Clasificare
1. dupa modul de execuţie:
 individual:
- liber: mers,alegare,săritură.
- cu, pe, peste, pe sub obiecte, aparate, obstacole (echilibru, târâre,
aruncare-prindere, căţărare-escaladare, ridicare-transport).
 pe perechi (cu partener)
- aruncare-prindere;
- ridicare-transport;
- tracţiuni;
- impingeri.
2. dupa calitatea motrică dominantă (pe care o influenţeazã):
- de îndemânare-coordonare;
- de precizie(echilibru,aruncare,prindere,sãriturã);
- de forţã (cãţãrare, ridicare, transport, tracţiuni, împingeri, aruncare);
- de viteză (mers, alergare,săritură).
3. dupa solicitarea coordonativă specifica gimnasticii şi folosirea
materialelor si instalaţiilor cât şi a aparatelor specifice gimnasticii:
 exercitii specifice:
- târâre;
- echilibru;
- căţărare;
- transport;
- escaladare.
 exercitii nespecifice:
- mers;
- alergare;

124
- sãrituri aplicative (acestea se formeazã şi perfecţioneaza în alte
ramuri sportive).

125
CAPITOLUL VIII
DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ ŞI CORECTAREA
ATITUDINILOR DEFICIENTE - NOŢIUNI GENERALE

8.1. Aspecte generale


8.2. Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui
8.3. Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui
8.4. Atitudinea scoliotică a coloanei vertebrale şi a spatelui

8.1. Aspecte generale


Dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, prevenirea instalării
deficienţelor fizice globale şi segmentare, formarea şi menţinerea atitudinii
corecte a corpului reprezintă obiective prioritate ale educaţiei fizice realizate
prin mijloacele gimnasticii.
În ontogeneză corpul suferă modificări permanente determinate de
procesele de creştere şi dezvoltare în mod deosebit la vârsta copilăriei.
Problema depistării, prevenirii şi corectării deficienţelor fizice devine o
preocupare majoră atât a părinţilor cât şi a profesorilor de educaţie fizică şi
kinetoterapeuţilor.
Deficienţele fizice sunt abateri de la normal care tulbură creşterea
normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului, modificând aspectul exterior,
reducând aptitudinile şi puterea de adaptare la efortul fizic, diminuând
capacitatea de muncă (Fozza, C., 2002).
Elementul de sprijin cel mai important al corpului este scheletul osos
format din coloana vertebrală şi oasele segmentelor. Pentru a realiza o
poziţie ortostatică echilibrată, coloana vertebrală şi-a adaptat curburile
fiziologice care corespund păstrării corpului pe verticală.

126
Exagerarea curburilor coloanei vertebrale duc la apariţia atitudinilor
deficiente. Elementele active indispensabile menţinerii diferitelor poziţii şi
efectuării mişcării corpului sunt muşchii care au rol de menţinere a unui
raport optim între jocul forţelor antagoniste interne şi externe.
Rolul coloanei vertebrale este static şi dinamic; rolul static este cel
predominant şi constă în menţinerea atitudinii verticale a corpului, iar rolul
dinamic este dat de mobilitatea sa. Astfel rezistenţa la întindere şi
elasticitatea musculară constituie elementul pasiv, iar tonusul şi contracţia
muşchilor constituie elementul activ.
Modificările de volum, tonus şi de forţă ale muşchilor alterează
funcţia normală a atitudinii corpului.
Profesorii de educaţie fizică şi kinetoterapeuţii sunt cei care trebuie să
folosească sistematic şi corect exerciţiile de dezvoltare fizică generală
dezvoltând tonusul muscular al grupelor musculare implicate în păstrarea
unei ţinute corecte, evitând instalarea unor atitudini deficiente.
Vom prezenta câteva modele operaţionale privind prevenirea şi
corectarea celor mai des întâlnite atitudini deficiente ale coloanei vertebrale
şi a spatelui.

8.2. Atitudinea cifotică a coloanei vertebrale şi a spatelui


Este deviaţia cea mai des întâlnită şi constituie o exagerare a curburi
fiziologice în plan sagital (antero-posterior) şi se datorează insuficienţei
tonifieri a muşchilor spatelui şi controlului nervos insuficient.
Pentru corectare se urmăreşte:
− tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui (concentric)
şi tonifierea în condiţii de lungire (excentric) a musculaturii anterioare a
toracelui (a trunchiului).

127
− ştergerea deprinderii greşite şi formarea unei atitudini corecte a
corpului
− prevenirea (corectarea) deviaţilor compensatorii ale coloanei sau a
celorlalte segmente ale corpului (membre inferioare)
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţiile fundamentale ( stând, pe genunchi,
culcat, facial, dorsal, atârnat) şi derivatele acestora. Favorabile sunt cele din
poziţie înaltă şi cele cu suprafaţă mare de susţinere
− exerciţii dinamice: exerciţii de trunchi bazate pe mişcări de
extensie, îndoiri laterale, răsuciri, mişcări de braţe executarea în plan
posterior şi deasupra liniei orizontale a umerilor, exerciţii pentru membrele
inferioare executate în plan anterior, exerciţii cu obiecte portative (mingi
medicinale, bastoane, măciuci) şi la aparate fixe (scară fixă, bancă).

Modele operaţionale
I. P.I. Stând depărtat:
1. mâini pe umeri
2-3. întinderea braţelor sus cu arcuire
4. revenire
II. P.I. Stând, braţele sus:
1. pas înainte cu piciorul drept
2-3. cumpănă pe piciorul drept, braţele sus, trunchiul în extensie
4. revenire
5-8. pe piciorul stâng
III. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mâinile la gleznă:
1-3. extensie mare de trunchi
4. revenire
IV. P.I. Pe genunchi, mâini pe şold:

128
1. întinderea piciorului drept înapoi cu întinderea braţelor sus
2. revenire
3. întinderea piciorului stâng înapoi cu întinderea braţelor sus
4. revenire
V. P.I. Pe genunchi cu faţa la scara fixă, trunchiul aplecat, braţele
sus, mâinile de şipcă apucate:
1-4. extensii cu arcuiri
VI P.I. Atârnat facial la scara fixă:
1. ridicarea picioarelor
2-3. menţinere în extensie
4. revenire
VII. P.I. Partenerii, spate, în spate, cu braţele sus, de mâini apucat:
1-2. pas înainte cu piciorul drept, extensie mare de trunchi
3-4. revenire
5-8. piciorul stâng
VIII. P.I. Culcat facial, cu braţele sus:
1-3. ridicarea trunchiului şi a picioarelor, în extensie, menţinere
4. revenire
IX. P.I. Stând, mâini la ceafă:
1. săritură în stând depărtat
2. revenire

8.3. Atitudinea lordotică a coloanei vertebrale şi a spatelui


Este o accentuare a curburii fiziologice în plan sagital datorată
lungirii muşchilor abdominali şi scurtării musculaturii lombare posterioare.
Pentru corectare se urmăreşte:
− formarea reflexului de atitudine corectă a corpului în stând;

129
− redresarea şi corectarea curburii lordotice prin tonifierea şi
scurtarea muşchilor abdominali hipotoni, şi lungirea muşchilor sacrolombari;
− redresarea bazinului înclinat înainte şi a genunchilor hiperextinşi;
− corectarea poziţiei capului, gâtului şi dezvoltarea toracelui.
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţiile fundamentale (aşezat, culcat, atârnat);
− exerciţii dinamice: exerciţii pentru trunchi (îndoiri înainte şi
lateral, îndoiri răsucite), exerciţii pentru membrele inferioare executate în
plan anterior şi ale membrelor superioare executate în plan posterior
(exerciţii pentru abdomen), exerciţii cu îngreuieri.

Modele operaţionale:
I. P.I. Stând depărtat, braţele laterale:
1. îndoire răsucită cu braţul drept la piciorul stâng
2. revenire
3. idem cu braţul stâng
4. revenire
II. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus:
1-2. ridicare în aşezat ghemuit
3-4. revenire
III. P.I. Culcat dorsal, cu braţele lateral:
1. ridicarea picioarelor la verticală
2. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept-spatele lipit de sol
3. întinderea picioarelor la verticală
4. revenire
IV. P.I. Culcat dorsal, sprijin pe antebraţe:
1-8. îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor

130
V. P.I. Stând depărtat, braţele sus cu mingea medicinală ţinută cu
ambele mâini:
1-2. fandare laterală cu piciorul drept simultan cu aşezarea
mingii la vârful piciorului drept
3-4. revenire
5-8. idem piciorul stâng
VI. P.I. Stând depărtat cu bastonul jos de ambele capete apucat:
1. aplecarea trunchiului cu ridicarea braţelor sus
2. revenire
VII. P.I. Atârnat cu spatele la scara fixă:
1. ridicarea piciorului drept îndoit
2. revenire
3. ridicarea piciorului stâng îndoit
4. revenire
5. ridicarea ambelor picioare îndoite
6. revenire
7-8. idem 5-6
VIII. P.I. Culcat dorsal:
1. ridicarea picioarelor la 45º
2. depărtarea picioarelor
3. apropierea picioarelor
4. revenire

8.4. Atitudinea scoliotică a coloanei vertebrale şi a spatelui


Scoliozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale în plan frontal şi apar
datorită solicitărilor asimetrice, defectelor de văz, auz, scăderii tonusului
musculaturii spatelui sau laxităţii musculare.
Pentru corectare se urmăreşte:

131
− corectarea curburilor coloanei vertebrale prin tonificarea
musculaturii planului posterior
− reducerea gibozităţii costale prin mobilizarea coloanei vertebrale şi
detorsionarea corpurilor vertebrale
− redresarea şi echilibrarea centurii scapulare
− dezvoltarea mobilităţii cutiei toracice
− crearea unui reflex de postură corect
− tonifierea concentrică a musculaturii din partea convexităţii şi
excentrică a muşchilor din partea concavităţii
Mijloace utilizate:
− exerciţii statice: poziţii fundamentale şi derivatele lor cu structură
asimetrică
− exerciţii dinamice: mişcări de trunchi, îndoiri laterale pe partea
convexităţii, răsuciri spre concavitate, extensii şi întinderi ale coloanei
vertebrale în ax vertical; exerciţii pentru membrele superioare executate
simetric şi asimetric (braţul din partea concavităţii curburii va fi fixat
deasupra liniei orizontale a umerilor, iar cel din partea convexităţii va lucra
la nivelul umerilor sau sub); exerciţii pentru membrele inferioare simetric şi
asimetric (aşezarea diferită pe sol, repartizarea inegală a greutăţii corpului,
piciorul din partea convexităţii va executa extensii şi abducţii ample),
exerciţii cu îngreuieri.

Modele operaţionale - atitudine asimetrică stânga


I. P.I. Pe genunchi, mâini la ceafă:
1. întinderea piciorului stâng lateral
2-3. îndoirea trunchiului spre stânga, arcuire
4. revenire
II. P.I. Pe genunchi cu mingea medicinală pe cap susţinută cu

132
mâna dreaptă, mâna stângă pe şold:
1-2. îndoirea laterală a trunchiului spre stânga
3-4. revenire
149
III. P.I. Pe genunchi cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng
întins sprijinit de bancă cu braţele sus de mâini apucat:
1-3. îndoirea trunchiului spre stânga cu arcuire
4. revenirea
IV. P.I. Culcat facial, mâini la spate:
1-2. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor
3-4. revenire
V. P.I. Culcat dorsal:
1-2. ducerea piciorului spre stânga
3-4. revenire
VI. P.I. Atârnat dorsal la scara fixă:
1. pendularea picioarelor spre stânga
2. revenire
VII. P.I. Stând cu umărul stâng la scara fixă, mâna dreaptă de
şipcă apucat, mâna stângă la nivelul şoldului de şipcă apucat:
1-2. fandare laterală cu piciorul drept, îndoirea trunchiului spre
stânga simultan cu întinderea braţelor
3-4. revenire
VIII. P.I. Pe genunchi cu sprijin pe mâini:
1-2. ridicarea braţului drept sus simultan cu ridicarea piciorului
stâng în extensie
3-4. revenire

133
CAPITOLUL IX
ASIGURAREA ÎN GIMNASTICĂ

9.1. Noţiuni generale


9.2. Prevenirea accidentelor
9.3. Procedee de asigurare şi aspecte metodice

9.1. Noţiuni generale


Conţinutul tehnic al gimnasticii în general şi cel al gimnasticii
sportive în special cuprinde exerciţii, legări, combinaţii şi structuri de mişcări
diverse şi complexe. Caracterul lor de mişcări create, neîntâlnite în viaţa
cotidiană impunne o abordare caracteristică, chiar unică. Procesul de învăţare
expune sportivul, chiar de la vârsta iniţierii primare, la posibilitatea
accidentărilor. Mai mult decât atât, învăţarea nu poate avea loc dacă nu
intervin activ o serie de metode didactice, cum ar fi ajutorul fizic oferit de
antrenor, utilizarea dispozitivelor ajutătoare etc.
Prin asigurare17 în gimnastica artistică se înţelege totalitatea
măsurilor cu caracter organizatoric şi metodic luate de profesor şi de gimnast
înainte, în timpul şi după terminarea lecţiei, cu scopul prevenirii
accidentelor, însuşirii corecte şi rapide a tehncilor specifice şi a formării
încrederii în sine. Am completa această definiţie cu utilizarea inteligentă a
tuturor resurselor materiale, umane şi metodice pentru formarea reprezentării
mentale clare a mecanismului de bază a mişcării de către sportiv şi a
consilierii permanente a sportivului procesul de învăţare-perfecţionare, de
participare în concurs şi de refacere a capacităţii de efort.
Practica avansată a gimnasticii artistice actuale şi progresul
permanent al diicultăţii, complexităţii şi spoectaculozităţii mişcăilpor

17
Podlaha, R., Gimnastica sportive. Note de curs, Institutul de Educaţire Fizică şi Sport, Bucureşti,
1977, p. 12; Junker, E., Fekete, I.,Curs de gimnastică sportivă. Teorie. Metodică. Organizare,
Institutul de învăţământ superior Oradea, 1980, p. 42.

134
specifice au impus o lărgire a spectrului epidemiologic al accidentărilor. O
sistematizare completă, exactă şi obiectivă este o sarcină dificilă şi de accea
nu poate fi decât una perisabilăşi expusă amendărilor ulterioare.
Sistematizarea tipurilor de accidentare ar putea să aibă următoarea
configraţie:
 localizare
- leziuni interne, externe;
- la nivelul membrelor, trunchi, gât-cap;
 după tipul de organe, aparate, sisteme sau ţesuturi afectate:
- ţesutul osos, muscular sau ţesutul tendinos;
- organe interne (cele mai frecvente accidente pot fi la nivelul
stomacului, rinichilor, ficatului);
- cutia toracică, aparatul respirator.
 nivelul de gravitate
- uşor
- mediu
- sever
 tipul de accidentare
- fisuri fibrilare, musculare, tendinoase;
- rupturi;
- întinderi, entorse, luxaţii
- iritări, inflamaţii, reacţii adverse;
- lovituri
 natura accidentării
- imediate
- tardive
- progresive
 tipul activităţii în care a apărut accidentarea

135
- pregătire fizică generală sau specifică;
- pregătire tehnică;
- activitate extra-antrenament
 perioada în care a apărut accidentarea
- perioada pregătitoare
- perioada pre-competiţională
- în timpul competiţiei
 proba tehnică de concurs: se înregisrează incidenţa, frecvenţa, felul
exerciţiilor şi tipul accidentărilor rezultate din munca la aparate:
- pentru fete: sol, sărituri, bârnă, paralel inegale
- pentru băieţi: sol, sărituri, inele, cal cu mânere, paralel, bară fixă
 frecvenţa accidentării
- foarte rar
- rar
- frecvent
- foarte frecvent

Cunoaşterea problematicii generale a accidentărilor este o cerinţă de


obţinere a excelenţei în pregătire şi de atingere a performanţei sportive. Ea
aparţine deopotrivă responsabilului de pregătire (antrenor, metodist, asistent,
preparator fizic, coregraf etc), personalului asociat (medic, psiholog,
kinetoterapeut), echipei manageriale (manager de club, de competiţie sau de
federaţie) şi, bineînţeles, a gimnastului direct implicat în actul sportiv.

9.2. Prevenirea accidentelor


Informaţia a reprezentat dintotdeauna progres şi calitate. În munca pe
care o desfăşoară staff-ul tehnic al unui club de gimnasică, aceştia trebuie să
îşi orienteze deciziile pe baza unor analize ale sportivilor şi al potenţialului

136
de performanţă al acestora. Informaţiile pot fi culese cu ajutorul unor
instrumente cum ar fi:
 fişa personală. Aceasta poate conţine date despre: măsurători
antropometrice; valori ale indicatorilor fiziologici; rezultate ale probelor
fizice; rezultate din concursuri;
 chestionsarul privind istoricul evoluţiei stării de sănătate;
 înregistrarea centralizată şi permanentă a situaţiei accidentărilor,
perioadelor de recuperare şi refacere, a tipului de tratamente folosite ş.a.

Toate aceste date primare constituie o bază de date cu care antrenorul


poate face analize, simulări, adaptări şi ajustări ale documentelor de
planificare a activităţii, a planurilor de antrenament individualizat şi a
pregătirii super-specializate pentru participarea în concursurile de mare
anvergură. Astfel se pot reduce semnificativ factorii aleatori, necunoscuţi sau
periculoşi din timpul pregătirii dar şi din concurs.
Munca specifică dată de mişcările şi poziţiile nenaturale exucutate la
aparatele de gimnastică prezintă un grad ridicat de pericol de acidentare.
Cunoaşterea problematicii cauzelor care por genera situaţii periculoase
reprezintă o condiţie obligatorie pentru fiecare profesionist din acest sector
sportiv.
Diverşi autori18 prezintă din perspective uşor diferite un evantai
suficient de mare al cauzelor generatoare de accidentări în munca specifică
din gimnastica artistică şi a măsurilor care trebuie îndeplinite pemntru a le
preveni. Pentru a fi mai comprehensibili în efortul de identificare a

18
Luca, A., Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 1998, pp. 238-244;
Tudusciuc, I., Gimnastica acrobatică, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2001, pp.
139-140; Podlaha, R., Gimnastica sportivă. Note de curs, Institutul de Educaţire Fizică şi Sport,
Bucureşti, 1977, pp. 13, 14; Junker, E., Fekete, I., Curs de gimnastică sportivă. Teorie. Metodică.
Organizare, Institutul de învăţământ superior Oradea, 1980, pp. 43, 44.

137
majorităţii cauzelor şi de prevenire a acestora, vom face o sistematiza pe mai
multe categorii, funcţie de caracteristica generală.

Măsuri de ordin metodic


 respectarea/aplicarea unor strategii metodice corecte şi adaptate.
Principiul accesibilităţii în învăţarea elementelor complexe; sistematizarea
conţinuturilor specifice; discontinuităţi în pregătirea pentru un anumit
obiectiv; individualizarea pregătirii;
 respectarea sccesiunii metodice în încălzire şi a obiectivelor,
metodelor şi mijloacelor specifice pe părţi ale lecţiei;
 abordarea învăţării de elemente, legări sau combinaţii noi nu trebuie
făcută decât pe fondul realizării unui suport motric optim; în acest context
pregătirea fizică generală qare o importanţă strategică;
 cunoaşterea perfectă a tehnicii de către profesor: acesta trebuie să se
informeze înainte de a începe învăţarea unor conţinuturi noi asupra tuturor
aspectelor, tehnice, metodice şi de dezvoltare. Pentru acest lucru poate folosi
analize video din concursuri sau tutoriale metodice, discuţii cu alţi
specialişti, analize individuale asupra mecanismului de bază şi a momentelor
importante din desfăşurarea dinamică a elementului tehnic;
 dozarea adecvată a conţinutului de lecţie în funcţie de resursele
umane şi materiale reale;
 managementul oboselii. Pentru prevenirea instalării oboselii acute
este necesar să facem o pragramare atentă a conţinutului lecţiei în sensul
alternării tipurilor de solicitare fizică şi a complexităţii tehnice.

Măsuri organizatorice
 lipsa disciplinei din timpul activităţii are cauze multiple:

138
- continuarea lucrului la aparate după ce s-a comandat încetarea
exersării. Supravegherea sportiviilor după acest moment este necesară la
grupele de vârstă mai mici. Aceşti au tendinţa naturală de a continua lucrul la
aparate sub formăde joacă sau pentru a încerca ceva nou dar fără a fi
supravegheaţi. Un astfel de comportament poate fi foarte periculos, deoarece
copiii lucrează cu o atenţie superficială, cu un autocontrol redus şi nu cunosc
posibilităţile de protecţie şi protejare suficient de bine sau nu le respectă;
- nerespectarea sarcinilor motrice indicate de antrenor. De multe ori,
copiii dar şi cei mai mari au tendinţa de a se abate de la ceea ce cunosc bine
că trebuie exersat. Fac acest lucru dintr-o tendinţă firească de manifestare a
personalităţii (rebele!) de la o anumită vârstă sau prezintă o fire mai creativă
şi doresc să experimenteze lucruri noi.st aspect trebuie prevenit prin dicuţii şi
monitorizare permanentă;
- lucrul la aparate înaintea încălzirii sau în afara timpului şi spaţiului
alocat antrenamentului. Pregătirea din sportul de performanţă nu se poate
realiza decât înr-un cadru organizat şi special amenajat şi sub supravegherea
specialistului. Exersarea independentă trebuie orientată numai asupra
pregătirii fizice generale şi specifice individualizate şi acceptată la grupele de
vârstă mare, după un instructaj aneriror şi o colaborare permamentă;
- supraîncurajarea venită din partea colegilor (âteodată şi din patea
antrenorilor!) de a se încerca în premieră un exerciţiu foarte greu şi, posibil,
insufivcint cunoscut de către sportiv. O stfel de conduită este inadmisibilă în
lumea profesioniştilor iar ea poate fi modelată printr-o educaţie de
responsabilizare a muncii şi etică sportivă;
 neglijenţă în aşezarea şi montarea aparatelor în sala de atrenament
sau concurs. Neverificarea sistemelor de siguranţă şi a standardelor de
folosire a aparatelor de concurs. Asigurarea insuficientă sau montaea
neadecvată a materialelor de protecţie sau de acesorii folosite în procesul

139
învăţării (îngrăditori de mişcare, lonje de mână, scripeţi etc). Verificarea
acestor probleme se realizează pe baza întocmirii şi aplicării unui protocol de
control şi a numirii responsabililor;
 amenajarea şi administrarea defectuoasă a spaţiului de antrenament şi
a anexelor. Temperatura internă nu este cea optimă sau prezintă variaţii
neeficiente. Iluminatul nu se realizează după standardele cunoscute sau este
majoritatea timpului artificial. Anexele sunt insalubre, slab iluminate, cu
facilităţi stricate sau cu o funcţionare precară. Managerul de club, împreună
cu profesorul rebuie să se asigure de o verificare periodică a stării de folosire
şi funcţionare a tuturor facilităţilor şi a standardelor de utilizare a spaţiilor
specifice obţinerii marilor performanţe sportive;
 organizarea nesatisfăcătoare a monitorizării complexe a sportivilor:
evaluare motrică, funcţională, medicală şi psiho-comportamentală. Acest
lucru se realizează pe baza documentelor de evidenţă individualizată şi
colaborarea cu specialişti.

Măsuri orientate spre sportivi


 formarea reprezentării mentale lare, complete şi corecte a
mecanismelor de bază ale elementelor ce urmează a fi învăţate;
 formarea unei automotivări privind dezvoltarea condiţiei fizice
generale şi specifice şi consolidarea-perfecţionarea elementelor de
dificultate;
 consolidarea experienţei;
 labilitate emoţională, demotivare şi carenţe comportamentale:
managementul emoţiilor, dezvoltare personală, tehnici de antrenament
autogen şi de relaxare/defulare postantrenament;

140
9.3. Procedee de asigurare şi aspecte metodice
Binomul antrenor-sportiv oferă un tablou unic în peisajul
problematicii antrenamenului sportiv. Conţinutul gimnasticii, dar mai ales
predarea-învăţarea acestuia impune o măsură metodico-organizatorică unică.
Acest lucru este reprezentat de ajutorul şi asigurarea în timpul procesului de
predare-învăţare a elementelor, legărilor şi combinaţiilor complexe.
În literatură întâlnim diverse variante de sistematizare a formelor de
asigurare: asistenţă, autoasigurare, ajutor şi sprijin19, asigurare/asistenţă,
autoasigurare, ajutor, sprijin20, ajutor, asistenţă, autoasigurare21, ajutor
special22.
Toate aceste sistematizări prezentate şi cele care există în toate
celelalte producţii ştiinţifice care tratează această temă conţin elemente
comune, cu uşoare diferenţe izvorâte din experienţa personală sau dinntr-o
viziune metodico-diatică diferită. Propunerea noastră cuprinde următoarele
procedee de asigurare: asistenţa, asigurarea, ajutorul şi autoasigurarea.

Asistenţa
Acest procedeu impune prezenţa antrenoruli în zona de proximitate a
spaţiuklui de lucru unde sportivul execută sarcinile motrice programate. Nu
implică contact fizic între cei doi. Asistenţa constă în supravegherea vizuală
foarte atentă a fiecărei repetări şi intervenţii verbale sau corectări ale unor
aspecte tehnice localizate în diverse momente ale dinamicii mişcării. Aceste
intervenţii trebuie făcute promt şi dozate corespunzător. Prea multe
indicaţii/corectări făcute pentru o mişcare sau într-un timp scurt poate deruta

19
Junker, E., Fekete, I., Curs de gimnastică sportivă. Teorie. Metodică. Organizare, Institutul de
învăţământ superior Oradea, 1980, pp. 45-48.
20
Podlaha, R., Gimnastica sportivă. Note de curs, Institutul de Educaţire Fizică şi Sport, Bucureşti,
1977, pp. 14-16.
21
Luca, A., Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, 1998, pp. 234-238.
22
Tudusciuc, I., Gimnastica acrobatică, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2001, pp.
139-140.

141
sportivul. Abundenţa informaţiilor şi capacitatea insuficientă de procesare a
lor poate crea un tablou neclar asupra greşelilor semnalate.
Deosebim o formă avansată denumită asistare multiedia. Acest lucru
impune video-înregistrarea execuţiilor şi realizarea indicaţiilor metodice pe
baza analizei video asistată de programe digitale speciale.
Se floseşte la grupele de vârstă mare, cu un ridicat nivel de măiestrie
sportivă şi care necesită doar cizelarea superioară a tehnicii de execuţie.

Asigurarea
Este un procedeu are poate implica contactul fizic. Profesorul stă
lângă executant şi îl urmăreşte cu maximă atenţie. Nu intervine dacă execuţia
este corectă. Intervenţia lui se realizează dacă:
 tehnica de execuţie este greşită sau precară;
 sportivul întâmpină dificultăţi în trecerea prin anumite momente
cheie ale mişcării;
 susţine sportivul în mişcările foarte complexe, ca măsură
suplimentară de asigurare;
 acţionează în sensul prevenirii unor accidente potenţiale sau reale;
 intervine la solicitarea sportivului.
Intervenţia antrenorului, atunci când se impune, trebuie să fie
imediată, promtă şi eficientă.
Se foloseşte în etapele superioare de însuşire a tehnicii specifice, cu
grupele avansate. Deasemenea, profesorul apelează la asigurare în timpul
executăii unor legări sau combinaţii cu grad ridicat de complexitate şi risc de
accidentare crescut.

142
Ajutorul
Ajutorul reprezintă procedeul cel mai important în practica
gimnasticii artistice. El prezintă două dimensiuni: prima este de natură
didactică (ajută la învâţaea elementelor noi), a doua de natură preventivă
împotriva (limitează sau elimină situaţiile periculoase de apariţie a
accidentărilor). Ajutorul este de două tipuri: direct şi indirect.
Ajutorul direct este forma propriu-zisă de intervenţie a profesorului.
Acesta oferă sprijin fizic în executarea mişcăii. Chiar mai mult, în anumite
situaţii antrenorul execută mişcarea, purtând pasiv prin mişare sportivul.
Acesta trebuie să se concentreze pe diverse aspete cum ar fi menţinerea unei
anumite poziţii a segmenlui sau blocarea segmentelor, urmatâ de o biciuire
etc. Acordarea ajutorului tehnic sau sportiv reprezintă o acţiune dificilă care
necesită o foarte bună cunoaştere a tehnicii, a comportamentului motric al
sportivului şi al posibiltăţilor sale. Cunoaşterea este potenţată de experienţă
şi valorizată de capaciatea antrenorului de a interveni optim în dinamica
complexă a elementelor din gimnastica artistică.
Nu există o standardizare absolută a procedeelor de ajutor. Pegătire
academică, experienţa profesională şi stilul fiecărui antrenor contribuie la
formarea unui anumit protocol de acordare a ajutorului tehnic. Antrenorul
trebuie să ştie că un ajutor optim înseamnă ocuparea unei poziţii stabile, care
să ofere posibilitatea intervenţiei sigure şi eficiente. El poate şi trebuie să
caute în permanenţă variante de personalizare a ajutorului în funcţie de
resursele şi posibilităţile sportivului, evoluţia tehnică a acestuia şi de
caracteristicile structurale ale aparatului.
Ajutorul direct poate fi de mai multe tipuri:
 individual, profesorul intervine singur în derularea mişcării;
 dublu, intervenţia este asigurată de doi specialişti;

143
 multiplu, la mişcăile complexe pot participa trei sau chiar mai multe
persoane.

Ajutorul indirect se acordă prin intermediul unor dispozitive. Dinre


acestea ptem aminti lonja de mână, lonja mare, instalaţii diverse cu cabluri
suspendate, găleata pentru calul cu mânere, roata metalică sau orice alt
aparat existent sau care poate fi inventat din nevoia de perfecţionare a
procesului de pregătire.

Autoasigurarea
În procesul de antrenament sportiv din gimnastica artistică, antrenorii
trebuie să formeze încă din etapele de iniţiere obişnuinţa de autoprotecţie şi
conservare a integrităţii fizice. Acest lucru se realizează prin procedeul de
atutoasistenţă şi autoasigurare.
Autoasistenţa reprezintă o stare de autoconştientizare a pericolelor
sau a momentelor dificile din mecanismul unui element tehnic, vizualizarea
mentală a execuţiei, antrenamentul mental şi informarea continuă asupra
evoluţiei tehnice şi a posibilităţilor de îmbunătăţire a ei.
Autoasigrarea cuprinde totaliatea măsurilor pe care gimnastul le ia
singur cu privire la amenjarea sau verificarea stării aparatelor, a sectorului de
aterizare, a funcţionării siguranţelor, a integrităţii arealului de desfăşurare a
activităţii specifice. Este, poate, procedeul cu cea mai mare însemnătate care
poate oferi posibiliatea prevenirii accidentărilor în timp real şi în mod
continuu.
În procesul de formare a capacităţii de utilizare a procedeelor de
asigurare, antrenorii trebuie să ţină seama şi de o serie de indicaţii metodice:
 la rostogoliri: aşezarea corectă a cefei – omoplaţilor pe saltele,
coordonatăcu impulsia mâinilor pe suprafaţa de sprjin şi răsturnarea grupată

144
a corpului; a se evita aşezarea vertex-ului pentru evitarea tasării vertebrelor
cervicale;
 la îndreptări: asiguarea treceii CGG de ereticală şi blocarea bazinului
într-o poziţie de dezechilibare avansată; protejarea sprijinului cu saltele;
 la răsturnări: susţinerea umerilor-o poziţie înaltă, penru evitarea unei
dezechilibrări prea accentuate;
 la salturi: corectarea deplasării CGG pe orizontală în favoarea
deplasării pe verticală;
 la întoarceri: la întoarcerile în jurul axei longitudinale se urmăreşte
momentul de declanşare a întoarcerilor; la elementele care implică întoarceri
şi răsturnări în axe diferite, atenţia trebuie mutată rapid de la o acţiune la
cealaltă;
 învăţarea elementelor la aparate se realizează în condiţii uşurate:
execţii pe sol cu asigurarea unor condiţii asemănătoare lucrului la aparate;
execuţii la aparate joase; folosirea saltelelor sau manşoanelor de mari
dimensiuni aşezate pe aparate în locuri strategice;
 pentru bara fixă23: rănirea palmelor este o caracteristică a acestei
probe. protecţia palmelor se realizează prin folosirea palmierelor (apărători
din piele) şi curăţarea barelor înaintea folosirii. Îngrijirea palmelor începe
imediat după antrenament, prin spălare cu apă rece, apoi apă caldă şi iarăşi
rece. Se foloseşte o cremă emolientă care conţine grăsimi şi vitaminele A şi
F;
 ajutorul şi asigurarea se vor folosi cu măsură, pentru a nu interfera cu
procesul formării deprinderilor specifice;
 succesul utilizării ajutorului ca procedeu metodic de învăţare depinde
de relaţia antrenor-sportiv. Aceasta se bazează pe încrederea totală şi
reciprocă;
23
Vieru, N., Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada, Bucureşti, 1997, p. 152.

145
 persoana care acordă ajutorul rebuie să prezintă o serie de capacităţi:
cunoaşte foarte bine sportivul şi posibilităţile acestuia; este reactiv, ferm şi
eficient în acţiuni; anticipează nereuşita prin atenţie proiectivă;
 formarea şi suţinerea continuă a capacităţii de autoasigurare –
comportament inteligent în situaţii critice.

Ajutorul şi asigurarea repezintă procedee metodice unice în


activitatea sportivă. Relaţia celor doi factori implicaţi trebuie să fie perfectă.
Ea se educă, se perfecţionează în ambele sensuri prin comunicare şi
cunoaştere reciprocă.

146
BIBLIOGRAFIE

Băiaşu, N. et al (1978), Gimnastica, Editura Stadion, Bucureşti.


Băiaşu, N. et al (1984), Gimnastica, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Burcă, I. (2009), Gimnastica de bază, Editura G.M.I., Cluj-Napoca.
Culda, C., Dungaciu, P., Culda, P. (1998), Manual de gimnastică,
Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti.
Damian, M. (2002), Gimnastica de bază, Ovidius University Press,
Constanţa.
Dobrescu, T. (2008), Gimnastica - baze teoretice şi metodice.
Manual pentru studenţii de la IFR, Editura Pim, Iaşi.
Durbăcea-Bolovan, M. (2006), Gimnastica în şcoală, Editura
Universitaria, Craiova.
Fekete, J. (1996), Gimnastica de bază, acrobatică şi sărituri, Editura
Librăriile Crican, Oradea.
Grimalschi I. Teodor, Simion Gh. (1999), Gimnastică - Îndrumar
metodico-terminologic, Universitatea, Piteşti.
Ionescu, A. (1961), Despre atitudinea corectă a corpului, Editura
Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti.
Isac, C. (2004), Gimnastica de bază, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
Ferrario, B. şi Aparaschivei, M. (2004), Gimnastica aerobică pe
înţelesul tuturor, Editura „Semne”, Bucureşti.
Fiedler, P. (1998), Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi.
Junker, E., Fekete, I. (1980), Curs de gimnastică sportivă. Teorie.
Metodică. Organizare, Institutul de învăţământ superior Oradea.
Kiriţescu, C. (1964), Palestrica, Editura Uniunii de culturã fizicã şi
sport, Bucureşti.

147
Luca, A. (1998), Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza” Iaşi.
Nanu, L. (2003), Curs de gimnastică, Editura Fundaţiei Universitare
Dunărea de Jos, Galaţi.
Paşcan, I. (2006), Gimnastica în şcoală, Editura Napoca Star, Cluj-
Napoca.
Stoenescu, G. (1985), Euritmia, formă artistică de exprimare, Editura
Sport-Turism, Bucureşti.
Pamfil, V. (1976), Gimnastica de bază şi acrobatică (vol I), Editura
Institului pedagogic, Suceava.
Podlaha, R. (1977), Gimnastica sportivă. Note de curs, Institutul de
Educaţire Fizică şi Sport, Bucureşti.
Stroescu, A., Podlaha, R. (1974), Terminologia gimnasticii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Tudusciuc, I. (2001), Gimnastica acrobatică, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti.
Tudusciuc, I. (2006), Gimnastica de bază - pregătirea aparatului
locomotor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Vieru, N. (1997), Manual de gimnastică sportivă, Editura Driada,
Bucureşti.

148
PIM
Tipar digital realizat la Editura și Tipografia
Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 4, Iași – 700497
Tel.: 0730.086.676, 0732.430.407, 0733.004.203;
Fax: 0332.440.715
E-mail: editura@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro