Singura dorință a lui Constantin înainte să moară a fost să fie îngropat în pielea goală.

Nu voia să fie băgat în sicriu, îmbrăcat într-un costum ponosit și încălțat cel mai probabil cu
niște pantofi care îl vor strânge. Așa că singura condiție pe care a pus-o celor trei fii ai lui ca
să beneficieze de un loc în testamentul lui a fost o înmormântare în pielea goală. Singura
concesie pe care a făcut-o a fost șorțul pe care l-a îngăduit să-i fie prezent pe corp în
momentul așezării lui în groapă, dar a îngăduit asta nu dintr-o pudoare, ci din respect pentru
soțiile fiilor lui, care n-aveau de ce să fie supuse la chinul de-a vedea un mădular zbârcit, care
cunoscuse toată viața doar o singură femeie. Rahela, soția lui Constantin, se prăpădise nu cu
mult înainte de el, dar anii în care ea a intrat în lumea celor drepți au fost cei mai crunți
pentru el. Moartea ei a fost ca amputarea unui membru, știa că nu mai există în care și oase,
dar cu toate astea putea să-i audă pașii în diminețile când singurul zgmot care căptușea
dimineața era ibricul unde apa de cafea fierbea, sau putea s-o vadă dezbrăcat în baie, în timp
ce-și ungea corpul cu creme și loțiuni care să-i mențină pielea fină ca degele lui îmbătrânite și
pline de cute și bătături să simtea catifeaua epidermei ei și astfel printr-un joc cel mai adesea
nefavorabil al soartei să-i ridice moralul și membrul, iar apoi ea, să se apropie cu limba pe
pieptul lui căptușit cu mușchi făcuți în tinerețe și conservați bine de spartul pietrelor, și tăiatul
lemnelor. Și-n rarele ocazii membrul lui prindea viață, iar ea se întoarcea cu spatele la el, își
dădea chiloții jos pe jumătatea și se așeza în el, nu mai erau tineri, nu mai ardeau ca un foc de
paie, acum ce se întâmpla între ei semăna cu un foc mocnit, ce arde greu, dar luminează mai
mult, mișcările erau mult mi asemănătoare unor legănări pe marea calmă și liniștită, față de
mișcările din tinerețe care uneori aduceau cu învolburările potopului.

Lui Constantin nu i-a plăcut niciodată căldură, în schimb Rahela era înnebunită după
razele soarelui, stătea ore întregi în tinerețe dezbrăcată și lăsă razele nemiloase ale astrului să-
i rănească tandru pielea. Încă de când erau foarte tineri Rahela i-a spus că ar vrea să fie
incinerată, dar nu aruncată în mare, ar vrea să aibă până la momentul cu pricina o grădină de
zarzavaturi, iar cenușa s-o arunce peste ele, iar dacă se întâmpla ca ea să se prăpădească
înaintea lui, să-i arunce cenușa nu în mare, ci peste grădina cu pricina, iar apoi să mănânce
zarzavaturile care aveau să crească și să-și prelungească viața pentru ca ea să trăiască în
gândurile și sub pielea lui, să fie metabolizată de corpul lui Constantin, și să ajungă să-l
hrănească și să-l țină în viață tomcai ca să se gândeasc mai mult la ea și astfel ea să trăiască,
difert ce-i drept, mult după moarte.

Numai că după ce Rahela a murit Constantin n-a simțit decât durerea. Contempla în
fiecare dimineaț raftul cu medicamente și înainte să ia prima sorbitură de cafea deșert
conținutul tubului în palmă, număra pastilele, le mirosea, mirosul nimicului, înhala mirosul
morții și apoi simțind cum palma începe să-i transpire le punea înapoi în tub, și-și turna prima
ceașcă de cafea. O nouă zi fără ea putea să înceapă.

Așa au trecut ultimii 15 ani ai lui Constantin. Cei trei băieți îl vizitau, îl țineau de
vorbă, dar toți știau că bătrănul se uită la viața lui la un film care de la un punct în colo nu-l
mai interesează, dar nu vrea să părăsească sala de cinematograf ca să nu-i deranjeze pe ceilați
spectator, așa că își fixa privirea pe ecranul proprie vieți, dar nu era deloc conectat la ce se
întâmpla. Nu era impresionat nici de nepoții, nici de reușitelor celor trei fii, care într-o
conspirație a înțelegerii depline au hotărât că n-aveau de ce să fie supărat pe bătrân, viața lui
fusese ceea ce fusese, o viața de om ca multe vieți de om trăite și răstrăite de miliarde de
oameni pe planeta asta. Așa că nu le-a fost greu să accepte ultimul hatâr al bătrânului, să fie
îngropat dezbrăcat, în cimitirul din spatele casei, în locul special cumpărat de el, încă din
timpul vieții ca să nu-și supună fii la o cheltuială în plus. Constantin nu fusese nici pe departe
mână largă, din contră avusese o grijă deosebită față de bani, așa că în momentul în care a
trebuit să-și achite locul de veci, a cotrobăit puțin printre sertarele lui, și-a scos suma pe care
o avea deja pregătită. Groapa era săpată în fața unui măr ce făcea pe partea stângă a coroanei
mere dulci, iar pe partea dreaptă mere acre. Nimeni nu-și dăduse osteneala să explice de ce,
când era vorba de natură lucrurile puteau fii foarte ciudate. Dar umbra pe care care coroana
mărului o lăsa pe viitor loc de odihnă îl atrăsese mult. Au fost în schimb discuții cu preotul și
proprietarii cimitirului care doar cu bani au fost convinși să nu-i pună cruce de niciun fel,
Constantin argumentând că n-are nimic de demonstrat, și că felul de a fi al omului și
caracterul lui se poate vedea și din crucea pe care și-o alege. Cu cât e mai strălucitoare, mai
de marmură, mai somptuasă cu atât omul respectiv a trăit o viață seacă, fără substanță,
guvernată de frici, și neautentică, el era împăcat cu ceea ce a fost viața lui așa că nu voia să
fie tras laolaltă cu ceilați, și nu voia să facă asta nu dintr-un sentiment adolescentin al
rebeliunii, ci credea sincer că așa o să-i fie mai bine.

În ziua înmormântării au fost prezenți cei trei fii ai lui cu nevestele și copiii lor.
Nimeni nu era trist, din contră s-au făcut glume, s-a râs, lumea s-a simți bine. Trupul gol și
neînsuflețit al lui constantin a fost lăsat usor în groapă. Toți din familie au aruncat pumnul
simbolic de țărână peste pielea lui lividă, aproape translucidă, ce-i dezvelea coastele, iar
preotul primise suficient de mulți bani încât să tacă și să se uite doar. Au acoperit groapă, iar
în seara s-a pus o ploaie ce a durat câteva zile-n șiri.
 Când mărul care-i făcea umbră lui Constantin a început să dea primele mere acestea
erau toate dulci.