CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................2
CAPITOLUL 1.NOȚIUNEA, ISTORICUL ȘI IDENTIFICAREA PERSOANEI
FIZICE..........................................................................................................................3
I.1.Noțiunea................................................................................................................3
I.2.Istoricul.................................................................................................................3
I.3.Identificarea persoanei fizice................................................................................4
CAPITOLUL 2.STATUTUL CAPACITATII CIVILE...........................................7
2.1.Capacitatea civilă a persoanei fizice....................................................................7
2.2Capacitatea de folosință........................................................................................7
2.2.1Dobândirea capacității de folosință................................................................8
2.2.2Conținutul capacității de folosință..................................................................9
2.2.3Încetarea capacității de folosință....................................................................9
2.3Capacitatea de exercițiu......................................................................................17
2.4.Fazele capacității de exercițiu............................................................................19
2.4.1.Lipsa capacității de exercițiu.......................................................................19
2.4.2Capacitatea restrânsă de exercițiu................................................................21
2.4.3Capacitatea deplină de exercițiu...................................................................23
CAPITOLUL 3.Statutul incapacităților..................................................................26
3.1 Incapacitățile de folosință..............................................................................26
3.1.1.Incapacități cu caracter de protecție............................................................27
3.1.2.Incapacitatea prevăzută de Constituție........................................................29
3.1.3.Incapacități sancțiune..................................................................................29
3.2.Incapacitățile de exercițiu...................................................................................30
CONCLUZII...............................................................................................................32

1
 INTRODUCERE

În cursul evoluției sale,omul ca persoană fizică și ca entitate,a făcut obiectul unor

cercetări și definiri de natură diferită în cadrul științelor umaniste.Astfel,dacă avem în
vedere concepția oferită de către teologia creștină,omul a fost definit în principal ca
fiind o ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,creatorul său.În cadrul
ierarhiei tuturor ființelor create de către divinitate,omul a avut o poziție
centrală,superioară celorlalte făpturi,prin vocația sa spirituală și prin înzestrarea sa
creatoare,fiind doar cu puțin inferior îngerilor și altor puteri cerești,care nu sunt
întrupate.
      Din lecturarea capitolului despre Geneza din Sfânta Scriptură rezultă că ne aflăm
în prezența unei adevărate cosmogonii,care se încheie în mod triumfal cu crearea
omului,care reprezintă o adevărată încoronare a creației.
     După căderea din rai,de unde a fost alungat de către creatorul său,omul a fost
nevoit mereu să aleagă între bine și rău,atât pentru sine,cât și pentru alțîi.Întrucât în
conduită să nu a ales întotdeauna binele,a fost necesară apariția și aplicarea legilor în
cadrul vechilor cetăți antice și ulterior,pe parcursul întregii istorii,până în zilele
noastre.
     Pentru a-și putea îndeplini rolul în societate,omului i-a fost atribuită o „haină
juridică”,adică un statut,care să îi permită încheierea de acte juridice patrimoniale sau
nepatrimoniale cu alți subiecți de drept,statut care se va numi mai târziu capacitatea
civilă a persoanei fizice.
     În științele umaniste,din care face parte și dreptul civil,omul a fost privit într-un
mod laic,fără referire la divinitate,punându-se accent pe modul sau de manifestare în
diferite domenii de activitate.Astfel,într-un mod este definit omul și drepturile sale în
constituțiile statelor moderne și în alt mod,în diferitele ramuri ale dreptului,ca de
exemplu dreptul civil,penal,administrativ,etc.

2
 CAPITOLUL 1.NOȚIUNEA, ISTORICUL ȘI IDENTIFICAREA
PERSOANEI FIZICE

I.1.Noțiunea

Încă de la apariția sa,omul s-a manifestat că o ființă socială,fiind nevoit să

interacționeze cu alți membri ai societății prin încheierea actelor juridice cu caracter
nepatrimonial și patrimonial.Pentru realizarea acestui scop,din punct de vedere
juridic,omului i s-a recunoscut o capacitate juridică de natură civilă indispensabilă
pentru identificarea lui ca subiect de drept și pentru manifestarea lui în această
calitate.În acest sens se reține articolul 25 aliniatul 2 NCC,in care legiuitorul arată că
persoana fizică este „omul,privit individual,ca titular de drepturi și de obligații
civile”,iar același cod civil subliniază faptul că libertățile și drepturile civile a
persoanei fizice trebuie să se bucure de ocrotirea si garantarea legii.
Din analiza etimologică a cuvântului persoană,rezultă că acest cuvânt derivă
din cuvântul cu origine latină persona,care reprezintă o mască a anticului actor și că,în
drept,oamenii reprezintă niște actori prezenți in vieța socială.În înțelesul comun al
termenului,putem reține persoana ca fiind o persoană individuală,care aparține de
specia umană,omul considerat prin ansamblul caracteristicilor lui de natură psihică și
fizică.În viața juridică persoanele apar ca titulare de drepturi și purtătoare de
obligații,fiind privite individual atunci când avem in vedere persoana fizică,si in mod
organizat,în condițiile prevăzute de lege,ca o entitate diferită de persoana fiecăruia
dintre constituenții acesteia,atunci când este vorba de persoana juridică, în lucrarea de
față urmând a ne ocupă exclusiv de capacitatea civilă a persoanei fizice.

I.2.Istoricul

Făcând o incursiune în istoria dreptului,precum și în istoria societății

umane,putem lesne observă că nu întotdeauna persoană umană s-a bucurat de
plenitudinea drepturilor și obligațiilor de care se bucură în societatea modernă în
calitate de subiect de drept.
Astfel, în vechea societate romană sclavii nu aveau statutul de subiecte de
drept,ci doar de obiecte(„res”) sau obiecte grăitoare,având un statut lipsit de ocrotire

3
juridică,fiind discriminate în raport cu alți membri ai societății.Într-o epoca ulterioară
a existat sclavia negrilor,aceștia având un statut de inegalitate și dependență,fiind
apreciați ca subiecte de drept doar în unele cazuri.În prezent instituția sclavajului a
fost abolită,fapt consacrat în „Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948”.
Mai recent,în perioada medievală,societatea a cunoscut o altă limitare gravă și
chiar o privare a calității de subiect de drept,aceasta fiind desființată abia la mijlocul
secolului al XIX-lea,și anume moartea civilă(„capitis deminutio”).Aceasta provine de
obicei ca urmare a unei condamnări penale sau printr-o opțiune
personală,voluntară,potrivit căreia cei în cauza nu mai puteau încheia acte juridice în
nume propriu.i
    Ca urmare a apariției unor noi curente de gândire în secolul XX,conceptul de
persoană fizică și persoană juridică a cunoscut o lărgire a înțelesului său și a primit o
accepție mult mai realistă prin Declarația Universală a Drepturilor Omului,când
individului conceput in mod abstract i s-a opus persoana ca o realitate concretă.În
acest sens se arată în această declarație în articolul 6: „Fiecare are dreptul să i se
recunoască personalitatea sa juridică oriunde s-ar afla.”

I.3.Identificarea persoanei fizice

     „Cine ești tu,care este poporul tău,cetatea și familia ta?” (Circe îl întreabă pe Ulise
în Odiseea lui Homer)

Persoana umană în accepția juridică a termenului,aceea de subiect de drept,se

identifica prin mai multe atribute,care sunt de natură să o individualizeze și să
participe la raporturile juridice pe care le impune viață socială,contemporană.
De altfel,chiar în NCC,capitolul III,al cărții I se află sediul materiei cu privire
la “Identificarea persoanei fizice”,iar din analiza terminologică a noțiunii de mijloace
de identificare a persoanei fizice are un dublu sens,respectiv unul de atribute sau
calități prin care se va putea identifica persoana fizică,acesta fiind si scopul iar celalalt
sens se referă la mijloacele de probă a acestor atribute,necesare individualizării
omului în viața juridică.ii
Identificarea corectă a persoanei fizice are un important caracter practic în
realizarea raporturilor juridice civile concrete prin eliminarea unor incertitudini

4
privind aceste raporturi civile,iar această identificare este importantă și în alte
raporturi de drept,nu doar cele de natură civilă.
În doctrină și în jurisprudență este un aspect necontestat faptul că cele 3
mijloace principale pentru identificarea unei persoane fizice sunt numele,domiciliul și
starea civilă.Alături de acestea,legislația actuală permite și existența altor
mijloace,care permit identificarea persoanei,unele de natura tehnicii moderne,cum
sunt fotografiile,codul numeric personal,amprentele digitale,grupa sanguină și chiar
amprenta genetică.iii
Din punctul de vedere al naturii juridce al atributelor care permit identificarea
persoanei fizice s-a apreciat în literatura de specialitate că acestea sunt drepturi
personale cu caracter nepatrimonial,fiind legate inseparabil de persoana umană și nu
au un conținut caracter patrimonial,care poate fi evaluat în bani.
Făcând parte din categoria drepturilor personale cu caracter
nepatrimonial,aceste atribute care permit identificarea unei persoane fizice se bucură
de unele caractere juridice aparținand acestor drepturi.Ele vor fi așadar drepturi
absolute,bucurandu-se de opozabilitate „erga omnes”,
inalienabilitate,imprescriptibitate achizitivă și extinctivă,și fiind de asemenea drepturi
cu caracter strict personal.
“Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în
dreptul omului de a fi individualizat în familie și societate,prin cuvinte stabilite,în
condițiile legii,cu această semnificație”.iv În acest sens facem trimitere și la prevederea
legală din NCC,care statuează la articolul 83: „Numele cuprinde numele de familie și
prenumele”,acestea reprezentând nume patronimic și respectiv,nume de botez.v
În explicarea caracterelor juridice ale numelui s-a făcut observația că purtarea
numelui de către o persoană reprezintă atât un drept,dar și o obligație,care trebuie
respectată în raporturile cu autoritățile publice,cât și în raporturile juridice private.La
articolul 84 aliniatul 1 NCC se prevede că: „Numele de familie se dobândește prin
efectul filiației și poate fi modificat numai prin efectul stării civile,în condițiile
prevăzute de lege”.
Modificările din starea civilă care duc la schimbarea numelui de familie sunt
clasificate in urmatoarele categorii:modificări în filiația persoanei fizice,modificări
cauzate de instituția adopției și modificări cauzate de instituția căsătoriei.Pe lângă
aceste cazuri,la articolul 85 NCC se prevede și posibilitatea persoanei de a-și modifica
numele de familie numelui printr-o modalitate administrativă: „Cetățenii români pot
5
obține,in conditiile legii,schimbarea pe cale administrativă a numelui și a
prenumelui,sau numai unuia dintre acestea”
      „Prenumele este acea parte componentă a numelui formată dintr-un cuvânt
sau șir de cuvinte stabilită potrivit legii cu această semnificație,care identifică
persoana fizică în cadrul aceleiași familii și,împreună cu numele de familie,în
societate,având rolul preponderent de a identifica persoana în raport cu ceilalți
membri a familiei sale”.vi Dacă numele persoanei se stabilește prin efectul filiației ca
element de stare civilă,prenumele persoanei este stabilit în mod voluntar de către
părinți,fără că stabilirea prenumelui să fie in legătură cu starea civilă.
Spre deosebire de numele și prenumele atribuit unei personae,putem defini
pseudonimul ca fiind un nume fals,ales de catre o persoană,pentru a se individualiza
în cadrul domeniului unde iși desfașoară activitatea, culturală, artistică,
științifică,etc,si cu scopul de nu-și dezvălui adevărata identitate.Ca și dreptul la
nume,pseudonimul se bucură de protecție juridică în condițiile art 254 alin 3 NCC.vii
Domiciliul reprezintă acel elementul care permite identificarea unei persoanei
printr-o localizare în spațiu.De asemenea,putem vedea domiciliul din perspectiva unui
drept cu un caracter nepatrimonial al unei persoane fizice,dar din perspectiva unei
stări de fapt.Acest loc reprezintă așadar punctul ales de către o persoană pentru
exercitarea drepturilor și libertăților sale de natură civilă,unde se consideră că ea
viețuiește regulat și locul la care se va putea găsi in momentul in care va fi căutată.viii
Importanța domiciliului în viața juridică actuală poate fi exemplificată în mai
multe domenii,respectiv,în materie succesorală,în materia obligațiilor(a plății),în
materia căsătoriei precum și în legea de procedură civilă.Așadar,comunicarea actelor
procedurale se va la domiciliul părților,așa cum s-a arătat în cererea de chemare în
judecată a reclamantului,iar domiciliul pârâtului de regulă în materia de stabilire a
competenței teritoriale a instanței.
Putem clasifica domiciliul in 3 categorii,luând in considerare modalitatea de
stabilire:domiciliul de drept comun(voluntar),domiciuliul legal și domiciliul
ales(convențional),la care se adaugă și domiciliul professional,ca formă a domiciliului
ales.Spre deosebire de domiciliu,reședința reprezintă atributul care permite
identificarea în spațiu a persoanei fizice ,arătând locuința vremelnică sau
temporară.Reședința nu are un caracter de stabil,având un caracter facultativ.Articolul
90 din NCC,aliniatul 1,prevede: „reședința va fi considerat domiciliu când acesta nu
este cunoscut”.
6
 Conform prevederilor art 98 NCC: „starea civilă este dreptul persoanei de a se
individualiza în familie și societate,prin calitățile strict personale care decurg din
actele și faptele de stare civilă”.Starea civilă este reglementată in legislație și nu este
lăsată la discreția părților iar pentru modificarea stării civile este necesară apariția
împrejurărilor,respectiv faptelor juridice,ca și nașterea,sau unele acte juridice ca și
adopția, căsătoria,etc.ix Factorii de ordin natural ce alcătuiesc starea civilă sunt
sexul,sănătatea și concubinajul.x „Cu privire la proba stării civile este consacrată
regulă  dovedirii stării civile prin actele de stare civilă,respective actele de
naștere,căsătorie și deces întocmite potrivit legii,în registrele de stare civilă,precum și
certificatele de stare civilă eliberate de pe baza acestora”.xi

CAPITOLUL 2.STATUTUL CAPACITATII CIVILE

7
2.1.Capacitatea civilă a persoanei fizice

În doctrină și în jurisprudență,conceptul de capacitate juridică a fost desemnat

ca vocația sau aptitudinea unei persoane fizice de a lua parte,la raporturi juridice și de
a dobândi drepturi și obligații,iar între persoana fizică și capacitatea juridică este o
relație de interdependență,neputând fi concepute una fără cealaltă.xii
Această capacitate juridică se individualizează și îmbracă o formă specifică în
mai multe ramuri ale dreptului,fiind definită ca o capacitate civilă în raporturile
dreptului civil și dreptului procesual civil.
În noul Cod Civil sediul materiei unde apare reglementarea capacițătii civile a
persoanei fizice este la capitolul I din Titlul II iar secțiunile I și II sunt intitulate
„Capacitatea de folosință” și respectiv, „Capacitatea de exercițiu”.
În legătură cu capacitatea civilă a persoanei fizice au fost decelate mai multe
aspecte ale acestei capacități,în sensul delimitării ca și capacitate de
folosință,capacitate de exercițiu și capacitate delictuală.Capacitatea de folosință,la fel
ca si cea de exercițiu au beneficiat de o consacrare legală,anterior NCC prin decretul
31/1954, iar în NCC prin definițiile de la art 34 și 37.
Conform articolului 34 NCC: „Capacitatea de folosință este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi și obligații civile”,iar potrivit art 37 NCC: „Capacitatea
de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice”.Spre
deosebire de aceste două aspecte ale capacității civile,capacitatea delictuală,pe care o
vom putea defini ca o aptitudine a unei persoane fizice de fi trasă la răspundere
pentru faptele ei cu un caracter ilicit,care au cauzat un prejudiciu,nu se bucură de o
reglementare expresă în vechea reglementare sau în NCC.

2.2Capacitatea de folosință

     În vechea reglementare,anterioară NCC,respectiv în articolul 5,aliniatul 2

dindecretul 31/1954 , stabilea că „Capacitatea de folosință este capacitatea de a avea
drepturi și obligații”,fără a preciza că este vorba de drepturi și obligații de natură
civilă,ci de drepturi sau obligații la un mod general,existând chiar opinia că noțiunea
de capacitate de folosință să fie înlocuită cu acea de capacitate subiectivă,datorită
gradului ridicat de generalitate al prevederii legale menționate.

8
 De asemenea,în sprijinul acestei idei,menționăm și reglementările de drept
internațional privat,precum și unele convenții internaționale,în care conceptul de
capacitate de folosință este înlocuit cu acela de acela de personalitate sau chiar de
personalitate juridică.Articolul 34 din NCC ofera o definiție capacității de folosință ca
fiind: „aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile” cu un accent pus pe
caracterul civil al acestor drepturi și obligații.xiii

2.2.1Dobândirea capacității de folosință

Dacă articolul 34 din NCC ne oferă o definiție a capacității de folosință,in

articolul 35 NCC se stabilește că această capacitate de folosință este dobândita de
fiecare om prin nașterea sa iar la articolul 36 se prevede că „Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepție,însă numai dacă el se naște viu”.
În urma evenimentului fizic al nașterii unei noi persoane,revine obligația unor
persoane anume desemnate de către lege de a se adresa în timp de 15 zile la serviciul
public comunitar a primăriei din circumscripția căreia s-a produs nașterea pentru
eliberarea unui certificat de naștere,care va cuprinde data nașterii.
Daca declararea s-a făcut după împlinirea acestui termen,dar înainte de trece
un an,va fi necesar ca primarul sa aprobe înregistrearea nașterii iar în ipoteza în care
nașterea va fi facuta în mod tardiv,dupa împlinirea unui termen de un an, actul de
naștere va putea fi întocmit doar în cazul in care se va pronunța o hotărâre
judecătorească definitivă in acest sens.xiv
      Regula ca persoana să dobândească capacitatea de folosință de la naștere
cunoaște o singură excepție,care face obiectul capacității anticipate de
folosință,conform căreia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune,dar
numai cu condiția ca acesta să se nască viu”(art 36 NCC)-„infans conceptuns pro nato
habetur quoties de commodis eius agitur”.
      Legea prevede două condiții pentru funcționarea acestei excepții,și anume ca
persoana să fie născută vie,nefiind necesară condiția viabilității,iar a două condiție
prevede ce ar putea fi dobândit de acesta,respectiv drepturi și nu despre obligații ale
nou născutului,fiind vorba despre o preocupare a legiuitorlui pentru protecția
minorului.
       În cazul acestei excepții,putem observa că este vorba de o capacitate prin care se
dobândesc drepturi,nu și de a asumă obligații.Aceste prevederi își găsesc o importantă

9
aplicație practică în materia succesiunilor,atât în vechea reglementare, anterioară
NCC,cât și în aceasta din urmă.Astel în art 808 Cod civil 1864 privind materia
liberalităților se prevedea că „Este capabil de a primi prin donațiune între vii oricine
este conceput în momentul donațiunii(alin 1)” „Este capabil de a primi prin testament
oricine este conceput la epoca morții testatorului”.
      Pentru facilitarea stabilirii momentului concepțiunii,legea stabileste în art 412
NCC o prezumție legată de timpul legal al conceptiunii,acesta fiind intervalul între a
300-a și a 180-a zi de dinaintea nașterii copilului,termen care va fi calculat zi cu
zi.Aliniatul 2 aa acestui articol prevede: „prin mijloace de proba științifice se poate
face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin(1) sau chiar în afara acestui interval”.

2.2.2Conținutul capacității de folosință

Conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice este definit în

doctrină ca aptitudinea unei persoane fizice de a fi titulara tuturor drepturilor
subiective și obligațiile civile cu excepția îngrădirilor legale.
Putem observa că această definiție a conținutului capacității de folosință a
persoanei fizice este în legătură cu trăsătura generalității acesteia,pe care am
enumerat-o mai sus,însă acest conținut este limitat de îngrădirile legale ale capacității
civile de folosință a persoanei fizice,incapacități care sunt de strictă interpretare și
care nu se aplică și capacității de folosință anticipate.
Determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice nu se face
pozitiv,prin cumularea și enumerarea tuturor drepturilor și obligațiilor civile
reglementate de lege,ci se determina negativ,prin considerarea a limitărilor acestor
capacități,indiferent de ramura de drept din care provin.xv

2.2.3Încetarea capacității de folosință       

     „Moartea a fost primul mister,ea l-a îndreptat pe om pe făgașul altor mistere.Ea i-a
înălțat gândirea de la vizibil la invizibil,de la trecător la etern,de la omenesc la
divin.”xvi
     Moartea oricărei persoane fizice reprezintă întotdeauna și sfârșitul capacității sale
de folosință,și implicit,și a calității sale de subiect de drept.În cursul istoriei,moartea

10
nu a reprezentat întotdeauna sfârșitul vieții omenești,ci au existat o varietate de
credințe în supraviețuirea spirituală a celui decedat iar în perioada evului mediu a
existat o practică juridică bizară,prin care se porneau procese penale împotriva
cadavrelor și se pronunțau împotriva acestora diferite pedepse,precum confiscarea
bunurilor care au făcut parte din patrimoniul defunctului.xvii
     O mare importanță practică o are problema stabilirii momentului decesului
persoanei fizice,în majoritatea cazurilor,putând fi vorba de o moarte constatată
fizic,caz în care data morții este data arătată în actul medical care constată decesul și a
actului de deces eliberat ca act de stare civilă. Prin excepție de la această
regulă,decesul unor persoane poate fi constatat prin intermediul unei hotărâri
judecătorești,data morții fiind cea arătată în hotărârea judecătorească pronunțată.În
medicina modernă,momentul morții unei persoane este considerat acela în care
survine moartea cerebrală,deși se distinge între varianta morții cerebrale,morții
clinice,morții biologice și a morții aparente.
      Menționăm că în legislația anumitor state este acceptată practica eutanasiei
voluntare,prin care o persoană aflată într-un stadiu terminal al unei boli incurabile
solicită expres ca viață sa să nu fie prelungită în mod artificial prin mijloace curative.
      O stabilire exactă a momentului morții unei persoane fizice are un rol important în
materia moștenirii,respectiv în stabilirea persoanelor chemate la moștenirea celui
decedat,precum și pentru regimul juridic al comorienților,adică al persoanelor a căror
deces sau dispariție a avut loc în aceeași împrejurare,fiind imposibil sa stabilească
dacă una dintre ele a supraviețuit alteia.
     În vechea reglementare,anterioară NCC,respectiv în art 32 din decretul 31/1954,se
prevedea că „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare,fără
să se poată stabili dacă una supraviețuit alteia,ele sunt socotite că au murit
deodată.”Acest text de lege instituia o prezumție relativă privind decesul concomitent
al comorienților,putându-se face dovadă contrară că unii dintre ei au supraviețuit
celorlalți.În NCC se prevede o dispoziție diferită față de cea anterioară,stabilind în
articolul 957 aliniatul 2 că „Dacă,în cazul morții mai multor persoane nu se poate
stabili că una a supraviețuit alteia,acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe
alta.” Observăm că în noul Cod Civil calitatea de comorienți o pot avea doar
persoanele care fie au vocație succesorală reciprocă,fie au doar vocație succesorală
unilaterală.xviii 

11
 Chiar și după producerea decesului unei persoane fizice,legea civilă
recunoaște și protejează anumite valori,cum ar fi „respectul datorat persoanei
decedate”xix „interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate” xx, „respectarea
voinței persoanei decedate”xxiși „prelevarea de la persoanele decedate”xxii.
      În ce privește memoria defunctului,aceasta se bucură de protecție „în aceleași
condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață” xxiii. Din sfera mai largă a
respectului datorat celor morți,face parte și interzicerea de principiu a
exhumării,această putând fi dispusă doar în cursul unei anchete penale sau efectuată în
scop științific cu aprobarea autorităților competențe. Articolul 80 din NCC
reglementează respectarea voinței persoanei decedate cu privire la două
aspecte:modalitățile sau felurile proprilor funeralii,precum și a dreptului legat de
dispunerea propriului corp după deces.Pentru aceasta,este obligatoriu ca persoana
decedată să își fi manifestat expres voința în timpul vieții sau prin testament.În lipsa
acestei manifestări de voință,se va ține cont de persoanele enumerate la articolul
80,aliniatul 2 din NCC.
Decesul oricărei persoane este un eveniment care privește întreaga societate și
declararea decesului trebuie să se facă în termenul și modalitatea prevăzută de
lege,respectiv legea 1119/1996.Astfel decesul se declară de către persoanele
desemnate de lege, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor sau la
primăria în rază căreia a avut loc decesul.După înregistrarea decesului se va întocmi
de către ofițerul de stare civilă actul de deces al persoanei fizice respective.Legea
prevede termenul de 3 zile pentru declararea decesului,calculat din momentul încare
persoana a decedat,iar în cazuri de excepție,cum ar fi sinuciderea,un accident sau o
moarte violentă,declarația privind decesul va trebui despusă în termen de 48 de
ore,fiind necesară aprobarea parchetului în cazul depășirii acestui termen.Mențiunea
din actul de deces cu privire locul și data decesului marchează data(anul,luna,ziua)
încetării capacității de folosință a persoanei.xxiv

Între caracterul cert al existenței în viață a unei persoane și moartea declarată

judecătoreste se găsește situația persoanei dispărute,la care se referă și NCC în mai
multe articole. Analizând istoricul noțiunilor de absența și dispariție,observăm că încă
din dreptul roman a existat regulă de 100 de ani,în sensul că absentul trebuia prezumat
viu până când ar fi atins vârstă de 100 de ani,prezumție care a fost preluată în dreptul
francez și transpusă apoi în codul civil de la 1864,fiind abrogată abia în 1977.

12
 În accepția codul nostru civil de la 1864,”absentul” era acela care era plecat de
la domiciliu și nu dă nicio știre,nu se poate spune nici dacă trăiește,nici dacă a
murit,deci existența lui este incertă.”Persoana dispărută” este aceea al cărei deces
poate fi considerat sigur și absolut cert,numai că nimeni nu a văzut-o murind,dar din
împrejurări este imposibil să fi scăpat cu viață.xxv
Potrivit art 53 NCC „Persoana dispărută este considerată a fi în viață atât timp
cât nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte definitivă”. Ca efect al acestei
prezumții legale,persoana dispărută va păstra intacte capacitățile de folosință și de
exercițiu,iar perioada dispariției nefiind limitată în timp,putând dura oricât până in
momentul pronunțării hotărârii definitive declarative de moarte.
Cu privire la enunțarea cazurilor de declarare judecătorească a
morții,observăm că actuala reglementare cuprinsă în NCC este diferită de cea cuprinsă
în vechea reglementare,respectiv decretul 31/54.Astfel,în vechea reglementare,exista
declararea morții persoanei dispărute în circumstanțe excepționale și declararea morții
persoanei dispărute de la domiciliul său,care era condiționată de declararea prealabilă
prin hotărâre judecătorească a dispariției persoanei pe de altă parte.xxvi
În lumina NCC,legiuitorul a reglementat în articolul 49 un caz general de
declarare judecătorească a decesului iar la articolul 50 două cazuri speciale.Între toate
aceste trei cazuri de declarare judecătorească a morții există unele deosebiri sub
aspectul condițiilor de fond cerute pentru admiterea acțiunii,fiind însă identice
efectele hotărârii judecătorești de declarare a morții,modul în care se stabilește și se
rectfică data morții,precum și condițiile prin care poate fi anulată hotărârea declarativă
de moarte și efectele acesteia.
Cu privire  la dispariția persoanei s-au făcut în doctrină două constatări,în
sensul că oricât de îndelungată ar fi dispariția persoanei,persoana disparută va fi
consierata a fi în viață și chiar dacă această persoană este socotită în a fi
viață,dispariția ei în fapt are o seamă de consecințe juridice,cum ar fi instituirea unei
curatele ori a unei tutele minorului precum și unele consecințe în materie succesorală
și contractuală.xxvii
Cazul general prevăzut la articolul 49 aliniatul 1 NCC arata că: „În cazul în
care o persoană este dispăruttă și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi
declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane
interesate,dacă au trecut cel puțîn 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau
indicii din care rezultă că era în viață.” Pentru admiterea unei cereri de declarare
judecătorească a morții întemeiat pe acest caz general,este obligatoriu ca două condiții
de fond sa fie îndeplinite în mod cumulativ.
Prima condiție face referire la „persoana care este dispărută și există indicii că
a încetat din viață”,textul legislativ făcând referire la o dispariție ce are loc în condiții

13
și desfășurări normale,deci nu în împrejurări deosebite sau excepționale.Dispariția
unei persoane în condiții normale se caracterizează prin absența persoanei,precum și
prin faptul că ea nu poate fi găsită.
A doua condiție reglementată de articolul 49 aliniatul 2 NCC se referă la
durata de timp care trebuie să treacă „de la data ultimelor informații sau indicii,din
care rezultă că persoana dispărută era în viață”,fiind obligatorie împlinirea unui
termenului de cel puțin 2 ani.La stabilirea momentului în funcție de care se calculează
acest termen de 2 ani,este data cand au fost primite ultimele informații sau indicii din
care să rezulte că persoana disparută trăiește și nu data emiterii acestor informații,așa
cum a fost în legislația anterioară.
Dacă după data dispariției persoanei nu se primesc știri din care să rezulte că
cel dispărut este în viață,acest termen de 2 ani va fi socotit din momentul in care a
avut loc disparița,acesta fiind și data primirii ultimelor știri.
In cazul in care exista dificultati in stabilirea exacta a datei in care s-au primit
ultmele informatii sau indicii,atunci acel termen de 2 ani va fi socotit de la finalul
lunii cand au fost primite ultimele informații sau indicii,si dacă vor fi dificultăți în
stabilirea ultimei luni,atunci se va avea în vedere sfârșitul anului calendaristic.xxviii
În legatură cu cazurile speciale de declarare judecătorească a morții,primul
este prevazut expres în articolul 50 aliniatul 1 NCC,care stipulează că: „Cel dispărut
în împrejurări deosebite,cum sunt inundațiile,cutremurul,catastrofa de cale ferată ori
aeriană,naufragiul,în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare
asemănătoare,ce îndreptățește a se presupune decesul,poate fi declarat mort dacă au
trecut cel puțîn 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția”.
Pentru declarea morții persoanei de către o instanță judecătorească în acest
prim caz special,trebuie îndeplinite două condiții cumulative,respectiv ca dispariția
persoanei să fi avut loc într-o circumstanță excepțională ce îndreptățește a presupune
decesul și cea de-a doua condiție, trecerea a minim 6 luni din momentul in care
persoana respectivă a disparut.
Cel de-al doilea special de declararea judecătorească a morții este prevăzut în
cadrul aceluiași articol 50,la aliniatul 3,care dispune că: „Atunci când este sigur că
decesul s-a produs,deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat,moartea poate fi
declarată prin hotărâre judecătorească,fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la
dispariție.”
Această situație își găsește aplicație în practică atunci când există dificultăti în
găsirea cadavrului,sau la identificarea acestuia,dar este cert că moartea unei persoane
a avut loc.În acest caz legea nu cere existența unui termen de la data dispariției și nu
se mai recurge la procedura specifică,care se aplică în cazul general și în primul caz
special.xxix

14
 Legat de procedura de declarare judecătorească a decesului,observăm că
aceasta este reglementată în prezent în titlul numărul III,art 944-950  din
NCPC,făcând parte din categoria procedurilor speciale.
      Astfel,calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană
interesată,competența materială aparținand judecătoriei iar competență teritorială
aparținand instanței din circumscripția ultimului domiciliu al persoanei dispărute,cu
excepția cazului special prevăzut la articolul 948 NCPC,când competența poate fi
alternativă,aceasta aparținand si instanței din locul dispariției persoanei.Această
procedură de declarare judecătorească a morții cuprinde două etape,respectiv fază
prealabilă și o fază judecății propriu zisă a judecății.
În faza prealabilă,legea impune președintelui instanței să ia unele măsuri
prealabile judecății.Astfel președintele instanței va trebui să dispună primăriei și
poliției în a căror circumscripție se afla ultimul domiciliu al persoanei dispărute să
strângă informații in legatură cu persoana care este considerată dispărută.xxx
Totodată: „președintele instanței va dispune afișarea cererii la ultimul
domiciliu cunoscut al celui dispărut,la sediul primăriei,la sediul instanței,precum și
publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea procedurii
de declarare a morții cu invitația ca orice persoană care ar putea avea informații
pentru soluționarea cererii,să le comunice instanței”xxxi
În funcție de caz,președintele poate sesiza instanța de tutelă unde se află și
ultimul domiciliu cunoscut al persoanei disparute a cărei declarare a morții se cere
pentru numirea unui curatorspre a numi un curator(Articolul 945,aliniatul 3) și „dacă
în patrimoniul disparutului se află bunuri imobile,președintele va cere din oficiu
notarea cererii în cartea funciară,precum și,dacă este cazul,înregistrarea ei în registrul
comerțului”.xxxii
      În ceea ce privește faza judecății propriu zise,legea prevede că după trecerea a
unui termen de două luni,calculat de la data cand s-au efectuat publicațiie mai sus
menționate și după finalizarea cercetărilor realizate de organele de poliție se va
proceda la fixarea primul termen de judecată,la care vor fi citate părțile,precum si
persoana dispărută,care se va cita la ultimul ei domiciliu cunoscut.Dacă persoana
dispărută avea un mandatar sau dacă în cauza s-a numit un curator,și aceștia vor fi
citați la judecarea cauzei,iar procurorul va participa în mod obligatoriu.
       După ce hotărârea a rămas definitivă, hotărârea va fi afișată timp de 2 luni la
sediul instanței și al primăriei localității unde se află ultimul domiciliu al persoanei
15
declarată moartă,precum și la acest domiciliu și după caz,și în alte registre cu caracter
public.

       Cu privire la stabilirea datei morții,NCC prevede la articolul 52 aliniatul 1 că:

„Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o că fiind a ceea a morții.Dacă hotărârea nu arată și ora morții,se
socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima ora a zilei stabilite că fiind
aceea a morții.”Aliniatul 2 al aceluași articol spune că: „În lipsa unor indicii
îndestulătoare,se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima ora a celei
din urmă zile a termenului prevăzut de art.49 sau 50,după caz.”Din analiza acestui
articol putem deprinde două concluzii,prima fiind că obligația stabilirii datei morții și
a orei la care a intervenit ii aparține instanței de judecată iar cea de-a două fiind faptul
că data morții va fi întotdeauna anterioară pronunțării hotărârii.xxxiii
În cuprinsul articolului 53 alin 3 NCC este cuprinsă o reglementare privind
rectificarea datei morțîi,în sensul că „Instanța judecătorească poate rectifica data
morții stabilită potrivit alin. 1 și 2 ale acestui articol,dacă se dovedește că nu era
posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată.În acest caz,data morții
este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.”
Spre deosebire de legislația anterioară,prevederile din NCC nu mai cer
probarea faptului că este „adevărată o altă dată” a morții celui dispărut,ci va fi
suficient să se dovedească faptul că este imposibil ca moartea să fi avut loc în data
stabilită în hotărârea judecătorească a cărei rectificare se cere.xxxiv
Legat de efectele hotărârii judecătorești de declarare a morții,articolul 52
aliniatul 1 NCC,prevede că „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data
pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o că fiind aceea a morții.”Acest articol se
coroborează cu art 53 aliniatul 1 NCC,care arată că: „Cel dispărut este socotit a fi în
viață,dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.”În
lumina acestor texte de lege,rezultă că efectul principal al hotărârii de declarare a
morții este încetarea capacității de folosință,adică persoana declarată moartă nu se va
mai bucura de calitatea de subiect de drept.
De asemenea,prin această hotărâre declarativă de moarte se vor institui două
prezumții relative,și anume,că decesul persoanei a avut loc la data arătată în hotărâre
că fiind data morții,și că persoana a fost în viață până la acea dată.Această hotărâre
declarativă de moarte va avea un caracter constitutiv de drepturi,dar cu efecte
retroactive,deoarece produce efecte în trecut.Această hotărâre judecătorească produce
efecte mai multe materii și domenii juridice,încetând capacitatea de folosință a
persoanei,căsătoria,și drepturile viagere,deschizând succesiunea persoanei
defuncte,precum și în materie de filiație.xxxv

16
      Legea prevede posibilitatea răsturnării celor două prezumții relative mai sus
menționate,puntând fi făcută proba în față instanței că cel declarat mort la o anumită
dată este în viață sau că a murit în alte condiții decât cele reținute în hotărârea
judecătorească respectivă.In acest sens,articolul 54 aliniatul 1 NCC arată că: „Dacă
cel declarat mort este în viață,se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a
declarat moartea” iar în articolul 55 aliniatul 1 NCC se arată: „Orice persoană
interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte,în cazul în care
se descoperă certificatul de deces al celui mort”.
În legislația anterioară NCC,respectiv în decretul nr 31/1954,exista un singur
caz de anulare a hotarii de declarare a morții,reluat de către legiuitor la articolul 54
aliniatul 1 NCC,fără a există corespondent pentru situația prevăzută de articolul 55
aliniatul 1 din NCC.(Reghini pag 118),Din perspectivă procedurală,acțiunea în
anularea hotărârii declarative de moarte va fi imprescriptibilă,putând fi introdusă
oricând și este de competență instanței care a declarat moartea acelei persoane.In mod
obligatoriu,la judecarea cererii vor trebui citate persoanele, care au participat la
procesul prin care s-a declarat moartea și cu participarea procurorului iar noua
hotărâre judecătorească,care constată nulitatea hotărârii declarative de moarte va
trebui comunicată serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor,pentru
anularea înregistrării.
In cazul in care o hotărâre judecatorească declarativă de moarte este
anulată,această anulare are un efect principal,acesta fiind faptul ca persoana declarată
moartă iși redobândește capacitatea de folosință,considerându-se in tot acest timp,ca
el nu a pierdut-o niciodata ,efectul noii hotărâri judecătorești producându-se
retroactiv.În raporturile cu terții,efectele acestei din urmă hotărâri judecătorești se vor
produce diferit,putând fi avute în vedere efecte nepatrimoniale sau patrimoniale.
Legat de efectele nepatrimoniale a declarării judecătorești a morții,vom reține
ca un efect principal încetarea căsătoriei persoanei declarate moarte,care începe cu
data stabilită în hotărâre ca fiind data decesului.Dacă soțul supraviețuitor al persoanei
declarate moarte s-a recăsătorit,înainte ca hotărârea declarativă de moarte să fie
anulată,pentru a preveni și înlătura o stare de bigamie în sarcina acestuia,legea
prevede în articolul 293 aliniatul 2 NCC „În cazul în care soțul unei persoane
declarate moarte s-a recăsătorit și,după aceasta,hotărârea declarativă de moarte este
anulată,noua căsătorie rămâne valabilă,dacă soțul celui declarat mort a fost de bună
credință.Prima căsătorie se consideră desfăcută la dată încheierii noii căsătorii”.
17
 Față de reglementarea anterioară cuprinsă la articolul 22 din Codul
Familiei,unde nu se făcea o deosebire între efectele bunei sau a relei credințe a
soțului care s-a recăsătorit,în NCC leguitorul condiționează menținerea noii căsătorii
și desfacerea celei dintâi de bună credință a soțului persoanei declarate moartă.xxxvi
Anularea unei hotărâri judecătorești declarative de moarte poate avea si unele
efecte cu caracter patrimonial,in considerarea cărora trebuie să avem în vedere cele
dispuse de articolul 54 aliniatul 2 NCC: „Cel care a fost declarat mort poate cere,după
anularea hotărârii declarative de moarte,înapoierea bunurilor sale în natură,iar dacă
aceasta nu este cu putință,restituirea lor prin echivalent.Cu toate acestea,dobânditorul
cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă,sub rezerva dispozițiilor în
materie de carte funciară,se va face dovada că la data dobândirii,știa sau trebuia să știe
că persoana declarată moartă este în viață.”Așadar legiuitorul a prevăzut ca regulă
generală că persoana declarată moartă poate beneficia de dreptul la restituirea
bunurilor sale,indiferent la cine se regăsesc acestea,cu excepția dobânditorului cu titlu
oneros și de bună credință.
      Moștenitorul celui declarat mort este obligat întotdeauna sa restituie tot ce a
primit,deoarece el este considerat un dobânditor cu titlu gratuit.In schimb, în cazul
subdobânditorului,care a dobândit bunurile persoanei declarată moartă cu titlu oneros
nu nu va fi obligat să le restituie doar dacă, conform regulilor din materia cărții
funciare,se poate dovedi faptul că acesta ar fi trebui să știe sau chiar știa că persoana
declarată moartă se afla în viață.În materia plății,efectele anulării hotarii declarării
declarative de moarte constau în aceea că plata care s-a făcut către moștenitorii
aparenți este liberatorie,mai putin cazul în care plătitorul știa faptul că persoana
declarată moartă trăia.xxxvii

2.3Capacitatea de exercițiu

     Din istoricul noțiunii de capacitate de exercițiu rezultă că în Roma antică unele
categorii sociale nu se bucurau de capacitate de exercițiu,dintre care menționăm
impuberii,femeile,risipitorii și nebunii.Copilul sub vârsta de 7 ani era lipsit complet de
capacitate de exercițiu,iar copilul cu vârsta incepand de la 7 ani,până la 14 ani era
văzut ca un om capabil,dar numai pentru încheierea actelor,care îi măreau masa
patrimonială,iar începand cu vârsta de 14 ani tânărul roman dobândea capacitatea
deplină de exercițiu.

18
 Prin Legea Praetoria vârsta legală pentru dobândirea capacității de exercițiu a
fost majorată la 25 de ani. Vechea legislație existentă în țările române,respectiv
„Pravilă lui Matei Basarab,Codul Caragea și Codul Calimah” stabileau și ele vârsta
majoratului la 25 de ani.Ulterior,în Codul civil de la 1864,vârsta majoratului a fost
coborâtă la 21 de ani,fără a mai fi prevăzută perioada de tranziție între incapacitatea
totală și deplina capacitate de exercițiu.xxxviii
Dacă analizăm definiția legală a conceptului de capacitate de
exercițiu,observăm că legiuitorul a operat o modificare a acestuia în NCC față de
legislația anterioară.Astfel,conform articolului 5 aliniatul 3 din Decretul nr331/1954,
capacitatea de exercițiu era definită că fiind „capacitatea persoanei de a-și exercita
drepturile și de a-și asuma obligații,săvârșind acte juridice” iar în articolul 37 NCC,
avem o definiție a capacității de exercițiu: „aptitudinea persoanei de a încheia singură
acte juridice civile”.Prin compararea celor două definiții legale succesive ale noțiunii
de capacitate de exercițiu,observăm că varianta actuală a textului de lege este legată
de aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice civile și nu acte juridice în
general,așa cum rezultă din vechea reglementare.
Deși au existat în doctrina juridică mai multe definiții ale conceptului de
capacitate de exercițiu,în încercarea de găsire a unei definiții cât mai completă
termenului,vom reține în lucrarea de față și următoarea definire: „Capacitatea de
exercițiu a persoanei fizice este acea parte a capacității civile a omului,care constă în
aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile,și de a-și asuma și executa
obligații civile prin încheierea de acte juridice civile.”xxxix
      Pentru enumerarea caracterelor juridice a capacității de exercițiu putem menționa
caracterele de legalitate,generalitate, inalienabilitate,intangibilitate și egalitate,dar
menționăm că aceste caractere se referă doar la capacitatea deplină sau restrânsă de
exercițiu,și nu la lipsa capacității de exercițiu.Comparând caracterele juridice ale celor
două capacitați civil ,capacitatea de exercițiu nu se bucură de caracterul juridic al
universalității.xl
      Între capacitatea de exercițiu și capacitatea unei persoane de a contracta există o
deosebire, în sensul că prima reprezintă și o condiție cu caracter esențial pentru
validitatea actului juridic și că privește aptitudinea abstractă de a încheia acte juridice
stabilite de lege la modul general,iar a două se referă la  aceeași aptitudine apreciată în
concret raportată la natura și conținutul actului care urmează se va incheia,precum și
la particularitățile persoanei care va urma să-l încheie.
19
      Atât prevederile legale din vechea legislație,respectiv art 25 din Decretul 32/54,cât
și articolele 1386,1387 alin 1 NCC,reglementează cu titlu de prezumție incapacitatea
delictuală atât a minorului,care nu a împlinit vârstă de 14 ani,cât și a persoanei puse
sub interdicție judecătorească.Între instituția capacității de exercițiu și cea a capacității
delictuale există nu numai asemănări,dar și deosebiri.
Capacitatea delictuală este o „stare de fapt”,și nu o stare de drept așa cum este
capacitatea de exercițiu,ea depinzând exclusiv de discernământul persoanei,și nu de
vârstă persoanei,că în cazul capacității de exercițiu.xli
Dacă capacitatea de folosință va fi dobândită deplin din momentul nașterii sau
in unele cazuri, chiar și din momentul concepției,capacitatea de exercițiu se
dobândește treptat,odată cu înaintarea în vârstă,pe măsura formării discernământului
și a acumulării unei experiențe de viață.S-a afirmat în doctrina juridică că
discernământul este o premisa inerentă a capacității de exercițiu,fără a se confunda cu
aceasta din urmă și că la această premisă de ordin natural se adaugă și o premisă de
ordin juridic,și anume existența capacității de folosință prealabilă.În funcție de acest
discernământ,specific vârstei,legea recunoaște o capacitate de exercițiu reziduală(0-14
ani),una de tranziție(14-18 ani) și una deplină,de la 18 ani.xlii

2.4.Fazele capacității de exercițiu            

2.4.1.Lipsa capacității de exercițiu

Conform articolului 43 aliniatul 1 NCC „În afara altor cazuri prevăzute de
lege,nu au capacitate de exercițiu:a)minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani;b)interzisul judecătoresc.”Ambele cazuri prevăzute în actualul cod civil instituie
de fapt o măsură de protecție a acestor categorii de persoane,respectiv minori sub 14
ani și interzișii judecătorești,față de propriile lor acte și pentru a preîntâmpina
eventualele consecințe defavorabile,pe care le pot suferi ca urmare a încheierii acestor
acte.xliii
Justificarea lipsirii de capacitate de exercițiu în cazul minorilor se explică prin
faptul că având o vârstă fragedă,nu au o experiență de viață suficientă și
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice,iar în cazul interzisilor
judecătorești motivul constă în lipsa discernamantului necesar din cauza alienării sau
debilității mintale de care suferă,respectiv existența unor afecțiuni de natură psihică.

20
 Având în vedere acest raționament,în articolul 172 se prevede că „Actele
juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească (...) sunt
anulabile,chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ.”
Pentru a da posibilitatea persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu să
participe la raporturile juridice existente în societate,legea prevede existența
reprezentantului legal al acestor persoane,instituție prin care reprezentanții legali ai
incapabililor pot încheia acte juridice „alieno nomine”,adică în numele și contul altor
persoane,numite reprezentați,iar efectele actelor încheiate se răsfrâng asupra acestora
din urmă.
Din categoria reprezentanților legali fac parte părinții ori tutorele, în cazul
absenței acestora și în cazul punerii sub interdicție. Curatorul apare în cazurile
prevăzute de lege.
Totusi, cei lipsiți de capacitate de exercițiu pot încheia și singuri unele actele
juridice, fără intervenția reprezentantului legal.Din această categorie de acte fac parte
actele juridice de conservare,care au un caracter de urgență,cum ar fi înscrierea unei
ipoteci în registrul de publicitate imobiliară,trimiterea unei somații,etc;și actele
juridice de dispoziție mărunte,care se încheie pentru nevoi obișnuite,fiind de mică
valoare,având un caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
Având în vedere aceste cerințe,unii autori din literatura juridică au tras
concluzia că aceste acte vor trebui să aibe un caracter pur și simplu,datorită
incompătibilitații dintre executarea lor si modalitățile termenului și condițiile.xliv
Legea prevede posibilitatea săvârșirii de către minorul lipsit de capacitate de
exercițiu a unor acte juridice nepatrimoniale,cum ar fi ascultarea sa după împlinirea
vârstei de 10 ani în vederea adopției,în vederea stabilirii domiciliului sau legal,a
încredințării sau a reîncredințării sale unuia dintre părinți.
     La aceste cazuri se adaugă și cazul special prevăzut de articolul 42 NCC,în care se
arată că „minorul poate să încheie acte juridice privind munca,îndeletnicirile artistice
sau sportive,ori referitoare la profesia sa,cu încuviințarea părinților sau a tutorelui”.La
cel de-al doilea aliniat al acestui articol se prevede: „minorul,în acest caz,exercită
singur drepturile și execută tot astfel obligațiile,izvorâte din aceste acte și poate
dispune singur de veniturile dobândite”,caz special care nu se aplică și celui pus sub
interdicție.xlv
     Reprezentantul legal al celor lipsiți de capacitate poate încheia acte cu caracter
patrimonial și nepatrimonial,atat timp nu fac parte din categoria actelor strict
21
personale. Astfel, reprezentantul va putea incheia acte de conservare, acte de
administrare singur,fără cerința unei altei autorizări,atât în ce privește raportarea la
bunul administrat și la patrimoniul minorului. În cazul actelor de administrare, exista
îndatorirea de a actiona cu bună credință. În cazul actelor de dispoziție,legiuitorul a
prevăzut pentru acestea un regim juridic diferit. Pentru aceste acte este nevoie de
avizul consiliului de familie și autorizării instanței de tutelă.
Autorizarea va putea fi acordata catre toture de catre instanța de tutelă doar dacă
exista o nevoie a minorului sau un folos neîndoielnic. Autorizarea este dată pentru
fiecare act în parte.xlvi
     Există o serie de acte juridice care sunt interzise minorului, celui lipsit de
capacitate de exercițiu, si celui cu capacitate de exercițiu restrânsă. Din aceste acte
menționăm donațiile și garantarea obligațiile altora.xlvii
      Această stare a lipsei capacității nu este însă o stare definitivă și permanentă. Ea
încetează pentru minor cand: împlineste 14 ani si când dobândește capacitatea de
exercițiu restrânsă și la data ridicării interdicției judecătorești. La aceste modalități se
adaugă și împrejurarea survenirii mortii minorului,când încetează și capacitatea de
folosință.xlviii Decesul poate sa fi fost constatat fizic sau prin hotărâre
judecătorească.xlix

2.4.2Capacitatea restrânsă de exercițiu

Trecerea de la faza lipsei capacității de exercițiu la faza capacității de exercițiu
depline nu se face în mod brusc,ci printr-o perioadă tranzitorie,având în vedere faptul
că la împlinirea vârstei de 14 ani minorul are discernământul actelor sale,dar nu are o
experiență de viață suficientă,caracteristică omului matur.Această perioadă tranzitorie
coincide în viață persoanelor fizice cu faza capacității de exercițiu restrânsă,care
corespunde vârstei biologice între 14 și 18 ani.
Vom defini capacitatea restrânsă de exercițiu că fiind „aptitudinea minorului
cu vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani de a dobândi și a exercita drepturi subiective
civile și de a-și asuma și execută obligații civile prin încheierea personal de acte
juridice civile,cu încuviințarea prealabilă din partea ocrotitorului legal sau,după
caz,autorizațiilor și avizelor cerute de lege”.l
Din această definiție se desprind și trăsăturile capacității de exercițiu
restrânse, anume că este specifică numai minorilor între 14 și 18 ani; minorul încheie
personal acte juridice permise de lege și este o capacitate restransă,întrucât pentru a fi

22
valabile,va fi nevoie de încuviințarea prealabilă a actelor juridice de către părinți sau
tutore,iar în anumite cazuri,și de o autorizare de la instanța de tutelă și un aviz din
partea consiliului de familie.
În aprecierea acestei capacități restrânse, vom avea în vedere nu aspectul
cantitativ al actelor juridice încheiate,ci aspectul calitativ,adica minorul va putea
încheia orice fel de acte juridice cu unele excepții,însă pentru valabilitatea lor este
necesară o încuviințare prealabilă,iar actul juridic încheiat de către minor va fi semnat
atât de către acesta,cât și de către ocrotitorul legal prevăzut de lege.
De asemenea,încuviințarea prealabilă a ocotitorului legal trebuie sa fie: data
pentru fiecare act în parte, prelabilă,individuală și specială.
Articolul 146 alin 1 NCC prevede ca forma pe care trebuie să o îmbrace
încuviințarea prealabilă este cea scrisă,trebuind să fie îndeplinite aceleași condiții de
formă ca și actul juridic la care se referă.Autorizarea instanței de tutela însă,poate să
fie atât prealabilă încheierii actului,cât și concomitentă cu încheierea actului
juridic,fiind necesară darea ei în formă scrisă,urmând să facă parte din încheierea
pronunțată de către instanța.În lumina prevederilor art 145 NCC „autorizarea instanței
de tutela se poate acorda doar dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă folos
neîndoielnic pentru minor”.
Avizul consiliului precede autorizarea instanței,fiind cerut cand ocrotirea este
exercitată de tutore iar actul încheiat trebuie autorizat de instanța de tutelă.li
     Observăm că dacă în cazul minorilor lipsiți de capacitate sau al interzisilor,părinții
și tutorii au calitatea de reprezentanți legali ai acestora,în cazul minorilor cu
capacitatea de exercițiu restrânsă,aceleași persoane au calitatea de ocrotitori legali.
Din conținutul capacității de exercițiu restrânse fac parte totalitatea actelor
juridice civile pe care minorul între 14 si18 ani le poate încheia.
Minorul cu vârstă între 14 și 18 ani poate încheia unele acte juridice civile
personal și singur fără a fi nevoie de implicarea altei autoritati.Minorul având
capacitatea de exercițiu restrânsă poate încheia valabil o serie de acte juridice
civile,numai cu încuviințarea prealabilă și specială a ocrotitorului legal,respectiv
părinți,tutore sau curator.
Din această categorie fac parte actele de administrare,care privesc fie un
singur bun,fie întregul patrimoniu,acestea fiind valabile chiar dacă pricinuiesc o
pagubă minorului ca urmare a disproporției dintre prestații.La aceste cazuri se adaugă
și actele juridice de la articolul 42 aliniatul 1 NCC,precum și alte acte prevăzute de
23
lege,cum ar fi acceptarea unei oferte de donație,potrivit articolului 1013 aliniatul 4
NCC,tot cu încuviințarea ocrotitorului legal.
O serie de prevederi care privesc minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă
sunt cuprinse în Codul muncii/Legea 53/2003,unde la art 13 alin 1 se prevede că
persoana fizică dobândește capacitate de muncă la 16 ani  iar la aliniatul 2 se prevede
că acest contract se poate încheia și după împlinirea vârstei de 15 ani,dar doar cu
acordul reprezentantului legal.
       Unele acte juridice civile pot fi încheiate de către minorul cu capacitate de
exercițiu restrânsă numai cu încuviințarea ocrotitorului legal,cu avizul consiliului de
familie și autorizarea instanței de tutelă,având în vedere gravitatea lor.Din această
categorie fac parte: „actele de înstrăinare a unor bunuri,actele de grevare cu o sarcină
reală(gaj,ipotecă),partajul unor bunuri pe care minorul le deține în coproprietate,actele
de renunțare la un drept,tranzacția,orice act care depășește dreptul de a administra”.lii
Totodată,unele acte nu vor putea fi incheiate de catre minorul cu capacitate
restrânsă nici cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și cu autorizarea
instanței de tutela.
În acest sens,articolul 146 aliniatul 3 NCC statuează că „minorul nu poate să
facă donații,altele decât darurile obișnuite stării materiale și nici să garanteze
obligațiile altuia”, iar la articolul 147 aliniatul 1,se arată că „este interzisă,sub
sancțiunea nulității relative,încheierea de acte juridice între tutore sau soțul,o rudă în
linie dreapta,ori frații și surorile tutorelui,pe de o parte,și minor,pe de altă parte.” De
asemenea „minorul lipsit de capacitate de exercițiu și cel cu capacitate de exercițiu
restrânsă,nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități cu unele excepții prevăzute
de lege”,așa cum se stipulează în articolul 998 aliniatul 1 NCC.
 În mod natural,încetarea capacității de exercițiu restrânsă a minorului o
reprezintă împlinirea vârstei majoratului,aceea de 18 ani,care marchează trecerea la
capacitatea de exercițiu deplină.
De asemenea,capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în cazul punerii sub
interdicție judecătorească a minorului cu vârstă între 14 și 18 ani,precum și prin
decesul minorului,împrejurare care duce la încetarea atât a capacității de exercițiu de
folosință,cât și a capacității de exercițiu restrânsă.
În mod excepțional,daca minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se
căsătorește, acesta va dobândi capacitatea deplină. În aceeași situație se află și
minorul care dobândește capacitatea de exercițiu anticipată conform articolului 40
24
NCC,ambele reprezentând de asemenea cazuri de încetare a capacității de exercițiu
restrânse și implicit a dobândirii capacității de exercițiu depline.

2.4.3Capacitatea deplină de exercițiu

 În literatura juridică capacitatea de exercițiu deplină a persoanei fizice a fost
definită că fiind acea parte a capacității de drept civil,care constă în „aptitudinea
persoanei de a încheia singura acte juridice civile”liii.
Din această definiție putem trage concluzia că această capacitate de exercițiu
este o parte a capacității civile,că ea presupune încheierea de către persoană fizică de
acte personal și singură,fără vreo încuviințare prealabilă sau vreo reprezentare,și că
persoana fizică,care are această capacitate,poate încheia toate actele juridice permise
de lege.
Legea recunoaște persoanei fizice care a împlinit vârsta majoratului
posibilitatea de a încheia acte juridice civile în mod autonom,fără asistență sau
reprezentarea altei persoane,întrucât a dobândit un discernământ pe deplin format și o
experiență de viață suficientă pentru a lua deciziile optime în viață juridică.
Legat de dobândirea capacității depline de exercițiu,prevederile din articolul
38 aliniatul 1 NCC stabilesc ca regulă generală că aceasta începe „de la data când
persoana devine majoră”,iar la aliniatul 2 al aceluiași articol se arată că „persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. În cazul punerii sub interdicție urmata
de ridicarea masurii după împlinirea vârstei de 18 ani, acesta va dobândi capacitatea
de exercițiu deplină de la această dată.
În NCC sunt prevăzute 2 cazuri de dobândire a capacității depline de exercițiu
în mod anticipat,înainte de împlinirea vârstei de 18 ani,respectiv căsătoria minorului și
minorul emancipat.
Primul caz a fost consacrat de legiuitor în articolul 39 aliniatul 1 NCC:
„minorul dobândește,prin căsătorie,capacitatea deplină de exercițiu” iar la art 272 alin
2 teza I se arată că „Pentru motive temeinice,minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
se poate căsători în temeiul unui aviz medical,cu încuviințarea părinților săi sau,după
caz,a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutela,în a cărei circumscripție minorul își
are domiciliul.”
Daca apare refuzul unia dintre părinți la comsimțirea încheierii căsătoriei de
către minor,instanța de tutela este aceea care va soluționa această divergență,fiind
obligata sa respecte interesul superior al copilului.

25
      Originea acestei instituții se găsește încă din dreptul român,unde întâlnim „venia
actatis”,iertarea vârstei,precum și „mancipatio”,prin care se urmărea liberarea unei
persoane de orice vârstă de puterea la care era supusă,adică de a o transforma din
alieni iuris în sui iuris.liv
       În legislația anterioară NCC,respectiv în vechiul Cod al familiei,se prevedea că
doar femeia se putea căsători de la vârsta de la 16 ani,și pentru motive temeinice de la
15 ani,dar prin Legea nr.288/2007 a fost eliminată această discrimare,în sensul că
minorii de ambele sexe pot beneficia de efectele emancipării legale prin
căsătorie.Explicația acestei emancipări legale a minorului prin căsătorie constă în
aceea că în lipsa unei capacități de exercițiu depline,viața de familie în care este
implicat minorul prin căsătorie,ar avea de suferit prin intervenția altor persoane la
încheierea actelor juridice.lv
      Pentru dobândirea capacității de exercițiu depline de către minor,este necesară
condiția încheierii unei căsătorii valabile.
Totuși, „în cazul în care căsătoria este anulată,minorul care deși nu a împlinit vârsta
de 18 ani,dar a fost de bună credință la încheierea căsătoriei,păstrează capacitatea
deplină de exercițiu”,așa cum se prevede în articolul 39 aliniatul 2 din NCC.Per a
contrario,minorul care a fost de rea credință la încheierea căsătoriei va pierde
beneficiul oferit de lege și va reveni la capacitatea de exercițiu restrânsă,dacă nu a
împlinit vârstă de 18 ani.
Cel de-al doilea caz de emancipare a minorului,care nu a împlinit vârsta de 18
ani,reprezintă o emancipare voluntară,fiind prevăzut de art 40 NCC și constă în aceea
că „pentru motive temeinice,instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a
împlinit vârstă de 16 ani,capacitatea deplină de exercițiu.În acest scop,vor fi ascultați
și părinții sau tutorele minorului,luându-se când este cazul,și avizul consiliului de
familie.”lvi
     Spre deosebire de cazul de la articolul 39 aliniatul 1 NCC,care operează de plin
drept,cazul prevăzut de art 40 NCC necesită pronunțarea unei hotărâri judecătorești de
către instanța de tutela în urma unei cereri formulate de către minor și care după
verificarea caracterului temeinic al motivelor care justifică măsura,se va pronunța
ținând cont de principiul interesului superior al minorului.
În categoria motivelor temeinice,a fost inclusă situația în care minorul,în urma
încheierii unui contract de muncă,ar fi nevoit să trăiască departe de părinții săi.În
judecarea cererii formulate de către minor pentru dobândirea capacității de exercițiu
26
anticipate,instanța de tutela va trebui să ii asculte pe părinți, tutore minorului, iar în
cazul tutelei,fiind necesar și avizul consiliului de familie.
Conținutul capacității depline de exercițiu al persoanei fizice cuprinde
totalitatea drepturilor,pe care le poate dobândi și a obligațiilor pe care le poate
executa,prin încheierea de acte juridice civile personal și singură,fără altă limită,decât
actele interzise de lege.Acest regim juridic permite persoanei fizice să
împuternicească pe altul să încheie acte juridice în numele și pe seama sa,cu excepția
actelor,care sunt strict personale(intuitu personae),putând fi la rândul ei reprezentant
juridic al altei persoane.
În mod natural și ca regulă generală,capacitatea de exercițiu încetează că și
capacitatea de folosință,la moartea persoanei fizice.Un alt caz de încetare a capacității
de exercițiu depline îl reprezintă punerea sub interdicție judecătorească(art 43,alin
1,lit. B,NCC),aceasta putând avea un caracter provizoriu sau definitiv,pentru că în
cazul ridicării măsurii,persoana redobândește capacitatea de exercițiu deplină,dacă are
vârstă de 18 ani.În legătură cu dobândirea prin căsătorie de către minor a capacității
de exercițiu depline,legiuitorul a prevăzut două cazuri de încetare a acestei
capacități,prin anularea căsătoriei datorită relei credințe a minorului la încheierea
căsătoriei și prin constatarea nulității absolute a căsătoriei.

27
 CAPITOLUL 3.Statutul incapacităților

În sistemul nostru de drept este încetățenit principiul potrivit căruia regula este
recunoașterea capacității juridice a tuturor persoanelor fizice,iar excepția o reprezintă
anumite incapacități juridice civile,în cazurile și condițiile expres prevăzute de către
lege.lvii
În literatura juridică incapacitatea a fost definită ca starea unei persoane,care a
fost lipsită prin lege de folosința sau exercițiul anumitor drepturi,definiție care are un
corespondent chiar în articolul 53 alin 1 din Constituția României.
De cele mai multe ori,domeniul incapacităților de drept civil are o legătură
directă cu dreptul bunurilor,cu obligațiile,cu succesiunile,având însă conexiuni
apropiate și cu dreptul persoanelor,a căror drepturi sunt uneori limitate.

3.1 Incapacitățile de folosință

Așa cum am arătat,incapacitățile generale de folosință au un caracter special,și

nu general,iar o incapacitate generală de folosință ar însemna absența personalității.lviii
Incapacitățile de folosință specifice dreptului civil nu trebuie confundate cu
alte limitări legale,care sunt proprii altor ramuri de drept,cum ar fi dreptul
constituțional,dreptul administrativ,dreptul muncii.
De asemenea,incapacitatea nu se confundă cu inalienabilitatea, deoarece
aceasta din urmă se referă la un bun sau un drept,care nu poate fi înstrăinat prin acte
între vii și nici cu indisponibilitatea,care este o măsură de suspendare a dreptului de
dispoziție asupra unor bunuri în scopul conservării patrimoniului unei persoane.
Mai subliniem că domeniul incapacităților de folosință este incident doar cu
privire la actele juridice civile,nu și cu faptele juridice,care sunt apte să producă efecte
juridice,fără a fi afectate de  capacitatea sau incapacitatea juridică a persoanei
implicate.

La modul general, incapacitățile sunt clasificate după cum urmează:

-incapacități de folosință și incapacități de exe1rcițiu;

-incapacități speciale și incapacități generale;

28
-incapacități contractuale și incapacități delictuale;

-incapacități totale și incapacități speciale;

-incapacități juridice și incapacități naturale;

-incapacități mai grave(care au că remediu reprezentarea legală) și incapacități mai

puțin grave(care au că remediu asistența);

     În ceea ce privește incapacitățile de folosință speciale,acestea se delimitează:

În funcție de finalitatea lor:

-incapacități cu caracter de măsuri de ocrotire sau de protecție;

-incapacități cu caracter de sancțiune;

În funcție de modul de operare:

-incapacități care operează de plin drept(ope legis),în mod majoritar;

-incapacități care sunt incidente prin efectul pronunțării unei hotărâri judecătorești
rămase definitive(în mod majoritar ele reprezintă incapacități-sancțiune)

După izvorul lor:

-incapacități stabilite de legea civilă;

-incapacități stabilite în legea penală;

După gradul de opozabilitate:

-incapacități absolute

-incapacități relative

3.1.1.Incapacități cu caracter de protecție

     Aceste incapacități sunt considerate că având un caracter de protecție întrucât

legiuitorul a urmărit prin stipularea lor ocrotirea intereselor unor categorii de
persoane,iar actele neregulat îndeplinite vor fi lovite de nulitate(de regulă

29
relativă),fiind în același timp speciale,pentru că restrâng dreptul de a încheia anumite
acte  sau de a dobândi anumite drepturi,în cazuri strict determinate de către lege.

 a) „Incapacitatea celui lipsit de capacitatea de exercițiu sau celui cu capacitatea de

exercițiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalități”,sediul legal al acestei
incapacități regansindu-se la articolul 988 NCC alin 1.Spre deosebire de Codul civil
din 1864,actualele prevederi au înlăturat posibilitatea minorilor între 16 și 18 ani de a
face liberalități,precum și posibilitatea acestora de a dispune de jumătate din bunurile
lor.

b) „Incapacitatea ocotitorului legal/reprezentantului de a primi liberalități chiar de la

minorul care a ajuns la majorat,înainte de a fi primit descărcare de la instanța de tutela
pentru gestiunea sa,cu excepția cazului în care reprezentantul/ocrotitorul legal este
chiar ascendentul minorului”,incapacitate care este prevăzută la art 988 NCC.

c)”Incapacitatea farmaciștilor,medicilor sau altor persoane în perioada în care în mod

direct sau indirect,îi acordau îngrijiri de specialitate dispunatorului pentru boala care
este cauza a decesului de a primi donații sau legate de la persoana pe care au tratat-o
și aceasta a decedat de boala respectivă”,incapacitate care este consacrată legislativ în
articolul 990 NCC.Aceleași reguli se vor aplica și preoților sau altor persoane care au
acordat asistență religioasă în timpul bolii,care a cauzat decesul dispunătoruluilix

d)”Incapacitatea mandatarilor,a părinților,a tutorilor,a curatorului,a administratorului

provizoriu și a funcționarilor publici de a cumpăra,chiar și prin licitație
publică:mandatarii,pentru bunurile care sunt însărcinați să le vândă”,cu excepția
prevăzută la art 1304 alin 1 NCC; „părinții,tutorele,curatorul,administratorul
provizoriu pentru bunurile curatorului pe care îl reprezintă;funcționarii
publici,judecătorii-sindici,practicieni în insolvență,executorii,precum și alte asemenea
persoane,care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care
are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează”.

e)Incapacități de a vinde a persoanelor prevăzute la articolul 1654 alin 1 NCC,în

sensul că aceste persoane „nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preț,care constă

30
într-o suma de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului
pe care îl administrează,ori a cărei administrare o supraveghează”.

f)Incapacitatea procurorilor,judecătorilor,avocaților,grefierilor,executorilor,notarilor
publici, practicienilor în insolvență,consilierilor juridici „de a cumpăra drepturi
litigioase,care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își
desfășoară activitatea”lx

g)Incapacități în materia legatelor

h)Incapacitatea tutorelui și a rudelor sale apropriate de a încheia acte juridice cu

minorul aflat sub tutellxiă

i)”Incapacitatea de folosință a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă de a face

donații sau de a garanta obligația altuia”(146 alin 3 NCC)

3.1.2.Incapacitatea prevăzută de Constituție

    Anterior revizuirii Constituției cetățenii străini și apatrizii nu puteau dobândi drept
de proprietate asupra terenurilor,prevedere care a fost modificată substanțial prin
revizuirea Constituției în 2003,în sensul că aceste categorii de persoane pot dobândi
terenuri „numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și
din alte tratate internaționale la care România este parte”.
Ca urmare a modificărilor legislative succesive,în prezent această incapacitate nu se
mai aplică cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene sau pentru apatrizii cu
domiciliul într-un stat membru.

3.1.3.Incapacități sancțiune
     Această categorie de incapacități sancțiune se divide la rândul ei în incapacități cu
caracter de sancțiune civilă și incapacități cu caracter de pedeapsa penală.

      Din categoria incapacitatilor cu caracter de sancțiune civilă fac parte:

a)nedemnitatea sau nevrednicia succesorală,care constă în decăderea moștenitorului

din dreptul de a moșteni pe defunct,dacă s-a făcut vinovat de săvârșirea anumitor
fapte expres prevăzute de lege față de acesta sau față de memoria sa,nedemnitatea
operând de drept sau judiciar.lxii

31
b)sancțiunile civile prevăzute de art 1119 alin 1 NCC,repectiv cazul de acceptare
forțată a moștenirii pentru fapta comisă de un succesibil cu rea credință

c)decăderea din exercițiul drepturilor părintești,pentru fapte constând în rele

tratamente aplicate copilului de către părinții săi,neglijență gravă și atingerea gravă a
interesului superior a copilului.lxiii
Din categoria incapacitatilor cu caracter de pedeapsa penală fac parte
pedepsele complementare și pedepsele accesorii.
Pedepsele complementare a căror efecte se produc și în dreptul civil sunt
exercitarea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator(art 66 alin 1
litera e,f Cod Penal) iar pedeapsa accesorie aplicată de către instanța interzice
exercitarea  anumitor drepturi de către condamnat,drepturi a căror exercitare a fost
interzisă de instanța că pedeapsa complementară.

3.2.Incapacitățile de exercițiu
Spre deosebire de incapacitatea de folosință,care are drept obiect interzicerea
dobândirii unor drepturi,incapacitatea de exercițiu  interzice persoanelor fizice
exercitarea unui drept,pe care ar fi putut să îl dobândească.Specific acestei categorii
de incapacități este că ele au un remediu,putând fi atât speciale,cât și generale în
funcție de nevoie de protecție a celor vizați de legiuitor.
Totodată,incapacitățile de exercițiu reprezintă regimul obișnuit,comun,al
incapacităților. Chiar dacă o persoană este incapabilă de a încheia unele acte juridice
concrete expres prevăzute de către lege,aceasta nu este exonerată de îndeplinirea altor
obligații,care sunt stabilite pe seama sa.S-a mai arătat în literatură juridică că
principala rațiune a existenței incapacității de exercițiu o reprezintă protecția
persoanei și că aceasta nu reprezintă o sancțiune,urmărind să suplinească o deficiență
a persoanei care provine din lipsa să de experiență sau de discernământ,precum și din
alterarea facultăților mentale sau fizice.
Pentru încălcarea regimului juridic prevăzut de lege pentru persoanele
incapabile și pentru cele cu capacitate de exercițiu restrânsă,legea prevede ca și
sancțiune nulitatea actului încheiat de către incapabili,chiar fără dovedirea unui
prejudiciu,fiind vorba în acest caz de o nulitate relativă,dispoziție prevăzută în art 44
alin 1 NCC.

32
 Termenul de prescripție al acțiunii în anularea de 3 ani, in lipsa unui termen
special.Actul juridic încheiat de către incapabil va putea fi confirmat de către el în
mod expres odată cu încetarea incapacității în condițiile prevăzute de art 48 NCC.
În ceea ce privește condițiile cerute de către lege pentru anularea actului
juridic,menționăm că anularea actului trebuie pronunțată întotdeauna de către instanța
de judecată,existând deosebiri pe tărâmul obiectului probei care trebuie făcută în
fiecare caz.Pentru cei lipsiți total de capacitate de exercițiu este suficient a se dovedi
că actul a fost încheiat de persoanele incapabile și nu de reprezentantul lor
legal.Pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă,trebuie să se dovedească
existența acestui tip de capacitate,precum și lipsa incuviințărilor prealabile cerute de
lege,iar actele încheiate de tutore fără autorizarea instanței de tutela sunt anulabile
chiar fără dovedirea unui prejudiciu în condițiile prevăzute de art 44 alin 1.
Și în cazul existenței leziunii suferite de către un incapabil prin încheierea de
acte juridice există posibilitatea anulării acestor acte în condițiile prevăzute în art
1221-1224 NCC.Partea lezată prin încheierea actului disproporționat are opțiunea de a
cere anularea actului sau reducerea obligațiilor sale cu valoare daunelor interese la
care ar fi îndreptățită.
Referitor la efecte, dacă anularea desființeaza actul retroactiv(ex tunc),urmând
că părțile să își restituie reciproc prestațiile primite(restitutio e integrum).Însă pentru
persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate restrânsă, legea prevede în articolul 47
NCC un regim derogator în sensul că aceste persoane nu sunt obligate să restituie
decât în limita folosului realizat.
Legea civilă este în schimb mai puțin protectoare cu atitudinea minorului care
își falsifică actul de identitate sau certificatul de naștere și încheie un act juridic,care
induce în eroare un cocontractant major.Astfel,conform art 45 teza ÎI NCC,dacă
minorul foloseste mijloace dolosive,la cererea,instanța poate mentiune actul drept
sanctiune.

33
 CONCLUZII

Apreciez că instituția de drept civil,care face obiectul prezentei lucrări,adică

capacitatea civilă a persoanei fizice,privită sub dublul aspect,ca și capacitate de
folosință și ca și capacitate de exercițiu,are o mare importantă teoretică și practică,
fiind des analizată în doctrina juridică și utilizată frecvent de către practicieni.
Utilitatea deosebită a dispozițiilor legale privind capacitatea civilă a persoanei
fizice se regăsește în caracterul de protecție,pe care îl oferă unor categorii de subiecți
de drept bine delimitați,precum și a unor categorii limitate de acte juridice,pe care
aceștia pot să le încheie,unele dintre ele necesitând în mod obligatoriu asistarea sau
autorizarea unor alte persoane capabile,precum și unor autorități publice.
De asemenea,apreciez că legiuitorul a dat dovadă de înțelepciune atunci când a
acordat capacitatea de exercițiu persoanelor fizice,în mod etapizat,gradual,pe măsură
dobândirii unei experiențe de viață semnificative și a unui discernământ adecvat,care
permită luarea deciziilor juste din punct de vedere juridic.
Cu toate că poziția legiuitorului cu privire la capacitatea de folosință și de
exercițiu a persoanei fizice este clară,fiind stabilit modul de dobândire și implicit de
pierdere a acestor capacități,în viața curentă a persoanelor apar situații în care
prezumțiile legale relative pot fi răsturnate pentru că și persoane considerate ca fiind
capabile din punct de vedere civil,acționează fără discernământul necesar exercitării
propriilor drepturi și îndeplinirii propriilor obligații.
În acest sens,consider că se impune pe viitor corelarea mai bună a legislației
civile privind capacitatea civilă a persoanei fizice cu realitățile de zi cu zi ale societății
în care trăim,și cu nevoie prezente și viitoare ale acesteia.

34
i
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, pp.5-7.
ii
Nicolae Marian , Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, p.89.
iii
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 233.
iv
Beleiu Gheorghe, “Drept civil”.Editura Universul Juridic,Bucuresti,2007, p.342.
v
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p.235.
vi
Chelaru Eugen, “Persoanele”,Editura C.H. Beck,Bucuresti, 2008, p.110.
vii
Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Editura C.H. Beck Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, 2014, p. 454.
viii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, p.283.
ix
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, p.114.
x
Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Editura C.H. Beck Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, 2014, p. 129.
xi
Ibidem, p. 128.
xii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, pp.83-
84.
xiii
Ibidem, pp.85-87.
xiv
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, pp.145-146.
xv
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, pp. 150-152.
xvi
Foustel de Coulanges, „Cetatea antică,studiu asupra cultului dreptului Greciei și Romei”,editura
Meridiane,București,1984,p. 39.
xvii
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, pp.153-154.
xviii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, pp.104-
105.
xix
Vezi articolul 78 din Noul cod Civil.
xx
Vezi articolul 79 din Noul cod Civil.
xxi
Vezi articolul 80 din Noul cod Civil.
xxii
Vezi articolul 81 din Noul cod Civil.
xxiii
Vezi articolul 79 din Noul cod Civil.
xxiv
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 166.
xxv
Ibidem, p. 167.
xxvi
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, pp.106.
xxvii
Ibidem, p.107.
xxviii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013,
pp.107-110.
xxix
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 172.
xxx
Vezi articolul 945 alin.1 din Noul cod de Procedură Civilă.
xxxi
Vezi articolul 945 alin.2 din Noul cod de Procedură Civilă.
xxxii
Vezi articolul 945 alin.4 din Noul cod de Procedură Civilă.
xxxiii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, p.114.
xxxiv
Beleiu Gheorghe, “Drept civil”,Editura Universul Juridic,Bucuresti,2007, p.311.
xxxv
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, pp. 175-176.
xxxvi
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, p.128.
xxxvii
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, p.179.
xxxviii
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 205.
xxxix
Chelaru Eugen, ,,Persoanele”,Editura C.H. Beck,Bucuresti,2008, p. 92.
xl
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 207.
xli
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, pp. 131-
133.
xlii
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, p. 183.
xliii
Chelaru Eugen, ,,Persoanele”,Editura C.H. Beck,Bucuresti,2008, p. 66.
xliv
Chelaru Eugen, ,,Persoanele”,Editura C.H. Beck,Bucuresti,2008, p. 67.
xlv
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, pp. 186-189.
xlvi
Reghini Ionel , Vasilescu Paul, Diaconescu Serban, „Introducere in dreptul civil”,Editura Hamanagiu,2013, pp. 182-
183.
xlvii
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil.Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, p. 191.
xlviii
Mureșan Mircea, Boar Ana, Diaconescu Șerban,”Drept civil:Persoanele”,Editura Cordial Lex,2000, p. 90.
xlix
Ibidem, p. 90.
l
Boroi Gabriel, „Drept civil. Partea generala.Persoanele”, editia a 3-a,revăzută și adaugită,Editura Hamanagiu,
București, 2008, p. 369.
li
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, pp. 214-216.
lii
Ibidem, p. 219.
liii
Noul Cod Civil.
liv
M.B. Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”,Editura Cartea Românească S.A.,București,1921, p. 100.
lv
Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, „Drept civil.Persoanele”,Editura Hamanagiu,2015, p. 221-223.
lvi
Nicolae Marian, Lizoiu Radu, Bicu Vasile, Ilie George-Alexandru, „Drept civil. Persoanele” ,Editura Universul
Juridic,Bucuresti 2016, pp. 199-200.
lvii
Vezi articolul 29 alin.1 din Noul cod Civil.
lviii
Vasilescu Paul,Relativitatea actului juridic civil,Editura Universul Juridic, 2008, p. 171.
lix
Vezi articolul 990 alin.3 din Noul Cod Civil.
lx
Vezi articolul 1663 alin.1 din Noul cod Civil .
lxi
Vezi articolul 147 alin. 1 din Noul cod Civil.
lxii
Vezi articolul 968-969 din Noul cod Civil.
lxiii
Vezi articolul 508-512 din Noul cod Civil.