Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Dialogul dintre teologie și filosofie în perspectivă


Aplogetică

Profesor coordonator: Apostolache Ioniță Student: Bădica Marian Răzvan

Craiova
2019
INTRODUCERE

Teologia este vorbire despre Dumnezeu. Constatând însă cât este de greu, dacă nu
chiar imposibil, în condiţii de minimă onestitate, a vorbi despre cineva fără să-l cunoşti
personal, este limpede că vorbirea despre Dumnezeu este cu putinţă doar în condiţiile
cunoaşterii Lui prin experienţă nemijlocită. Dumnezeu este Prezenţă personală care cere,
în vederea cunoaşterii, gestul întâlnirii directe. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii
recunosc ca teolog doar pe cel care se roagă, înţelegând rugăciunea ca dialog nemijlocit
cu Dumnezeu, ca experiere a Lui. Astfel, teologia nu este atât o învăţătură, cât mai
curând un mod de vieţuire, de structurare personală prin intermediul realităţii pe care
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, o aduce lumii prin Întruparea, Patima, Învierea şi Înălţarea
Sa. Teologia nu afirmă doar existenţa, ci posibilitatea cumunicării, a comuniunii cu
Dumnezeu, şi, la modul cel mai adânc, a cuminecării cu El. Viaţa teologică este viaţa de
părtăşie la realitatea dumnezeirii. Ori, în acest sens, teologia este o cunoaştere care
depăşeşte reperele psihomatice ale trăirii umane: “aceasta este viaţa veşnică: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai
trimis”(In.17, 3), ea este defapt experienţă de pregustare a vieţii veşnice. Cercetarea
dogmelor, a textelor sacre, a tradiţiei este, desigur, extrem de importantă, ca raportare
interioară la sursele care relatează experienţa dumnezeirii, dar nu constituie finalitate în
sine. Ele sunt mediatori, instrumente pentru atingerea unicului scop, care este întâlnirea
cu Dumnezeu.
Scopul fundamental al vieţii creştine, spune Sfântul Serafim de Sarov, este
dobândirea prezenţei harului Duhului Sfânt, şi înseamnă pregustare a veşniciei.
Mântuirea începe aici şi acum, prin experienţa întâlnirii harului dumnezeiesc, fără de care
nu există teologie.1

1
Adrian Lemeni; Pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007 Pag. 64-65

2
CAPITOLUL I
Apologia creştină în perioada patristică

Termenul de “Părinţi ai Bisericii” se poate urmări începand cu istoricul bisericesc


Eusebiu de Cezareea, care spune despre Marcel de Ancira “că ar contesta pe toţi Părinţii
Bisericii”. El utilizează astfel terminologia preferată de Origen, “viri ecclesiastici” şi
termenul “părinte/părinţi” fără alte adaosuri.
Acestui ultim termen fără adaos, i se dă prioritate în literatura teologică din
perioada timpurie până azi. De remarcat este faptul că, în cadrul Bisericii Ortodoxe, acest
termen nu a fost instituit obligatoriu şi oficial. Pentru a i se determina sensul trebuie
căutate diferitele fragmente de text în care apare. O scurtă analiză a acestor evenimente
duce la rezultatul general că termenul “părinţi” desemnează “în majoritatea cazurilor pe
învăţătorii şi conducătorii creştini din generaţiile anterioare”. De exemplu la Clement
Alexandrinul cateheţii sunt numiţi “părinţi”. Alexandru al Ierusalimului, în scrisoarea sa
către Origen, denumeşte “părinţi” pe profesorii comuni, Pantaios şi Clement. Dacă ne
aducem aminte de cuvintele Sfântului Pavel. 2
Cuvântul “religie”, după cum l-au explicat Lactanţiu, Fericitul Ieronim şi Fericitul
Augustin, provine din derivarea cuvântului “religare” – a lega, a uni. Lactanţiu defineşte
natura religiei ca pe un mod de unire al omului cu Dumnezeu. Fericitul Augustin a
definit-o ca pe un mod de reunire a omului cu Dumnezeu.
Nu exista nicio îndoială că fiecare religie prezintă în sine un mod de legătură, de
unire sau de reunire şi comuniune cu o lume superioară sau cu o fiinţă superioară, ce
posedă o valoare absolută, cu alte cuvinte, ceea ce se numeşte Dumnezeu.
La baza tuturor religiilor se află credinţa. Credinţa este o capacitate complexă şi
sincretică(adică, sincretică la început) a minţii, simţirii şi voinţei(sau armonia treimică a
tuturor acestor facultăţi spirituale ale omului), îndreptată spre înţelegerea a ceea ce îi este
inaccesibil minţii singure. Acolo unde sunt de ajuns doar eforturile mentale pentru a

2
Theodor Nikolaou, Teologie si cultură, Editura “Limes”, Cluj-Napoca, 2001, Pag 34

3
înţelege ceva, nu mai este nevoie să apelăm şi la credinţă. Doar în cazul în care mintea
singură este neputincioasă şi lipsită de ajutor, credinţa este esenţială.
Credinţa poate fi întemeiată sau dreaptă(credinţa în Adevăr) şi poate fi greşită sau
înşelată(credinţa într-o înşelătorie). Unde se află şi în ce constă criteriul adevăratei
credinţe? Acest criteriu constă în aşa-numita justificare sau incriminare practică a ceea ce
este acceptat prin credinţă de viaţa însăşi: “După roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt. 7, 20).
Niciodată raţiunea nu pote demonstra strict logic sau strict ştiinţific şi cu acurateţe
matematică ceva ce a fost înţeles cu ajutorul credinţei. Acolo unde este posibilă o astfel
de demonstraţie, credinţa nu este necesară. Nu este necesar să ai credinţă în ceva ce poate
fi cunoscut în mod simplu. Nici raţiunea nu poate dovedi niciodată drept fals ceva ce s-a
făcut cunoscut prin credinţă. Dacă o poate face, atunci credinţa a fost o greşală. Pe scurt,
poate fi crezut ceva ce ce poate fi incontestabil şi care are posibilitatea de a fi demonstrat.
Din aceasta se poate înţelege clar că adevărurile fundamentale ale religiei sunt
inaccesibile doar minţii, şi, de aceea, înţelese şi prin credinţă, pot şi trebuie să fie apărate
ca posibil autentice. Teologia Fundamentală sau Apologetica este preocupată tocmai de
dovedirea autenticităţii lor îndoielnice.3
În prima Cuvantare teologică, Sf. Grigorie de Nazianz, după ce scrie ca "a
exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L întelege e şi mai imposibil", îndeamnă:
"Filosofează-mi despre lume sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre firile
raţionale ale celor bune şi ale celor rele, despre înviere, despre judecată, despre rasplată,
despre patimile lui Hristos. Căci în toate acestea, reuşita nu este nefolositoare şi nereusita
este fără pericol. Caci noi ne întâlnim cu Dumnezeu acum în parte, puţin mai târziu mai
desăvârşit în Hristos Iisus". Ne-am amintit aceste cuvinte la congresul internaţional cu
tema "Ştiinţă şi Ortodoxie, un dialog necesar", organizat de Academia Romana.4
Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie mult
superioară celei profane, “filosofia noastră”, sau “filosofia despre Dumnezeu”, aşa cum o
numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte
odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi
ancorează în fine în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi

3
I. M. Andreev, Teologia Apologetică Ortodoxă, Editura “Sophia”, Bucureşti, 2003, Pag. 71-72
4
http://www.crestinortodox.ro/Perspectivele_dialogului_intre_Stiinta_si_Ortodoxie-82-4199.html
18.02.2009

4
unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică: “Astfel, şi din această pricină
(a convertirii la Hristos), am ajuns eu filosof”. Deci nu diferitele sisteme de gândire
greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era
adevărata filosofie.5
În timp ce filosofii greci se gândeau ce loc să le atribuie zeilor într-o lume
inteligibilă din punct de vedere filosofic, evreii găsiseră deja Dumnezeul destinat să
răspundă întrebării filosofiei. Nu un Dumnezeu imaginat de poeţi sau descoperit de vreun
gânditor ca răspuns ultim la problemele sale metafizice, ci unul care li s-a revelat
evreilor, le-a spus numele Lui şi le-a explicat natura Sa, în măsura în care natura Sa poate
fi înţeleasă de oameni.
Prima caracteristică a Dumnezeului iudaic era unicitatea Sa: “Ascultă Israele!
Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.” E imposibil să provoci o revoluţie mai
de amploare în mai puţine cuvinte sau într-un mod mai simplu. Când Moise a vorbit, el
n-a formulat vreun principiu metafizic ce urma să fie susţinut ulterior printr-o justificare
raţională. Moise vorbea pur şi simplu ca profet inspirat, explicându-le evreilor, spre
binele lor, care anume urma să fie, începând de atunci, singurul obiect al veneraţiei lor. Şi
totuşi, această afrimaţie, deşi esenţialmente religioasă, purta sămânţa unei revoluţii
filosofice spectaculoase, cel puţin în sensul că orice filosof care urma să facă speculaţii
despre cauza şi principiul prim al lumii şi să susţină că Dumnezeul evreilor e adevăratul
Dumnezeu, era obligat să identifice cauza sa filosofică supremă cu Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, în timp ce pentru un filosof grec problema era de a integra o pluralitate de zei
într-o realitate concepută ca unică, un adept al religiei iudaice ştia imediat că, oricare ar fi
natura realităţii înseşi, principiul ei religios trebuia să coincidă în mod necesar cu
principiul ei filosofic. Ambele fiind una, ele sunt legate împreună, oferindu-le oamenilor
una şi aceeaşi explicaţie a lumii.6
Primii părinţi şi dascăli ai Bisericii au acordat o mare importanţă chiar şi filosofiei
păgâne. După cum spune Clement al Alexandriei: “Filosofia antică a fost opera preştiinţei
dumnezeieşti(în istoria lumii antice pentru primirea creştinismului). Era absolut necesară

5
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, Pag. 28-29
6
Etienne Gilson, Dumnezeu şi filosofia, Editura “Galaxia Gutenberg”, Targu-Lapus, 2005, Pag 47-48

5
grecilor în călăuzirea lor spre adevăr…un principiu călăuzitor al elinilor către Hristos,
reflectând în sine adevărul chiar şi într-un mod obscur şi incomplet”.
Sfântul Vasile cel Mare, care a fost savant, filosof şi teolog, a spus: “În învăţătura
filosofică există o umbră a adevărurilor revelate, o preschiţare a adevărului descoperit în
Sfintele Scripturi, o reflecţia a lumii adevărului lui Hristos, asemănătoare reflexiei
soarelui în apă”. Despre legătra dintre credinţă şi cunoaştere, Sfântul Vasile cel Mare e
afirmat: “În ştiinţă, credinţa precede cunoaşterea”. Acest lucru este foarte adevărat, de
vreme ce tot ceea ce este fundamental şi originar în cunoaşterea ştiinţifică este imposibil
de dovedit şi este acceptat ca principiu de bază printr-un act de credinţă.
Sfântul Grigorie Teologul a scris: “Cred că oricine posedă un dram de
înţelepciune va recunoaşte valoarea culturii laice, cu toate că mulţi creştini, din cauza
slabei lor capacităţi de înţelegere, n-o pot tolera, considerând-o drept artă luciferică ce
slujeşte îndepărtării de Dumnezeu”.
După cum marii părinţi ai Bisericii au privit adevărata cunoaştere filosofică şi
ştiinţifică cu un respect atât de prufund, tot aşa şi marii cărturari ai ştiinţei au privit
credinţa creştină cu admiraţie şi veneraţie. Cunoaşterea adevărată este incompatibilă cu
mândria. Smerenia este o condiţie indispensabilă pentru perceperea Adevărului. Numai
un cărturar smerit asemenea unui cugetător smerit şi evlavios, care poartă mereu în minte
cuvintele Mântuitorului: “Fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15,5) şi “Eu sunt Calea,
adevărul şi viaţa”(Ioan 14, 6), este capabil să se îndrepte în direcţia potrivită(să posede
metoda potrivită) pentru înţelegerea Adevărului, pentru că “Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă iar celor smeriţi le dă har”(Icv. 4, 6)7
Teologia, în sensul perspectivei creştin ortodoxe, înseamnă mărturisirea
existenţială a lui Dumnezeu posibilă în condiţiile experierii lui nemijlocite prin viaţa de
rugăciune. Ortodoxia fundamentează această mărturisire pe Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, adică pe întreaga moştenire de viaţă sfântă, materializată în texte ori învăţături
transmise pe cale orală, generaţie după generaţie, prin viaţa Bisericii. În acest context,
Sfinţii Parinţi, ca unii ce au împlinit sfinţenia în vieţile lor, sunt autorităţile de necontestat
ale vieţii duhovniceşti, sunt purtătorii de Hristos prin excelenţă, adevăraţi laureaţi ai vieţii
dohovniceşti, al căror cuvânt este încărcat cu autoritatea supremă. Sfântul primeşte de la

7
I. M. Andreev, Op. cit., Pag. 83-84

6
Dumnezeu o învăţătură necesară lumii întregi, şi prin aceasta, patrimonial său personal de
trăire devine parte integrantă din patrimonial umanităţii intregi. Prin viaţa sfântului, omul
– care exprimă umanitatea întreagă – primeşte cuvânt de mântuire de la Dumnezeu.
Teologie nu înseamnă deci a repeata mimetic cele pe care Dumnezeu le-a descoperit
altora veacuri în urmă, întrucât sfinţii înşişi nu le-au dscoperit mimetic, ci le-au gustat
viu, ca pe o realitate înnoitoare, ci a trăi în duh experienţa rugăciunii, care duce la
descopriri şi aprofundări interioare în continuitate cu cele intrate deja în conştiinţa
Bisericii. Iată de ce Biserica asumă paradigmatic învăţătura şi viaţa unor oameni ca
Sfântul Serafim de Sarov, cel care afirmă: “linişteşte-te tu şi se vor mântui mii în jurul
tău”, sau că “scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”, sau ca Sfântului
Siluan Atonitul, căruia Dumnezeu îi descoperă calea adevărată a trăirii creştine prin
sfatul: “ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”. Acest fel de învăţături duhovniceşti,
răspunsuri directe adresate neoilor omului, constituie natura adevărată a teologiei.
Teologia este sălaşluirea omului întru adevăr – Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină – prin puterea Duhului Sfânt, Duhul
Adevărului, iar această sălăşluire este participare la Adevărul – Ipostas dumnezeiesc care
este Iisus Hristos. Adevărul trăitorului creştin are o valoare fundamental participativă.
Este umplere de prezenţa lui Dumnezeu, fiind altoire personală, prin grefare pe trupul
Fiului lui Dumnezeu întrupat care este Biserica. Acest adevăr “de participare” a fost
deopotrivă materializat în fomule dogmatice, care însă nu sunt formule cu putere de
epuizare a realităţii, ci deschideri de tip fereastră, prin care în lumea noastră pătrunde o
lumină de dincolo, antrenându-ne către un tot mai deplin adânc de trăire. Până şi
împărtăşirea euharistică cu Hristos în această viaţă, cu participare la viaţa (veşnică) pe
care El ne-o dăruieşte, este nedeplină, este un adevăr în drum spre desăvârşire: “Dă-ne
nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”,
spune o rugăciun din cadrul Sfintei Liturghii. Nu în sensul că Hristos nu ar fi deplin ca
prezenţă, real, prin Trupul şi Sângele Său, ci în sensul de neputinţă umană de a ne face pe
deplin părtaşi acestui Adevăr. Este o comuniune cu dor de desăvârşire, spre o mai deplină
amprentare a chipului de vieţuire divină în noi. Există deci o incompletitudine a
participării noastre la Adevăr iar aceasta este tributară caracterului discursive al
cunoaşterii umane, şi, nu mai puţin, slăbiciunii generate de păcat. Adevărul trăit de om

7
este un orizont care se lărgeşte pe măsură cde credem în Hristos, dar, la fel ca în realitate,
în nici un moment orizontul nu este delimitat definitive. În consecinţă, adevărurile
teologiei sunt eterne în sensul că trunchiul învăţăturii revelate, cu rădăcinile în Hristos,
este neschimbat pentru veşnicie. Deopotrivă, adevărurile teologiei sunt dinamice în
sensul imcompletitudinii pătrunderii lor de către om, şi a tinderii către un mai deplin:
Trunchiul teologiei Bisericii primare s-a completat prin ramurile reliefărilor ulterioare şi
va continua să o facă. Teologia nu poate fi decât proaspătă, vie, întrucât oamenii noi, care
trăiesc în secole diferite, exprimă aceleaşi adevăruri într-o dimensiune de continuă
adâncire şi îmbogăţire. Teologia ortodoxă este căutarea acelei vieţi în care Hristos
răspunde fiecăruia, în duh de prezenţă interioară, nevoilor concrete ale vieţii. Orice
teologie decuplată de la preocupărie concrete ale omului este o teologie amputată şi
ieftină.8
Departe de a fi o realitate de tip mărturisire proprie creştinismului primelor
veacuri, apologetica exprimă o dimensiune fundamentală, de permanenţă a Bisericii.
Sfinţii Părinţi încearcă să răspundă viu preocupărilor epocii lor din interiorul reflecţiei
teologice, ei se adaptează fiecărui context cultural şi social, punând în evidenţă bogăţia
trăirii lui Dumnezeu. Prin aceasta demersul lor este prin excelenţă unul apologetic. Într-o
continuitate de perspectivă(şi in pofida faptului de a fi identificată astăzi mai mult ca o
disciplină teologică, eventual separată de restul disciplinelor prin obiectiv şi metodă)
considerăm că orice demers de mărturisire a trăirii creştine într-un mod accesibil celui
care nu a cunoscut incă această experienţă transformatoare reprezintă “apologetică”.
Accesibilitatea ţine nu atât de abila utilizare de noţiuni şi concepte, cât, fundamental, de
operarea unei deschideri lăuntrice prin har. Rolul fundamental al apologeticii este nu
atâtde adaptare a conţinutului trăirii creştine la realitatea culturală sau intelectuală a
cuiva, cât de a opera deschiderea culturală sau intelectuală necesară descoperirii, din
interiorul fiinţei umane, a filonului de viaţă creştin, prin participare la realitatea harului.
Ceea ce în Biserica primară reprezenta apărare împotriva agresiunilor şi opresiunii
statului, astăzi poate constitui un demers de eliberarea din închisorile conceptuale şi
ideologice ale doctrinelor aducătoare de moarte spirituală – o miză cel puţin la fel de
mare ca în perioada Bisericii primare.

8
Adrian Lemeni; Pr. Răzvan Ionescu, Op. cit., Pag 69-71

8
Necesitatea afirmării unor repere solide în vederea stabilirii identităţii apologeticii
nu trebuie să constituie o surpriză. Teologia însăşi a putut fi privită de-a lungul timpului
de perspective diferite. Dincolo de multitudinea de modele alternative propuse, apărute în
special prin Reformă şi Scolastică, ceea ce trebuie reţinut este sensul ei originar, pe care
Ortodoxia s-a străduit dintotdeauna să-l afirme: cunoaştere, experienţă a lui Dumnezeu.
“Teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog” afirmă întreaga Tradiţie a
Bisericii. Rugăciunea este văzută ca effort uman de căutare, de întâmpinare a prezenţei
lui Dumnezeu, prezenţă manifestată prin har, o lucrarea prin care Dumnezeu amprentează
fiinţa umană cu attribute divine. Teologia nu poate fi concepută astfel decât a rezultat al
unei experienţe. Apologetica, fiind deopotrivă teologie, nu poate fi separată de miezul său
– trăirea lui Dumnezeu în taina persoanei, a fiecăruia dintre noi. Apărarea nu poate fi
solidă decât prin cunoaşterea realităţii pe care o aperi iar această apărare îmbracă forma
unei mărturisiri personale, existenţiale. Apologeţii era ceea ce cunoşteau ca trăire în
intimitatea fiinţei lor. Ei nu apărau construind un zid de cărămizi conceptuale, ci inspiraţi
de Dumnezeu scriau apologii în care înşiruirea gândurilor, a ideilor era o erpresie a
prezenţei Duhului Sfânt în sufletele lor. Inspiraţia divină, la picioarele căreia aşezau
jertfelnic întreaga lor competenţă, făcea ca aceasta din urmă să se manifeste spre
edificarea celor din exterior. Însă o identificare nu atât formal juridică sau filosofică sau
intelectuală, ci potenţial deschizătoare către valorile creştine. Apologetica trecea deci în
mod necesar printr-o trăire teologică. Sensul vieţii creştine fiind dobândirea prezenţei
Duhului Sfânt, după cum afirmă sfântul Serafim de Sarov, apologetica trebuie să exprime
această prezenţă, fără de care ea devine lipsită de viaţă.
Există de altfel pericolul de a se produce acelaşi fenomen ca în cazul scolasticii.
Teologia devenind speculaţie intelectuală, de factură filosofico-ştiinţifică, întrucât nu se
mai hrănea din rădăcinile liturghiei ce aducea prezenţa Duhului Sfânt în viaţa personală şi
comunitară, adevărată Cincizecime repetată la imfinit, a căutat o siguranţă de mărturisire
detaştată cu totul de dimensiunea persoanei şi a vieţii în har. Iată, deci, că filosofia,
matematica, fizica au devenit exportatoare de stabilitate şi de veridicitate în câmpul
teologiei, care intră astfel tot mai mult sub incidenţa legilor logicii umane. Teologia
transformată în ştiinţă, prin demers exclusive intellectual, neraportat la har, este, poate,

9
denaturarea cea mai gravă pe care a putut-o suferi teologia. Alternarea fundamentală a
chipului său a dus la apariţia unei apologetici bazate pe speculaţie intelectualistă. 9

9
Ibidem, Pag. 73-76

10
CAPITOLUL II
Direcţii ale apologiei creştine în zilele noastre

Pentru noi, raporturile dintre teologie si ştiinţă, ca şi cele dintre teologie şi


filosofie sunt acelea ale unei fireşti şi necesare colaborări şi completări, Apologetica
trebuind să stea în strâns contact atât cu filosofia, cât şi cu ştiinţa, sau, mai corect zis cu
“ştiinţa pozitivă sau exactă, determinări care trebuie înţelese de câte ori vorbim, aici, de
“ştiinţă” în raport cu teologia. Fiindcă este o eroare şi un abuzz de a se substitui o
anumită manieră de a considera ştiinţa drept ştiinţa însăşi în cea mai largă şi mai
obiectivă înfăţişare a ei, care nu e totuna nici cu “ştiinţele zise exacte”, care au o metodă
a lor proprie, nici cu ştiinţele naturale, care sunt un aspect, dacă nu un fragment din
domeniul cu mult mai larg al ştiinţei.
Teologia este în sinea ei o ştiinţă. Ca definiţie, în general acceptată, teologia este
ştiinţa despre Dumnezeu şi lucrurile divine. O definiţie, evident prea largă. Căci, în acest
sens, teologie sunt şi mitologiile, şi în o anumită măsură şi partea metafizicei, care se
ocupă cu problema divinităţii. Ca orice ştiinţă, teologia are un obiect: Dumnezeu, şi o
metodă: forma de expunere. Obiectul formează partea materială a teologiei, metoda,
partea sa formală. 10
Relaţia dintre ştiinţă şi teologie în contemporaneitate este de terminată de statutul
acestora în cadrul societăţii actuale. Astazi, pe deoparte cunoaşterea ştiinţifică este
afirmată ca fiind raţională, universală, şi obiectivă, pe de altă parte cunoaşterea religioasă
este percepută ca fiind emoţională, comunitară şi subiectivă. Autoritatea epistemologică
aparţine ştiinţei. Deoarece cunoaşterea religioasă este considerată expresia unei
experienţe personale, trăită în cadrul unei comunităţi, ea nu poate fi recunoscută ca normă
a obiectivităţii, ca limbaj comun în comunicarea universală a cunoaşterii umane. Plecând
de la statutul specific al religiei şi ştiinţei în societatea contemporană, de la
particularităţile metodologiei şi finalităţii lor, Ian Barbour propune patru modele
relaţionale între religie şi ştiinţă: conflict, independenţă, dialog şi integrare.

10
Ioan Gheorghe Savin, Apologetica Vol. 1, Editura “Anastasia”, Bucureşti, 2002, Pag. 64-65

11
Materialismul ştiinţific recunoaşte că singura forma valabilă de cunoaştere este
cea ştiinţifica, optând astfel pentru o epistemologie unilaterală. Această epistemologie
reduce în cele din urmă cunoaşterea la un set de legi fizice, chimice, biologice, formule
matematice. Teoriile ştiinţifice sunt formulate ca ipoteze care trebuie confirmate în mod
obligatoriu de experimental empiric. Materialismul ştiinţific prezintă ştiinţa ca fiind
obiectivă, deschisă cercetării, acumulativă şi progresivă. În contrast, religia este
subiectivă, închisă cercetării, necritică şi retrogradă. Unul ditre reprezentanţii
semnificativi şi foarte mediatizaţi al acestei poziţii este astronomul Karl Sagan, cel care
în repetate rânduri afirmă lipsa de relevanţă a creştinismului în sens de cunoaştere şi
universalitatea exclusivă a ştiinţei în înţelegerea lumii.11
Adevărata religie şi adevărata ştiinţă, stabilind limitele sferei lor de competenţă,
nu se vor putea contrazice niciodată una cu cealaltă. Dacă totuşi se întâmplă acest lucru,
înseamnă că fie religia, fie ştiinţa şi-a trădat propriile principii şi a devenit o pseugo-
religie sau pseudo-ştiinţă.
Credinţa şi cunoaşterea în adevărata lor esenţă sunt inseparabile. E imposibil de
presupus că o persoană credincioasă nu s-a gândit la obiectul credinţei sale şi n-a ştiut în
ce crede; este imposibil să te gândeşti că un filosof sau un savant de-a lungul cercetărilor
sale nu a crezut măcar în propria raţiune.
Cunoaşterea este necesară şi îndreptăţită pentru religie, aşa cum credinţa este
pentru ştiinţă. Credinţa poate fi indispensabilă acolo unde cunoaşterea este insuficientă şi
lipsită de ajutor. Orice lucru dobândit prin credinţă nu ar trebui să intre în contradicţie cu
cunoaşterea. E adevărat, de multe ori sunt inventate astfel de contradicţii. De aceea
Apologetica creştină se implică în rezolvarea acestor contradicţii imaginare dintre religie
şi ştiinţă.
Cu cât omul studiază ştiinţele mai aprofundat şi mai amănunţit şi cunoaşte
limitele competenţei lor, cu atât dobândeşte mai multă cultură filosofică şi teologică. Tot
astfel, cu cât credinţa sa religioasă se adânceşte, cu atât scade numărul contradicţiilor
imaginare între credinţă şi cunoaştere şi între religie şi ştiinţă. Desigur, credinţa joacă un
rol mult mai hotărâtor în religie decât ştiinţa. Dar aceasta se explică, în primul rand, prin
obiectele diferite ale religiei şi ale ştiinţei, fiecare revendicându-şi propria metodă de

11
Adrian Lemeni; Pr. Răzvan Ionescu, Op. cit., Pag 86-87

12
cercetare. Obiectivul ştiinţei este extreme de simplu în conparaţie cu cel al religiei.
Cunoaşterea compoziţiei chimice a unei pietre şi cunoaşterea conţinutului şi rostului
vieţii lumii şi a omului au un sens diferit pentru noi.
Religia răspunde celor mai complexe şi subtile întrebări ale spiritului omenesc,
întrebări la care ştiinţa nu poate să răspundă. Cu cât dezvoltarea religiei este mai mare, cu
atât mai mult este insuflată dragoste pentru cunoaştere; binenţeles, nu cunoaşterea
deşartă, ci cunoaşterea adevărataă, care se numeşte înţelepsiune spirituală.12

12
I. M. Andreev, Op. cit., Pag. 82-83

13
BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare
 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994
2. Cărţi
 Andreev, Ivan Mihailovici, , Teologia Apologetică Ortodoxă, Editura
“Sophia”, Bucureşti, 2003
 Coman, Pr. Prof. G. Ioan,, Probleme de filosofie şi literatură
patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995
 Gilson, Etienne, Dumnezeu şi filosofia, Editura “Galaxia Gutenberg”,
Targu-Lapus, 2005
 Lemeni, Ionescu, Adrian, Răzvan;, Teologie ortodoxă şi ştiinţă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2007
 Nikolaou, Theodor, Teologie si cultură, Editura “Limes”, Cluj-
Napoca, 2001
 Savin, Ioan Gheorghe, Apologetica Vol. 1, Editura “Anastasia”,
Bucureşti, 2002

14