Sunteți pe pagina 1din 6

Conceptul de putere la Michel Foucault

(si la altii..)

”Puterea, o bestie magnifica..”1


PUTÉRE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală,
intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie.2
Noțiunea de putere nu poate fi analizată separat de termenii autoritate și supunere, căci
în definitiv puterea determină automat relația aceasta. Dar aș vrea să încep cu începutul: când
și de ce s-a creat această atitudine? De ce numai unii oameni o posedă? Sau toți exercităm
putere fără să ne dăm seama? Aceste întrebări sunt esențiale în lucrarea care urmează.
Prin teoria contractualistă a lui Thomas Hobbes putem identifica perioada apariției
acestui concept, sau mai bine zis putem concretiza momentul în care s-a definit. Thomas
Hobbes consideră că omul se manifestă ca ființă socială în virtutea unui contract incheiat între
membrii unei comunități. Starea naturală a omului, anterioară celei sociale, era una permanent
conflictuală, fiecare aflându-se în război continuu cu toți ceilalți (războiul tuturor contra
tuturor). Urmărindu-și propriile interese, oamenii nu țineau cont în nici un fel de drepturile și
interesele celorlați. În acea stare, individul se simțea în nesiguranță căci viața și bunurile îi
erau amenințate. De aceea, oamenii au acceptat un pact sau contract social: în urma renunțării
la dreptul de a se conduce singuri, au autorizat un om sau un grup de oameni să asigure
drepturi și obligații pentru toți. Astfel a apărut cel care conduce, a apărut delimitarea între cel
condus și conducător, deci puterea. Aceasta relație este tot timpul benefică dar niciodată
pentru amble părți. Căci puterea prin însăși semnificația ei primordială se rezumă la forță
fizică prin anihilarea individului. Dar puterea în sens larg desemnează așezarea ierarhică a
claselor sociale sau a tuturor situațiilor de superioritate dintre indivizi.
Din acestea pot clasifica puterea după sensurile ei. Sensul negativ al puterii este
sensul restrâns al conceptului prin capacitatea de a influența și de a constrânge, prin
impunerea forței, prin obligarea celui mai slab la acceptarea deciziei tale asupra lui sau a
altora. Puterea poate deveni cu adevărat o însușire meschină prin șantaj, șantaj ce este
determinat de posesia unor informații ce ar putea descopri pe cineva, de posesia cunoașterii cu

1
Michel Foucault, “Theatrum philosophicum”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005
2
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.

1
ajutorul cărei poți convinge ușor, de ocuparea unui status ce îți aduce influență și astfel
restrângi opțiunile unui individ.
Sensul pozitiv al puterii preia conceptul de putere sub o formă de normalizare, ca o
structură instituțională și orgazițională a statului. Prin normalizare societatea ajunge să obțină
ierarhizarea indivizilor capabili sau mai puțini capabili, a celor care se supun unor norme și a
celor care nu se supun deloc, a celor care pot fi corectați prin anumite mijloace sau a celor
care nu pot fi corectați prin nici un mijloc 3. În societatea contemporană această clasificare a
indivizilor în funcție de normalitatea lor este unul dintre cele mai mari instrumente ale puterii.
Puterea normalizată este defapt puterea legislativă și juridică după care se ghidează societatea.
Dreptul, legea, legimitatea, legalitatea erau o problema din Evul Mediu pana in secolul al –
XVIII – lea, în acea perioadă cucerindu-se dificil o societate de drept4. Puterea în sensul de
normalizare este o urmare a dezvoltării contractului social. Căci iată cum societatea a evoluat,
așa a evoluat și puterea, de la forță fizică la forță intelectuală. Normalizarea puterii educă
acțiunile și comportamentul individului în societate, transformându-l , pentru a reuși
conviețuirea constructivă într-o comunitate. Toate aceste legi după care trebuie să ne ghidăm
pentru a fi acceptați în societate creează o relație între noi și stat, statul având puterea.
Evaluând cele două părți realizez că aici este vorba despre o luptă asimetrică. Relația de
putere este întra-adevăr asimetrică bineînțeles căci unul deține puterea iar celălalt nu, dar nu
ar fi trebuit ca cel care se supune să aibă modalități de apărare egale cu cel care exercită
puterea? Aici apar toate conflictele intreumane, căci unde este putere, există rezistență și
nesupunere după cum spune si Michel Foucault: „Dacă nu ar exista rezistență, n-ar exista nici
raporturi de putere”5. Raporturile de putere sunt complexe prin diversitatea lor. Oriunde există
autoritate este putere pornind chiar de la cea mai simpla relație: tatăl, capul familiei în raport
cu ceilalți membrii ai familiei – soție, copii; patronul în raport cu angajații săi, deși aici
lucrurile se schimbă deoarece această relație se construiește în avantajul ambelor părți.
Puterea rațiunii asupra nebuniei este un alt raport de putere pe care îl dezbate Michel
Foucault în „Istoria nebuniei în epoca clasică”. Nebunia și nebunul sunt două probleme tratate
diferit față de celelalte părți marginalizate ale societății din epoca clasică. Nebunia este
concepută ca o maladie ce denotă amenințare și batjocură. În secolul al – XX – lea, locurile
care erau înainte ocupate de săraci, vagabonzi, cerșetori sunt eliberate pentru a trata nebunia.
Însa în secolele XVII – XVIII nebunul era internat alături de venerici, desfrânați, libertini,
homosexuali pierzându-și indiciile individualității și astfel ignorând descoperirea unui
3
Michel Foucault, “Theatrum philosophicum”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005, pp. 416-417
4
Ibidem, p. 415
5
Ibidem, p. 557

2
tratament. Dar de la un secol la altul nebunia este vazută diferit: in epoca modernă
neraționalul este doar una dintre etapele apariției nebuniei, în zilele noastre neraționalul este
suportul nebuniei6.
Locul în care puterea se exercită în cele mai absurde moduri este închisoarea. În
volumul „A supraveghea și a pedepsi” Michel Foucault descrie exercitarea puterii prin forță,
pedepsele fiind extraordinar de greu de suportat căci erau adevărate torturi. Chiar în primele
pagini descrie cum un condamnat la moarte trece prin procesul pedepsei ce este inimaginabil
de dureros chiar și pentru mine ca cititor. Damiens a fost supus la adevărate torturi fizice ce
au rezultat descompunerea corpului și apoi ardere pe rug. Absurditatea pedepsei era veridică
în secolul al – XVII – lea când chiar se întâmplau aceste lucruri. O data cu apariția închisorii
se dorește reeducarea condamnatului prin privarea libertății, respectarea unui program strict și
transformarea lui într-un individ ce s-ar putea reîntoarce în societate. Acest lucru acum câteva
secole ar fi fost o pedeapsă mult prea ușoară, dar se pare că până și închisoarea a ajuns
blamată de Foucault. Închisoarea este singurul loc în care puterea se poate manifesta „în stare
nudă, în dimensiunile ei cele mai excesive” 7. Ceea ce scuză acest lucru este ”moralitatea”. Cei
ce fac politica închisorii se bazează pe faptul că au tot dreptul să pedepsească pe deținuți căci
ei, deținuții, oricum au încălcat normele sociale prin faptele lor. Și astfel tirania se continuă în
forma ei brută ca „o dominație senină a Binelui asupra Răului, a ordinii asupra dezordinii”8.
Puterea a fost mecanismul cu ajutorul căreia s-au pus bazele istoriei. În evoluția
istorică conceptul de putere a evoluat. Cele mai recente ideologii ce concentrau puterea într-o
singură persoană sunt ideologiile totalitare. În regimurile totalitare distanța între stat și
societate este practic anulată, în sensul că puterea deținută de stat, prin partidul unic, pătrunde
până și în viața particulară a fiecărui cetățean. În istorie puterea era percepută, în general, ca o
relație de conducere – supunere. În timp ce în regimurile politice totalitare puterea dă curs la
mijloace de constrângere fizică și psihică și la manipulare, în regimurile politice democratice
puterea poate utiliza mijloace de convingere și stimulare a participării cetățenilor.
Foucault consideră că apariţiile aparent haotice ale istoriei sunt conflicte de putere. El
afirmă că există o "inteligibilitate intrinsecă a conflictelor", care ne arată care sunt defapt
motivele din spatele acţiunilor. Fiecare acțiune și fiecare eveniment istoric este văzut de către
Foucault ca un exercițiu în schimbul de putere. El a încercat să analizeze în volumul “Adevăr
și putere” declinul și fluxul puterii în diferite situații cu relevanță pentru diferite aspecte ale

6
Michel Foucault, “Istoria nebuniei în epoca clasică”, Ed. Humanitas, București, 2005
7
Idem, “Theatrum philosophicum”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005, p. 209
8
Ibidem, p. 210

3
vieții umane. Structura organizează și lărgește pânza puterii. Volumul total de putere crește cu
fiecare persoană implicată în joc.
Puterea este o entitate deținută de anumite persoane care o poseda ca forță. Această
forță este egalizată fie în niște principii, fie în persoana șefului acceptat de comunitate. În
definitiv, ce este puterea în istoria politică? Ce este puterea politică? Puterea poate fi rezulatul
raporturilor distincte care se stabilesc între membrii unei colectivități. Aceasta a apărut din
nevoia organizării și conducerii comunității pentru asigurarea coeziunii membrilor în vederea
realizării scopurilor societății. Max Weber este de părere că puterea este șansa actorului
politic de a-și impune voința sa altui agent politic. Dar și mai concret, după definiția lui
Robert Dahl, puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obține ca B să facă ceva ce
în mod normal nu ar fi făcut fără intervenția lui A.
Cel mai bine se răspunde la primele întrebări ale lucrării prin chiar cuvintele lui
Michel Foucault: „Nu există exerciţiu al puterii fără o anumită economie a discursurilor de
adevăr funcţionînd în, pornind de la şi prin această putere. Sîntem supuşi de putere la o
producţie de adevăr şi nu putem să exercităm puterea decît prin producerea de adevăr. Acest
lucru este adevărat pentru orice societate, dar mi se pare că în a noastră, acest raport între
putere, drept şi adevăr se organizează într-un mod cu totul particular. Pentru a marca, pur şi
simplu, nu mecanismul însuşi al relaţiei dintre putere, drept şi adevăr, ci intensitatea acestui
raport şi constanţa sa, să spunem aşa: sîntem siliţi să producem adevărul tocmai de puterea
care cere acest adevăr şi care are nevoie de el pentru a funcţiona; trebuie să spunem adevărul,
sîntem constrînşi, sîntem condamnaţi să recunoaştem adevărul sau să-l găsim. Puterea nu
încetează să chestioneze, să ne chestioneze; nu încetează să ancheteze, să înregistreze;
instituţionalizează căutarea adevărului, o profesionalizează, o recompensează.”
Aici am gasit cu adevărat amuzant ironia unor altor cuvinte ale lui Michel Foucault:
“Această dificultate (…) nu vine, oare, din faptul că noi nu știm încă ce este cu
adevărat puterea?”9

9
Michel Foucault, “Theatrum philosophicum”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005, p. 211

4
5
6

S-ar putea să vă placă și