UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI ALE COMUNICĂRII

Program de studii: Comunicare şi Relaţii Publice
Disciplina: Metodologia cercetării în ştiinţele comunicării
An univ. 2018-2019

Cursul 6-7

1. Metoda anchetei
1.1. Când aplicăm metoda anchetei
1.2. Metoda anchetei - tehnici - procedee

2. Ancheta prin interviu

2.1. Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică
2.1.1. Definiție
2.1.2. Caracteristicile interviul ca tehnică de culegere a datelor
2.1.3. Mecanisme de apărare ale Eului la nivelul respondentului
2.1.4. Avantaje și dezavantajele utilizării tehnicii interviului
2.1.5. Tipuri de interviu
2.1.6. Elaborarea ghidului de interviu.

3. Întrebarea – instrumentul generic de măsurare în metoda anchetei

3.1. Formularea întrebărilor
3.2. Tipologia întrebărilor

Bibliografie

CHELCEA, S. (2004). Iniţierea în cercetarea sociologică. Bucureşti: Editura comunicare.ro (note de

curs pentru Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy“, SNSPA București,
fotocopie atașată cursului, capitolul 7. Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică.
ILUŢ, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Ed. Polirom, Iaşi, 1997
(fotocopie ataşată cursului, cap. 1.1 Retorica cotidianului şi retorica ştiinţei despre
sociouman, pp.9-17)

1
1. Metoda anchetei

Extras din cursul „Metode și tehnici de cercetare sociologică”, 2010-2011

autor: conf. dr. Gheorghe ONUŢ

- despre stranietatea anchetei ca metodă de cercetare științifică și despre gestiunea acestei

stranietăți
- ancheta este proprie numai ştiinţelor social-umane. Ceea ce o face posibilă este o
proprietate cu totul ieșită din comun a „obiectelor” noastre de cercetare, și anume
proprietatea că acestea vorbesc. În cercetările descriptive tipice pentru metoda științifică – ale
chimistului, fizicianului, biologului etc. –, ideea ca aceștia să-şi întrebe, în sens strict verbal,
obiectele cercetării este o inepție simplă și evidentă. Darmite să mai şi proceseze răspunsurile,
strict verbale, ale obiectelor de cercetare în propoziții descriptive științifice;
- în sociologie și în celelalte științe social-umane ancheta este una dintre cele trei
metode de cercetare descriptivă, alături de observație și de analiza de conținut. Vorbim
despre cercetarea științifică, deci:
- ca și observația, metoda standard de cercetare descriptivă, ancheta trebuie să producă
propoziții constatative, adică faimoasele „fapte”, tipice în metoda științifică, dotate cu
proprietatea de obiectivitate;
- ca și în cazul cercetărilor descriptive observaționale, propozițiile descriptive obținute prin
metoda anchetei trebuie să formeze fundația cunoașterii, pe care mai apoi construim
arhitecturile cognitive de ordin superior, adică cunoștințele explicative și predictive;

- ceea ce obținem în primă instanță dintr-o anchetă nu sînt propozițiile constatative

specifice cercetărilor descriptive, ci reacțiile verbale ale subiecților noștri la întrebările pe care
le punem exact cu scopul de a provoca aceste reacții. Mai pe larg:
- avem niște reacții verbale, reacții pe care le provocăm în mod deliberat. Adică facem asta
punîndu-le anumite întrebări, într-o anumită succesiune; facem asta prin amenajarea și
gestionarea unui anumit tip de interacțiune socială. În mod tradițional, spunem că, spre
deosebire de observație, ancheta este o metodă reactivă;
- cînd aplicăm metoda anchetei ne punem subiecții într-o situație de viață sesizant atipică în
raport cu experiențele lor de viață obișnuite. Spre deosebire de metoda observației, ancheta
este o metodă obstrusivă prin definiție; spre deosebire de observație, la anchete nu avem
versiuni complet acoperite (în care subiecții nu știu că sînt obiectul unei cercetări). Într-un fel
sau altul trebuie să obținem acceptul subiecților pentru scoaterea din mersul obișnuit al vieții

2
lor cotidiene;
- reacțiile pe care le provocăm și consemnăm prin anchetă au funcțiunea logică de predicate în
lumea de semnificații a subiecților. Asta fiind o chestie un pic mai subtilă, încerc să o desfac
printr-o exemplificare: (ca într-o caricatură de pe vremuri) zicem că un personaj e în apă și
strigă „help”; dacă am aplica metoda observației, am înregistra comportamentul respectiv la
categoria „e în apă, dă din mîini și strigă că help”; aplicînd metoda anchetei, dincolo de
supoziția că „help-ul” respectiv este răspunsul la o întrebare de-a noastră, esențialul este că
ceea ce am înregistra de fapt este sensul pe care subiectul nostru îl dă „help-ului” respectiv:
de unde să știu că e un strigăt de ajutor și nu o glumă sau apelarea cuiva care se numește
Help? Cu alte cuvinte, cu ancheta nu obținem direct „fapte”, deci constatările pe care le vînăm
cu cercetările noastre descriptive, cum obținem prin observație, ci semnificațiile pe care
subiecții le pun în răspunsurile lor în funcție de interpretarea pe care o dau întrebărilor
noastre. Dacă prin observație obțin direct propoziții descriptive, prin anchetă obțin un fel
foarte special de precursori de propoziții descriptive, și anume interpretări, verbale!, ale
subiecților în legătură cu sau mai degrabă apropo de întrebarea mea;
unei cercetări;

- după cum se poate înțelege, ancheta nu e nici observaţie și nici experiment, dar este şi
observaţie – sesizăm şi înregistrăm nişte fapte observaţionale, chiar dacă ele sînt exclusiv
verbale – şi este cumva şi experiment – provocăm reacţiile pe care le înregistrăm, le provocăm
în mod deliberat, după o reţetă prealabilă. Rezultă că n-ar trebui să fim prea liniștiți/ liniștite
cînd știm că utilizăm o metodă de cunoaștere care cumulează complexitatea și exigențele
celor două metode fundamentale ale cunoașterii științifice

- ce am zice despre un medic care ar pune diagnosticul (etajul explicativ) şi ar fixa tratamentul
(etajul acțiunii predictive) exclusiv pe baza unor întrebări puse pacientului (eventual la telefon
sau pe Internet, oricum n-are importanță aici)? Cum să te bazezi (numai) pe ceea ce îţi spune
pacientul – fapte, opinii, sentimente, declaraţii de intenţie, evaluări, cunoştinţe – toate
vorbiri? Nu discut aici despre necesitatea completării observaţionale a oricărei anchete,
eventual în gama observațiilor nedistorsionate. Discut despre faptul că în natura situațiilor
interogative nu se găsește nimic care să producă per se răspunsuri obiective. Răspunsurile
subiecților noștri sînt pur și simplu subiective;

- atît noi cît și subiecții anchetelor noastre nu sîntem decît niște bieți oameni în timpul vieții
lor, aflați într-o con-vorbire. Indiferent cît se riguros am reuși să organizăm situațiile
interogative care compun anchetele noastre, acestea nu vor fi nimic altceva decît vorbiri;
nimeni cu capul cît-de-cît pe umeri nu confundă faptele cu vorbirile despre fapte. Nu e vorba
că subiecții ne mint, gîndind în mintea lor ceva, dar răspunzîndu-ne în mod intenționat

3
altceva; bune, proaste, avem un număr de soluții tehnice gestionabile pentru a preîntîmpina
aceste situații, respectiv pentru a le identifica și izola dacă s-au produs. Presupunînd că
răspunsurile subiecților noștri sînt perfecte sub aspectul sincerității, onestității, autenticității,
capacității de a înțelege ce întrebăm și ce mai vrem noi, problema este ce sînt aceste
răspunsuri, adică în ce raport se află ele cu „faptele”, adică cu propozițiile descriptive
adevărate pe care le avem de obținut printr-o anchetă;

- evidențiind stranietatea anchetei nu intenționez evacuarea ei din cîmpul metodelor de

cercetare științifică. E adevărat, am un dinte foarte ascuțit împotriva sondajelor de opinie – de
cele mai multe ori niște pescuieli acefale, doxosofie, cum zice Bourdieu, împotriva lejerității cu
care „decidem” să facem anchete – înainte de a judeca dacă ne trebuie anchetă sau ne trebuie
altă metodă, ca și împotriva prevalenței nete a anchetei, namely a sondajelor de opinie. Ceea
ce doresc să fac foarte clar nu este vreo neputință a anchetei, ci caracterul excepțional al
exigențelor metodologice care decurg din stranietatea ei.

- în ce situaţii alegem metoda anchetei

- practic, nu există interdicţii de utilizare a anchetei, nici ca metodă unică, nici ca
metodă principală, nici ca metodă complementară;

- există un număr, foarte mic, de imposibilități. Acestea sînt de obicei evidente, în

următoarele variante generice: i. situaţiile în care pur şi simplu nu avem pe cine întreba,
pentru că nu avem subiecţi; dar avem diverse stocări, pe diverse suporturi, de diverse
activități umane, care pot fi procesate cognitiv ca „răspunsuri”; aceste situaţii se abordează
prin analiza de conţinut; ii. situațiile care cer în mod expres cercetări perfect acoperite; dar
chiar și pentru acestea putem împrumuta sau inventa procedee de anchetă pe care subiecții
intervievați să nu le sesizeze ca atare;

- există un număr, întotdeauna prea mare, de utilizări abuzive ale anchetei, abuzive în raport
cu standardele metodologice, cu banii clientului sau/ și cu deșeptăciunea de a judeca și utiliza
ca mai adecvată pe una sau/ și pe cealaltă dintre metodele descriptive. Ca întruchipare a
automatismului decizional în direcția anchetei, o aplicăm de multe ori cumva ca în bancul de
pe vremuri: de ce au miliţienii manşete albe pînă la cot? Ca să ştie de unde să-şi îndoaie mîna.
Dar de ce pe manşete au cîte un nasture metalic? Pentru ca să nu se şteargă cu manşeta la
nas. Dar de ce nasturele străluceşte? Pentru că ei totuşi se şterg. Cu un pic de competenţă
despre nasuri, nasturi şi manşete, plus un pic de inventivitate, ne putem şterge. Dar
întotdeauna cu ceva suferinţe;

- cumva între imposibilități și utilizările abuzive aș plasa situațiile în care este clar
recomandabil să alegem una dintre celelalte metode descriptive. De exemplu, nu se pune
problema utilizării anchetei atunci cînd obiectivele cercetării vizează: i. comportamente în
proces, cu finalizare deschisă; pentru acestea avem de ales metoda observaţiei; ii.
comportamente de mult finalizate, înregistrate într-un fel sau altul; pentru acestea avem de
ales metoda analizei de conţinut. Recomandarea nu este de a sesiza și ține minte situațiile de

4
acest gen, pentru a le evita, ci a nu uita că în procesul de decizie metodologică avem de trecut
și prin acest punct;

- altfel, în utilizarea metodei anchetei avem un număr de restricţii;

- vă avertizez, anchetele sînt de obicei costisitoare;
- talia eşantioanelor necesare anchetelor este întotdeauna mare. Ea nu depinde decît în foarte
mică măsură de mărimea universului anchetei. Astfel, pentru o marjă de eroare de +/-3% la
nivelul de încredere de 95%, talia eşantionului se învîrtește în jurul a 1.157 de subiecţi,
indiferent dacă numărul de persoane care formează universul este 300 de milioane sau 3
milioane, 30 de mii sau 3 mii. Gîndindu-te cîți bani ai pretinde tu ca operator de teren pentru
aplicarea unui chestionar de, să zicem, douăzeci de minute (cam asta se fumează în medie pe
piața anchetelor face-to-face, cu chestionar, la domiciliul subiecților), înmulțește cifra
respectivă cu 1.157, vezi cît îți iese. Notează că plata operatorilor, nu uita să adaugi costurile
salariale, formează undeva între 40 și 60 la sută din costul unei anchete, că trebuie să-i plătești
și pe ceilalți meseriași (proiectantul/ proietanții cercetării, directorul de rețea, machetistul,
cel/ cea care introduce datele, operatorii care fac controlul în teren), că ai de acoperit
cheltuielile de transport în punctele de eșantionare, cheltuielile cu comunicațiile, tipografia
etc., și că firma respectivă vrea și ea un profit. Iese o sumă nu tocmai micuță;

- ancheta este recomandabilă cînd avem de măsurat variabile complexe. Așa cum știm,
complexitatea sau simplitatea unei variabile nu este o proprietate intrinsecă a acesteia, ci
rezultatul deciziei noastre cu privire la nivelul de acuratețe la care ne convine să o măsurăm.
Sub chiar această condiție, sînt variabile și situații profesionale pentru care trebuie să decidem
o măsurare complexă, iar cazul cel mai evident este cel al variabilelor latente;

- este rezonabil să acceptăm că există și variabile pe care nu le putem măsura decît

prin anchetă, indiferent cît de simplu sau de complex am decide să o facem. Exemplul care îmi
vine acum la îndemînă este măsurarea, cît se poate de simplă, a intențiilor de vot; nu avem
nici o teorie și nici un fel de experiență care să ne sugereze măcar care comportament,
indiferent de ce natură ar fi el, se asociază cu care intenție de vot;
- în general, intră aici variabilele despre care nu avem o bază teoretică sau măcar
teoretizabilă care să le asocieze un set de comportamente ca definiție a variației de principiu.
Este vorba cel mai des despre variabilele din gama intențiilor, aspirațiilor, atitudinilor,
valorilor, filosofiilor personale și metapersonale, deci despre ceea ce îi orientează pe oameni
în viață;

- ancheta este de neînlocuit cînd avem situații de cercetare care cer tempouri foarte
exigente și, în general, o gestiune foarte competitivă a resursei timp. Aceste situații sînt foarte
diverse, iar cînd e vorba despre cercetările-suport pentru prestațiile noastre profesionale, sînt
și foarte frecvente. Pentru că am mai exemplificat de aici, pentru că e unul dintre domeniile în
care mă pricep mai bine, dar mai ales pentru că nu prea avem alte experiențe profesionale pe
care să le știm și eu și voi fără a necesita povestiri de-a fir a păr, exemplific tot din domeniul
electoral:
- un exemplu bine cunoscut sînt sondajele electorale la ieșirea de le urne (engl. exit polls).

5
Ceea ce ca alegători și telespectatori nu prea vedem este trena de cercetări pregătitoare pe
care o presupune un astfel de sondaj, atît pentru stabilizarea procedurilor de lucru, cît mai
ales pentru elaborarea sintaxelor de ponderare. Pe scurt, e vorba despre cel puțin zece
sondaje, făcute în fiecare lună de dinaintea zilei alegerilor, fiecare sondaj acompaniat de două
– patru – șase, poate chiar mai multe, interviuri de grup sau/ și seturi de interviuri de
profunzime. Este evident nu numai că un exit poll nu poate fi realizat decît ca anchetă, dar și
că, fiind atît de voluminos și atît de exigent ca tempou, nici pachetul de cercetări pregătitoare
nu poate fi realizat altfel decît prin anchetă;

1.2. Schiță de taxonomie: metoda anchetei, tehnici și procedee

METODA ANCHETEI
- tehnici și procedee de anchetă după tipul de instrument
- tehnica anchetei prin chestionar
- tehnica anchetei prin interviu

- tehnici și procedee de anchetă prin chestionar după criteriul administrării

- tehnica anchetei cu chestionar autoadministrat
- tehnica anchetei cu chestionarul administrat prin operator
- procedeul cu chestionarul administrat prin operator face-to-face: la domiciliul subiecţilor, în
alte locaţii (e.g. la locul de muncă al subiecţilor, pe stradă, în magazine)
- procedeul cu chestionarul administrat prin operator la telefon
- procedeul cu chestionarul administrat prin operator via Internet: în timp real (chat), cu
completare la termen

- tehnici și procedee de anchetă prin chestionar după criteriul respondenților

- tehnica chestionarului administrat individual
- tehnica chestionarului administrat colectiv
- procedeul „extemporalului”
- pocedeul focus-group

- tehnici și procedee de anchetă prin chestionar după criteriul conținutului

- chestionarul de date factuale
- chestionarul de opinie/ atitudine (sondajul de opinie)
- chestionarul combinat
- chestionarul omnibus

- tehnici și procedee de anchetă după criteriul tipului (principal) de întrebări utilizate

- chestionarul cu întrebări deschise
- chestionarul cu întrebări închise
- chestionarul cu întrebări cafeteria
- chestionarul cu întrebări combinate
- tehnici și procedee de anchetă prin chestionar după tipul aplicații

6
 - chestionarul administrativ
- chestionarul de presă
- ancheta Delphi
- chestionarul în managementul resursei umane (MRU, engl. HRM): selecţia de
personal, evaluarea posturilor, evaluarea performanţei în sarcină
- chestionarul în asistenţa socială
- chestionarul în Public Relations (PR)
- chestionarul în marketing
- chestionarul în medicină (e.g. ancheta epidemiologică)
- chestionarul în justiţie
- tehnici și procedee de ancheta prin interviu
Cu excepția faptului că nu există interviuri în tehnica autoaplicației, taxonomia tehnicilor și
procedeelor de anchetă prin chestionar este cam aceeași pentru ancheta sociologică prin interviu;

- tehnici și procedee de ancheta combinată – chestionar şi interviu. Problema tehnicii

conducătoare

2. Ancheta prin interviu

2.1. Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică1
2.1.1. Definiție
Interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine informaţii de la altă
persoană (Denzin, 1970, p. 70). Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obţinere, prin
întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării
ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Chelcea, 2004, p. 2002).
 Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta.
 Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu.
 Interviul reprezintă mai mult decât un dialog–, pentru că nu totdeauna dialogul are drept
scop obţinerea de informaţii (Daval, 1967, p. 121)
 interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz şi în celălalt există o
persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia.

2.1.2. Caracteristicile interviul ca tehnică de culegere a datelor

1. comunicare lateralizată, intervievatorul conduce discuţia;
2. comunicare în context socio-cultural, implicând cunoașterea semnificaţiei culturale a termenilor;
3. interviul are la bază supoziţia consistenţei dintre atitudine și comportament.

1
Sinteză elaborată pe baza notelor de curs "Inițiere în cercetarea sociologică", autor Septimiu Chelcea, Editura
comunicare.ro, 2004. Notele de curs adresate studenților din cadrul Facultății de Comunicare si Relații Publice "David
Ogilvy, SNSPA București.

7
Folosim ancheta prin interviu atunci când:
 universul anchetei este format din persoane (foarte) importante.
 experienţa pe care o putem convoca este nesigură pentru formularea unor variante de
răspuns adecvate dacă am utiliza întrebări închise sau cafeteria.
 variabilele de măsurat, respectiv ipotezele de testat prin anchetă necesită probe verbale cu
un foarte mare grad de autenticitate, acurateţe, specificitate (de exemplu, măsurarea/
ipotezele cer probe despre structuri gramaticale, intonaţie, particularităţi de exprimare);
 măsurarea/ ipotezele cercetării necesită asocieri de probe verbale cu probe observaţionale
(de predilecţie reacţii comportamentale non-verbale, respectiv detalii ale contextului spaţial
al intervievării);
2.1.3. Mecanisme de apărare ale Eului - la nivelul respondentului
 fuga de răspuns = refuzul de a răspunde la o anchetă prin interviu;
 raţionalizarea = justificarea aposteriori a comportamentului;
 proiecţia = atribuirea altora a propriilor sentimente, atitudini, interese, aspiraţii;
 introecţia = convingerea că ceea ce s-a întâmplat a fost urmarea hotărârilor proprii;
 dezirabilitatea socială = conformarea la ceea ce se aşteaptă să se răspundă;
 refularea = trecerea imaginilor, ideilor, tendinţelor neplăcute din planul conştient în cel al
subconștientului.
2.1.4. Avantaje și dezavantajele utilizării tehnicii interviului (după Chelcea, 2004, p. 126)
 flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
 rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele
care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când
vorbesc decât când scriu;
 observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
 asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
 asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
 colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
 asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
 asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetării;
 precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
 studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

8
Dezavantaje şi limite intrinseci (Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183):
 costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale
proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
 timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru
obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la
aceeaşi adresă;
 erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator“;
 imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
 inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
 neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor
care urmează să fie intervievate;
 lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
 dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

2.1.5. Tipuri de interviu

- după gradul de libertate al intervievatorului
 structurat
 semi-structurat
 nestructurat
- după modalitatea de aplicare
 face-to-face: la domiciliul subiecţilor, în alte locaţii (e.g. la locul de muncă al subiecţilor, pe
stradă, în magazine)
 la telefon
 via Internet, în timp real (chat)
- după numărul respondenţilor
 individual
 în grup (focus-group)
- după conţinut
 interviul cu întrebări de date factuale
 interviul de opinie/ atitudine
 combinaţii (întrebări de date factuale și de opinie)
- interviul cu aplicaţii specifice
 de presă

9
  în managementul resursei umane (MRU, engl. HRM): selecţia de personal, evaluarea
posturilor, evaluarea performanţei în sarcină etc.
 în Public Relations (PR)
 în marketing
 în medicină (e.g. ancheta epidemiologică, anamneza)
 în justiţie (e.g. interogatoriul).

2.1.6. Elaborarea ghidului de interviu

A. Orice întrebare dintr-o anchetă prin interviu este destinată să măsoare un indicator. Fac
excepţie doar întrebările care, deşi nu măsoară nimic, sunt necesare pentru a lubrifia, pentru a face
socialmente normale şi confortabile interlocuţiile asimetrice specifice anchetelor. De exemplu:
întrebările introductive şi de încheiere, întrebările de trecere de la o dimensiune/ tematică la alta, o
parte dintre întrebările filtru, întrebările trambulină pentru întrebări „de ce” (la focus-group).
B. O întrebare din ghidul de interviu măsoară un singur indicator.
C. Ghidul de interviu are o structură logică, coerentă și cursivă. Se poate utiliza (1) tehnica
pâlniei; (2) tehnica pâlniei răsturnate sau (3) criteriul grupării întrebărilor pe subteme.

Extras din cursul "Inițiere în cercetarea sociologică"

autor prof dr. Septimiu Chelcea

Tehnica pâlniei (funnelling), care presupune trecerea de la general la particular. Subiectul este pus
în situația de a răspunde mai întâi la o întrebare care vizează un aspect general, urmând să răspundă
apoi la o alta cu totul particulară. Exemplu:
— Sunteți de acord sau împotriva aplicării de către părinți a pedepsei corporale copiilor?
— Dv. aplicați pedepsele corporale copiilor dv.?
Prin această tehnică se pune în evidență raportul dintre comportamentul verbal și comportamentul
deschis; se realizează, totodată, o trecere firească pentru o întrebare personală. Rămâne de
demonstrat dacă printr-o astfel de tehnică persoanele intervievate nu încearcă să dea răspunsurilor
o coerență logică, cea de-a doua întrebare fiind influențată de prima.
Tehnica pâlniei răsturnate (reversed funnelling) urmărește drumul invers, de la particular către
general. Subiectul anchetat este ajutat să dea răspuns la o întrebare care vizează generalul. Se
recomandă această tehnică în intervievarea persoanelor cu un nivel de școlarizare scăzut, pentru că
este mai ușor să întrebi astfel de persoane mai întâi într-o formă concretă:
— Care este părerea dv. despre activitatea clubului uzinei?, pentru ca imediat să se formuleze o
întrebare mai generală:
— Sunteți mulțumit de activitatea artistică din întreprindere?

10
3. Întrebarea – instrumentul generic de măsurare în metoda anchetei
3.1 Reguli generale de formulare a întrebărilor

A. Reguli generale de formulare a întrebărilor

1. O întrebare dintr-o anchetă este destinată să măsoare un singur indicator.
2. Întrebarea este scurtă, clară, simplă, fără înflorituri stilistice, gramatical corectă.
Se vor evita neologismele, ca şi arhaismele, termenii tehnici, ca şi jargonul.
3. Evitaţi întrebarea „DE CE?”.
4. Evitaţi negaţiile.
5. Evitaţi dubla negaţie.
6. Evitaţi întrebările care sugerează răspunsul.
7. Evitaţi întrebările dezirabile.
8. Evitaţi întrebările care generează reacţii de prestigiu.
9. Evitaţi întrebările ameninţătoare.
Utilizaţi întrebările indirecte pentru subiecte sensibile (tehnica persoanei a treia).
10. Nu întrebaţi „în general”.
11. Evitaţi cuvintele cu încărcătură afectogenă (iubire, comunism, frate, eşec, libertate etc.) sau
numele unor oameni politici (Hitler, Stalin etc.).
12. Evitaţi întrebările deschise care sunt introduse prin adverbele CÂND şi UNDE.

Grilă de verificare a fiecărei întrebări din chestionar sau din ghidul de interviu
(Elisabeth Noelle,1963)

DA NU
Sunt greutăţi de înţelegere a limbajului?
Depăşeşte elocvenţa celui anchetat?
Necesită capacitate de observaţie prea bogată pentru a răspunde?
Suprasolicită gândirea?
Este obositoare?
Este plicticoasă?
Generează teamă?
Generează reacţie de prestigiu?
Tema este prea intimă?
Generează conflicte cu idealul propriu?

11
3.2. Tipologia întrebărilor
(după Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Editura
Economică: Bucureşti.)
I. după conţinut II. după forma
1. întrebări de date 1. întrebări închise (precodificate)
factuale 1.1. întrebări dihotomice
1.2. întrebări trihotomice
2. întrebări de opinie 1.3. întrebări cu alegeri multiple/cu
răspunsuri precodificate multiplu/cu
alegeri în evantai
2. întrebări deschise (postcodificate)
3. întrebări semi-închise sau semi-
deschise
III. După funcţia întrebărilor
1. întrebări introductive, de
contact sau de „spart gheaţa”
2. întrebări de trecere sau
tampon
3. întrebări filtru
4. întrebări bifurcate
5. întrebări de control
6. întrebări de identificare
12