Sunteți pe pagina 1din 31

Călătoriile

Rolul din ce în ce mai important pe care îl joacă Rusia în politica europeană devine
evident în timpul domniei Ecaterinei a II-a când, de prin 1768, se creează
premizele unui conflict și chiar începe un nou război cu turcii. Creșterea puterii
rusești și interesul său pentru obținerea unei ieșiri la Marea Neagră, pe de o parte,
și creșterea pretențiilor și a abuzurilor din partea Turciei în principatele românești,
pe de alta1, crează condiții favorabile pentru orientarea domnitorilor români spre
vecinul de la răsărit, cu care mai avuseseră relații și chiar alianțe, pe vremea lui
Cantemir; ambele părți își regăsesc interese comune, chiar dacă ele nu se exprimă
atât de lămurit prin acte politice. În timpul pregătirilor pentru acest război și
probabil în legătură cu planurile de expansiune spre sud, spre Marea Neagră și mai
departe, care caracterizează toată politica rusească din sec.XVIII, Rusia a încurajat
contactele cu populațiile creștine din teritoriile supuse politic otomanilor, iar
sprijinul acestora este căutat prin intermediul relațiilor pe care le încurajează între
bisericile respective; ajutoarele către biserica ortodoxă din Principate devin una
dintre cele mai utilizate, insidioase și pline de succes căi de propagandă ale Rusiei
în vederea câștigării unei simpatii și unui sprijin mai larg pentru politica sa de
expansiune. În 1768, turcii declară război Rusiei și începe un fel de război în care
cele două părți încearcă s-o surprindă pe cealaltă prin incursiuni mai degrabă
limitate: un corp de voluntari români organizat de ruși ocupă Bucureștii în 1769,

1
Cf. Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, trad.rom. București, 1996, p.25-41.
1
dar nu reușește să treacă Dunărea și este respins. Turcii atacă în sudul Basarabiei
dar sunt zdrobiți etc.

În aceste vremuri agitate și nesigure, Ecaterina a doua invită reprezentanți ai


clerului și ai boierimii din Principate să vină la Petersburg pentru a asista la marile
festivități care se pregăteau acolo, unde se găsea dinainte și fostul domn al Țării
Românești Grigore Ghica, constituit benevol ca prizonier al rușilor după intrarea
acestora în București, în 1769. Este vorba de un gest fără precedent și de
consecințe de asemenea fără precedent, pentru că scoate din modestele lor
obișnuințe o serie de clerici din rândul al doilea și al treilea al slujitorilor bisericii
care, chiar dacă au mai ieșit din țară cu vreun prilej (școală, învățătură la alte
biserici ortodoxe, mai ales în Grecia, ș.a.) sunt puși acum în situația de a face vizite
în sensul adevărat al cuvântului, de a vedea cu acest prilej mari orașe și în aceste
mari orașe, mari festivități și instituții necunoscute lor, create pentru scopuri de
asemenea necunoscute lor: grădini ornamentale sau destinate studiului, sere
încălzite pentru plante exotice, muzee istorice sau de artă care expun o profuziune
de tablouri, tapiserii, statui (”închipuiri”), bijuterii sau vitrine cu figuri precum
țarul călare, slujitori ș.a. adică un fel de diorame care crează vizitatorilor impresia
realității. Amploarea acestor contacte și lipsa de pregătire a majorității călătorilor
români produc rezultate neașteptate pentru cititorul de astăzi, dar firești dacă ne
așezăm în perspectivă istorică, pentru că singurele criterii la care călătorii se pot
raporta sunt cele cunoscute lor: valoarea materială (mult aur, pietre scumpe etc.)
sau verosimilitatea, asemănarea cu realitatea (”ca viu”). Este un prag necesar dacă
vrem să înțelegem mai bine însemnările călătorilor care vor veni după ei, Dinicu
Golescu de pildă.

De la București va pleca o delegație condusă de mitropolitul Grigorie, în


care se afla și protosinghelul Chezarie de la Mitropolie, viitorul episcop de

2
Râmnic, iar din Moldova sunt aleși doi călugări, doi egumeni ai unor mănăstiri
importante: Vartolomei Măzăreanu, egumenul mănăstirii Solca, și Venedict,
egumen al mănăstirii Moldovița, care-l însoțesc pe episcopul de Huși. Din Banat
este delegat preotul Mihail Popovici și cum însemnările lui nu fuseseră încă
publicate, N.Iorga, care le găsește într-un fond inventariat la moartea episcopului
Dionisie al Buzăului, le publică în 1901 cu unele generalizări necesare și sugestive:
”Emisari ruși, aducând cu dânșii laude mari, făgăduieli mincinoase și ruble
adevărate, se răspândise pretutindeni în Orientul creștin înainte de război” și acești
emisari urmăreau obținerea unui sprijin eficient din partea poporului, a ”opiniei
publice” am spune astăzi, precum și trimiterea unor delegații din partea clerului
ortodox român pentru a solicita ajutor material, cărți și vase de cult, precum și
bani. În urma unei înțelegeri cu episcopul sârbesc din Timișoara, cum precizează
N.Iorga2, dintre ortodocșii bănățeni este ales și trimis Mihail Popovici, care se pare
că n-a prea avut relații cu ceilalți clerici români: în orice caz, Vartolomei
Măzăreanu nu-l pomenește în însemnările sale și activitățile lor nu sunt comune,
cum nici ale clericilor din Țara Românească și Moldova, de altfel.

Însemnările rezumative ale lui Vartolomei Măzăreanu, cărturar cunoscut dar


mai în vârstă, nu sunt făcute însă decât după întoarcerea din călătorie, în 1770: ”În
trecutul an 1769, septemvrie în 8 zile, fiind armia cea nebiruită și purtătoare de
cruce a Rosiei lângă cetatea Hotinului, și de ceea parte peste Nistru, au trimis
ajutor pravoslavnicilor creștini, au biruit armia Rosiei pre armia turcească, au luat
schiptrul Rosiei cetatea Hotinului și toată țara Moldovii. Și atunce, cu preasfinția
sa kir Inochentie episcopul Hușului, și cu fratele Venedict igumenul Moldoviții, și
cu dumnealor boierii Ioniță Paladi vel logofăt, Enacachi Milo spătariu, am fost
aleși și trimiși deputați la Sankt-Petersburg cătră prea înălțata curte a prea
2
Cf. Călătoriile în Rusia ale preotului bănățean Mihail Popovici (1770-1), publicate de N.Iorga, Arad, 1901, p.6 și
8.
3
blagocestivei însuși stăpânitoarei, marei Doamnei noastre imperatriții Ecaterinii
Alexievnii a toată Rosia. În anul 1769, dechemvrie 26, am purces din sfânta
monastire Solca, și în anul 1770, mart 9, cu ajutoriul lui Dumnezeu am intrat în
Sankt-Petersburg...” etc. Caracterul oficios al delegației în acele vremuri tulburi
este arătat limpede atât de rangul în general modest al ”deputaților”, cât și de lipsa
oricăror precizări asupra puterii care-i deleagă în acele vremuri nesigure pentru o
misiune pe care o putem numi de reprezentare și de tatonare.

Față de consemnarea călătoriei și a rezultatelor sale făcută de Vartolomei


Măzăreanu în condica mănăstirii Solca, notele egumenului de la Moldovița,
Venedict, făcute în timpul călătoriei într-un caiet personal sub titlul Mergerea
drumului nostru din Moldova la Petruburh și ajunse la Mihail Kogălniceanu prin
celebrul spătar Antohi Sion, sunt mai amănunțite și dau o imagine mai clară despre
ce au văzut călugării și cum au trăit ei evenimentele neobișnuite ale acestei
călătorii cu evident substrat politic. E adevărat că Venedict, deși face note pe drum,
”este foarte scump de notiții geografice și istorice” asupra locurilor prin care trece,
cum observă Kogălniceanu în micul text introductiv din Arhiva românească în care
le-a publicat3 : ele lipsesc aproape cu desăvârșire. Ironia cu care Kogălniceanu
continuă, apreciind că ”lucru de căpitenie pentru el este de a mânca și a dormi bine,
pre care nu uită o dată macar de a însemna cu o predilecție deosebită” este însă
exagerată pentru că notele spun altceva. El consemnează, e drept, că a mas (a
poposit) și unde, și că a mâncat bucate, adică li s-a oferit o masă, subînțelegând o
masă care onorează oaspeți de valoare: a mânca bucate, adică mâncare gătită cu
tipic, și asta în vremuri de război, arată doar că el înțelege ceremonia ca un act de
politeță, de prețuire. Peste o jumătate de secol, într-un jurnal al mergerii unei
delegații de boieri la Constantinopol, autorul aceluiași tip de însemnări, un jurnal
”de bord” al expediției, consemnează cu aceeași grijă când boierii sunt primiți de
3
Cf.Arhiva românească, I, 1840, p.249 și urm.
4
autoritatea otomană a locurilor de popas și li se face ”ceremonia cafelii”, li se oferă
cafea și dulceți (”le-au dat cafe și ciubuce”), ca unor prieteni și oaspeți importanți
și toate aceste ”marafeturi” preludau tipul de primire de care vor avea parte
delegații: fie într-o direcție, fie în cealaltă, primirea de care se vor bucura la capătul
drumului putea diferi foarte mult, implicând uneori primejdia capului.

Însoțiți de aceste ceremonii modeste, ”deputații” se îndreaptă spre


Petersburg în grupuri care se reunesc după ce trec granița. În 18 ianuarie 1770 se
întâlnesc cu un astfel de grup care îi aștepta într-un târg dincolo de Bug, pe drumul
spre Kiev, unde ajung în 25 ianuarie. Deși au stat în Kiev câteva zile și au vizitat
Pecerska Lavra de mai multe ori, precum și mitropolia, ei nu consemnează
deocamdată altceva decât închinarea la sfintele moaște. În februarie trec prin târgul
Dimitrievca, unde sunt primiți de Matei Cantemir, fiul cel mare al lui Dimitrie
Cantemir și frate cu Antioh. Sâmbătă 13 febr. au intrat în Moscova iar la 9 martie
au intrat în St.Petersburg, unde a venit și logofătul Enacachi, după ce l-a îngropat
pe logofătul Paladi, alt deputat din grupul boierilor, care murise pe drum, la
”Nijna” (probabil Nijni Novgorod).

La Petersburg, călătorii sunt duși să viziteze locurile semnificative ale


capitalei și implicit li se arată monumente și obiecte de artă, pentru care nu au nici
percepția, nici vocabularul necesar: obiectele și lucrările sunt ”podoabe” sau
”lucruri de nespusă iscusire” sau, pentru tablouri, ”închipuiri” pentru că sunt
reprezentări figurative. Ceea ce-i impresionează pe acești oameni fără cultură
artistică dar cu intuiția importanței sunt, în primul rând, semnele și simbolurile
puterii. La 15 aprilie, Venedict notează că prin bunăvoința unui ”vechi prietin”,
Ioan Tatișci, preot la curtea împărătesii,”ne-au purtat prin casele și cămările
împărătești Petru Ivanovici Gof, furier, arătându-ne toate podoabele și lucrurile
cele de nespusă iscusire, cum și corona cea mare și cea mică, și schiptru, și dărjava,

5
și credinețul cel de aur și alte multe lucruri cu pietre scumpe, și al doilea credineț
de argint”. Deși le lipsește instrucția specifică și nu au termenii tehnici necesari în
vocabular, descrierea este destul de explicită pentru cititorul de astăzi: ei au văzut
”dulapuri și mese de fel de fel de pietre scumpe, și sala cea mare, cu toți păreții și
ușile de oglinzi, și sobele poleite, și altă sală unde este chipul marelui împărat
Petru, și toată bătălia de la Pultava, și bătăliile cu svezii, și alte multe închipuiri ce
au fost pe uscat, așijdere și bătăliile de pe mare cu flotul corăbiilor; aceste toate-s
pe păreți, dar țăsute iar nu zugrăvite, care s-au arătat a fi cu mare și nespus
meșteșug lucrate”4, erau deci tapițerii.

Impresionante sunt pentru el elementele reprezentative ale trecutului, care


recrează realist personajele istorice în toate detaliile, care pot fi deci narate,
povestite, precum ”chipul (tabloul) împăratului Marelui Petru, îmbrăcat cu toate
podoabele lui, și calul lui pe care au îmblat... și biblioteca împărătească toată, și
alte chipuri de mirare nenumărate și nepovestite”, pe care le vede la muzeul de
artă, la Kunstkammer. Nu altfel judeca și bănățeanul Mihail Popovici, care notează
și el, la 16 mai, vizita la muzeu ”unde iaste împăratul Petru ca viu, și calul înșelat,
înfrânat... ” și tot acolo ”toate fierile de pe fața pământului și dobitoacele, nu de
lemn sau de piatră sau scris de zugraf, ci înființate precum să văd crescute”5. Este
evident că Venedict este interesat și impresionat de ceremonii, de spectacolul
puterii, cum este de pildă splendoarea sărbătoririi zilei de naștere a țarinei
Ecaterina a doua, căci asupra acestora zăbovește îndelung, neuitând să menționeze
pe domnul aflat în exil: ”de acole, după molebin, arhiereii, arhimandriții, igumenii
și cu ai săi, am mers la biserică în curtea împărătească, unde au fost în presudstvie
naslednicul, adecă diadohul mare cneaz Pavel Petrovici și cu toți cavalerii și
gheneralii cei mari, fiind și Ghica vodă și toți arhiereii Sinodului. Și după liturghie,
4
Călătoria la Petersburg, în Arhiva românească cit. p.254.
5
M.Popovici, op.cit., p.12.
6
s-au spus cazanie de un arhiereu al Sinodului, anume Inochentie al Pskovului. Și
după cazanie, mergând toți cătră marele cneaz Pavel Petrovici, iarăși s-au grăit
cuvânt de cazanie de cătră arhiereul Petersburgului, cu orație pentru sănătatea
împărătesii...” etc. (p.254-5).

Nu numai amploarea, ci și durata festivităților impresionează pe călătorul


care consemnează că ceremonia purtării icoanelor pe zidurile cetății de pe Neva, cu
citirea evangheliei și molitvelor ”au ținut trii ceasuri pe ceasornic, afară de
liturghie”, iar festivitățile de la lansarea unui nou vas de război (”slobozitul
corăbiei nouă ce se gătise cu 66 tunuri într-însa”) la care a participat și împărăteasa
sunt și ele apreciate după același criteriu, ”îndelungatu-s-au și țeremonia aceasta
patru ceasuri”. Spre deosebire de Venedict, bănățeanul Mihail Popovici este un
călător mai naiv, impresionat și el de număr și dimensiuni, dar nu are ochi pentru
spectacol și nici cuvinte să descrie, el numește doar: ”am mers în slăvita cea mare
împărăteasca cetate Mosca… am sosit în 4. Am fost la polățile (curțile, n.n.)
împărătești, cea cu trei trepte, lei 3; la ceale cu 4 lei, polățile lungi și mari, cu
țimerile (camerele, n.n.) a toate împărățiile, domniile și crăiile care și le-au supus
supt a sa stăpânire. Și mănăstiri mari și foarte împodobite: întâi patriarșia, soborul,
unde sânt 12 patriarși în sicrie” etc. În 16 mai notează: ”am fost la Muzeu, unde
iaste împăratul ca viu și calul înșelat, înfrânat. Pilul mai are un harap în spate-i, și
toate paserile de pe supt ceriu și toate fierile de pe fața pământului și dobitoacele,
nu de lemn sau de piatră sau scris de zugraf, ci înființate precum se văd crescute:
scorpiile, mulțime de feliuri de șerpi veninați, toate jigăniile lumii, chiți (balene,
n.n.) și toți peștii a râurilor lumii…”6

Venedict vizitează și Curtea cu toate splendorile ei, ”am îmblat pin grădină
împărătească ce este sus în polate, unde sânt fel de fel de chipuri săpate în

6
M.Popovici, op.cit., p.11-12.
7
marmuri, și pomi roditori, alămâi, smochini, dafini și altele. Așijdere și înrăngerie
(”orangerie”), adică grădina de iarnă, unde și acolo sânt fel de fel de pomi și flori,
pereții de steclă și sobi înăuntru: sânt și paseri, păpăgai și corbi de Anglie și canarii
cu fel de fel de pene împodobiți”. Este evident că principala condiție a înțelegerii și
a valorizării impresionantei desfășurări de obiecte de artă, de arhitectură, a
elementelor de exotism produse de animalele și plantele exotice etc., este
narativitatea lor, aptitudinea lor de a fi puse într-o relatare, o ”poveste” care să le și
sugereze, să le și explice, ”chipuri de mirare nenumărate și nepovestite”. Existența
sobelor implică nevoia de căldură, condiția specială a supraviețuirii unor plante
cunoscute doar prin fructele lor aduse din Orient, păsările cu ”fel de fel de fel de
pene” nu sunt nici ele dintre cele comune, iar inovațiile tehnice, precum liftul, sunt
prezentate ca autonome: ”Îmblat-am pin palaturile cele de pe-npregiurul grădinii,
unde sânt împodobite cu multe podoabe, cu cartine (ilustrații) bisericești și
istoricești, zugrăvite cu zugrăvală ca când ar fi chiar vie; sânt și alte jigănii multe
de mare. Este și ceasornic care când bate după fieșcare ceas, cântă și în naiuri câte
un sfert de ceas și mai bine fel de fel de cântări. Este și o masă care singură se
sloboade cu meșteșug în casele cele din jos, și de acolo vine cu bucate iarăși în sus,
este și chipul împărătesii săpat în marmură albă.” (p.256)

Cu timpul, după ce călugărul se obișnuiește probabil cu agitația și cu


obligațiile de protocol, începe și să noteze numele acelora dintre persoanele
prezente care i s-au părut mai importante, ”În zioa de sân-Petru, am mers iarăși la
Peterhof...” și la masa împărătească, unde au fost împărăteasa și marele cneaz,
demnitari precum ”conte Panin, feldmarșal Kiril Razumovski, Alexandru Golițin,
conte Orlof, și solul Inglezului și Danimarcului și Grigorie-Ghica-Vodă (fostul
domnitor al Țării Românești n.n.), fiind cântări multe franțuzești și talienești”.
Preotul bănățean, care notează mult mai multe decât colegii săi din principate și

8
care spune cam tot ce a făcut și cine ce anume l-a întrebat (ceea ce Venedict și cu
atât mai puțin Vartolomei nu fac niciodată) scrie că la un moment dat, la masă,
arhiepiscopul rus care făcea oficiul de gazdă, l-a întrebat ”pentru starea creștinătății
despre noi, și i-am răspuns despre sârbi de s-au râs, și pentru Tranzilvania, cum
pătimește de protivnicii pravoslaviei foarte greu și ce întâmplări s-au făcut
groaznice”. În 6 iunie, la biserica din curte l-a chemat arhimandritul Platon și ”am
vorovit nu puțin și i-am spus năcazurile, sila și năpasta cu care pătimesc ardelenii”.
Când a vrut să plece, ”m-au oprit cu întrebări multe până au sosit arhiereii,
arhimandriții și deputații toți”. Citite în paralel, cele trei documente luminează mult
mai bine întreaga acțiune de atragere și informare a gazdelor, și prin aceasta
contextul în care se vor desfășura nu numai marile schimbări de pe eșichierul
politic est-european din ultimele decenii ale secolului, dar și evoluția actorilor
români implicați în evenimente, începând cu Ioan Cantacuzinio, și de aici, prin
forța lucrurilor, a literaturii lor.

Din punctul strict de vedere al însemnărilor de călătorie pe care ni le-au


lăsat, aceste misiuni prilejuiesc călugărilor respectivi primele note de drum ale
unor călători în toată regula, nu militari în campanie cum fusese situația principelui
Cantemir în 1723, când vizitează malul vestic al Mării Caspice și lasă și el note și
însemnări, și dacă ele nu conțin prea multe amănunte caracteristice referitoare la
locurile traversate sau impresii despre călătoria în sine (călătoria era atunci o mare
oboseală și o stare permanentă de pericol; nu e întâmplător că Vartolomei notează
la întoarcere că au călătorit “cu mare cheltuială și cu mare frică de oameni răi și de
ciumă”), ele păstrează primele mențiuni despre contactul unor români veniți dintr-
un mediu tradițional cu arhitectura unor mari orașe, cu operele de artă și cu
muzeele din acestea. În pofida naivității și lipsei unei educații potrivite pentru
judecarea acestor noutăți, călătorii manifestă interes pentru ele și percep difuz

9
caracterul aparte al lumii căreia ele îi aparțin. În orice caz, notele celor trei cuvioși
sunt printre puținele mărturii scrise pe care le avem despre primul contact al
călătorului român, nepregătit cultural, cu elemente ale unor obiecte de artă care nu
transmit liber privitorului decât impresia valorii, a scumpătății lor, datorate
materialului (mult aur, marmură ”pistriță” ș.a.) și ne permit nouă să apreciem
distanța care îi separă pe venerabilii clerici de gustul – nu întotdeauna înțeles în
context – cu care Dinicu Golescu călătorește prin Europa.

Perioada tulbure de la sfârșitul sec. al XVIII-lea, agitată din punct de vedere


politic și militar (dar care perioadă n-a fost?), n-a fost favorabilă pentru călătorii,
nici măcar pentru fiii domnitorului Alexandru Ipsilanti care, mânați de dorința de a
cunoaște acel Occident luminat, despre care le vorbise dascălul lor Raicevich, au
fugit în Transilvania și de aici la Viena, provocând abdicarea părintelui lor și
întorcerea lor sub supraveghere pentru a nu rămâne orfani. Nu știm deci nimic
despre tineri trimiși la studii, sau despre alți boieri în călătorii de plăcere (cu
excepția lui Bibescu, despre care vom vorbi imediat), în afară de negustorii în
căutare de marfă prin țări străine din Occident, pentru că aici, în Balcanii de sub
dominația otomană, se călătorea destul – nu fără teșcherea, din etapă în etapă – dar
se mai călătorea: de la Heliade știm că tatăl său avea relații întinse peste Dunăre7 și
probabil că făcea comerț; desigur, nu era singurul.

Dar dacă nu se putea călători cu ușurință, se căutau însă cărți despre


călătorii. Această atitudine este pusă în evidenţă de interesul pentru elemente
generale de geografie, eventual pentru trebuințe școlare, de pildă o listă dintr-un
miscelaneu de la 1764 care consemnează ”câți munți sânt mari și înalți în lume și

7
D.Popovici este cel care semnalează notița lui Heliade la poezia Visul în care spune: ”Tatăl meu, deși de origină din
Târgoviște, însă a fost crescut într-o casă a unui hagiu din Țara Turcească ce se neguțătorea cu Constantinopolu; prin
urmare, cei mai mulți cunoscuți ai lui era oameni din părțile orientale” (I.Heliade-Rădulescu, Opere, vol.I,
ed.D.Popovici, București, 1939, p.568).
10
cum se cheamă numele lor” sau ”spunere câte mile țin ostroavele cele mari”8şi de
interesul pentru cărţile de călătorie pe care cărturarii epocii încep să le traducă şi
care circulă în manuscris, precum cele de literatură. Probabil cea mai veche este Le
voyageur françois, cartea abatelui Joseph Delaporte, care s-a bucurat de cel puţin
două traduceri independente, semn de interes special: una din franceză, în 1785,
după ediţia originală de la Paris din 1765-1795 iar a doua traducere, a volumului I
şi a volumului IVdin compilaţia lui Delaporte, făcută în 1788 după traducerea
rusească din 1780 („s-au tălmăcit pă limba rusască în Sanctpeterburgu la leat
1780”). Ambele manuscrise au fost studiate de N. Iorga9 în unul din ultimele studii
publicate înainte de moartea lui.

Interesul cititorilor români pentru aceste voluminoase povestiri se explică


ușor prin caracterul special al textelor, care sunt de fapt prezentări ample ale unor
locuri, orașe, populații cu trăsăturile lor aparte și cu particularitățile culturii și
tradițiilor lor, din care copiștii noștri sau comanditarii lor au ales părțile care îi
interesau (de aceea traducerile respective sunt parțiale). Este vorba de fapt de o
compilație de relatări cu caracter general istoric, geografic, general antropologic,
trezind interes prin informațiile concrete și diverse despre ceea ce au văzut alți
călători, fără a-l mai obosi pe cititor cu detalii despre călătoria propriu-zisă, oricum
inutilă pentru cititorul român care, la acea dată, nu călătorea mai deloc.
Manuscrisele conțin numai informațiile și povestirile despre aceste locuri și
oamenii care ne interesau tocmai pentru că venisem în contact cu ei, despre
oamenii răsăritului, greci în primul rând, despre obiceiurile lor și felul lor de a fi,
pentru că grecii jucau un rol important în administrația Principatelor din secolul
fanariot și erau, mai întotdeauna, intermediarii sau delegații suzeranilor otomani în

8
În ms.rom.4649 de la Biblioteca Academiei, cf.Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol.IV,
București, 1992, p.79.
9
”Le voyageur français” al abatelui Joseph Delaporte în traducere moldovenească (1785), text publicat cu o introducere și note
de N.Iorga, București, 1940.

11
contactele noastre cu ei; dar și despre alte neamuri între care turci, egipteni
insistând puțin asupra lucrurilor mai puțin cunoscute cum ar fi faptul că în Egipt
sunt și mulți creștini, greci dar mai ales copți, localnici tot de rit răsăritean ca și
grecii, dar ”au mare despărțire între dânșii”.

Din primul volum al acestei compilații intitulate A toată lumea călătorie sau
înștiințare de lumea cea veche și cea noî, adică istorie de toate pământurile ce
sânt până acum știute la patru părți ale lumii. Dată în limba franțuzească de
ab.Delaport... care ”s-au scos pe limba românească la let 1785”, manuscrisul
românesc conține cinci capitole, grupate ca în ordinea vizitării, și anume: Ostrovul
Chiprului, Siriia, Eghipetul, Varvaria sau împărățiea varvari și alte crăii, și
Grechia cu ostroavile ei. El este început cu o lămurire despre ”Cuprinderea
istoriii” din care cititorul înțelege ce poate căuta în text: ”A fieșticăriia părți de loc
arătare pe scurt; de starea pământului, orașile, apile, munții, stăpânirile, pravilele,
puterea oștilor, fire, obiceiurile, orânduielile, învățăturile, epistimes (științele, n.n.),
meșterșugurile, neguțitoriile, portul hainilor” și se încheie cu ”hiarăle și gadinile,
peștii, vechimea lăcuinței, schimbările, zidirile cele mai deoseăbite și toate alte
lucruri vechi și noi ce sânt vrednice de pomenit”. De fapt textul nu este
enciclopedic înșiruit, ci are aspectul unei expuneri preponderent mitologice și
istorice, apoi geografice, cum se vede din această intrare în materie cu Întâia
înștiințare. Pentru ostrovul Chiprului: ”La acest ostrov s-au sălășluit Venera, unde
acolo avea curte și casile ei, orașile Amathont și Pafos; în veci va străluci numile
lor în letopisețul răsfățăciunilor dar când de dânsile să vă rădica această vrednicie,
atunce vor rămânea a să pomeni pentru acele dintr-însile mari zidiri ce să pominesc
în cartea făcătorilor de stihuri” Și mai departe: ”A Chiprului împregiurări este
aproape 800 de verste, pământ roditoriu...” Autorul lasă impresia că a bătut cu
piciorul locurile: ”Eu m-am stăruit să găsesc ceva rămășiță din cele vechi ziduri.

12
Am găsit pe acel vechi oraș Pafos, sau mai bine să zicem oraș ce este zidit în locul
celui vechi Pafos...” La orice prilej, și sunt destule, povestirea se întoarce la
mitologie: ”mai întâi au fost curțile Afroditii, acei frumoasă împărăteasă ce era cu
totul dată la iubire... Orașul Pafos zic să fi fost zidit de Chinir, craiu Asirii, ce era
gineri lui Pigmalion, craiu Chiprului” etc. Grecii se bucură de o largă prezentare și
li se recunoaște asemănarea pe care grecii de azi o au cu strămoșii lor: ”este
adevărat că ei uniori prea asemănează cu acei vechi pro-strămoși ai lor și vine ceas
în care se arată într-înșii acea veche a lor simțitoare deșteptare și iubirea scăpării
(libertății, n.n.) în care ei mai înainte să afla...” etc.

În 1824, vornicul Beldimantraduce o altă lucrare cunoscută,Travels into


Poland, Russia, Sweden, and Denmark, a lui William Coxe, după o traducere
franceză din 1786. Interesat de informațiile despre țările vecine Polonia și Rusia,
Beldiman apreciază traducerea (partea respectivă aleasă de el, aflată în ms.rom.28
și 29 de la Biblioteca Academiei) pentru că autorul, ”nemulțumindu-să cu cele ce
au văzut în călătoria sa, au străbătut cu cetirile sale nu numai deosăbirile locurilor
și raritarile dintre ele”, ci a citit și alți ”oameni vrednici de credință” astfel încât
cititorii vor găsi în relatările sale ”îndestulă știință di aceste doauă megieșitețări, de
starea lor, de ocârmuirea cea politicească, de pravelile lor, obiceiurile și rodurile ce
dau, curiozitalile cele firești, zidiri și lucruri vechi, vrednice de toată şti-
inţa”10,justificare care seamănă foarte mult cu unul dintre argumentele invocate
pentru necesitatea creării unei noi reviste cam tot atunci, în 1828, dar la Paris, în
Revue des Deux Mondes, dedicată cunoaşterii lumii, lumii vechi şi lumii noi: „E
necesar să cunoaştem ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat la alte popoare pentru a
nu adopta dintre instituţiile lor decât ceea ce s-ar putea potrivi tradiţiilor noastre,
10
Manuscrisele sunt semnate de ”Beldiman vornic” (I.Bianu, Catalogul manuscriptelor românești, tom I, 1907, p.90)
dar se consemnează tot acolo că la sfârșitul tomului II al traducerii apare semnătura unui ”Ștefan Beldiman vornic”.
Nu este însă semnalat nici un Ștefan în familia vornicului Beldiman, tatăl și fiul (cf.Octav-George Lecca, Familiile
boierești române, cu adnotări,completări și desene de Mateiu Caragiale, ed.Al.Condeescu, f.a., București, p.115-
118): prenumele este tot Alexandru.
13
caracterului nostru...” Călătoriile lui Coxe, care sunt mai degrabă ”convorbiri istorice”, ca și compilația lui Delaporte, au meritul de a fi aruncat o privire
inteligentă asupra Rusiei moderne, adică din întregul sec. al XVIII-lea, și de a arăta că domnia lui Petru și mutarea capitalei pe malurile Nevei, adică elemente ale puterii
centralizate și asumarea unor principia de politică europeană, au fundamentat pasul uriaș pe care țara l-a făcut în a doua jumătate a secolului. Acestor ”lecturi” geografice și

istorice li se alătură acum Les ruines ale lui Volney,scriere tradusă de Ionică Tăutu
între 1826 şi 1830, care le utilizează şi în textele sale11, şi încercări ulterioare dintre
care cea mai veche pare cea din ms.rom. 4649 (de la ”cca.1830”), care provine din
biblioteca lui G.T.Kirileanu.

O lungă perioadă după vizitele oficiale la Moscova și Petersburg pe care le-


am prezentat nu avem știință despre nici un alt text care să ateste vreo călătorie, în
țară sau în străinătate, în afară de modesta corespondență a lui Gheorghe Bibescu,
unchiul viitorului domnitor cu același nume, din 1796-1797. În acești ani, bogatul
vornic trimite bancherului și furnizorului său și al mai tuturor persoanelor
importante din Țara Românească, negustorul Hagi-Pop din Sibiu, mai multe
scrisori din călătoria sa la băi, la Karlsbad, pe care a găsit-o și a publicat-o demult
tot N.Iorga12. Deși este o oază prețioasă într-un pustiu fără alte informații, sunt în
aceste scrisori prea puține lucruri referitoare la călătoria în sine, în afară de
necazurile pricinuite de necunoașterea limbii și notarea felului în care e primit de
personalitățile locurilor vizitate, precum am văzut și la alți călători, la Timișoara
de pildă unde, după ce a trimis scrisoarea de recomandare ”la exelenția sa ghinăral
Lepselter, într-acel ceas m-am pomenit cu exelenția sa aci la gazdă unde eram,
fărcându-mi destule țiromonii. Apoi duminică m-au poftit și la masă, după cum am
și fost, unde era și alți mulți ofițeri… Sara am mers și la comedie” (pentru cine nu
e obișnuit cu vocabularul, însemna că i s-a făcut o vizită de curtoazie, fiind apreciat
ca un oaspete important). La Pesta s-a întâlnit cu un bancher, corespondent al lui
Hagi Pop, de la care ”am văzut destul țiromonii și evghenie am cunoscut”. Din
Beci (Viena) îi scrie iar cum s-a dus la generalul Barco, la Pesta, ”și m-au priimit
11
Dan Mănucă, Argumente de istorie literară, Junimea, Iaşi, 1978, p. 50.
12
N.Iorga, Un boier oltean la Karlsbad în 1796-1797, extras din Analele Academiei Române, tom XXIX, Memoriile
Secțiunii istorice, București, 1906, p.215-223.
14
foarte bine. Mă poftea a fi și la casa Măriii sale, apoi, fiindcă grăbeam a pleca, m-
am rugat de iertăciune dar decât am dat parolă că la întoarcere voi merge negreșit”.
La Praga vizitează pe sora doctorului Molnar Piuariu, căsătorită cu un Iagić
(posibil ascendent al filologului Vatroslav Jagić). Ajuns în sfârșit la Karlsbad, la 12
iunie, e fericit că a făcut o mulțime de ”prieteni”, adică de cunoștințe: ”Atâta
prieteni de mulți și prietene am făcut, cât nu poci să-ți spui: așa trăiesc chiar ca
când aș fi acasă… merg la fântână de beau apă… cântă muzica până isprăvim apa.
Este un îmbasador de la Șpania de la care am cunoscut multă dragoste, zice că să
mă duc cu dânsul la Dresda”. În general se distrează foarte bine și-i ascultă
sfaturile, adică nu joacă cărți – obicei căpătat deja de boierii noștri – și recunoaște
că nici n-ar avea cu cine: ”petrec foarte bine, nelipsit sânt de la comédii și de la
baluri cu dânșii pentru că și mă poftesc. Cărți nu joc, te ascult, măcar că nimeni nu
joacă pe aici cărți”. În afară de grija pentru a menționa atenția și considerația pe
care i-o dau personalitățile locului (obsesie care durează până astăzi) sunt puține
lucruri de găsit în corespondența sa, în primul rând pentru că Știrbei este incult,
întâlnirea cu doctorul Molnar, cu sora lui și probabil și cu alte persoanecu identități
precise nu produce nici o scânteie de interes.

La o jumătate de secol după călătoria călugărilor moldoveni Vartolomei și


Venedict în Rusia, într-o delegație oficială, tot într-o delegație oficială pleacă o
deputăție a boierilor moldoveni, dar la Istanbul: aceștia pleacă la cererea lor, în
1822, când se punea problema restabilirii domniilor pământene după ce domnii
fanarioți se arătaseră favorabili Eteriei. Drumul și întâmplările acestei călătorii sunt
relatate într-un text intitulat Jurnalul mergerii boierilor deputați în Țarigrad, care
este un document oficial; publicat de M.Kogălniceanu în vol.III din Cronicele
României, fiind reprodus după un manuscris autograf al lui Alexandru Beldiman, a
fost atribuit acestuia de către editor, deși este posbil să nu-i aparțină lui, ci vreunui

15
diac din suita ”deputăției”, pentru confirmarea căreia trebuia să-și asume cineva
răspunderea. În orice caz, nu este vorba de un text care să poarte trăsăturile
caracteristice sub raport cultural sau literar ale unui autor cu personalitate; ne vom
opri puțin asupra lui numai întrucât ilustrează obișnuința boierilor călători de a
aprecia prețuirea de care se bucură din partea gazdelor după modalitatea de a-i
primi, cu ”ceremonia cafelei”, poftindu-i să șadă, întrebându-i de drum etc., așa
cum am văzut și în însemnările lui Veniamin și chiar la Barbu Știrbei, în scrisorile
trimise lui Hagi Pop în timpul călătoriilor sale în Austria și Germania. Către
sfârșitul acestui periplu prin însemnările românilor despre întâlnirile lor cu străini,
la ei acasă sau la noi, în circumstanțe favorabile sau defavorabile, pot mărturisi că
nici unul n-a lăsat să se vadă că opinia celuilalt despre el/ noi îi este indiferentă:
dimpotrivă.

În călătoria lor prin teritoriul guvernat de turci, la sud de Dunăre, aceste


semne de politețe erau și un sensibil barometru pentru siguranța personală a
boierilor din deputăție. La 25 martie boierii moldoveni ajung la Focșani, intră în
Țara Românească și, prin Urziceni și Slobozia, ajung la Călărași de unde
traversează Dunărea și ajung la Silistra, unde era reședința seraschierului turc. Erau
așteptați de un demnitar și ”de acolo, cu toții au mers în cetate pe gios,
îndreptându-i la chehaia-bei, fratele măriei sale pașei, și i-au primit cu ceremonie.
Îndată i-au scos înaintea seraschierului, ș-au vorovit moldovenește curat,
întrebându-i cum au petrecut pe drum... i-au pus gios, făcându-le ceremonia
cafelei”. Aici a venit și delegația boierilor munteni, au așteptat împreună să treacă
Paștele când, ”după ieșirea din biserică, au mers... mai întâi la Chihaia-bei unde,
după ceremonia obicinuită ce le-au făcut, i-au dus la seraschieriul; de iznoavă li s-
au făcut ceremonie”, li s-a dat câte un cavaz (gardă, jandarm) fiecărei delegații, ”s-
au dat la fieșcare teșchere pe față de nume arătătoare și familie, zicându-li-se că cu

16
acelea au a merge la drum, au a intra în Țarigrad, asemenea și la toate slugile și
oamenii lor”, i-au încărcat ”în trei care mocănești” și au plecat. Drumul era
presărat cu popasuri: în 5 aprilie ajung la Șumla, ”unde le-au ieșit conacciu înainte;
apropiindu-se de Șumla, au întâmpinat mulți bărbați și copii ieșindu-le înainte ca
să-i vadă. Conacciul i-au dus la conac, la casa unui sărdar-aga turc, unde i-au
priimit cu multă ceremonie; mai sub seară, s-au dus unii din moldoveni și din
munteni la aianul locului... unde au fost priimiți cu toată cinstea” și așa mai
departe. Duminecă, la Buiuc-Cekmege, ”ieșind afară la drum, au început
turcoaicele a-i împroșca cu pietre prin cară, cărora dându-li-se răspunsul cuviincios
de către vornicul Neculai Golescul, au contenit” (fratele cel mai mare al celorlalți
Golești, Iordache și Dinicu, reprezentativi autori pentru epoca în care au trăit,
Nicolae pare să fie și el o persoană cu autoritate în administrație, dar n-a făcut nici
o încercare să cultive muzele). Delegația a intrat în Țarigrad ”prin niște ulițe prea
strâmte, unde abia încăpeau carăle cele mocănești, treceau prin[tre] case mari, cu
câte trei rânduri. Mulțime de norod ieșea înainte de-i privea”.

Nu puteau fi primiți imediat, ceremonialul cerea să fie întâi găzduiți și


numărul celor trei zile pentru acest stagiu pregătitor nu este întâmplător: după
tradiție și după prescripțiile religioase, orice călător îți putea solicita această
găzduire și toată lumea o acorda fără discuție: ”după trei zile întru care au fost
musafiri lui Abdula-pașa, li s-au rânduit tain împărătesc și vekil-hargi câte 180 de
lei pe zi, bez untdelemnul, orezul, zahărul”, apoi li s-a dat de știre că ”intră în
cheltuiala împărătească, și că se cuvine a mulțămi pe oamenii lui Abdula-pașa cu
200 lei osteneala ce au făcut”. După alte etape intermediare și pregătiri, sunt
primiți la curte și intră într-o ”odaie” unde erau mai mulți demnitari, fiecare pe câte
un ”pat” (probabil o sofa), pe la care au fost duși să salute și să schimbe o vorbă,
dar ”în celalalt colț al odăiei mai era un efendi; chipul îl arăta a fi un om mare,

17
frumos la față, vesel și cu mare eghemonie, pentru care la urmă s-au încredințat a fi
prea milostivul împărat, care au învrednicit pe robii săi a arunca ochii cei mult
milostivi asupra lor, a-i vedea și a-i asculta. Le-au poroncit îndată la toți să șadă,
le-au dat cafea, i-au întrebat Reiz-efendi cum au venit la drum” etc. După
ceremoniile introductive, au ieșit ceilalți demnitari și ”au început a-i întreba pricina
apostaților greci”, li s-a spus să dea toate cererile ce au de făcut, ca să fie
prezentate sultanului, care ”este încredințat de sadacatul și credința lor”. În timpul
acestor prezentări, ”împăratul nu-și lua ochii, căutând cu luare aminte când la unii
din boieri, când la alții”. Când s-a terminat audiența, au ieșit și ”iarăși le-au dat
cafea și ciubuce”. Au urmat mai multe întâlniri în care delegațiile din Principate au
operat în documentele lor schimbările cerute de turci și în fine, marți la 9 mai, li s-
a comunicat că a fost acceptată reinstalarea domnilor pământeni. Au mai urmat și
alte întâlniri, au fost căftăniți domnii, numiți caimacamii și trimiși curieri cu știrile
și noile însărcinări. ”Jurnalul” se încheie cu drumul spre țară, primirea noului
domn și ceremoniile aferente, dar și cu invocarea autorului: ”Aicea se isprăvește
toată istoria domniei moldovenești. Binevoiască Dumnezeu a fi într-un ceas bun și
norocit, ca să nu dăm pricină grecilor a râde de ocârmuirea cea moldovenească,
nici megieșilor cari se văd cu mare luare aminte a privi ocârmuirea nouă”.

Înainte de această călătorie la Constantinopol, ultima ”pe stil vechi” și într-


un spațiu geografic și cultural de care ne vom despărți foarte repede, au loc însă și
alte câteva călătorii ale unui român în Europa care însă, chiar dacă unele au fost
descrise în texte pregătite pentru tipar, n-au putut fi publicate decât mai târziu
pentru că împrejurările nu o permiteau : este vorba de călătoriile lui Gh.Asachi la
Viena și apoi în Italia, la Roma, și mai târziu încă, cu voie-fără voie, în Rusia. Cum
bine se știe din cercetările de până acum, Lazăr Asachi s-a îngrijit de timpuriu de
educația și învățătura fiului sau Gheorghe, l-a avut cu sine la Lvov (Lemberg)

18
unde începe școala și unde revine în 1802 pentru a se înscrie, s-a spus deși era
foarte tânăr, la Universitate. Cum în 1803 Lazăr Asachi este numit prim-protopop
al Moldovei și trebuia să revină la Iași, el decide să-și trimită fiul la Viena, unde să
facă studii de inginerie pentru a fi util patriei. După pacea de la Tilsit din 1807,
printre consecințele căreia era și destabilizarea situației din zona austriacă de
conflict, tatăl și fiul decid ca Gheorghe să continuie studiile în Italia și acesta
menționează într-un document târziu că ”preferind învățătura clasică, în loc de a se
înturna în țara sa, a purces la Roma, unde s-a aplicat la studiul arheologiei și al
limbii italiene”13.

Această primă călătorie și ședere la Roma este izvorul unor însemnări pe


care nu le publică decât peste treizeci de ani, în 1837 când, luând ca pretext
descoperirea unei monede romane cu columna traiană pe o față a sa ”care mai cu
seamă pentru un român se pare a fi interesantă”, publică în Albina românească din
17 ianuarie un ”extras” din ceea ce trebuie să fi fost un jurnal al călătoriei sale în
Italia cu această explicație: ”spre a înfățișa cetitorului român acest strălucit
monument a strămoșilor, noi vom împărtăși aice a sa descriere luată din netipărita
încă Călătorie a unui moldovan la Roma din anul 1807-1812, adăugându-să cătră
aceasta și o videre litografiată”. Ajuns la 7 iuni 1807 pe o înălțime, ”la Baccano, în
depărtare de două poște de acea capitală” este cuprins de emoție sau, cum spune el,
”apropierea de străvechea doamnă a lumei, de aceea de unde derază ființa și
numele românilor, au aprins în inima me o nerostită nerăbdare” și, deși se lăsase
întunericul, ”am putut încă discoperi, de pe o culme, șăsul în care se înălța ca un
munte biserica sf.Petru”. Înoptează acolo și a doua zi, după ce trece de mormântul
”cruntului tiran Nero”, așezat într-un loc ”sălbatic”, intră în oraș pe via Flaminia și
apoi prin ”măreața poartă numită del Popolo”.

13
”Notiție biografică” publicată în Gh.Asachi, Opere, vol.II, ed. îngrijită de N.A.Ursu, București, 1981, p.815.
19
Bineînțeles, cum vor fi și ardelenii care vor vizita orașul după aproape un
secol, este copleșit de emoții culturale: ”Ce simțiri, ce reflexii se îndeasă în inima
și cugetul meu, Doamne! Acesta este teatrul pe care firea omenească au înfățoșat
toate câte au fost în stare a produce în lume, pe cetățenii cii mai îmbunătățiți, pe
iroii cii mai străluciți și pe cii mai crunți tirani... Aceasta este poarta pe unde
leghioanele romane au ieșit cu Traian” iar gândul că ar putea fi primul român care
vizitează Roma îl face să afirme încă odată fondul patriotic al pelerinajului său, el
fiind ”cu bună samă cel întâi carile... călătoresc la gura Tibrului spre a depune un
neputincios tribut de respect și, între ruinile mărețe... doresc a aduna oarecare
semințe spre a le sămăna pe câmpiile patriii mele!” Și, odată intrat în oraș
împreună cu cei doi călători cu care se afla, un abate italian și un pictor, îi obligă să
meargă întâi să vadă columna traiană pentru că se obligă să le fie el călăuz apoi
prin oraș, ”carile la Florența încă mă pregătisem cu planul și descrierea Romei”.
Din același caiet cu însemnări de călătorie provin și alte descrieri, niciodată de
amestecare în vălmășagul popular al străzii ci, în general, de monumente și locuri
istorice: catedrala sf.Petru, podul Sant’Angelo și mauzoleul lui Hadrian, coloanele
lui Bernini și altele. Ele apar tot în Albina românească, într-un supliment din
august 1837, ceea ce poate să însemne că, deși nu mai era loc în gazetă, ține totuși
să publice textul, fie din orgoliu de autor, fie pentru că aceste note de călătorie
aveau succes.

Începutul publicării notelor de călătorie este însă mai vechi și anume cu un


text (nesemnat, care apare în Albina românească din septembrie 1830) care descrie
călătoria la Petersburg și drumul până acolo al delegației trimise cu manuscrisul
Regulamentului organic, redactat de un comitet al cărui secretar era Asachi însuși.
Aflat în misiune oficială, Asachi este grijuliu să fie suficient de admirativ pentru
tot ce vede, mai ales la Petersburg, acea ”Palmiră a nordului” într-adevăr plină de

20
frumuseți și în general de opere de artă, dintre care unele dezgropate din pământul
românesc, de pildă un tezaur expus la Ermitaj ”pe carele pământul nostru în sânul
său l-au păstrat 1700 de ani”, ca ”un al său uric (în sens de ”document”, n.n.)
clironomit (”moștenit”) de la strămoșii romani...” adică trei vase de argint, găsite
”la 1812 pe malul Prutului, în o movilă ce era mormântul unui gheneral roman
căzut în bătălie asupra dacilor”14. Dar Asachi continuă cu menționarea și descrierea
diverselor edificii și instituții, ”cabinetul odoarălor împărătești”, ”Grădina de
iarnă... răzămată pe arcade ca cea a Semiram[id]ei din Babilonia”, ”o poartă
triumfală... deasupra acestei porți este un car de triumf cu șase cai și zâna faimei
(slavei). Aice sânt așezate departamentul interesurilor străine și din lăuntru... cum
și lăcuința ministrului, contele Nesselrode”, ”Câmpul lui Mars pentru mustra
(instrucția, n.n.) oastei” etc., toate ducând la o admirație care suna verosimil când
vorbește de ”creșterea publică a junimei (învățământul de stat, n,n,) care au născut
minunata sporire în toate ramurile știinților, a măiestriilor și manufăpturilor
rosiene” sau de ”Academia științelor, întemeiată de Petru cel Mare... și învățatul
domn al Moldovei, prințul Dimitrie Cantemir, au împreunălucrat la a sa
înformare”, cabinetul de istorie naturală unde se păstrează scheletul ”unei fiare
numită mamut” etc.etc.

Asachi nu uitase că una dintre primele opțiuni în vederea studiilor sale


fusese ingineria. Între multele minunății pe care le mai descrie, grădini cu fântâni
luminate, se face loc noutăților mecanice cum un ”piroscaf sau focoscaf... un vas
mare pe carele, în loc de vâsle, îl mână două roți de fier... puterea aburilor pune în
mișcare oarecare roticele”, sau ”canalul numit doc... se aduce vasul în acest canal
din care se scoate toată apa spre a lăsa vasul pe uscat”, ”telegraful, carele
corespondează cu căpitanii și cu vasele” ș.a. Asachi este un spectator entuziast la
aceste necurmate defilări de opere de artă, de minuni ale tehnicii și de stăpânire a
14
Asachi, op.cit., p.349.
21
naturii căreia i se smulg nemaipomenite bogății, dar ce pare mai emoționant
cititorului de astăzi este grija (și ingeniozitatea, corectitudinea) cu care
parafrazează, calchiază sau explică șuvoiul neîntrerupt de termeni necesari pentru a
numi și utiliza apoi nu numai aparate sau ”măiestrii” artistice, ci și cuvinte din
vocabularul intelectual care îl susține și îl face un intermediar absolut necesar
învățăturii: a observa (a lua aminte), scheletru (”oase cu tel prins între ele”),
concepție (”zămislire”), mine (”băi”), expoziție (”înfățoșare”), experimente
(”cercări”), metaluri brute (”nelucrate”), elastică (”îndoitoare”), probabil peste o
sută, care au plictisit fără îndoială o parte din cititori, dar trimit pe cititor spre o
zonă superioară, a învățăturii, a profitului intelectual în care revista și elevii lui
Asachi intraseă deja: reportajul este publicat în 1830!

În final, călătorul explică întinderea relatării sale prin dorința de ”a da


compatrioților săi o idee despre aceste și de a ațâța dorirea celor ce pot călători ca,
aflându-se întro țară străină, să cerceteze cu amănuntul toate pentru a lor
îndeletnicire și folosul patriei, în care să aducă bunele deprinderi și îmbunătățirile
viețuirii soțiale...” Cum se poate vedea, nici o deosebire între intențiile pedagogice
ale lui Asachi și cele ale lui Golescu, care îl devansase cu câțiva ani numai și a
cărui carte, tipărită în acest moment, se voia însă mai mult decât atât. Din
nefericire, nici una dintre cele două pledoarii, bine intenționate și bine scrise,n-a
produs roade pentru că istoria cu evenimentele ei s-a împotrivit.

Dinicu Golescu

Prima scriere consacrată unei sau unor călătorii în străinătate demnă de acest
nume este abia memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu, din 1826 sau mai
exact 1827, care relatează cele trei călătorii ale sale în Occident, în 1824, 1825 și
22
1826. Ieșită din pana unui mare boier care deplânge în repetate rânduri orbirea cu
care a trecut pe lângă atâtea nedreptăți și n-a știut să apere pe săteni în fața
moravurilor barbare ale boierilor din țară până când n-a vizitat străinătatea, de unde
a învățat atâtea lucruri bune, cartea a avut un destin ciudat și nedrept: după ce că
difuzarea ei a fost întârziată de un detaliu fără nici o legătură cu ideile ei, ea a fost
apoi întârziată de chiar autorul cărții care dorea să folosească altfel schimbările
politice intervenite în țară, decât prin ”romanul” parabolic care este, de fapt,
această prezentare a călătoriilor sale.

Deși poartă pe pagina de titlu anul 1826, Însemnarea călătoriei mele n-a
apărut decât un an mai târziu, așa cum arată documentele: în primul rând că în
partea finală a cărții se menționează de câteva ori date ulterioare privilegiului care
permite împrimarea cărții la 2 septembrie 1826 (la 10 oct.1826 se afla ”în crăiia
Vitemberg”, adică Württemberg, la 20 noiembrie la Viena etc.). În al doilea rând,
după avizul cenzorului de la Buda, cartea a fost oprită la oficiul gremial din Pesta
și trimisă Cancelariei imperial din Viena în decembrie 1827 cu cererea de a se
interzice punerea cărții în vânzare pentru că pomenea undeva, în două sau trei
rânduri doar, o crimă petrecută în familia unui conte maghiar; abia la 4 aprilie 1828
Cancelaria vieneză răspunde că cererea de nepunere în vânzare este exagerată și
recomandă doar ca, în caz de retipărire, să se scoată pasajul respectiv. Deși
amintită în prefața dr.Vasile Popp la Psaltirea în versuri a lui Prale (din 1827),
cartea n-a fost scoasă din depozit până după această rezolvare, dar n-a fost
menționată și deci văzută de vreun alt cititor până spre sfârșitul secolului, când este
amintită într-un articol al lui Gr.Tocilescu din 1875 și prezentată pe larg într-un
studiu al lui Moses Gaster din 1885: după toate probabilitățile, Dinicu Golescu n-a
mai dorit el să o difuzeze când ar fi fost posibil.

23
Cartea are înfățișarea unei pledoarii în care autorul afectează a fi, ca mai toți
ceilalți boieri ai vremii, un egoist insensibil la situația grea a țărănimii, la incuria și
proasta administrare a țării, așa cum s-a văzut din textele discutate anterior ale
”Cuvintelor” unui țăran către boier, ale lui Ionică Tăutu ș.a. pentru a sensibiliza
patriotismul adormit al boierilor din categoria sa; făcându-se pe el vinovat de
orbire, descriindu-și remușcările și procesul ”deșteptării” sale după ce cunoaște și
admiră comportamentul civilizat al conducătorilor din țările occidentale (împăratul
Austriei, ieșit la plimbare prin oraș, care nu mai putea pune pălăria pe cap tot
răspunzând la salutul cetățenilor, procesul pe care împăratul îl are cu un simplu
grădinar șipe care îl pierde pentru că dreptate avea grădinarul etc.), el spera să
câștige aprobarea celorlalți boeri și să-i atragă într-un curent de opinie reformist, de
natură civică, cum am spune astăzi.

În 1828 însă, când cartea ar fi putut fi în fine difuzată, situația în țară se


schimbase: izbucnise războiul ruso-turc și în aprilie rușii ocupă Bucureștii, domnul
Grigore Ghica, cu care Golescu era în relații proaste, se retrage și administrația este
preluată de un general rus. Dinicu Golescu era în bune relații cu rușii, ortodocși ca
și noi, și nu mai avea nevoie de anevoioasa pledoarie pentru cauza modernizării
țării pe lângă boierii ruginiți: el spera de la noua administrație să fie sprijinit în
aplicarea acestor transformări. Într-adevăr, împreună cu Heliade Rădulescu și
Gr.Pleșoianu, el organizează o mică înțelegere cu caracter mai degrabă masonic
decât conspirativ, și obține la sfârșitul anului 1828 de la autoritățile rusești, pentru
Heliade Rădulescu, aprobarea de a scoate o gazetă intitulată deocamdată Gazeta
Bucureștilor; ea apare în anul următor 1829 sub titlul cunoscut acum, Curierul
românesc. Din păcate, în 1830, Dinicu Golescu moare și cartea sa rămâne în
aceeași situație până când, în 1875, Gr.Tocilescu scrie în ziarul Românul din 18
iulie articolul Ceva despre Constantin din Golești în care cartea de călătorii este

24
amintită, alături de Adunarea de pilde, în acest fel care nu lămurește dacă a citit
sau doar a frunzărit cartea: ”Întreprinzând o călătorie prin Europa Occidentală, el
observă totul cu amănunte și, întorcându-să în patrie, publică viagiul său plin de
învățăminte pentru concetățenii săi”.

Primul care semnalează valoarea și noutatea cărții lui Dinicu Golescu este
M.Gaster, peste zece ani, într-un articol apărut în Revista literară din 1885,
intitulat Din scrierile lui Constandin Golescu pe care îl începe adresându-se
cititorilor chiar cu constatarea că ”în zadar veți căuta acest nume printre cărțile de
istoria literaturii române” deși publicațiile acestui scriitor sunt marcate de ”suflarea
patriotică care pune toate în slujba dezvoltării naționale și care ne dau oglinde
acelor vremuri de frământare când epoca modernă începe a se accentua în toate
manifestările literare”, iar autorul este ”cel dintâi călător care-și descrie călătoria în
limba română și cu un scop bine lămurit”. Din păcate, articolul rămâne doar cu
începutul, fără se mai ocupa de Însemnarea călătoriei pentru că autorul este
expulzat la insistența atotputernicului politician liberal D.A.Sturdza. De abia în
1905 Dinicu Golescu și cartea lui apar pe o poziție corespunzătoare, autorul fiind
numit de Pompiliu Eliade ”primul român modern” în a sa Histoire de l’esprit
public en Roumanie, iar ”exclamațiile, reflecțiile și lungile digresiuni” sunt pe
drept considerate partea cea mai importantă a cărții pentru că ”aici descoperim
sufletul autorului și tabloul epocii sale”. Peste doi ani Iorga este cel care conferă
”însemnărilor” lui Golescu statutul de ”întreg program în vederea europenizării
noastre”15. Cu o întârziere de aproape un secol, cartea lui Dinicu Golescu ajunge la
cititori, dar nici acum scopul și mai ales structura internă a acestor însemnări nu
sunt într-adevăr înțelese pentru că nimeni n-a avut curiozitatea să verifice realitatea
detaliilor pe care autorul le dă despre timpul și itinerariul călătoriei.

15
N.Iorga, Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, vol.I, București, 1907, p.95.
25
Cum arătam mai sus, Însemnarea călătoriei mele trebuia să fie ”romanul”
revenirii autorului din zona de întuneric și să reflecte căința acestuia pentru reaua
purtare față de oamenii de rând, datorată proastei educații pe care o căpătase, ca
toată boierime din categoria sa, dar mai ales disprețuind și exploatând fără milă pe
țărani; procesul luminării sale treptate în fața civilizației și umanității demonstrate
de cetățenii țărilor occidentale trebuia să fie urmărit în capitolele numeroase, mai
ales la început, intitulate ”Cuvântări deosebite”. În aceste capitol, boierul pocăit
împărtășește cititorului procesul recuperării sale, arată că acolo ”cea dintâi
învățătură a tinerimii nobleții” este iubirea de omenire, ”a auzi tinerimea sau de la
preot, sau de la profesorul școalelor, cum să să poarte stăpânitorul către norodul
lui, pe care trebuie să-l vază întocmai ca niște fii ai lui” și își face singur lui vină,
”chiar pă mine mă dojenesc pentru cea până acum necuviincioasă viețuire și
nedrepte luări de bani din patrie” și așa mai departe, cum se aruncă la pământ
sătenii când trece pe lângă ei vreun slujitor domnesc, în semn de supunere
necondiționată și nu de respect, în timp ce la Viena a văzut cât de curat, frumos,
dar fără exagerare se îmbracă acolo femeile: ”cine vor vedea pe acele de mai mare
neam dame din Viena și pe ale noastre, pe cele de al treilea mână, vor socoti pe
vieneze de sărace și pe acestea ale noastre, stăpânite de lux, milioniste. Iar adevărul
este cu totul împotrivă” pentru că soțiile românilor iau marfa pe datorie, ”toată
marfa să ia pe răboj, până începe a-ș pune moșiile la mezat”. Iar ”În Elveția, nobl și
prost nu este, ci toți sunt frați compatrioți. Pe următorii orânduitelor slujbe ale
fieșcăruia canton îi orânduiesc deputați ai fieșcăruia sat, care sânt datori a sluji la
soroc de trei ani” etc.

Două categorii de probe ne arată că aceste descrieri și aceste capitole de


căință sunt doar componente ale planului de a-l înduioșa, trezi și converti pe cititor
la o atitudine mai omenoasă, mai firească și mai patriotică în cele din urmă: de

26
ordin istoric și de ordin compozițional, privind adică abaterile cărții de la logica
unui adevărat jurnal de călătorie. Pentru primele dovezi e suficient să refacem
istoria traseului public al autorului, care intră în rândul slujbașilor țării prin 1808,
ca ispravnic al judeșului Muscel, apoi Argeș; în această calitate, ”văzând între
locuitorii acelui județ lipsă de bucate… ca să le facă bine, după datoria dregătorii
de ispravnic și după datoria omenirii”, cere aprobare să aducă din Transilvania
făină și porumb ”fără nici un câștig”. El va stipendia tipărirea unor cărți de școală,
va milita pentru o înțelegere cu Tudor Vladimirescu în timpul revoluției din 1821
și-i cere să intre și să ocupe Bucureștii etc. Fără să fie un ”revoluționar”, Dinicu
Golescu este un iluminist, un boier cu tendințe liberale și un om de acțiune. A doua
categorie de dovezi că ”însemnările” sale nu sunt jurnalul efectiv al călătoriei, ci
rezultatul unei refaceri totale, probabil după notele luate în drum, se ilustrează
foarte simplu, încercând să refacem itinerarul real al autorului după datele și
localizările oferite în chiar însemnările sale. Ajungând de pildă la Pressburg
(Bratislava de azi), după ce trecuse prin Cluj, Oradea, Pesta, el notează: ”Aciia am
avut noroc de a vedea încoronația a măririi sale împărătesii a împăratului Austriii
Franțișc al doilea, ce s-au săvârșit la anul 1825, septembrie 25”. După care
urmează vizita la Viena, unde ajunge însă vara, când toată lumea era plecată la băi,
iar la sfârșitul cărții el scrie că ”în anul 1824” a mers ”la Cluj, Pesta și Mehadia”:
era deci drumul făcut în prima călătorie, care ar fi trebuit pusă înainte de vizita la
Viena. Și așa mai departe, încurcând lucrurile pentru a permite să integreze
relatării toate observațiile sale, inclusiv cele făcute după ce cartea (prezentată
probabil într-o formă incompletă) primise prima aprobare pentru a fi tipărită, în
septembrie 1826.

Toată această verificare migăloasă nu vrea decât să sublinieze caracterul


bine plănuit și realizat al întregului, al ”povestirii”, care trebuie să integreze

27
imaginile diverselor experiențe, reflexul locurilor și oamenilor pe care îi cunoaște
în această treptată construcție cu caracter didactic: precum în ”scrisorile persane”
ale lui Montesquieu (pe care probabil nu le cunoștea), Golescu adoptă masca unui
călător străin care vizitează o lume diferită de aceea de acasă și compară cu
aparentă naivitate cele două realități pentru a scoate în evidență defectele, oriunde
le-ar găsi. Elementele fragmentare ale călătoriei, ”însemnările” ca atare sunt
desigur reale și respiră plăcerea cu care boierul cu anteriu se bucură de elementul
de noutate al peisajului văzut ca un tablou, cum este cazul orașului Triest, privit de
pe înălțimea dealului care domină portul: ”Dintr-acest deal este o vedere nespus de
frumoasă căci, după ce vededintr-o așa nălțime neisprăvita și nemărginita mare…
apoi vede și acea frumusețe a orașului, ce este mai pe jumătate împrejurat de
corăbii, și pe corăbieri urcându-se pe catarturi și coborându-se cu mare
îndrăzneală… și pe broaștele de copii… atuncându-se de pe catartul corăbiilor în
fundul mării” etc. Sau piața de pește a orașului, în care nesfârșita înșiruire de nume
produce un efect al imaginației, căci rareori numirile evocă imaginea concretă,
absentă: ”felurimea și mulțimea peștelui este nesocotită, din care: sardele, pește
roși, șchilopsar, licurini, heli, midi, stridii, raci, căride, scoici, ahivade, ctenii, supii,
cracatiță, scatharii, melanurii, rufi, mumgrii, palamide” și încă de două ori pe atât.
Dacă este incontestabilă percepția proaspătă a peisajelor naturale, felul în care este
descris orașul și frumusețile lui arhitectonice i se pare lui Călinescu un semn de
barbarie, Veneția de pildă, despre care Dinicu scrie: ”Casele pe afară nu sânt
frumos împodobite, după obiceiul arhitectonicesc de acum, ci în felurimi de făpturi
din vechime care frumusețea ș-au pierdut-o; dar urmele să cunosc. Să cunoaște că
acest oraș au fost un ce deosibit, să cunoaște că au lăcuit într-însul oameni mari și
că odată au dat pravilă în toată Evropa…” Lui Călinescu, acest pasaj îi inspiră un
comentariu drastic: ”orașul i să părea (grozăvie a naivității!) fără aspect
arhitectonicesc”. Comentariul este incorect, pentru că Dinicu scrisese ”obiceiul
28
arhitectonicesc de acum” și călătorul explică apoi că vechea lui frumusețe se
pierduse, ”frumusețea ș-au pierdut-o” și apoi face comparația cu bătrânul pe care l-
au lăsat puterile”, punctul de plecare al temei pe care o dezvoltă și Eminescu pe
motivul găsit și la un poet german: ”s-a stins viața falnicei Veneții”. Și alți călători
care-i urmează lui Dinicu Golescu fac aceeași constatare de fapt banală: ”Timpul
și-a pus haina cenușie și decolorată peste toate aceste clădiri vechi” (Taine în
Voyage en Italie).

Mare ”progres” se poate observa în percepția peisajului când călătorul


ajunge în țări cu drumurile sau aleile destinate plimbărilor bine întreținute,
dominate de contraste care plac ochiului, sau de aranjamente care le pun în valoare
aspectul romantic, după părerea lui: ”O plimbare de zioa și noaptea, fiindcă o
luminează cu felinare, foarte frumoasă și romanticească. Aceasta are copaci mulți
și mari, la rând sădiți, și ramurile toate împreunate, apoi deasupra tunși drept” etc.
Dar bogăția și varietatea arborilor e mare ”ca la blagoslovitul pământ al Valahiei”
scrie el. Dincolo de accelerarea ritmului, care se face simțită spre final, se poate
constata o reală îmbogățire a tehnicilor de sugestie utilizate în descrieri și o
firească înțelegere a limitelor unor încercări de a împărtăși altora propriile
experiențe: ”nici cu condeiul, nici cu zugrăveala poate cineva să-i facă arătare și
descriere” acelei priveliști, acelui ”vrednic de mirare cataract al Rinului”, care
înseamnă, desigur, ”vrednic de admirare”, adică ”minunat”, cum spune el mai
departe. Cu alte cuvinte, păstrându-și profilul și demersul de fabulă cu scop
pedagogic, bine disimulat de altfel pentru că o sută de ani n-a putut fi pătruns și
înțeles ca atare, Dinicu Golescu ajunge în final nu doar să aprecieze, ci și să
împărtășeșească cititorului său entuziasmul în fața frumuseților pe lângă care trece,
fie ele naturale, de o mare diversitate, fie făcute de mâna omului, nu mai puțin
variate și deschizându-se treptat în fața privitorilor săi.

29
Stimulând spiritul de observație și comparația dintre lucrurile cunoscute și
cele pe care le vede pentru întâia oară, însemnările de călătorie nu sunt numai un
exercițiu prețios pentru autorul care va ajunge poate și la proza de ficțiune, ci și o
lectura agreabilă și necesară pentru categoría mai largă a cititorilor care vor să se
instruiască: așa cum literatura tradusă aduce cititorului informații despre evoluția
spiritului și a societății din alte locuri, indiferent dacă această evoluție inspiră
dorința de a imita sau pe aceea de a se păzi de ceea ce vede. Într-o vreme când
ziarele de știri abia își încep existența, o mare parte din informațiile pe care le vor
conține se află acum în paginile însemnărilor de călătorie.

30
31