Sunteți pe pagina 1din 3

Profilul călătorului român la sfârşitul sec.XVIII şi începutul sec.

XIX

Perindările dintr-un loc în altul, specific popoarelor nomade din secolele III-IV, în special
nomazilor călători, care călătoresc prin diferite locuri ale lumii, nu au dezvăluit de-a lungul
timpului o cauză concretă, deşi se presupune că aceste mişcări şi-au găsit, în cele din urmă,
multiple cauze, de tip climatic, biologic, economic etc. Călătoria, cu toate însemnătăţile şi
nuanţele ei arată că omul, încă din timpuri preistorice, a călătorit pentru găsirea de hrană, pentru
comerţ sau altele.
Din secolele XVIII – XIX, odată cu dezvoltarea tehnologiei şi a mijloacelor de transport
cu eficienţă mare, călătoriile capătă alte dimensiuni prilejuind acapararea şi a altor forme şi
cauze ale deplasărilor. Mult mai tărziu apare noţiunea de turist şi se dezvoltă, ca atare, fenomenul
turismului.
Profilul călătorului român din această perioadă, caracteristic unei epoci de conflicte şi
interese, premergătoare altor războaie, a abuzurilor puterilor suzerane asupra popoarelor slăbite
din multe puncte de vedere, cu precădere asupra Principatelor române, înştiinţează despre
remarcabile iniţieri pe linia literaturii române, care va deschide calea unor valoroase opere
literare. Sigur că planul acesta s-a întrepătruns, vrând-nevrând cu cel economic, politic, social şi
religios. Într-o astfel de epocă, soarta românilor era în mâna unor reforme care impuneau biruri
din ce în ce mai mari şi mai solicitante. Principatele române devin sursa de atracţie a marilor
puteri: otoman, rus, austriac.
Odată cu venirea la putere a Ecaterinei a II-a, împărăteasa Rusiei, lucrurile cunosc şi altă
faţetă, descoperindu-se influenţe greceşti foarte puternice, ceea ce indica o tendinţă de refacere a
Imperiului Bizantin. Înclinaţia împărătesei spre cele religioase reiese pe tot parcursul anilor de
domnie. Ceea ce s-a remarcat mai puţin, însă, este interesul major din punct de vedere politic din
spatele aspectului religios. Un interes în victorii şi în acapararea teritoriilor care să-i permită
ieşirea la Marea Neagră şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Pe de o parte, monarhii ruşi preferau
să se intituleze apărători ai creştinilor, cu precădere ortodocşi, în faţa Imperiului otoman, iar pe
de altă parte, îşi zugrăveau planurile ascunse de extindere teritorială.
În urma abuzurilor Turciei asupra Principatelor Româneşti, principii români îşi îndreaptă
atenţia spre Rusia, încheind alianţe şi găsind interese comune spre un contact din ce în ce mai
apropiat între aceasta şi teritoriile creştine. Ajutoarele care vin din partea Ecaterinei cea Mare
spre bisericile ortodoxe aduc o şi mai mare popularitate Rusiei, dar şi îngăduinţa de a înainta
teritorial spre scopul bine pregătit şi plănuit. Mai surprinzătoare de-atât sunt invitaţiile transmise
clerului şi boierimii de a vizita locurile fabuloase şi festivităţile organizate la Petersburg. Acesta
nu a fost un simplu gest, ci a constituit premizele declanşării unui val de călătorii care au
continuat cu remarcabile consecinţe în planuri variate ale vremii. Această iniţiativă neaşteptată,
aduce îmbogăţiri de orientare, mobilizare, cunoaştere, studiu multidisciplinar, valori materiale şi
de înţelegere a culturii străine.
În acest context, a fost consemnată o primă călătorie spre curtea marii Doamne Ecaterina
de către o delegaţie formată din clerul ortodox român în frunte cu mitropolitul Grigorie. Dintre
aceştia, Vartolomei Măzăreanu, egumenul mănăstirii Solca, este cel care aduce primele
însemnări ale călătoriei, dar apar şi notiţele preotului delegat, Mihail Popovici, care sunt preluate
şi publicate mult mai tîrziu de către Nicolae Iorga.
În caietul său personal, Mergerea drumului nostru din Moldova la Petruburh , egumenul
Mânăstirii Moldoviţa, Venedict, descrie foarte atent şi minuţios traseul misiunii, desluşindu-se o
imagine foarte limpede asupra ceea ce a trăit delegaţia română în timpul acestei călătorii
neobişnuite. Deşi trecute prin filtrul extrem de critic al lui Mihail Kogălniceanu din lipsa
noţiunilor istorico-geografice, el pubică aceste înscrisuri mai târziu. Istoria dovedeşte că
amprenta primelor consemnări îmbogăţeşte călătorii, şi implicit, Ţările româneşti, cu o vastă
cultură pe care clerul pelerin de-abia şi-l însuşea din lipsa unei pregătiri adecvate şi a lacunelor
din vocabular. Totuşi, descrierile destul de sărăcăcioase îmbină elemente din trecutul rusesc,
păstrat într-un prezent modificat de ideile revoluţionare ale Marii Ecaterina a II-a, aducând în
mod neîndoielnic o privire spre viitorul românesc cu influenţe ale imperialismului rus.
O evidentă descriere de elemente religioase şi cultice impresionează clerul românesc
care-şi însuşeşte prestigioasele slujbe liturghisite de către arhiereii Sinodului rusesc, împletite cu
festivităţi şi discuţii de ordin politic est-european. De mare interes pentru marea împărăteasă,
într-un sincretism pe care-l impune oarecum subtil, într-un fel, este de a-şi duce la îndeplinire
ţelul şi planurile de război.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea nu pare a fi un veac favorabil călătoriilor din cauza
condiţiilor învolburate pe plan politico-militar, motiv pentru care cărţile de călătorie deveneau
instrumente sigure de evadare pe plaiuri străine. Erudiţii epocii se străduiesc să traducă diverse
opere de gen, sub formă de manuscris, tipic celor literare. Cele mai multe sunt studiate şi
cercetate de către Nicolae Iorga, care lasă o vastă operă în urma lui, chiar cu puţin timp înainte
de a trece la cele veşnice.
Ca fenomen de influenţă în masă, o simplă călătorie peste hotare a putut împrumuta din
trăsăturile aparte şi particularităţile culturii şi tradiţiei străine (greceşti, turceşti, egipteni, ruseşti)
elemente esenţiale, necesare Principatelor române, care vizează planurile geografic, istoric şi
antropologic. Cu atât mai mult, la aceste popoare, se înregistra un număr impresionant de
creştini, criteriu vizibil important pentru un popor spiritual, preponderent creştin ortodox.
Nu toate cărţile de călătorie reflectau întru totul realitatea trăită sau observată, de cele mai
multe ori, tipăriturile străine, traduse în româneşte, înglobau aspecte reale împletite cu elemente
mitologice. Dar, şi din roadele lor, omul cu ştiinţă şi credinţă şi-a tras foloase mari şi le-a dedicat
cunoaşterii lumii.
Cunoaşterea altor popoare este necesară şi pentru a adopta din această ştiinţă numai ce
este potrivit tradiţiei, caracterului şi principiilor româneşti. Transmisiunea scriptică, cercetarea şi
desluşirea celor mai vechi manuscrise rezultate din marile călătorii în ţări străine, şi mai ales,
primele dintre acestea, caracteristice secolelor XVIII-XIX, marii cărturari şi istorici ai vremii
îmbogăţesc un popor care şi-a acceptat lipsurile şi şi-a asumat şi însuşit tot ce a fost de folos de
pe alte meleaguri într-o perioadă dotată cu un sensibil barometru care detecta cele mai fine
variaţii ale factorilor politic, social şi religios.