CÀM)IREA

PARABOLA TÂNĂRULUI B O G A T ŞI CRIZA

DE CULTURA A DE
EPOCEI ACTUALE
ERWIN REISNER

Întâmplarea povestită în cele trei evanghelii zise sinoptice, cu tânărul bogat care
întreabă pe Isus ce trebue să facă ca să fie fericit, constitue fără îndoială unul din pa-
sagiile cele mai cunoscute ale Noului Testament. Evanghelistul Luca o redă astfel : „Şi
l'a întrebat atunci un om bogat pe Isus : Bunule învăţător, ce trebue să fac ca să do­
bândesc viaţa v e ş n i c ă ? Şi Isus i-a r ă s p u n s : De ce îmi spui tu mie b u n ? Nimeni nu-i
b u n decât singur Dumnezeu. Tu ştii care sunt poruncile legii : Să nu râvneşti la femeia
altuia. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu juri strâmb. Să cinsteşti pe tatăl şi mama ta. Şi
a răspuns bogatul : Toate acestea le-âm ţinut din cea mai fragedă tinereţe. Şi Isus, au-
zindu-1 vorbind astfel, i-a spus : Iţi mai lipseşte încă ceva : Vinde tot ca ai şi dă celor
săraci şi vino cu mine. Dar bogatul s'a mâhnit foarte, când a auzit aceasta, pentrucă
mari erau bogăţiile lui. Şi Isus, văzându-1 mâhnit, a spus : Cu greu au să ajungă bogaţii
în împărăţia Domnului ! Mai uşor va intra funia prin urechile acului decât bogatul în îm­
părăţia cerurilor. Şi cei ce îl ascultau pe Isus l'au întrebat : Cine e fericit ? Şi Isus a
răspuns : Ceeace oamenilor nu le este cu putinţă, lui Dumnezeu îi este cu putinţă".
Două momente în această parabolă au o însemnătate deosebită : întâi, atunci când
îndeamnă pe tânărul care a îndeplinit toate poruncile legii, să-şi vândă comorile şi să-1
urmeze, — şi al doilea, — la întrebarea îngrijorată a tânărului: Cine poate fi fericit?
Isus răspunde : Ceeace oamenilor le este cu neputinţă lui Dumnezeu îi este cu putinţă.
In primul caz e vorba de o condiţie pe care Isus o pune aceluia care vrea să fie fericit,
în cazul al doilea declară el însuş că această condiţie nu poate fi îndeplinită şi că numai
Dumnezeu poate tot.
Vom face deocamdată abstracţie de acest al doilea punct şi ne vom ocupa numai
de primul. Condiţia pe care o p u n e Isus este şi ea destul de ciudată şi destul de mis­
terioasă. E de remarcat că Isus, la întrebarea tânărului bogat, nu vorbeşte imediat d e s p r e
vinderea averii, ci se mulţumeşte cu repetarea celor zece porunci, aşadar stă pe tere­
nul Vechiului Testament. Abia după ce bogatul i-a răspuns : Toate acestea le-am ţinut
din cea mai fragedă tinereţe ! abia atunci Isus îi spune că îi mai lipseşte ceva şi anume :
să renunţe la avere şi să vie cu el. Pentruce, oare, această aparentă i n c o n s é q u e n t ! ?
Pentruce Isus nu pune imediat toate condiţiunile ?
Un teolog modern, Rudolf Bultmann, ocupându-se cu această parabolă, e de părere
că tocmai aici apare şi trebue să apară limpede, deosebirea între învăţătura lui Crist şi

363

© BCU Cluj
aceea a Vechiului Testament- Isus a venit, aşa cum singur spune, nu să suprime legea,
ci s'o îndeplinească? Nu avea să cbsfiinţeze cele zece porunci. Dimpotrivă: el le con­
firmă şi le întăreşte. Şi tocmai această întărire şi acest surplus de îndatoriri pe care li-I
adaugă, constitue ceeace e nou în învăţătura lui. In locul îndeplinirei mecanice şi exte­
rioare a legii, apare aici executarea legii isvorâtă dintr'o hotărâre personală. Bultmann
indică şi alte locuri în evanghelie, unde o întreagă serie de antiteze culminează în fraza
aceasta : „Aţi auzit spunându-se : Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul
tău. Eu însă vă spun vouă : iubiţi pe duşmanii voştri ; binecuvântaţi pe cei ce vă bles­
temă ; faceţi bine celor ce vă urăsc ; rugaţi-vă pentru aceia care vă jignesc şi vă pri­
gonesc".
Toate aceste afirmaţii sunt desigur foarte juste şi foarte clare, însă tot nu explică
pentruce Isus, la început, vorbeşte numai de cele zece porunci şi deabia după aceia
pomeneşte de vinderea averii. Este evident că motivul nu poate fi căutat decât în răs­
punsul bogatului, că a ţinut toate poruncile încă din cea mai fragedă tinereţe. Dacă bo­
gatul n'ar fi răspuns astfel, e probabil că Isus nu iar mai fi cerut nimic ; s'ar fi mulţumit
cu preceptele din Vechiul Testament. E drept că e în firea tuturor preceptelor morale
să-şi piardă orice semnificaţie concretă, în clipa în care credem că le putem urma sau
chiar în clipa când credem că le-am urmat şi le-am îndeplinit. Omul trebue să se simtă
constrâns cu forţa de legea morală, trebue să aibă impresia că e veşnic şi adânc înda­
torat faţă de ceeace îi cere legea morală. Când acest simţimânt îi lipseşte, când adică îşi
închipue foarte convins că a îndeplinit legea sau că purtarea lui este conformă legii şi se
simte, prin asta, oarecum deasupra legii, atunci legea pe care crede că o îndeplineşte
nu mai este cea adevărată, nu mai este acel ceva imperios şi aspru care-1 constrânge
cu adevărat; ci o regulă pur exterioară, care se execută mecanic, fără nici-o participare
lăuntrică, o regulă caria îi lipseşte complect caracterul renunţărei, al jerfirei de sine.
Aici ştie stânga ce face dreapta. In acest caz omul îşi apare faţă de el însuş moral, bun,
virtuos, plăcut lui Dumnezeu şi evlavios, cu un cuvânt nu mai stă în morală ci alături
de morală.
Tânărul bogat din Evanghelie, prin răspunsul lui atât de caracteristic, dovedeşte că
este tocmai un astfel de virtuos conştient, un Fariseu în sensul cel mai larg al cuvântu­
lui. Şi numai din această pricină Isus îi cere mai mult decât îndeplinirea celor zece
porunci, îi cere adevărata renunţare, o faptă la care inimă lui să ia parte într'adevăr,
care să-1 mişte adânc, pe care să n'o facă în chip mecanic şi exterior, aproape cu ne­
păsare şi cu plăcere, Bultmann, are perfectă dreptate când găseşte exprimată aici deo­
sebirea specifică între morala Vechiului şi a Noului Testament. Pentrucă într'adevăr,
aceste vorbe ale lui Hristos se aplică întregului fariseism evreu. Tânărul cel bogat este
numai un caz cu deosebire tipic. Isus nu respinge niciodată legea ca atare, în scop cumva
de a introduce o nouă formă, mai bună, de viaţă plăcută lui Dumnezeu. El condamnă
numai evlavia precugetată şi o înlocueşte prin supunerea imediată şi necumpănită la po­
runcile Domnului. Un om care păcătueşte fără să cugete, îndemnat la păcat de firea lui
slabă, îi este lui Isus mai drag decât un om drept şi moral, conştient de moralitatea
lui. Un astfel de om se răsplăteşte singur.
Cererea lui Isus de a vinde averea poate fi interpretată ad litteram. Dar mai are
şi un sens figurat, mult mai adânc. „Averea" înseamnă nu numai bunurile materiale ci
şi comorile sufletului, faptele bune, cugetul curat, etc. Bogăţiile la care trebue să renunţe
tânărul bogat şi împreună cu el întregul popor al lui Israel, sunt tocmai meritele pe
care e de bănuit că omul le-a dobândit îndeplinind poruncile legii. Isus, aşadar, vrea să
spuie : Dacă ai respectat aceste lucruri, aşa cum spui, atunci aruncă-le şi nu le mai lua

364

© BCU Cluj
 în seamă. Abia atunci când ai să poţi renunţa la ele ai să devii u n om virtuos şi drept,
abia atunci când ai să recunoşti că eşti un păcătos vei avea dreptul să năzueşti către
fericirea veşnică. Cine vrea să fie fericit şi cine vrea să mă urmeze, trebue să uite de
el însuşi, să uite nu numai de averea lui exterioară, pe care o rod moliile şi rugina, ci
de întreaga lui fiinţă şi înainte de toate să uite de moralitatea lui cultivată cu atâta în­
grijire. Dacă omul e cu adevărat în stare să uite până într'atâta de el însuş, e o între­
bare pe care deocamdată nu o punem. Cerinţa aceasta a lui Crist rămâne în orice caz
în picioare.
Tot în acest sens figurat trebue luată şi fraza : Dă totul celor sărăci. Aici săracii
nu sunt cei care nu au nimic, cei nevoiaşi şi sărmani, ci acei săraci cu duhul, de care
e vorba în propovăduirea de pe munte şi care sunt fericiţi pentrucă a lor e împărăţia
cerurilor, adică aceia care nu cugetă, care nu se oglindesc în ei însuşi, aceia cari, când
îndeplinesc legea, trăesc întru ea, sau mai bine, sub poruncile ei, aceia cari nu mai au
nevoie de nici-o altă confirmare şi întărire a legii. A ş a că atunci când Crist îndeamnă
pe bogat : Dă averea ta săracilor, asta înseamnă : Lasă poruncile legii pe care crezi că
le-ai îndeplinit şi de care bogăţia ta lăuntrică nu mai are nevoie, şi dă-le celor care pot
încă să se mulţumească cu ele, din pricină că în sărăcia lor spirituală nu se pot ridica
deasupra lor. Delà tine, însă, pentrucă legea ţi se pare un lucru uşor şi lesne de înde­
plinit, cer mult mai mult, îţi cer o sărăcie mult mai mare.
Toate acestea sunt rostite pentru tânărul cel bogat şi în acelaş timp pentru între­
gul judaism fariseic. Se spune de multe ori că Isus a înlocuit religia legii cu religia dra­
gostei. Această concepţie, justă în adâncul ei, nu trebue însă interpretată greşit şi exa­
gerată sentimental, ca şi cum iubirea ar fi mai uşoară, mai comodă decât îndeplinirea
legii. Iubirea este tocmai, dimpotrivă, un lucru mult mai greu de îndeplinit şi ea nu este,
în fond, altceva decât veritabilul miez al legii însăşi. Oridecâteori omenirea s'a pierdut
în lucruri exterioare, a răsărit de undeva îndemnul către lăuntric, către esenţial. Aşa a
fost şi pe vremea lui Isus, aşa a fost şi pe vremea Reformei, când diversele bunuri spi­
rituale ale bisericei catolice fuseseră înstrăinate şi deveniseră, deci, îndoelnice.
Reforma avea şi ea numai acest scop, să readucă la sărăcia păcătosului pe creşti­
nul fariseic, care, încrezut în meritele lui, se fălea cu comorile lui sufleteşti.
Cultura noastră trece astăzi printr'o criză, care în multe privinţe aduce aminte de
cele două epoci critice ale istoriei pomenite mai sus. După cum odinioară legitimitatea
fariseismului judaic şi făţărnicia bisericei catolice nu puteau dăinui pentrucă nu se mai
potriveau cu cerinţele divine, tot astfel astăzi principiile formelor noastre de viaţă ame­
ninţă să se dărâme. Oriunde ne întoarcem privirile, vedem că prezentul e sdruncinat de
înfrigurarea mişcărilor revoluţionare. Mii de braţe par'că vor să apuce şi să răstoane
normele noastre morale perimate, concepţiile noastre juridice, ştiinţa şi arta noastră.
Aceasta n'ar fi cu putinţă, dacă toate aceete lucruri n'ar avea în ele ceva îndoelnic,
dacă atacurile împotriva lor n'ar fi altceva decât expresia meschineriei, a minciunei şi a
falsităţii, care au copleşit formele noastre de cultură. Aceste forme de cultură nu sunt
îndoelnice în ele înşi-le — tot aşa cum în ele înşi-le nu erau îndoelnice nici poruncile
decalogului, nici principiile sacre ale bisericei catolice : îndoelnici sunt oamenii care au
înstrăinat şi au depreciat aceste lucruri. Aşadar n'avem niciun drept să imputăm buni­
cilor noştri apucăturile lor de burghezi, gravi şi aşezaţi, şi în acelaş timp nu ne este în­
găduit să fim burghezi aşezaţi aşa cum erau ei, pentrucă fiinţa noastră nu mai este su­
pusă unei orândueli burgheze, pentrucă noi, din vina noastră, am pierdut credinţa în
această orânduială, fiindcă ceeace pentru ei era încă normă sfântă şi hotărâtoare, a de­
venit pentru noi ceva arhicunoscut şi la îndemâna oricui. Toată lupta spirituală a epocei

365

© BCU Cluj
 noastre stă în lămurirea acestor lucruri, cu obligaţia să ne lepădăm de acest patrimoniu
lipsit pentru noi de orice sens şi să ne gândim la sărăcia eului nostru.
Cine aruncă o privire în literatura filosofică şi teologică a epocei noastre, va întâlni
foarte des un nume şi o idee care circulă pretutindeni : numele lui Sôren Kierkegaard
şi ideia de „Existenţă". între acest nume şi această idee e o legătură foarte strânsă :
gânditorul danez Kierkegaard a introdus pentru prima oară în literatură, pela mijlocul
veacului trecut, ideea de „existenţă", aşa cum o înţelegem astăzi. Criza de cultură
începea, cu încetul, să se producă de pe atunci. Era pe vremea când puternicile edificii
de gândire ale idealismului german, mai ales sistemul lui Hegel, îşi pierdeau treptat
forţa lor de pătrundere şi când omul începea să se îndoiască de atotputernicia spiritului
lui şi a puterilor lui morale.
Şi acum, ce înseamnă : existenţă, a exista şi, de aici, existenţial şi existenţialitate?
Natural, oricine va răspunde imediat : a exista înseamnă a trăi. Răspunsul acesta, fără
îndoială, nu e lipsit de adevăr. In orice caz prin „viaţă" se pot înţelege o mulţime de
lucruri care nu intră în ideea de existenţă. Această idee e mult mai restrânsă şi mult
mai conturată, Voiu încerca să lămuresc printr'un exemplu esenţa acestei idei de
existenţă, aşa cum se înţelege astăzi. Să ne gândim la cineva care, dintr'o conferinţă
sau din cetirea unei cărţi, a cules o expresie care l'a impresionat foarte tare, şi pe care
acum o întrebuinţează mereu unde trebue şi unde nu trebue. E un lucru care se poate
întâmpla oricui.
Să ne închipuim acum că omul acesta, într'o societate, întrebuinţează din nou
expresia pomenită. Nefericirea face ca în aceiaş societate să se afle altcineva, care a
ascultat aceeaş conferinţă sau. a cetit aceiaş carte şi care acum îi dă a înţelege, nu
fără oarecare răutate, că îi cunoaşte foarte bine sursele. Această situaţie este, fără
îndoială, foarte penibilă, şi asta din pricină că te simţi, în astfel de ocazii, prins în
flagrant delict de falsitate, de „neexistenţialitate". întrebuinţând o expresie furată delà
altul, numai este eul tău care vorbeşte, nu mai eşti tu însuţi, numai eşti existenţial,
şi e ruşinos să afle acum unul sau altul de această neexistenţialitate. Intre omul cu care
au vorbit şi expresia fatală există exact aceiaş raport ca între tânărul bogat din evanghelie
şi averea lui. Tânărul acesta e şi el chemat de Isus la existenţialitate.
Nu-i nevoie, însă, numaidecât să ne împodobim cu ce e al altuia, ca în exemplul
citat, pentru a ne pierde existenţa. Chiar atunci când întrebuinţăm prea des o expresie
creată de noi, aceasta delà o vreme se desprinde din eul nostru şi sfârşeşte prin a
avea o semnificaţie falşă faţă de noi înşine. La fel se întâmplă şi cu celelalte, cu toate
formele Moralei, ale Dreptului, ale Artei ş. a, m. d. Toate acestea devin sarbede şi
fără rost când numai suntem în mijlocul lor, când numai facem corp cu ele, şi le privim
ca patrimoniul nostru obiectiv şi conştient, A fi existenţial înseamnă a te lepăda de
aceste forme moarte şi a fi numai ceeace eşti cu adevărat în clipa de faţă.
Asta âr fi, desigur, foarte bine şi foarte frumos, dacă această lepădare de ceeace
este pe jumătate străin de noi, n'ar întâmpina de cele mai multe ori greutăţi colosale
şi dacă am putea găsi imediat ce să punem în loc. Dar, din nefericire, de obicei ceeace
ar trebui să punem în loc ne lipseşte, şi ceeace rămâne, indiciul fatal al oricărei
existenţialităţi, ajunge în curând să nu mai fie, de fapt, de cât sărăcie şi perplexitate.
Acest lucru îl simte de exemplu, profesorul, când ţine şcolarilor lui lecţii întemeiate pe
principii uzate, în care el însuşi numai crede şi pe care nu le poate înlocui ; şi poate
şi mai mult simte acest lucru preotul conştient şi sincer faţă de el însuşi, când ţine
enoriaşilor lui vre-o predică cu tonul celei mai absolute convingeri, fără, totuşi, ca sufletul
lui să ia parte la vorbele pe care le spune. Toţi aceşti oameni sunt, într'un chip oarecare,

366

© BCU Cluj
 îndreptăţiţi să aibă o existenţă, însă trebue să recunoască, cu groază, că pentru ei
existenţialitate, puritate, spontaneitate, înseamnă numai tăcere şi sărăcie. Cu toate acestea,
şi la ei, năzuinţa către existenţialitate rămâne foarte puternică.
După cum am mai spus, începutul crizei actuale a avut loc în secolul trecut.
Despre existenţă, pe vremea aceea, n'a vorbit de cât Kierkegaard şi vorbele lui n'au
fost ascultate, în timpul cât a trăit. A u mai fost şi alţii, pe vremea lui, care gândeau la
fel. Un filosof al existenţei, în sensul larg al cuvântului, a fost şi Schopenhauer, care
opunea construcţiilor ideologice ale filosofiei idealiste din vremea lui, voinţa, ca principiu
primordial. încetul cu încetul, către sfârşitul secolului trecut, ideea de existenţă îşi făcu
loc tot mai mult, până când, însfârşit, natura titanică a lui Friedrich Nietzsche isbucni
ca o explozie. Cu un brutal simţ al adevărului, Nietzsche răsturnă vechii idoli, vechile
valori, toată orânduiala cultivată cu îngrijire a lumii burgheze şi nu recunoscu drept la
viaţă decât oamenilor de instinct şi de forţă pe care nu-i împovărează gândul. E foarte
caracteristic pentru gânditorii secolului al XIX-lea, faptul că ei exilau tot ceeace este
esenţial, adică ceeace rămâne după respingerea formelor uzate, în partea animală a firii
umane, numind „viaţă" această categorie pur biologică. Acest lucru se observă de
exemplu, la Ibsen. Minciuna împotriva căreia polemizează Ibsen în toate operile lui, nu
este altceva decât orânduiala burgheză, iar viaţa fără minciună, pe care o caută, este
d e fapt instinctul afirmat şi mărturisit pe faţă. Ideologia instinctului a fost accentuată de
psihanaliza lui F r e u d şi a şcoalei lui. Aici toate manifestările de viaţă culturală ale
omului se reduc, în ultimă analiză, la instinct : cel sexual. Aşa dar, în sens psihanalitic,
a fi existenţial înseamnă a fi sexual,
Orice interpretare li s'ar da în amănunt, aceste fenomene sunt produşi unei adânci
nelinişti, a unei nesiguranţe în cultura actuală. Această nesiguranţă, astăzi, nu a dispărut,
ci, dimpotrivă, a crescut. Şi a îmbrăcat astfel de forme încât numai suntem în stare să
impunem viaţa instinctuală şi dioniziacă în locul vechilor culori moarte, aşa cum făcea
cu optimismul lui, Nietzsche, Conştiinţa noastră de noi înşine, a fost desamăgită şi
tocmai din pricina asta, filosoiia romantică şi exaltată de ieri, a devenit filosofia lipsită
de iluzii a existenţei, iar expresionismul extatic a dat locul aşa zisului nou obiectivism.
începem cu încetul să simţim că lepădarea valorilor vechi nu ne aduce o bogăţie
nouă, ci dimpotrivă, sărăcie mai mare. Cine vorbeşte de existenţă, renunţă la orice
nădejde, acela ştie că viaţa care rămâne după renunţarea la ceeace e falş şi sterp, este
o viaţă aspră şi anevoioasă.
Cunoaştem o vorbă veche care şi astăzi este foarte des întrebuinţată şi care ne
vine delà Angelus Silesius : Om ! fii esenţial ! însă nu e deloc aşa de uşor să spunem
ce anume trebue să facem pentru a deveni esenţiali. Unii cred că ajung la asta ferindu-se
de orice influenţe exterioare, ascultând numai de conştiinţa lor morală şi fiind în stare
eventual să-şi apere convingerile cu propria lor viaţă. Aceasta este, s'ar putea spune,
posibilitatea eroică a existenţialităţii. Insă eroismul, dacă-1 judecăm bine, se dovedeşte a
fi existenţial numai în aparenţă ; pentrucă eroul mândru şi conştient de el însuş nu e
sărac cu adevărat. El a dat numai comorile exterioare în schimbul comorilor lăuntrice,
în schimbul onoarei, a demnităţei şi aşa mai departe, comori lăuntrice pe care şi le
păzeşte cu şi mai mare grijă. Cam astfel e şi situaţia înţeleptului stoic, care a înlocuit
bunurile lumeşti cu liniştea spiritului. Chiar ascetul religios care caută de fapt sărăcia
pentru ea însăşi şi umilinţa este, în fond, numai o specie de erou ţ pentrucă aşa cum
eroul îşi face un merit din sărăcie. Se făleşte cu ea şi îşi face, astfel, din ea o bogăţie.
Eroism, înţelepciune şi ascetism, toate acestea n'au nimic deaface cu adevărata existenţialitate

367

© BCU Cluj
 Sunt conştiente, sau cel puţin sunt cugetate şi prea abundente. Le lipseşte cumpătarea
adevăratului sărac, care urmează pe Crist,
Un lucru trebue să avem în vedere şi anume : că omul care îşi dărueşte averea
nu poate deveni prin asta mai bogat, nici măcar mai bogat moralmente, ci dimpotrivă
devine mai sărac ; legea scrisă pentru el e mult mai aspră şi mai severă decât toate
cele zece porunci pe care crede că le-a îndeplinit şi care din pricina asta şi-au pierdut
măreţia lor originală. Tot astfel, dintr'o eventuală nimicire a societăţei burgheze cu toate
valorile şi concepţiile ei, nu va ieşi niciodată o mai înaltă formă de libertate. Cine crede
asta e un utopist. Povara legii va deveni, dimpotrivă, mult mai greu de suporat. Aici
trebue să ne aducem aminte din nou că şi Isus, când opune învăţătura lui nouă preceptelor
din Vechiul Testament, cere mai mult decât cer acestea.
Aşa, de exemplu, în Propăvâduirea de pe munte, Isus spune : „Aţi auzit spunându-se
din vechi : Nu fii adulter. Eu însă vă spun : Când ai râvnit la o femeie ai şi fost adulter
în inima ta". Sau : „Aţi auzit spunându-se : Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Eu
însă vă spun că nu trebue să vă împotriviţi răului, ce vi se aduce, şi atunci când
cineva vă dă o palmă pe obrazul drept, întorceţi-vă şi celălalt obraz. Şi celui care v'a
luat haina daţi-i şi pălăria." în aceste pasagii legea obiectivă a Vechiului Testament este
interpretată subiectiv şi întărită aşa de mulţ încât omului îi este cu neputinţă să nu fie
adulter şi să corespundă condiţiilor jertfirei de sine. Legea fiind esenţializată şi existenţializată,
în felul acesta, omul e copleşit de răspundere.
Şi acum trebue să ne punem întrebarea capitală : De ce şi cum ne înstrăinăm
legea ? Din ce pricină omul nu poate rămâne, simplu şi liniştit, sub puterea legii şi
ajunge la un moment dat s'o privească drept ceva obiectiv, material, pierzând dreptul
de a mai vedea în îndeplinirea ei desăvârşirea fiinţei lui morale ? Am spus-o adineauri :
Din pricină că gândeşte. Da, dar ce înseamnă aici a gândi ? Când şi de ce reflectăm şi
ce schimbare se produce în lucrul asupra căruia reflectăm ?
Legea, la origina ei, a fost dată tuturor oamenilor laolaltă, adică nu cutărui sau cutărui
om, ci tuturor oamenilor împreună. In faţa legii oamenii sunt câ o comunitate, ca o totalitate,
şi nu ca o simplă înşiruire de indivizi. Legea are valoare pentru comunitate şi pentru
oameni, într'atât cât sunt membri ai comunităţii. Reaua voinţă, însă, îl face pe om să
iasă din comunitate. El devine tot mai conştient de individualitatea lui, de personalitatea
lui individuală, opunând din ce în ce mai hotărît celorlalţi, personalitatea lui. Ceilalţi
oameni numai ţin de el, după cum nici el nu mai ţine de ei. Ei devin pentru el ceva
exterior, şi, prin asta, legea prescrisă pentru totalitate, norma Morală, Dreptul, Cultura,
ş. a, m, d,, pierd şi ele orice spontaneitate. Când omul încearcă acum să cuprindă
aceste lucruri, întâlneşte o lume exterioară, străină şi neexistenţială.
Această înstrăinare a legii înseamnă, însă, o pierdere, pentrucă tot ceeace altădată
omul suporta împreună cu ceilalţi, îi cade acum pe umeri, Pentrucă a refuzat să fie
numai un membru al comunităţii şi a vrut să fie singur şi unic, e obligat acum să
poarte singur toată răspunderea. Cu cât i se pare că legea în superficialitatea ei este
mai uşor de împlinit, cu atât e mai greu de îndeplinit în realitate. Ca membru al
comunităţii, de exemplu, nu era adulter dacă nu făcea acţiunea oprită de lege. De
altceva n'avea nevoie să se îngrijească. Acuma, însă, când se priveşte pe sine, ca o
personalitate, ca un tot, asta numai e destul. Acuma esenţa lăuntrică a adulterului a
devenit pentru el o problemă. Ca individ el trebue acum să poarte nu numai răspunderea
adulterului lui, ci, într'o privinţă, răspunderea adulterului în sine, a faptului că există
adulter ; şi această povară este pentru el, creatură mică şi slabă, cu neputinţă de
suportat.

368

© BCU Cluj
 A ş a dar trebue să ne păzim de a triumfa şi de a vedea u n mare progres al moralei
umane în faptul că legea din exterioară a devenit interioară ; pentrucă, odată cu
interiorizarea ei a crescut şi greutatea îndeplinirei ei. Măsura în care ne îndepărtăm de
legea obiectivă şi de orice regulă obiectivă şi convenţională este măsura în care creşte
dificultatea îndeplinirei ei şi nu am greşit se crede, măsura în care ea se adânceşte şi
se esenţializează. După cum se ştie, Crist pune imediat după iubirea de Dumnezeu,
iubirea de aproape : Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Asta cere, însă, din
nou, starea aceea a comunităţii, pe care a părăsit-o omul înstrăinat de lege, starea în
care legaa obiectivă, regula de viaţă recunoscută de toţi, are o valoare. Acest lucru e
evident un paradox cumplit. Omul trebue mai întâi să lepede tot ce este exterior, să
devină sărac, sărac şi de lege, şi d u p ă ce a făcut aceasta, i se impune drept nou precept,
unic şi suprem, să-şi părăsească singurătatea şi să se întoarcă din nou spre iubire,
adică spre comunitate. Contradicţia, totuşi, este numai aparentă. P e n t r u c ă abia acum,
când omul trebue să recunoască că acelaş lucru îi este totodată permis şi nepermis, că
în starea lui actuală numai p o a t e îndeplini legea, abia acum ştie cât de sărac a devenit,
înainte de a vorbi mai pe larg despre această problemă, voiu schiţa atitudinea p e
care filosofia modernă şi teologia protestantă, au fost faţă de ideea de existenţă, cu
alte cuvinte vedem cum s'ar putea regăsi drumul cătră puritate, cătră spontaneitate,
cătră esenţial Am avut prilejul să observ mai sus că filosofia existenţei nu este, în fond,
altceva decât o formă mai limpede a vechii filosofii a vieţii, al cărei reprezentant
principal a fost Nietzsche. Această filosofie a vieţii aştepta delà înăbuşirea conştientului,
a raţionalului, şi delà liberarea instinctelor şi a iraţionalului, întinerirea şi reîmprospătarea
omenirei. Asemenea iluzii, astăzi, numai există. S'a observat că renunţarea Ia formele
de cultură perimate pentru noi, înseamnă un minus nu un plus şi, mai ales, s'a observat
că numai animalul poate fi pur instinctual şi existenţial ; omul, însă, niciodată. Intelectul
poate fi un rău. însă lipsindu-ne de el, încetăm de a mai fi oameni. Această constatare,
natural, nu apare întotdeauna chiar aşa de limpede şi de conştientă ; însă, în linii
generale, ea formează caracteristica curentelor spirituale cele mai tipice ale epocei noastre.
Subiectivismul, adică izolarea eului, despărţirea individului de comunitate, a atins astăzi
o intensitate, greu de trecut cu vederea. Din cauza acestei izolări, oridecâte ori e vorba
de viaţa publica, omul e covârşit de o mulţime de reguli şi teorii obiective, străine de
fiinţa lui lăuntrică. De fapt el nu mai este el însuş, şi asta tocmai din pricină că el se
caută pretutindeni pe el însuş şi numai pe el însuş, din pricină că numai cunoaşte
nicio valoare obiectivă. P a r e a fi un paradox, însă este de fapt adevărul cel mai limpede
că numai acela care nu e preocupat tot timpul de el şi de trebile lui personale, poate
fi într'adevăr el însuş.
Individualitatea noastră este astăzi întunecată de technică, de ştiinţa abstractă, de
teorii estetice, de tot felul de senzaţii literare sportive şi artistice. Omul actual nu
doreşte plăcerea, chiar plăcerea spirituală, decât numai pentru el însuş. Până chiar şi
morala el o socoate ca o tehnică de viat*, ca o higiena a vieţii. Toate aceste formalisme
fatale, p e care omul de azi le simte tot mai dureros, nu sunt decât rezultatele unei vieţi
lăuntrice exagerate. Aceasta e situaţia tragică, soarta inevitabilă a aceluia care se pierde
pe el însuş tocmai în clipa când crede că s'a găsit pe el. Apelul către existenţialitate
este rezultatul acestei situaţii.
Dintre operele filosofice germane, care au avut un răsunet în ultimii ani, trebue
amintită în special cartea „Sein und Zeit" (Fire şi timp) a lui Martin Heidegger, Cartea
asta este pentru cineva care nu e iniţiat în filosofie, destul de inabordabilă ; este o
carte grea chiar pentru un filosof d e meserie, Voiu căuta să expun tot ceeace este mai

369

© BCU Cluj
esenţial în această carte. Heidegger pretinde că continuă ideile Iui Kierkegaard şi în­
cearcă să lămurească fondul ideei de existenţă. Rezultatul final al cercetărilor lui este
cam aşa : In viaţa de toate zilele, în contactul cu semenii lui, omul este copleşit de con­
venţional şi prin urmare niciodată nu este el însuş. Existenţa lui se rezumă în singură­
tatea lui şi mai ales acolo unde această singurătate e mai intensă, adică în moarte. A
fi existenţial înseamnă, deci, după expresia lui Heidegger, a fi decis să mori, însă nu
în sensul sinucigaşilor, ci în sensul paharului de otravă al lui Socrate osândit la moarte.
Asta, însă, nu este altceva decât existenţialitatea aparentă a stoicului sau a eroului tragic,
aşadar nu ceva etic, ci o atitudine estetică. Odată ce existenţa nu se mai poate găsi în
viaţă, ea ajunge să se confunde cu încetarea vieţii, cu dispariţia oricărei forme.
Moralistul şi pedagogul Eberhand Orisebach aude mult mai limpede această chestie.
El recunoaşte pe faţă că adevăratul mare duşman al oricărei existenţe este viaţa lăun­
trică conştientă, limitarea la eul propriu, şi că prin urmare nu putem fi existenţiali
decât atunci când ne despărţim de noi şi ne sprijinim pe un altul decât noi, pe un alt
om, pe un ta. Omul nu trăeşte cu adevărat decât în legăturile cu ceilalţi oameni. Eul
devine o realitate numai când consideră pe celelalte euri ca reale, când simte că viaţa
lor contribue la viaţa lui proprie. Fără îndoială această idee este justă în adâncul ei.
Insă nu e decât o idee justă. N'avem nicio posibilitate de a o transpune în viaţă. Za­
darnic poate să mi se spună : Nu poţi deveni spontan şi real decât prin contactul viu
şi plin de răspundere cu ceilalţi ; la ce mi-ar servi aceasta, dacă n'am puterea să ies
din cercul magic al individualităţii mele, dacă niciun alt om nu mă preocupă atât de
mult încât, în prezenţa lui, personalitatea mea să dispară. Aici nu e vorba despre o legă­
tură obişnuită cu ceilalţi oameni aşa cum e delà sine înţeles că trebue să am, ci tocmai
e vorba de o legătură existenţială. Privită astfel, formula de mai sus se rezolvă într'o
tautologie : Fii existenţial ca să devii existenţial. Aşadar, oricât ar fi de exactă această
formulă a raporturilor dintre eu şi tu faţă de subiectivismul şi punctul de vedere al lui
Heidegger, totuşi nu se poate întemeia pe ea o doctrină practică a vieţii. Dealtfel acest
lucru îl ştie şi Orisebach foarte bine. Atât numai că nu trage toate concluziile.
Cu Grisebach se aseamănă în multe privinţe şi teologul Friedrich Oogarten. Şi
acesta accentuiază legătura dintre eu. şi tu. încă nu se opreşte aici. Recunoaşte că nu
pot avea o atitudine existenţială fată de aproapele meu decât numai atunci când legă­
tura mea cu Dumnezeu, cu creatorul, este şi ea existenţială. Aproapele meu, cel care e
tu faţă de mine, rămâne ca şi mine, o creatură. Realitatea lui îi vine delà Dumnezeu,
obârşia oricărei existenţe şi de asta nu dă o atenţie serioasă decât aceluia pentru care
Dumnezeu este adâncă şi serioasă realitate. Cu alte cuvinte : Fără credinţă nu poate fi
nici-o existenţialitate adevărată, nimic essnţial. Atâta vreme cât mă măginesc, la pro­
pria mea individualitate, la imanenţa mea subiectivă, ca Heidegger, sau restrâng uni­
versul la simpla confruntare a omului cu omul, ca Grisebach, nu pot găsi calea către
nemijlocita spontaneitate a vieţii.
Gogarten face parte din cerbul de prieteni al elveţianului Karl Barth. Teologia lui
Barth este astăzi foarte combătută şi se poate ca adversarii ei să aibă, în multe privinţe,
dreptate. Este, însă, incontestabil că teologii din cercul lui Barth, înrudiţi sufleteşte cu
Kierkegaard, au semnalat cei dintâi, cu un simţ precis al lipsurilor de care suferă spi­
ritualitatea epocei noastre, punctul unde trebue căutată deslegarea problemei existenţei.
Nu stă în puterea omului să devie din nou curat şi drept printr'o hotărâre a voinţei,
după ce şi-a pierdut odată puritatea şi simţul dreptăţei. Pentru a reveni la parabola
noastră, funia va intra prin urechile acului mai repede decât ne vom putea lepăda noi cu
bunăvoie, de averea conştiinţei de sine. Dăruind această avere n'am isbutit încă nimic,

370

© BCU Cluj
sau, mai bine zis : a dărui, în acest caz, nu e un lucru atât de uşor cum se pare. P e n ­
trucă atunci când îmi daruesc averea, adică falsitatea mea, crezând că voiu sluji prin
asta existenţei mele, nu fac decât să-mi dobândesc o nouă avere, mult mai rea şi mai
primejdioasă. Oricum m'aş întoarce, lumina vie a conştiinţei mele care străluceşte fără
ruşine peste toate faptele mele şi mă arată, mie însumi în mii de oglinzi, lumina asta
nu se poate stinge şi îmi împiedică drumul spre existenţă.
Isus spune bogatului : Vinde-ţi averea şi vină după mine. In partea doua a acestui
îndemn trebue să căutăm deslegarea enigmei. Numai atunci când bogatul s'ar fi putut
hotărî să-1 urmezi pe Isus, adică atunci când ar fi recunoscut şi el pe fiul lui Dumnezeu,
când ar fi crezut — numai atunci ar li fost în stare să renunţe la avere. Nu putem să
uităm cu adevărat de noi înşine şi să ne dobândim astfel existenţa decât gândindu-ne
la Dumnezeu. Deaceea se spune : Cine îşi părăseşte, eul pentru mine, adică pentru Crist
sau pentru Dumnezeu. în cercul individualităţii noastre al conştiinţei noastre autonome
sau în cercul societăţii umane nu ne putem pierde niciodată eul, şi deci, nici nu-1 putem
găsi vreodată.
Din felul cum e formulată parabola bogatului, apare foarte limpede că Isus ştie că
porunca pe care o dă acestuia nu poate fi îndeplinită. Aceasta o dovedeşte comparaţia
cu funia şi urechile acului şi întrebarea bogatului : Atunci când e fericit ? Isus răspunde,
foarte logic : Ceeace oamenilor nu le este cu putinţă, lui Dumnezeu îi este cu putinţă.
Asta înseamnă : Omul nu are puterea să se lepede de averea lui, nu poate deveni
esenţial, existenţial, deci fericit. Numai credinţa în revelaţia milostivă a Dumnezeirii
poate duce la regăsirea sărăciei spirituale pierdute.
Drept încheiere, vom raporta la oamenii de astăzi porunca lui Crist : Vinde-ţi
averile şi vino după mine ! Pentrucă aceasta ne priveşte, de fapt, şi pe noi, şi numai
pe noi. Averile p e care trebue să le vindem sunt, înainte de toate, cuceririle noastre
istorice, rezultatele aşazisului nostru progres în toate domeniile, însă nu trebue deloc
să aruncăm aceste lucruri numai din bucuria de a distruge, dintr'un nihilism nebun şi
orb. Cine face asta e vinovat. R e n u n ţ a r e a nu are un sens decât numai dacă e o jertfă
adusă lui Dumnezeu, adică numai dacă aruncăm aceste averi din pricină că recunoaştem
lipsa lor de valoare faţă de neţărmuita valoare a Dumnezeirei şi urmăm pe Crist,,
La baza întregei probleme moderne a existenţii, cu toată ideologia ei adesea în-
tortochiată şi abstractă, stă străvechea întrebare atât de cumplit de simplă a omenirei,
întrebarea bogatului din Evanghelie : Ce trebue să fac ca să dobândesc viaţa veşnică.
La această întrebare nu există nici astăzi decât un singur răspuns : Vinde tot ce ai, dă
celor săraci şi vino după mine. Asta e deslegarea problemei; altă deslegare nu mai e s t e .
Şi e o deslegare pe care nu o avem : omul nu poate s'o dea. Numai Dumnezeu singur
poate chiar ceeace este cu neputinţă.

© BCU Cluj
0 E
DE
S I
V. V O I C U L E S C U

Z Â N E L E D E A U R

Ne'ntorceam odată, noaptea, delà fân.

Miresmele se 'ntreceau să ne desmierde
Şi la vraja unui basm bătrân,
Adormisem în car, pe maldăr verde.
Mergeam, lin, pe tărâmul celă'alt
Unde m'aşteptau un stol de zâne
Pe-un prund de aur pân'la nori de 'nalt...
Când, la o margine de sat,
A trecut pe lângă noi zorit
Prin întunericul destrămat
Un cârd de fete plecate la ghilit.
Purtau pânze 'n cap şi poale 'n brâne.,,
A fost o vedenie de taină şi noroc.
Am crăpat ochii o clipă, şi i-am strâns la loc :
Jucau sterlici de umbre şi lumini, amestecat,
Şi cerul se înălbea uşor
Ca într'un descântec lin cu vorbe line.
...De-atunci zorile au rămas pentru mine
Un cârd de zâne 'nvoalte şi bălane,
O horă sglobie de surate codane,
Cu fote negre suflecate pe pulpe albe
In cosiţe plăviţe înnodând maci şi nalbe,
Pornite cu noaptea 'n cap spre răsărit
Către jiliştea lumii, la ghilit,,.
Ele trec pe lângă streji adormite,
In vârful picioarelor
Şi nesimţite

372

© BCU Cluj
Pe corlăţile ponoarelor
Aleargă în tăcere,
Cu vălătuci de beznă, lăicere
Şi trâmbe de noapte 'n panere,
Spre gârlele de aur tăinuite 'n fund.
Acolo se apucă să 'nălbească grăbite
Pânzele nopţii vrăjite
Pe prundurile cerului afund :
Le flutură 'n zare şi 'n vânt
Şi le 'ntind pe redii de lumină
Dincolo de margini de pământ.
Apoi s'aruncă şi ele 'n scalda senină
Şi, goale, ies şi se tolănesc alături pe p r u n d .

V I N U L L U M I I

Nici plug, nici sapă : suflet. Ia-ţi sufletul cu tine.

Vezi, cumpăna de zodii spre Scorpie se 'nclină
Şi 'n grelele podgorii vărsate pe coline
Ne chiamă dimineaţa cu chiot de lumină.

Şi calcarul şi lutul, cum sunt în veci săracii,

Azi fuseră mai darnici şi 'n cel mai sterp ungher
Nădejdea îşi înfipse, puternică, haracii
Să urce viţa vieţii tot rodul ei în cer.

întinde toamna 'n slavă lungi funii de cocoare,

Tu ia ca pentru vrajă o tufă de pelin :
Voioşi strivind ciorchinii în linuri curgătoare
Din boabele durerii să facem lumii vin.

© BCU Cluj
UN RĂU F Ă R Ă L E A C SAU D E S P R E C Â Ţ I V A
„CĂLĂTORI CHINUIŢI"
DE
TOMA VLĂDESCU

A.r fi dificil să dăm exact pe româneşte expresiunea de «voyageurs traqués» cu

care etern desnădăjduitul Henry de Montherlant s'a caracterizat minunat pe sine — şi
a fixat pentru totdeauna psichologia diletantului vecinie vagabond, totdeauna nemulţumit
şi alergând neîncetat, dar cu o patimă teribil de efemeră, după emoţia zilei de mâine...
Lăsând la o parte mii de nuanţe din sensul francez, noi am împrumutat titlul de mai
sus din cartea lui Montherlant — Aux fontaines du désir — şi am preferat termenul
de „călători chinuiţi" pentru a vorbi aici de aceşti superbi nemulţumiţi delà sfârşitul vea­
cului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, cari au purtat în suîletul lor, ca pe
o comoară fără preţ, un blestem teribil şi frumos. Călătorii chinuiţi — „traques" — con-
stituiesc o varietate deosebit de interesantă şi poate cu totul special franceză. Lirici prin
definiţie, ei au asemeni copiilor mândri şi neînţeleşi, ambiţii pe care speră să nu le
atingă niciodată şi visuri pe care le sfărâmă, cu patimă, ei înşişi, ca să beneficieze de
voluptatea unei suferinţe fără sfârşit... Drept cuvânt de ordine ei au nemulţumirea, dis­
preţul, adesea indulgent. Iar ca deviză şi regulă inextricabilă de viaţă : dorinţa, setea
mereu nepotolită de „a pleca", de «changer de place».,. Şi ar fi greu să definim această
sensibilitate altfel decât citând versurile faimoase ale lui Baudelaire :

Mais les vrais voyageurs sont ceux-là seuls qui partent

Pour partir ; coeurs légers, semblables aux ballons,
De leur fatalité jamais ils ne s'écartent
Et sans savoir pourquoi, disent toujours : allons !

Ceux-là dont les désirs ont la forme des nues

Et qui rêvent, ainsi qu'un conscrit le canon,
De vastes voluptés, changeantes, inconnues
Et dont l'esprit humain n'a jamais su le nom !

Şi tot el, poetul florilor răului, a fixat, ca o sentinţă, înfricoşătorul lor destin :

L'homme ivre d'une ombre qui passe

Porte toujours le châtiment
D'avoir voulu changer de place.

374

© BCU Cluj
 Vom găsi într'adevăr aici în analiza pe care o vom face acestor „călători chinuiţi",
am zice poate mai bine : prigoniţi — frumoasa expresie a lui Montherlant ne va obseda
mereu în acest studiu — toate calităţile sau „tarele", dacă preferaţi, pe care. Baudelaire
le-a notat cu o extraordinară claritate şi preciziune în magnificul lui „ Voyage".
« Traqués» — astfel i a numit Montherlant, însemnând cu această dureroasă formulă
tragicul osândei lor. Noi credem însă că i-am putea numi tot atât de bine „călători ră­
tăciţi". Căci, deşi au avut u n scop precis, ei l-au părăsit în mod aproape voluntar şi,
asemeni navigatorilor fără speranţă, s'au resemnat să se avânte în larg pe urmele nesi­
gure ale capricioasei lor inspiraţii. P e planul filozofic şi psichologic — ei sunt desaxaţi.
Dar importanţa lor nu e deloc neglijabilă şi ea se explică nu numai prin gravi­
tatea problemelor pe care spiritul lor le suscită. Dar deasemenea şi, poate mai ales, de
suprafaţa excepţională a personalităţilor de care vom avea să ne ocupăm.
Renan, Anatole France, Barrés şi, printre cei în viaţă, Charles Maurras — ilus­
trează cu numele şi cu strălucirea lor starea de spirit care ne interesează.
Stare de spirit — am spus,
A m putea totuşi să ne îngăduim un cuvânt mai pretenţios — dar mai precis : o
doctrină. Cu siguranţă, această doctrină n'o vom găsi poate definitiv formulată de scrii­
torii pe cari i-am numit mai sus — şi aceasta pentru motive diverse pe care vom avea
ocazia să le arătăm. Trebuie de altfel să separăm net pe Renan şi pe Anatole France,
de Barrés şi Maurras ; şi Maurras, el însuş, oricâte puncte de contact ar avea cu Barrés,
se desparte totuş de acest etern visător, în mod tranşant. Ceeace ne va interesa pentru
moment e că, înainte de secolul nostru, nu exista o doctrina ; era numai o atmosferă.
„Nori" pentru a întrebuinţa un cuvânt consacrat — aceste «nuées», termen pe care
Maurras îl împrumută delà Aristophanes şi îi dă un sens plin. Erau, propriu zis, su­
gestiile renaniene, dacă ne putem exprima astfel, şi pe care autorul olimpian al „Vieţei
lui Isus" a ştiut să le strecoare cu o artă atât de abilă şi atâta de subtilă în spiritul
contimporanilor. Un adevărat misticism franco-germanic, — francez prin aportul atâta de
personal şi atâta de viguros al lui Renan şi mai ales al lui Barrés, după părerea noastră»
şi germanic prin originile germanice ale gândirii renaniene.
Acest aliaj de inteligenţă germanică şi de sensibilitate şi rafinament francez — şi
noi credem că precizăm just poziţiile respective — a avut această extraordinară influ­
enţă care a răscolit un întreg secol şi în mod cu totul particular a doua jumătate a se­
colului al XIX-lea.
Care a fost atitudinea morală şi intelectuală a acestei epoci, se ştie în deajuns — şi
Charles Maurras a făcut în l'Etang de Berre o analiză pe cât de dreaptă pe atâta de
precisă :
„II s'agissait pour nous de dire non à tout. Il s'agissait de contester toutes les
évidences et d'opposer à celles qui s'imposaient (y compris les mathématiques) les ré­
bellions de la fantaisie, au besoin, de la paresse et de l'ignorance. Le mot de scepti­
cisme n'est pas suffisant pour qualifier ce mélange d'incuriosité frondeuse avec le délir
de l'examen. Un à quoi bon ? réglait le compte universel des personnes, des choses et
des idées. C'était le néant même senti et vécu".
Neamul acesta, în sfârşit trebuia el să fie lichidat ? S'ar fi putut crede. Căci dacă
Anatole F r a n c e a continuat, artist şi diletant, această stare de spirit la începutul seco­
lului XX, încă de mult Barrés, — Barrés din Jardin de Bérénice — dăduse semnalul
de alarmă.
Această stare de spirit devenise odioasă chiar în ochii acelora cari ştiau totuş să-i
guste farmecul — şi după chipul ei Barrés a creat figura desgustătoare a Adversarului

375

© BCU Cluj
Fără îndoială, nu Barrés avea să ne dea echilibrul şi nu el va constitui adevărata reac-
ţiune contra acestui „stupide XlX-e siècle" cum numeşte violentul Léon Daudet această
epocă de penurie morală şi de defetism intelectual. In autorul Colinei inspirate vom
recunoaşte totdeauna pe acela al Cultului eulul şi Memoriile lui Barrés (acum au apă­
rut deja primele două volume din „Mes Cahiers") prezentate cu foarte multă metodă de
François Duhoureau, vin să întărească în mod amplu acest punct de vedere. Dar în
„Cruciada" contra secolului al XIX-lea Barrés a jucat totuş rolul cel mare. Căci el a fost
cel dintâiu care s'a ridicat contra acestor „rebeliuni" şi, cu o splendidă vigoare, a des­
chis drumul acelora cari, mai târziu, ca Charles Maurras, trebuiau să le dea lovitura
definitivă şi să restabilească, în mod ferm, prerogativele raţiunii. Adversarii seco­
lului al XIX-lea însă n'ar putea fi totuş prea entusiaşti — şi Henri Massis care
anunţa cândva declinul oricărei autorităţi intelectuale a gândirii renaniene, exagerează.
Norii — les nuées — sunt aproape tot atât de încruntaţi, ca acum mai bine de trei sfer­
turi de secol când Renan era maître şi, mai precis, la epoca la care el îşi publică Er­
nest et Béatrix. Se va remarca, fără îndoială, un fenomen bizar, într'adevăr, discipolii
autentici ai lui Renan se feresc de a mai pomeni astăzi numele maestrului, dar continuă
cu toate acestea starea de spirit pe care el a iniţiat-o şi exprimă, cu riguroasă preci-
ziune, propria lui gindire. Este în mod cu totul special cazul unui „tânăr maestru" care
posedă oarecare ascendent — de altfel explicabil — asupra tinerii generaţii ; este cazul
lui Henry de Montherlant care va prezenta pentru noi un deosebit interes. Autorul lui
«Paradis à Vombre des epées» îmbrăţişează aproape în întregime sofismele şi contradic­
ţiile lui Renan şi le însuşeşte cu o desinvoltură şi cu o lipsă de originalitate remarca­
bilă, face din ele un adevărat catechism, o doctrină — doctrina de care vorbiam mai sus,,,
„,Dar ţine cu orice preţ să pozeze în iconoclast.
Să recitim într'adevăr paginile cu care începe cartea lui „Aux fontaines du Désir".
Esseiul «Syncrétisme et alternance» dedicat — surpriză.,, — lui Romain Rolland şi con­
tinuat, în aceiaş spirit de «La mort de Peregrlnos», Barrés s'éloigne» şi «Sans remède»,
constituie pur şi simplu un amestec de Renan şi de Barrés la care Montherlant adaugă,
ceeace, cu siguranţă, nu e deloc neglijabil, această artă superioară care îi e proprie şi
care i-a atras aţâţi admiratori,
„Syncrétisme et alternance" — este nevoia de a sintetiza viaţa prin alternanţă,
din moment ce sinteza totală, ea însăş, este irealizabilă. Toate sentimentele, toate „pa­
siunile", „tous les fruits de nos entrailles" — cum zice Montherlant — trebuesc acceptate.
„Leur violence — adaugă el — nous crié qu'elles aussi sont une vérité". Şi aceasta
ajunge... Aceste câteva rânduri rezumă, cu oarecare aproximaţie, întreaga gândire a lui
Henry de Montherlant (sau cel puţin pe aceea din momentul în care scria...) şi toată
filosofia din «Aux fontaines du Désir».
Nu e prea mult! Şi mai ales nu e nimic «nou»... Detaliu de care Montherlant pare
a nu-şi da seamă — pentru că el se reclamă pur şi simplu delà Romain Rolland !...
«L'humanité — spune acesta din urmă — c'est une symphonie de grandes âmes
collectives. Qui n'est capable de la comprendre et de l'aimer qu'en déchirant une partie
de ses élémentes montre qu'il est un barbare". Se va observa că „gândirea" lui Ro­
main Rolland a avut un efect cu totul bizar asupra lui Henry de Montherlant.
Căci acesta îşi închipuie că poate să exclame — cu un patetism, de altfel, care
ne face, mai mult, să zâmbim :
„Vous êtes la plus grande force qui existe dans les lettres françaises. Le monde est
plus riche pour moi maintenant que je vous connais !..."
Aceasta este, cu siguranţă, cam mult. Vom avea dreptul să-1 acuzăm pe Henry de

376

© BCU Cluj
 Montherlant de glumă facilă, sau de ignoranţă culpabilă, sau încă, (şi aceasta, fără în­
doială, i-ar face plăcere !) de ingratitudine.., mai mult sau mai puţin barresiană ! ') Căci
orice lector de b u n ă credinţă se va întreba care poate fi rolul autorului lui «Jean-Cris-
tophe» sau al lui «Au-dessus de la mêlée» în această desbatere ! Romain Rolland face
parte din familia acestor „umanitarişti", lipsiţi de orice disciplină intelectuală, cari au iri­
tat chiar pe Julien Benda (acest evreu „ d r e y l u s a ţ d " care se găseşte de altfel şi el, exact
în aceiaş categorie ! „Sectarismul" lui Romain Rolland ,,de l'autre côté de la barri­
cade", nu mai este de demonstrat, iar statornicia atitudinilor lui ar fi putut să jeneze
în mod serios pe acest „voyageur traqué,, desăvârşit pe care îl incarnează Henry de
Montherlant,
Dimpotrivă nimănui nu-i va fi greu să descopere în „Fântânile" lui Montherlant,
izvoarele de inspiraţie renaniene,,.
Autorul lui Avenir de la science, al lui Ernest et Beatrix şi al Vieţei lui Isus trăeşte
intens, se găseşte aproape în întregime în cartea lui Montherlant, care realizează în fe­
lul acesta o admirabilă sinteză, Intr'adevăr la fiecare pagină din Aux fontaines du Désir
întâlnim acest spirit bolnăvicios al lui Renan, acest ,,vague à l'âme" al lui, incurabil,
'unit cu acel scientism bizar care a fascinat atâtea generaţii... Chiar frazele pe care Mon­
therlant le desprinde şi le admiră în opera lui Romain Rolland le vom regăsi aproape
identice, dar cu pecetea originalităţii în plus, la Renan...
„Tout a son droit à être — spune acesta (şi cum ar putea fi altfel din moment
ce el se mulţumeşte să privească totul „comme phénomène curieux"? ) , Vouloir détruire
ou abolir quoique ce soit, c'est folie. C'est détruire un ton dans l'échelle musicale, une
nuance dans la serie des couleurs,,. Toute chose représente un ton dans l'univers, dans
le „concert universel". Şi încă :
„Vertu, crime, beauté, laideur, ciel, enfer, venez sur ces pics sublimes vous donner
le baiser de paix et vous embrasser dans le vaste sein du Père. Tout est beau, tout
est bon, sauf le médiocre".-.
Cum a făcut Montherlant ca să nu recunoască în fazele lui Romain Rolland gân­
direa lui Renan ?„.
E secretul lui !
Căci nimeni nu va contesta că această „symphonle des grandes âmes collectives" de
care vorbeşte Romain Rolland nu e decât ,,l'échelle musicale" seria de culori sau acest
concert universal a cărui perfectă integralitate o iubea atâta de mult Renan.

1) Se poate remarca, într'adevăr, că nu există în acest moment, în literele franceze, un spirit atât de
profund barresian ca al acestui neobosit detractor al lui Barrés care este Henry de Montherlant. In,tot ce scrie
şi în tot ce face Montherlant aminteşte pe autorul lui Culte du Moi (de altfel chiar atacurile la adresa lui
Barrés, Montherlant le explica în semn de supremă ironie, în fraze copiate cuvânt cu cuvânt din „Huit jours
chez M. Renan"). Barrés a simţit nevoia să bastoneze „lyriquement". pe maestrul său Renan. Ei bine Mon­
therlant face la fel lovind — vai ! — în prestigiul fără egal şi, cu siguranţă fără pată, al lui Maurice Barrés.
Decât ne vom grăbi să adăogăm că „ingratitudinea lui Barrés faţă de Renan se explică cu totul altfel, decât
aceea a lui Montherlant faţă de maestrul său direct. „Ingratitudinea" lui Barrés — dacă se poate întrebuinţa
acest termen i — era comandată de o disciplină pe care autorul lui Amori et Dolori Sacrum şi-o impusese
şi.care era o reacţiune sau, în orice caz, o încercare de a reacţiona împotriva inerţiei renaniene. Dar care ar
putea fi fundamentul atitudinei lui Montherlant ?... Nu găsim nimic ! Sau dacă vreţi.,, dragostea !
„Les amants mêlent à leurs caresses les morsures et les coups" —- explică Henry de Montherlant... E
posibil şi argumentul ar putea fi abil.,. Decât că, ne permiteam noi să întrebăm în publicaţia parisiană Lati­
nité— „il serait intéressant de savoir si un écrivain qui aime son maître doit l'aimer de la même façon qu'il
aime sa maîtresse...
2) Se va conveni că diferenţa pe care o stabileşte autorul cărţilor de scandal „La trahison des clercs" şi
1
,,La fin de l'Eternel" între umanism" şi „umanitarism ' este extrem de factice.

377

© BCU Cluj
 Stabilind astfel ceeace Maurras numeşte ,,le sentiment du mien et du tien" între
Renan şi Romain Rolland în raport cu Henry de Montherlant, ne rămâne să vedem care
este valoarea sincretismului şi a alternanţei, după formula autorului lui „Aux fontaines
du Désir", Dar înainte de a proceda la această analiză, ar fi util încă să precizăm că ni-
căeri în paginile lui Montherlant, de care ne ocupăm, nu găsim absolut nimic care să
nu fi fost spus înainte de el '),
Suntem impresionaţi de această beţie a nevoii de ..changement" — ceeace constituie
poate una din cele mai frumoase părţi ale cărţii lui Montherlant — ne vin imediat în
minte atâtea pagini din Barrés, Barrés prima manieră, estetul elegant şi superb din
Culte du mol sau din Trois stations de psichothéraple,. Suntem sesizaţi de violenţa anu­
mitor contradicţii — de altfel în mod constant aceleaş — ne gândim numai decât şi
mereu la Renan,,.
Ceeace ne va fi uşor să arătăm în paginile care urmează.
* * -

într'adevăr „Călătorii goniţi" (ne va fi foarte greu să găsim în româneşte echiva­

lentul lui „traque'" !) ne pun în faţa unei probleme de un interes capital. Este marea
chestiune a Relativului şi a Absolutului. Toate aceste spirite, toate aceste inteligenţe
desaxate au cunoscut, în toată puterea ei devastatoare, dorinţa arzătoare şi inexorabilă
de a şti. De a şti totul,
Dar aripele lor au fost înfrânte de dificultăţile pe care ni le opun limitele raţiunei
noastre — şi prin urmare misiunea lor în haosul terestru le-a apărut clară şi precisă.
Pentru că lumea nu are niciun sens, ce-ar fi putut ei face altceva decât să râdă de
ea — un râs îngrozitor de amar — şi să se resemneze la un etern, ,,se laisser vivre" ?,,.
Ar fi momentul să spunem că în literatura românească, Eminescu învins pe vremuri de
aceleaş erori ale filozofiei germane din secolul al XIX-lea, care au circulat atâta vreme
cu atâta necontestată autoritate (împotriva lor se ridică astăzi cu extraordinară vigoare
şi nu cu mai puţină autoritate, filozofia sigură a lui Maurras şi a şcoalei delà Action
Française ; dar această reacţiune însăşi nu demonstrează oare tocmai vitalitatea acestor
chimère care unesc pe Rousseau şi pe Kant cu atâtea generaţii care i-au urmat ?).
— Eminescu, ziceam — şi să ni se ierte această lungă paranteză ! •— oferea cro­
nicarului literaturii noastre filozofice un minunat exemplu de desaxare.. Cu ampla lui
cunoaştere a filosofiei germane, cu melancolia şi cu sbuciumul lui fără sfârşit, cu scepti­
cismul lui ,,fără remediu" şi cu această îndoială permanentă care i-a măcinat toată viaţa
în întrebări fără răspuns.
Au e sens în lume...
Iar pe de altă parte, dăruit cu un fericit particularism naţional (care îl apropie
sensibil de Barrés) — cultul lui pentru strămoşi, pentru pământ, pentru trecut — cu al
lui splendid şi românesc
Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul
Eminescu înseamnă, în freamătul dezordonat al secolului ai XIX-lea, un acord naţional.
In Franţa însă această stare de spirit a condus cu totul în mod natural la o de-
sinteresare totală, mai vulgar, la un ,,jemanfişism" desgustător al cărui tip desăvârşit a
fost fără îndoială Anatole France, E inutil să căutăm o doctrină în cărţile acestui „ma­
estru". Nu vom putea găsi decât o faimoasă colecţie de paradoxe a căror artă perfectă
este, din nefericire, tot atât de primejdioasă pe cât de agreabilă. Şi viaţa publică ea

1) Recent, în Pour une vierge noire Montherlant confirmă în mod explicit constatarea noastră ; ne vom
ocupa poate altădată.

378

© BCU Cluj
însăş, a lui Anatole F r a n c e nu este decât o transpunere în real a fanteziilor atât de
inconsistente din scrierile sale. Intr'adevăr, France a iubit, rând pe rând, atitudinile cele
mai contradictorii. Patriot ireductibil şi militarist ') chiar puţin înainte de izbucnirea afacerii
Dreyfus, „dreifusard" şi partizan al „justiţiei absolute" puţin timp după aceasta, spre
sfârşitul vieţei acest maliţios bătrân aderează la a IlI-a internaţională, delà Moscova,,,
de unde de altfel demisionează câtva timp înainte de a muri.
Aceste situaţii luate*la voia întâmplării, rezumă toată atitudinea lui Anatole France
în faţa vieţei. Şi în rândurile acestea n'am şti să regretăm în deajuns ascendentul puţin
comun pe care opera lui France a avut-o asupra tinerelor generaţii.
Păstrând evident proporţiile, putem spune fără să exagerăm că Renan şi Anatole
France au creat u n adevărat „mal du siècle". France mai cu seamă şi poate mai mult
în străinătate chiar decât în propria lui ţară, era de bon ton în saloanele oamenilor mai
mult sau mai puţin cultivaţi — şi indispensabil în biblioteca studentului,,. Ah ! tinerii
anatole-francişti !. Se recunoşteau atâta de u ş o r ! Neîncrezători şi cu spiritul leneş, co­
piii aceştia „fiers de leurs premiers entêtements", cum ar spune Rimbaud, cari nu avu­
seseră timpul să înţeleagă nimic din viaţă, dar cari se sileau să strâmbe, cât mai corect
posibil surâsul amar şi désabusât al d-lui Bergeret, afişau pretutindeni, cu ostentanţiune
provocantă, o inteligenţă inutilă, orgolioasă şi anemică. Nimic nu-i interesa, nu se ocupau
de nimic, ci cu braţele încrucişate şi cu fizionomia vecinie împodobită de un rânjet de
dispreţ sau de desgust, ei aveau aerul de a fi pătruns tot neantul din univers şi de a
acorda creatorului, lui însuş, o binevoitoare absoluţiune !
2
Din fericire timpurile acestea au trecut. Anatole France nu mai e la modă ). Ne
interesează astăzi France, ca artist — dar cine îl mai ia drept maestru ? Se pare intr'a­
devăr că şi în negaţie elanul e necesar şi, în cărţile lui Anatole France, el lipseşte cu
desăvârşire, Deaceea spiritele însetate de viaţă şi dornice de a fi conduse, se vor în­
drepta în altă direcţie. Le trebuie un şef, le trebuie elan.
Barrés li—1 va da„.
Barrés a fost intr'adevăr tipul perfect al adevăratului „maestru". Dar să fim bine
înţeleşi. Nu e vorba de un maestru „à l'allemande", un fel de „Herr Professor" grav, cu
redingotă şi cu principii immuabile, gen care, de altfel, n'ar fi avut nicio şansă de a
reuşi în Franţa. Cu totul dimpotrivă, Barrés s'a adresat direct inimilor. Şi pentru aceasta
Barrés a fost adorat. Adorat — în cea mai înaltă accepţiune a acestui cuvânt, de o gene­
raţie de fanatici, aceşti „sur-intelectuelles socialistes nationalistes—barrèsien", de cari vorbia

1) Se ştie atitudinea pe care France a luat-o cu privire la o carte a lui Abel Hermant — Le Cavalier
Miserey — socotită dăunătoare disciplinei militare. Condamnând pe autor, Anatole France adăuga : ,,Je ne
connais qu'une ligne que le colonel fit lire dans le quartier des chartreux, à Rouen. C'est celle-ci : ,,Tout
exemplaire du cavalier Miserey saisi au quartier sera brûlé sur le fumier et tout militaire qui en serait trouvé
possesseur sera passible du prisons". Ce n'est une phrase très elegante, j'en conviens, moi je.serais plus con­
tent de l'avoir faite, que d'avoir écrit les quatre cent pages du Cavalier Miserey. Car je suis sur qu'elle vaut
infiniment mieux pour mon pays". (Citat de Barrés : Scènes et doctrines — tom. Ij. — Un frumos exemplu de
intoleranţă, această frază, pe care nimeni n'ar mai îndrăsni s'o scrie astăzi fără să rişte fulgerele atâtor pene
democratice şi, dacă putem spune, Anatole-franciste...
2) N'ar trebui totuş să se creadă că generaţia de astăzi dispreţueşte pe Anatole France — cum îşi în­
chipuia Paul Souday, de pildă. Generaţia noastră este mai mult obosită de France. Cu toate acestea stilul
magnific şi ironia rând pe rând maliţioasă şi indulgentă a creatorului lui Sylvestre Bonnard nu vor displăcea
niciodată.
Anatole France maestrul a pierdut orice autoritate — lucru de care tinerii intelectuali de azi nu pot
decât să se felicite. Din alt punct de vedere însă, în orice admirator al lui Maurice Barrés sau Maurras, se va
găsi totdeauna o amintire respectuoasă şi admirativă pentru geniul, din fericire perimat, al lui Anatole France.

379

© BCU Cluj
Marsan într'un articol minunat, aceşti tineri înflăcăraţi şi inteligenţi cari aclamau „l'al-
lure prindere du maître" şi cari, văzându-1, „poussaient des cris d'amour",..
Sensibilitatea lui Barrés însă, e momentul s'o spunem, a fost ceeace francezul nu­
meşte „son fort et son faible". Vom constata mai întâi că, adversar al raţiunei şi al in­
teligenţei — „cette très petite chose à la surface de nous même" —, aceste două forme
ale cunoaşterei Barrés nu le-a dispreţuit încă dintru început. Dimpotrivă, întocmai ca
Renan, ca Anatole France, ca Maurras -— Barrés a fost şi el mistuit de dureroasa ne­
cesitate de a cunoaşte totul. Şi din acest punct de vedere, noi nu ştim vreo pagină mai
profund emoţionantă, mai sguduitoare, decât faimoasa Invocaţie, care marchează în aceiaş
timp abdicarea lui Barrés şi cu care se sfârşeşte prima carte mare a acestui mare scriitor.
Este într'adevăr în această „Oraison", impregnată de o emoţie grea şi dureros de
pătrunzătoare toată desnădejdea înspăimântată a lui Barrés în faţa neantului care-1
cuprinde :
,, Oh maître, dissipe la torpeur douloureuse — imploră el — pour que je me livre
avec éloquence à la seule recherche de mon Absolu".
Şi din turnul de fildeş, unde sufletul lui s'a înălţat, el striga încă odată spre acest
„maître", pe care nu-1 vede, dar căruia ar vrea să-i dea toată fiinţa lui — „aimer"', „servlr".
,,Toi seul ô mon maître, m'ayant fortifié dans cette agitation douloureuse, d'où je
t'implore, tu saurais m'en entretenir le bien fait, et je te supplie que, par une suprême tu-
telle, tu me choisisses le sentier où s'accomplira ma destinée.
Toi seul, ô maître, si tu existes quelque part, religion axiome ou Prince des hommes !".
El a simţit deci nevoia de a-şi căuta absolutul lui. Nu e fără importanţă acest de­
taliu care constituie oarecum o anticipare asupra celei mai înaintate forme din gândirea lui
Barrés. Vom spune de altfel că acest absolut, Barrés nu 1-a găsit niciodată sau cel puţin că
el n'a fost niciodată mulţumit. Sau mai repede, vom spune că Barrés a găsit acest ab­
solut „son Absolu" — care i-a arătat „le sentier où s'accomplira sa destinée", fără totuş
să-i dea liniştea de care avea nevoie —• dar că el n'a găsit niciodată aceea ce îi trebuia
în mod real : absolutul pur şi simplu. Barrés a ajuns, fără îndoială la câteva formule
precise şi definitive, la o disciplină destul de riguroasă dar care nu putea constitui o
realitate decât pentru el şi pentru aceia cari ştiau să simtă ca el. Pentrucă disciplina bar-
resiană nu se impune raţiunii, Produs al unui egocentrism foarte strict după metoda
Sfântului Ignatiu de Loyola, disciplina barresiană, nobilă şi eloquentă expresie a unui
„eu" care a ştiut să reziste Barbarilor, este fondată numai pe sensibilitate. Şi Barrés nu
credea că greşeşte.
Inteligenţa nu este decât „une petite chose à la surface de nous-mêmes ; profon­
dement — spune el — nous sommes des êtres affectifs", Dar pământul şi morţii — ,,notre
terre nous donnes discipline et nous sommes le prolongement de nos morts" — şi ac­
ceptarea lui Barrés care isvora din fatalismul lui — „la certitude que nous sommes
enfermés dans les phénomènes nous donne une résignation".
N'au fost de ajuns pentru a stinge văpaia care mistuia sufietul exaltat al lui Barrés.
Toate aceste paliative n'au fost, cum spune el, decât o resemnare — „une résignation !
„L'Homme libre" şi „l'Ennemi des lois" n'a acceptat niciodată pe „barbari".
Colina inspirată, care constituie o etapă finală în evoluţia lui Barrés, o dovedeşte
cu prisosinţă. Şi memoriile lui Barrés din care François Duhoureau ne-a dat câteva frag­
mente (şi din care cunoaştem acum primele două caete" ') ne aduc, cum arătăm mai sus,
precisiuni a căror importanţă nu ne va scăpa.

1) „Caetele propriu zis, erau destinate să furnizeze lui Barrés materia memoriilor ; moartea prematură
a scriitorului, însă, s'a opus acestui proect.

380

© BCU Cluj
 întors delà cimitir, după înmormântarea mamei lui — si se ştie ce a însemnat m o ­
mentul acesta în viaţa lui Barrés ! — autorul Omului liber nota în „Caetele" lui :
„Puisque je suis elle, je n'ai plus le droit de me gaspiller, ma retraite. Retraite de
la vie politique. J e me réfugie chez mes morts. J e n'ai plus besoin du monde. Tout ce
qui veut vivre en moi, je l'entendrai sur mes tombes. Ces forces sombres et profondes
m'ordonnent de m'arrêter et de les laisser éclore en moi"... Şi încă :
„ J e défends mon cimetière, j'ai abandonné toutes les autres positions : religion, cer­
titude scientifique, sens de la vie, progrès"... Şi mai departe acest pasagiu, net :
,,Rien ne me commandait. J e me suis donné ce fatalisme : les morts me comman­
dent, voilà où il en est arrivé l'Homme libre ! Eh bien ! il n'a jamais voulu que
se retrouver !" ') Şi din acest punct de vedere, Barrés incarnează cu o splendidă elo-
quenţă, mai bine ca nimeni altul, tipul însuş al călătorului fără odihnă.
Rătăcitor singuratic, dar „clarvăzător şi fievros" prin cimitirele din Lorena, u n d e
îşi trăia „sa Jeunesse triomphale", acolo unde el se simţea mai aproape de morţii săi şi
unde putea să-şi dăruiască tot sufletul amori et dolori, în decorul italian — şi romantic
— din Veneţia, din Pisa, din Genova, unde el ştia să descopere energia, esenţa însăş a
vieţei — sânge, voluptate, moarte... — în catedralele şi în muzeele din Toledo, din M a ­
drid, pretutindeni — el a plimbat, cu aerul său aristocratic de Prinţ exilat, o inimă plină
de o emoţie nespusă şi aripi de vultur sdrobit...
...,,Je sais des endoits intacts où veillent mille chefs-d'oeuvres" — spune el....
Barrés le-a căutat pe toate, cu speranţa teribilă, ascunsă, de a nu le găsi niciodată...
„Chercher continuellement la paix et le bonheur — spunea deasemenea Barrés —
avec la conviction qu'on ne les trouvera jamais. C'est toute la solution que je propose",,.
Este în aceste rânduri, de o incomparabilă emoţiune, caracteristica esenţială, domi­
nantă, a tuturor „călătorilor chinuiţi",.. Dorinţa, setea de a căuta.,, sufletul înfrigurat.,.
Dorinţa de a nu găsi. „Panaşul" !,..
„Tout ce qui est atteint est détruit" — va adăuga de altfel Henry de Montherlant
întregind astfel gândirea maestrului său.,.
Această sensibilitate comună n'are de altfel nimic inexplicabil. A m văzut care a
fost izvorul de inspiraţie, comun şi el, al tuturor acestor spirite desaxate. France, Barrés,
Charles Maurras el însuş poate — pentrucă el se apără contra acestei supoziţii (Maurras
va constitui dealtminteri, cum vom vedea imediat, singura reacţiune importantă contra
acestei stări de spirit) şi printre cei mai tineri Henry de Montherlant (care încearcă să
reabiliteze o doctrină pe care am fi vrut-o perimată) au sorbit cu toţi delà izvoarele lui
Renan, Se cade deci, privind în special pe Renan şi pe Montherlant, să ne interesăm
mai de aproape de această doctrină a sincretismului şi a alternanţei pentru a desprinde
astfel sensul ei, consecinţele şi posibilităţile.
Sincretismul şi alternanţa rezultă din dorinţa, sau mai precis, din nevoia de a trăi
în mod cât mai amplu posibil — exact, dacă nu ne înşelăm, ceeace prietenul Petre Marcu
şi amicii lui numiau „compleciudinism" în „Manifestul Crinului alb" — şi din cealaltă
dorinţă, cum am arătat pe larg mai sus, de a cunoaşte „totul". Intr'adevăr Renan, încă
din prima lui tinereţe exprimă cu acest patetism resemnat şi sceptic, pe care i-1 cunoaştem,
primele articole ale acestei noui credinţe al cărei mare pontif el trebuia să fie mult timp,

1) In aceeaş ordine de idei se cuvine să amintim o frază a lui Barrés, citată de Léon Daudet într'unul
din articolele lui literare din Action Française. După alegerea lui Barrés la Academia franceză, cum Léon-
Daudet îl întreba dacă e mulţuaiit, Barrés răspunse, întorcând capul: „Ne sais-tu donc pas, mon pouvre Léon
que je ne suis jamais content ?" Acest „voyageur traqué" care a vrut să-şi impună, atâta de greu, o altă
viaţă, o viaţă socială, n'a putut niciodată să-şi înfrâneze, nici să-şi disimuleze temperamentul.

381

© BCU Cluj
toată viaţa. „Ah, pourquoi n'ai-je qu'une vie !" — va scrie el în Cahiers de jeunesse.
„Que ne puis-je tout embrasser ! Quand je pense qu'il faut dire pour certaines formes :
jamais, jamais !" Această tristeţe a formelor pe care nu le vom cunoaşte niciodată a fost
o desolare permanentă, un sbucium constant pentru spiritul lui Renan.
Dar e cu totul alt sbucium, decât acela care răscolea sufletul învăpăiat al lui
Barrés. Apropiindu-se mai mult de Anatole France, sub acest raport,, spiritul speculativ
al lui Renan se va simţi destul de bine în această incertitudine. îndoiala, chiar, va fi pentru
el mai interesantă decât adevărul: în îndoială el va găsi plăcere, un fel de voluptate
1
estetică — căci din ea Renan va face condiţia însăş a frumuseţii lui — „de sa beauté .
„Le Joute est si beau — mărturiseşte el — que je viens de prier Dieu de ne jamais
m'en délivrer car je serais moins beau..,". Vom observa că există aici o enormă dife­
renţă între Renan şi Barrés, Barrés ne convinge şi ne atrage prin ceeace este, în in-
chietudinea lui, profund omenesc ; el ne comunică o emoţie, emoţia lui, şi ne face să
o resimţim.,.
Renan, dimpotrivă, nu ne atrage deloc — el ne antrenează mai mult şi aceasta
printr'o forţă secretă, foarte înrudită cu viţiul... „Le doute est si beau,,." — este în
fraza aceasta ceva mai mult decât un simplu rafinament, un fel de pervertire, un cinism
subtil după moda englezească a unui Oscar Wilde, şi care nu ne va surprinde prea mult
la acest diletant care se amuză oarecum să ofere admiraţiei noastre, frumuseţea însăşi
a tarelor sale.,, „Caetele" lui sunt pline de altfel de acest orgoliu şi de aceste elanuri
cu totul personale care au făcut, cu siguranţă, forţa învăţământului renanian :
„J'ai, parfois, des moments de dilatation inexprimables, de libre élan, de fureur et
de liberté. J e suis l'onagre qui regarde l'univers et dit : ,,Pas un bien, j'ai tout brisé.
O plaisir, ô délectation !".
Dar aceste accente de „furoare" revoluţionară alternează, pentru cea mai mare sa­
tisfacţie a lectorului „bien-pensant" de altminteri, dar spre mirarea complectă a logi­
cianului cu pasagii de smerenie perfect creştinească. Astfel Renan care, pentru fundarea
unei noui credinţe, preconizează un secol de imoralitate speculativă şi de ateism, îşi in­
terzice totuş riguros să se pună în serviciul ei :
„Mais Dieu, que je ne voudrais pour rien au monde travailler à cette oeuvre. Que
les laids s'en chargent". — Că Renan a lucrat totuşi la această operă şi că a lucrat cât
a putut mai activ, aceasta iarăş nu va putea să ne mire deloc. Căci nu vom căuta spi­
ritul de urmare şi consequenţă în acţiunea şi în gândirea renaniană. Şi, sub acest ra­
port, Viaţa lui Isus constituie campania cea mai formidabilă care s'a tentat vreodată
contra supra-naturalului. Căci deşi lipsită astăzi de orice autoritate ştiinţifică, ea persistă
totuş să rămână cartea de bază a liber-cugetătorului şi poate, în aceiaş timp, opera cea
mai interesantă a lui Renan. Şi poate am putea spune chiar, că aceasta e singura acţiune
pe care Renan a întreprins-o. Incapabil de a se fixa, „voyageur traqué" prin definiţie
şi prin vocaţie, Renan a fost incapabil de a acţiona. Să amintim cu această ocazie pa­
ginile cu care începe „Le Jardin de Bérénice". Este o convorbire între d-1 de Chincholle
şi Renan, cu privire la afacerea Boulanger şi pe care ne-o raportează Barrés ').
Renan nu ascunde că tot interesul pe care i-1 inspiră lui afacerea Boulanger a cărei
gravitate era totuş din cele mai considerabile, e de curiozitate. Şi dece nu credea el util
să ia o atitudine ?.,.

1) Este poate util să precizăm aici că acest dialog Renan-Chincholle (de care Barrés s'a servit şi
în „Huit-Jours..."} e fictiv, în felul dialogurilor platoniene. El serveşte, numai, lui Barrés, pentru a fixa minu­
nat temperamentul lui Renan.

382

© BCU Cluj
 „Parceque mon hygiène s'oppose a ce que je désire voir modifier, avant que je
meurs, la forme de nos institutions".
Nu se poate o sinteză mai coprinzătoare a spiritului renanian.
Deâsemenea ar fi inutil să continuăm a enumera contradicţiile lui Renan. A r fi la­
borios. Căci aceste contradicţii sunt destul de numeroase — sunt toată opera lui Renan.
Dar din alt punct de vedere ele vor prezenta pentru noi un. interes cu totul particular.
„ J e me glorifie de mes contradictions" ne spune Renan ; e posibil — dar aceste contra­
dicţii se conciliază deslul de greu cu scientismul intransigent şi cu un spirit atâta de
raţionalist ca acela al filozofului — aproape monstruos — din Avenir de la science. Şi
deaceea toate construcţiile renaniene şi toate doctrinele acestui maestru, nu vor putea
rezista, cu tot aportul, dealtfel pur literar, al lui Henry de Montherlant. E intr'adevăr
greu de înţeles cum au făcut toţi aceşti „ Voyageurs traqués" pentru a nu observa că
doctrinele lor sunt condamnate de însăş premisele pe care, ei, le stabilesc şi pe care —
suprema ironie ! — ei încearcă să le impună raţiunei noastre. Şi acesta va fi punctul
capital care ne va interesa în cercetările noastre asupra diletantismului secolului al XIX-lea.
Renan vorbeşte, cum am văzut mai sus, de scara muzicală care trebue să cuprindă
toate tonurile, de ceeace numeşte el la serie des couleurs şi de toate nuanţele „concertului
universal"... Dar această doctrină el va fi cel dintâi care s'o nesocotească — şi mai r e ­
pede chiar de cât s'ar putea crede. Căci odată această gândire, să-i zicem : universalistă
exprimată, temperamentul lui nestatornic se regăseşte, birue şi îl determină să sfârşească
printr'o frază care răstoarnă, fără echivoc, punctul de vedere căruia, cu câteva minute
înainte numai, îi acordase toată aprobarea lui. „Tout est beau, tout est bon sauf le me­
diocre" — zice el, într'un elan de sinceritate. Şi totuş „mediocrul" constituie şi el un
ton în scara muzicală, o nuanţă în seria culorilor şi mai ales găseşte un loc — vai ! —
destul de considerabil în acest concert universal de care vorbeşte Renan.
0 ! înţelegem prea bine... Romanticul neînfrânat care era Renan ar fi vrut, fără în­
doială să dea „le baiser de paix" şi să îmbrăţişeze „dans le vaste sein du pére"—virtutea
crima, frumosul, urîtul, cerul, infernul... „Mediocrul" este prea stins, prea neînsemnat
pentru ca u n însetat, de rasa lui Renan, să-1 fi putut dori şi pe el pe „culmile sublime"
— u n d e el invită atâta de frenetic, aceste mici divinităţi contradictorii pe care le-am
numit mai sus.
Şi sub pana lui Henry ,de Montherlant aceste contradicţii sunt încă şi mai violente.
Căci Montherlant, deşi are destulă vigoare în expresie şi poate aceeaşi forţă de persua­
siune ca Renan, nu are însă, cu siguranţă, nici bogăţia nici amploarea bătrânului maestru.
Montherlant, intr'adevăr, reproşează, destul de energic, lui Romain Rolland de a-şi fi
nesocotit propriile formule — ceeace însă el însuş se va grăbi să facă imediat în ace-
leaş larg coprinzătoare „Fontaines du Deşir". Romain Rolland, senin şi cu o imensă can­
doare mărturiseşte, afirmă pasiunea lui pentru ceeace el numeşte „la symphonie'des grandes
âmes collectives" şi consideră „barbari", cum am văzut mai sus, pe toţi aceia cari nu
pot s'o accepte, această simfonie, decât distrugând o parte din elementele ei... Aceasta
însă nu-1 va împiedica deloc, pe el însuş, de a se ridica, nu cu siguranţă, au dessus de la
mêlée, cum îşi închipuie sau cum pretinde el, ci pur şi simplu contra unei anumite forme
de a gândi pe care el o numeşte „imperialism" dar care în definitiv, este şi ea un ele­
ment al acestui patrimoniu universal, p e n t r u a cărui armonie Romain Rolland afectează
atâta inutilă admiraţie. Şi deaceea răspunsul pe care i-1 dă H e n r y de Montherlant este
perfect îndreptăţit.
„Alors ? Vous êtes donc un barbare pour vouloir détruire cet élément du riionde
qu'est l'impérialisme ?" Şi încă : „Cependant vous traitez de monstrueux tel poème gu-

383

© BCU Cluj
rrier d'un poète allemand., Votre pas de représailles lui aussi est monstrueux", Şi în-
sfârşit, Montherlant încearcă să Se realizeze pe sine şi declară, ca un fel de profesie de
credinţă :
„Pour moi, je comprends et j'approuve le cri d'orgueil et de carnage de Thomas
Mann, comme je comprends et j'approuve votre position pendant la guerre (poziţia lui
Romain Rolland). Oui, tout le monde a raison, toujours. Lui qui dit à sa femme : est
ce ma faute si mon amour s'en va ? Et elle qui crie : c'est trop de cruauté. Le pére qui
trouve son petit garçon odieux, et ce petit garçon qui trouve son pére odieux. Le
marocain et le gouvernement qui le mitraille. Le chasseur et le gibier. La loi et le hors-
la-loi. Et moi quand j'écris ceci de sang froid. Et moi si je le maudissais dans la cha­
leur d'un saisissement,"
Biete iluzii ! Trist entuziasm ! Căci nu vom aştepta prea mult, şi—1 vom vedea pe
Henry de Montherlant, asemeni lui Renan, asemenea lui Romain Rolland alunecând la
rându-i, uşor pe aceeaşi pantă. Căci i-ar fi imposibil să facă altfel! Faptul însuş că scrie
ceeace scrie „de sang froid" — dar cu câtă patimă ! — dovedeşte o tendinţă. El vrea
să ne impună un punct de vedere — punctul Iul de vedere. Vrea să ne disuadeze şi să
ne impună un adevăr subiectiv. Şi nimic nu e mai normal. Căci dacă ar fi altfel — dacă
totul ar fi adevărat — efortul lui ar fi inutil şi zadarnic. Nu i-ar mai rămâne, lui Mon­
therlant, decât să-şi astupe călimara şi să nu mai scrie nimic.
Dar să lăsăm pentru moment la o parte aceste consideraţii şi să privim mai atent
ceeace ni se va permite să numim abdicările necesare ale lui H. de Montherlant,
Să remarcăm mai întâi o ezitare destul de caracteristică la autorul lui „Aux fon­
taines du Désir". El vorbeşte de acei oameni cari acordă multă importanţă ,,à des cho­
ses qui n'en ont aucune" :
,,Je méprise ces hommes d'être dans l'erreur mais je les accepte, que dis-je, je les
honore (!,..) pour la valeur esthétique de leurs passions. J e suis poète, je ne suis même
que cela, et j'ai besoin de vivre toute la diversité du monde et sous les prétendus
contraires.,.".
Este aici, cu siguranţă, un ,,tour de force". Căci în această frază, în această sin­
gură frază, Montherlant izbuteşte să ia trei atitudini contradictorii, cu privire la aceleaş
poziţii. Dar el va observa cel dintâi situaţia incomodă în care se găseşte şi va încerca
o explicaţie.
„Que l'esprit critique, c'est à dire l'esprit tout court, appelle confusion cette accep­
tation totale, qu'il traite de faiblesse et de sottise un génie de conciliation (!), les raisons
valent dans le domaine qu'il gouverne. L'état lyrique leur échappe. C'est que l'état ly­
rique c'est l'état du pur amour et le pur amour ne peut exclure. Le pur amour égalise
tout, nous voyons enfin l'unité, nous voyons que tout est vrai".
Vom vedea imediat unde trebuie să ajungă, în mod necesar acest „geniu de con-
ciliaţiune" pe care spiritul critic nu poate să-1 sesizeze. Deasemenea nu e oportună aici
o desbatere asupra lirismului. Vom spune totuş că definiţia lui Montherlant — „Vetat
lyrique c'est l'état du pur amour" — ne pare oarecum specială.
Henry de Montherlant care are obiceiul marilor generalizări, ar fi putut, credem,
să convină că lirismul este pur şi simplu, o stare absolut personală, o stare de suflet
strict subiectivă şi care poate cuprinde o sumă de sensaţii şi de sentimente infinit va­
riabilă... Dar să părăsim aceste dificultăţi pur estetice care, de altfel, prezintă pentru
noi, acum, un interes cu totul secundar. Dimpotrivă, ceeace ne interesează în special
este poziţia lui Henry de Montherlant în faţa criticului. Şi pe aceasta o vom analiza sub
un dublu raport.

384

© BCU Cluj
 Care sunt, mai întâi, drepturile poetului ? Această întrebare nu va mira pe nimeni.
Căci concepţiunea poetului cu drepturi ilimitate este cu siguranţă perimată cel puţin
pentru spiritele care ştiu să pună, mai presus de orice, marile idei de ordin şi de echi­
libru. Această concepţiune este de mult înmormântată şi putem s'o spunem foarte bine,
în acelaş timp cu idealul romantic.
Astfel, de pildă, Baudelaire, care înseamnă de altfel, cu Mallarmé, una din ultimele
forme ale romantismului, se simţea, deja, destul de rău „sur le sol au milieu des
huées". Poeţii intr'adevăr, sunt ca albatroşii „ces rois de l'azur", pe cari marinarii îi
pun adesea, ca să se distreze, pe puntea vapoarelor lor :

Le poète est semblable au prince des nuées

Qui hante la tempête et se rit de l'archer ;
Exilé sur le sol, au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.

Dar ar fi, cu siguranţă, o exagerare grosolană de a se nega libertatea poetului în

concepţia reacţionară, dacă ni se permite acest termen, a poeziei. Căci, fără să interzică
poeţilor libertăţile la care au dreptul, censorii elanurilor romantice, ridicându-se împo­
triva acestei specii de desfrâu literar, au pus într'o justă valoare principii cari nu sunt
lipsite nici de interes nici de adevăr. Intr'adevăr, Auguste Comte, cel dintâi, credincios
concepţiei lui, a „adevărurilor care ne convin" şi vrând să determine rolul real al poe­
tului în serviciul acestei universalităţi pe care el o numia „Le G r a n d - E t r e " decreta cu
dreptate, că poezia dacă este „mai largă" nu este însă „mai puţin a d e v ă r a t ă " decât fi­
lozofia. Poezia nu poate merge împotriva certitudinilor pe care ni le oferă progre­
sul ştiinţei.
Liberi sunt poeţii să caute în fantezia lor motivele de inspiraţie cele mai diverse.
Să creeze. Să inventeze. Dar să fie permanent conduşi în inspiraţia lor de religia de â
fi utili ansamblului, de religia ,,Marelui-Tot" (credem că putem traduce astfel „Le Grand-
Etre") şi să considere ca bariere de neînfrânt ceeace filozoful pozitivist numeşte „ca­
lităţile constatate", Intr'un cuvânt, li se cere poeţilor să respecte adevărul.
Şi dacă privim mai atent, această religie a adevărului nu înseamnă oare a se impune
poetului respectul pur şi simplu, al unei calităţi dominante, unică poate — vrem să
spunem : sinceritatea fără care nici o producţie literară nu poate exista ? Iată deci punctul
la care am ajuns. Nu există poezie fără sinceritate. Şi nu există sinceritate dacă trecem
dincolo de adevăr, dacă nesocotim „calităţile constatate". Se va remarca astfel că, în
modul acesta, rămâne destul de departe concepţia lui Montherlant care afirma dreptul
poetului de a proclama că totul e adevărat şi că lirismul — ,,1'état du pur amour,, —
„egalizează" totul. Căci poezia încetează pur şi simplu «de a exista acolo unde adevărul
a fost ofensat»,
Acest punct de vedere a avut un răsunet considerabil şi Charles Maurras inspi-
rându-se direct din Comte 1-a reluat şi 1-a desvoltat în opera lui magistrală „Romantisme
et Révolution" şi în această ordine de idei faimoasa prefaţă din „Romantisme et Révolu­
tion" este un text capital în materia care ne interesează. Considerând punctul de vedere
clasic, Charles M a u r r a s scrie :
„La liberté d'invention de l'art trouve sa limite normale dans la nature des choses
réelles qui est leur vérité dans la mesure des possibles qui est leur raison ; il (artistul)
n'a pas inventé les prescriptions de sa technique ; elles ne procèdent pas de sa volonté
mais, pour une part, de sa nature 4u'il n'a pas faite, pour u n e part plus vaste, de la

385

© BCU Cluj
 nature de l'esprit et du monde qu'il n'a pas créés. Il doit donc s'y soumettre comme le
penseur pour penser juste, pour chanter juste le chanteur".
Fără îndoială Henry de Montherlant poate să respingă această concepţie a artei şi
a poeziei, ceace de altfel face, fără prea mult scrupul. Dar el ar putea să ne acorde că
logica şi bunul simţ este de partea noastră şi mai ales ar putea să convină că el se face
în „Aux fontaines du Deşir" apărătorul unei stări de suflet şi de spirit care relevă în
cea mai mare parte, de psicho-patologie.
Avem de altfe), în această privinţă, propria lui mărturisire : Notre mal est sans
remède, ne spune, el, cu emoţie, împrumutând acest cuvânt dureros delà sfânta Tereza...
Ei bine „răul" acesta vrem să-1 vindecăm, remediul îl căutăm — ne-am permite noi să
răspundem aici... Vom ajunge de altfel imediat.
înainte de aceasta însă, socotim util să semnalăm încă două atitudini ale lui Month­
erlant, care proclamă în mod manifest, falimentul întregei sale doctrine. într'adevăr în
aceste două atitudini Henry de Montherlant, din ale cărui ezitări am dat mai sus câteva
exemple caracteristice, se desăvârşeşte... Şi ne procură satisfacţia de a putea înregistra
două contradicţii care sunt cel puţin tot atât de evidente ca acelea, de care ne-am o-
cupat, ale lui Renan sau Romain Rolland.
Ne gândim în primul rând la acest pasagiu din „Aux fontaines du Désir" — pagini
pe care niciun barresian nu le-ar putea citi fără amărăciune sau desgust ') — şi în care
Montherlant, după ce asvârle tot dispreţul de care e capabil bătrânului său maestru [ce­
eace el numeşte, în vocabularul lui : „Briser les idoles qu'on adore"...] construeşte o pa­
ralelă între Barrés şi un alt scriitor a cărui atitudine el o împărtăşeşte fără rezerve:
„Et je ne puis, en finissant, m'empêcher de songer à un autre écrivain, dédaigné
par notre mode, moqué ou plutôt passé sous silence par une racaille de gâcheurs d'encre
qui ne seraient pas dignes de décrother ses souliers (!). Celui-la, Dieu merci, a connu
toutes les voluptés de la chair. Pendant la guerre, il commande, ce que Barrés n'a
jamais fait ; il va sur les eaux ennemies, en torpilleur, dessous, en sous-marin ; il est
blessé il s'enforce au coeur de la terre ennemie, fait cinq cents kilomètres en avion, en
plein jour il s'empare d'une ville et la donne à son pays ; il déchaine l'adoration de la jeu­
nesse, à l'heure ou Barrés, le matin du „défilé de la victoire", remonte toute l'avenue
de la Grande-Armée, par la chaussée vide, tandis que de la foule massée sur les trotoirs
qui, le reconnaît et dit son nom, pas un cri ne s'élève.
„Quand il fait cela il a le même âge que Barrés — un an de moins — ce n'est
guère un jeune-homme. Mais celui-ci n'est pas du sang qui se satisfait exclusivement
dans l'art. Il semblait impossible, ayant évoqué la figure de quelq'un qui a reniflé la
possession des autres, de ne pas mettres en regard celle de quelqu'un qui à possédé".
Nu vom reciti fără emoţie această pagină plină de patetism — şi de atâta vigoare.
Ştim chiar dintre aceia cari ar fi tentaţi să o admire. Recunoaştem în ea portretul lui
Gabriele d'Annunzio.. Dar puţin importă ! Cititorul echilibrat şi cu puţin gust pentru
judecată, îşi va aminti uşor răspunsul pe care Montherlant i-1 dădea lui Romain Rolland
şi de care ne-am ocupat mai sus... J e comprends le cri d'orgueil et de carnage de Tho­
mas Mann, comme je comprends et j'apprends et j'approuve votre position pendant la
guerre..." Şi iată că există poziţii pe care acest revoltat contra acestor ,,gâcheurs d'encre"
nedemni chiar de a şterge pantofii unui scriitor pe care el îl iubeşte, nu e capabil să

1
) Cu riscul de a suporta ironia lui Montherlant care ne-ar acuza de „quelque lourdeur de compréhen­
sion"... dar, în definitiv, cine ne-ar putea spune că Montherlant cunoaşte secretul de a şti să-şi exprime senti-
timentele de ură şi iubire ? în acest mic studiu noi credem tocmai că am putut să demonstrăm contrariul.

386

© BCU Cluj
 le înţeleagă şi nu poate să le aprobe. In ce priveşte pe Barrés — el nu are nevoe de
apărare ! De altfel abatele Bremond a putut să înlăture cu uşurinţă pe toţi calomniatorii
marelui scriitor al „desrădăcinărilor" şi al „Colinei inspirate". în ce ne priveşte, noi am
1
arătat mai sus motivele care-1 determinau pe Barrés să lovească — „lyriquement' ... —
în Renan. Ne-a fost, dimpotrivă, mai greu să descoperim mobilul „reacţiunei" lui M o n ­
therlant... E inutil să mai insistăm. Nu ne interesează de altfel decât starea de spirit a
scriitorului lui „ A u x fontaines du Désir.
Şi iată, în sfârşit, un ultim exemplu. Atitudinea lui Maurras displace lui Monther­
lant. N'am avea nimic de zis. Sau mai precis, n'am avea nimic de zis dacă Montherlant
ar renunţa la pretenţia de a putea să iubească totul şi să accepte totul. Căci, — accep­
tarea lui Montherlant fiind totală, — nu ne putem decât mira citind, la sfârşitul lui
«Barrés s'éloigne», această condamnare a lui M a u r r a s :
„La destinée d'un Maurras arrache le respect ; le peu qu'il en restera désole
et épouvante. Celui qui sacrifie sa vie et son art sur ces autels d'argile qui, lui mort,
mais non, sous ses y e u x se défont d'eux-mêmes et rentrent dans l'informe... S'il s'aveugle
à n'avoir pas de cela du désespoir, moi, j ' e n ai pour lui à seulement y penser,..".
Care ar putea fi „forma" altarelor lui Montherlant ?... Cine-ar putea s'o spună ! Şi
pentru Montherlant, cel dintâi, ar fi destul de incomod dacă ar avea s'o definească... In
ce priveşte pe Maurras, fireşte, destinul lui ar putea să pară îndepărtat de altarele pe
care maestrul din „Avenir de l'intelligence" le-a modelat în mod atâta de riguros... Dar
aceste „altare" — care nu sunt de „argilă", ci de raţiune şi de ideal — constituiesc
piatra de soliditate, un fel de pied-à-terre dacă îndrăsnim să spunem, u n d e acest călător
chinuit, rătăcit într'o lume de lumini şi de umbre, de chinuri şi de visuri, a venit, mo­
dest, să-şi odihnească spiritul lui exaltat — şi durerosul lui destin.
Este „lespedea" de care vorbia Barrés — şi care n'a găsit-o decât în cimitirele
lui — dar care a lipsit, în mod atât de tragic, tuturor acestor ,,voyageurs traqués",..
Credem că am precizat suficient renaşterea spiritului renanian, în gândirea lui Hen­
r y de Montherlant. La rândul lor, concluziile nu sunt greu de fixat. Precum am v . z u t
toţi aceşti „călători goniţi" au exclus rând pe rând din acest concert universal sau din
„simfonia marilor suflete celebre" cum zice Romain Rolland, fiecare după temperamentul
lui, dar toţi cu aceeaş neîndemânare, „nuanţele", „tonurile", „culorile" care erau în des-
acord cu structura lor intimă, cu sensibilităţile lor — atâta de diferite. Apostoli ai ac­
ceptării totale — ei înşişi, n'au ştiut niciodată s'o realizeze !
Dar faptul care ne va interesa cu deosebire — pentru consecinţele lui extrem d e
impo tante şi mai ales extrem de grave — este că această doctrină largă a acceptării
integrale, ajunge, tocmai dimpotrivă, la un anarchism înspăimântător în domeniul realu­
lui şi la un nihilism total în domeniul gândirii. Aici trebuie căutată „forma" altarelor
lui Montherlant care — el ! — reproşa gândirii lui Maurras de a se pierde în inform...
Intr'adevăr din moment ce totul e adevărat — tout est vrai — scara valorilor,
fundamentul oricărei civilizaţii, e viguros răsturnată.
Şi odată cu ea, ordinea — şi ierarhia. în această imensă dezordine, capriciul şi
fantezia fiecăruia — sunt lege. Adică anarhia în cea mai pură accepţiune a cuvântului.
Este acest „neant senti et vécu" de care vorbia Maurras şi de care ne-am ocupat noi la
începutul acestui studiu. Şi pretenţia de a înţelege şi de a iubi totul nu este nici ea mai
puţin destructivă. Căci, sub pedeapsă de a nu iubi absolut nimic, trebuie să admitem
că u r a este şi ea u n sentiment omenes:. Nu este, omeneşte, posibil să iubim totul. Dacă
iubim un obiect determiaat, o idee, o doctrină, urîm în mod necesar contrariul — cel
puţin întru atâta, cât sentimentul de iubire este opus sentimentului de ură.

387

© BCU Cluj
 Şi pentru poet, aceleaşi realităţi logice sunt valabile, pentrucă poetul trebuie să fie
sincer — sub pedeapsă de a na mai fi poet. Şi am văzut care e sensul real al noţiunii de
sinceritate. Sinceritatea în poezie — ca şi în orice altă manifestare de gândire — nu
poate fi decât o expresie diferită, dar mereu exactă, a adevărului.
Şi deaceia adeptul lui Henry de Montherlant, ar fi inexorabil condamnat de a nu
lua nicio atitudine (căci prin aceasta însăş, el s'ar îndrepta contra atitudinei opuse, pe
care este totuş obligat să o admită), şi, deopotrivă, va fi obligat să nu iubească nimic —
pentru a nu se găsi în alternativa necesară de a urî...
Este falimentul spiritului şi al raţiunii.
Oare această abrutizare totală a omului şi a inteligenţei să fie răspunsul pe care-1
dă Henry de Montherlant, acest ,,jeune maître'', tinerelor generaţii care cer directive ?
Şi crede el, Henry de Montherlant, că a găsit astfel, drumul cel mai potrivit pentru a
servi această vastă universalitate pe care el ar vrea s'o înţeleagă, s'o îmbrăţişeze în
toată complexitatea ei ?..,
Nu, totul nu e necesar ! Trebuie să reducem discordanţa pentruca să realizăm ar­
monia. Trebuie să suprimăm culoarea urîtă pentru ca tabloul să fie frumos, „ L e mal est
une face des choses, comme une autre" — spune Renan. Nimeni nu va pretinde con­
trariul,,. Dar mai este oare nevoie să spunem că răul trebuie să fie pentru moralist
ceeace discordanţa şi urîtul sunt pentru artist?,..
(Sfârşitul în numărul viitor)

© BCU Cluj
C Â N T E C D E T O A M N A
DE
AL. A. PHILIPPIDE

In lunga noapte rece ne-om scufunda curând.

Adio, vremi de vară cu zări de-azururi luciii !
A u d de pe acuma, funebru răsunând,
Cum cad în curţi pe lespezi, bufnind adânc, butucii.

In mine iarna iarăş mocneşte, cobitoare,

Cu griji istovitoare şi frânt avânt scrâşnit.
Ca soarele 'n infernul pustiilor polare
Mi-i inima un aspru sloi roş, înţelenit.

Ascult tăcut cum cade butuc după butuc :

Ai crede că se 'nalţă un eşafod pe-aproape.
Mi-i sufletul ca turnul înalt, cu zid străvechi,
Surpat în temelie de mii de târnăcoape.

E-un sunet cu ecouri prelungi şi-adânci, şi-mi pare

Că-i un sicriu în care, lungi, cuiele se 'nfig.
Al cui sicriu ? E toamnă, şi e târziu, şi-i frig,,.
Cadenţa asta tristă îndeamnă la plecare,..

4
X;

© BCU Cluj
 C O U P O S A N T O
DE
NICHIFOR CRAINIC

Rămăsese cu două zile în urma noastră rodnica şi lunga vale lombardă, cu ţarinile
ei magistral împodobite de o artă agricolă străveche şi fără asemănare în Europa toată,
cu dealuri ondulate care, la nord sub Alpi, la sud către Apenini, ridică în slăvi, pe vâr­
furile lor, cetăţi şi oraşe italice, ca nişte ctitori uriaşi ce innalţă în palme chivoturi în­
chinate cerului. Rămăsese cu o zi în urmă Coasta de Azur, făşie de civilizaţie şi lux,
strânsă între stâncă şi apa mării, punctată de vile elegante şi răsadniţe de garoafe, umbrită
de palmieri, smochini şi cactuşi, al căror exotism pare un reflex asvârlit, peste Mediterana,
de ţărmul torid al Africei. Drumul spre Mistral era o apoteoză fără sfârşit... Când am ajuns
la Avignon, părăsind marea la Marsilia şi cotind pe Ron în sus, ziua poetului era în
toiu. Amiaza muia în lumină platanii verzi ai bulevardului, iar acolo, în fundul lui, către
palatul papal ce domină încă oraşul ca o dogmă austeră, tăiată în piatră, mulţimile festive
murmurau. Ne-am apropiat. Nu era murmur, era cântec. Vălul de pe noul monument
căzuse, discursurile se sfârşiseră. Peste talazurile de capete, lucea în marmură augustă
bustul poetului, sculptat de Jean-Pierre Gras, fiul felibrului Félix Gras. Un soclu svelt
şi rotund, în chip de fascie romană, îl ridica deasupra mulţimilor. Iar aceste mulţimi
cântau, până la cel din urmă om cântau. Era o melodie legănată şi simp'ă, ce suia de
două ori ca două avânturi de val, se lăsa într'o curbă elastică şi suspendată, ca să se
precipite apoi, amplă şi religioasă, într'o linie coborîtoare către notele de jos. Vorbele nu
le desluşiam la început, dar ele sunau latineşte-italieneşte. Am crezut că e un imn ritual
coborît în stradă de sub bolţile ogivale ale unei catedrale catolice. Ne înşelasem. Cântecul
acesta în care mii de glasuri se topiau în vastă invocaţie religioasă împrejurul chipului
de marmură, era Coupo Santo, imnul felibrilor, scris de Mistral în graiul ţârii.
E întâia imagine ce ni se întipărea în inimă : un poet şi un popor. Poporul şi poetul
său. Răsfrângerile artei se întorceau din noii către dânsul, devenit chip ideal, scăl­
dat în reverberaţii de adorare dogorite de sufletul colectiv. Şi această imagine, fără sea-
m n de puternică, avea să ne stăpânească până la sfârşit, închizând un noian de im­
presii într'o paranteză de aur. Coupo santo — E versanto - Vuejo à plen bord — Vuejo
abord — Lis estrarnbord — E l'enavans di fort ! (Cupă sfântă — Dând pe răscoale —
Varsă din plin — Varsă în valuri — Entusiasmele — Şi energia celor tari !).

Frédéric Mistral e, cum 1-a numit Charles Maurras, poetul înţelept. Parisul lui
Proust şi Gide, Parisul lui Valéry şi Jouve, Parisul aventurii lăuntrice a egocentrismu­
lui maladiv e greu să-1 înţeleagă şi să-1 guste. Mistral înfăţişează cu totul altă Franţă

390

© BCU Cluj
 decât aceea pe care o cunoaştem din Nouvelle revue française. O F r a n ţ ă rustică şi cla­
sică în sens virgilian, cu muşchiu şi suflet pietros. Renunţarea la sineşi e semnul înţe­
lepciunii ; iar Mistral, poetul, a ştiut să -renunţe la sineşi în măsura în care şi-a îmbră­
ţişat semenii. Nimic egocentric în opera lui. Delà Mirèio şi până la Poemul Ronului şi
Olivades, eul personal e deplasat şi identificat în eul colectiv. Poet ţăran, el e poetul
ţarinei ; poet de rasă, el e poetul rasei. Ca marele Omer al cărui smerit ucenic se crede,
ca Virgiliu, ca Dante şi Cervantes. Sudul acesta miraculos şi mediteranian, impersonali-
zează pentru a socializa. Lumina lui cotropitoare topeşte pe ins în tot, spre deosebire
de nordul ibsenian unde ceaţa te face să te vezi numai pe tine însuţi, Aici lumina e
străvezie, contururile limpezi şi lumea din afară îţi apare r e a l i şi întreagă în orizont
rotund ca judecata lui Aristotel, E prea mult cer ca să te mai vezi pe tine însuţi şi prea
frumoasă lumea ca să nu te isbească stăpânitoare structura ei armonioasă. Viziunea lui
Mistral e colectivă în spaţiu şi în vreme. Omul lui e încadrat în istorie, în datină, în
breaslă, în peisagiu, în credinţă şi în rasă. Opera lui, epică aşadar, simplă în aparenţa
şi extrem de stufoasă în compoziţia ei, sintetizează în aceeaş arhitectură liniară elemen­
tele vieţii populare actuale, cu ţăranii, cu pescarii, cu podgorenii şi măslinarii ei ; ele­
mentele istoriei provensale cu figurile eroice care trăiesc încă în memoria colectivă a
inimii ; elementele neguroase ale legendelor medievale şi cele eterate ale credinţei cato­
lice ; elementele geografice cu sensurile ce se desfac maiestoase din pământ şi din ape.
Iar peste toate acestea fâlfâie, cu rotocoalele de zbor ale unor aripi uriaşe, marile sim­
boluri ce ridică această poésie în văzduhul universalităţii...
Şi mulţimile fără număr, în jurul marmurei auguste cântau mai departe ca un sin­
gur glas : Vuejo-nous lis esperanço — E li raive dbu jouvènt — Dbu passât la remem-
branço — E la fe dins l'an que vèn. (Varsă-ne nădejdile — Şi visurile tinereţii — A -
mintirea trecutului — Şi credinţa în anul ce vine !).

P e cellalt ţărm al Ronului, sub arborii mari ai unei grădini de vară, se serveşte
banchetul zilei avignoneze, E locul tradiţional al adunărilor felibriene. Avignonul e delà
început centrul acestei mişcări. Aici a trăit Roumanille, povestitorul, u n fel de Creangă
al Provenţei şi a încercat felurite meserii, între altele ca Ipirescu, pe cea de tipograf.
Aici a iubit Theodor Aubanel, înflăcărat şi viril poet al dragostei, care i-a sfâşiat sufLtul
şi i-a adus ucigătoare amărăciuni din partea burghezilor cumsecade, ofensaţi de atâta
patimă comprimată în vers. Aici a învăţat carte adolescentul Mistral şi Maiana, satul său,
e numai la 18 kilometri depărtare, pe drum ca 'n palmă, sub frunză de platani, printre gră­
dini de măslini şi aride povârnişuri pentru păşunat. Ei câte trei şi încă vreo patru poeţi sunt
întemeietorii fellbriglului. Ce este felibrigiul ? Cuvântul nimeni nu poate să-1 lămurească, E,
poate, foi libre, sau faire libre, sau faire des livres. Nu e sigur nici d. Emile Ripert, profesor de
limba şi literatura provensală la Universitatea din Marsilia. Dar cuvântul acesta foarte ciudat
însemna un program precis : restaurarea limbii provensale, fixându-i ortografia şi adu-
nându-i dicţionarul. întrebuinţarea ei în poésie şi în instrucţia poporului. Introducerea ei
în şcoală şi în actele oficiale ale provinciilor meridionale. La 1854, când lua naşter ;
felibrigiul, acest program însemna o declaraţie de războiu Parisului, Felibrii nu glumeau.
Ei se voiau despărţiţi de F r a n ţ a şi uniţi cu fraţii catalani cari, dincolo de Pirinei, îndurau
aceeaş soartă din partea Madridului, Provenţa, patria trubadurilor medievali, îşi avusese
istoria, gloria şi graiul ei. Revoluţia franceză îi strivise acest suflet istoric sub tăvălugul
uniformizator. Limba franceză izgonise în ungherele familiei limba trubadurilor, O mişcare
de a p ă r a r e se impunea. Numai că separatismul iniţial, hrănit probabil de catalanii fanatici
cu cari se ţinea mereu contactul, avea să se potolească devreme într'un federalism aşa

391

© BCU Cluj
cum 1-a formulat şi-1 cere şi azi doctrina politică a lui Maurras, originar din Martigul de
pe ţărmul mării. Nu ştiu dacă greşesc prea mult atribuind aversiunea lui Maurras pentru
Revoluţie şi pentru orice fel de revoluţie acestui sentiment de amor propriu contrariat
care n'a fost numai al lui, ci al felibrigiului întreg şi al întregei regiuni sudice violentate
în specificul ei.
Frédéric Mistral a fost peste o jumătate de veac sufletul acestei mişcări şi evoluţia
ideilor lui este evoluţia ideilor ei. Felibrigiul a fost organizat şi reorganizat de dânsul.
El reprezintă azi o tovărăşie culturală dintre cele mai originale. E trubaduresc în artiştii
săi, e savant în academismul său particularist, e propagandist prin membrii de jos recrutaţi
din fiecare sat, e vizionar în superba afirmaţie a uniunii popoarelor de rasă latină. Delà
moartea lui Mistral, felibrigiul şi-a adăugat un caracter mistic prin cultul marelui poet
devenit erou şi mag şi profet, Deslănţuirea atâtui entusiasm sărbătoresc în jurul cente­
narului mistralian e opera acestei organizaţii. Dar mai presus de toate e dominat de un
mare suflu de poésie trăită colectiv. Poate în nicio parte a pământului nu se mai întâlneşte
un fenomen asemănător şi niciun popor nu se mai împărtăşeşte azi atât de adânc religios
cu dragostea unui poet şi a poesiei lui. Aşa trebuie să fi fost în Elada aezilor şi în
această Provenţă cu veacuri înnainte, pe vremea truverilor. Ca şi atunci, poporul, în cea
mai mare parte, nu-1 citeşte — în şcoală se învaţă tot franţuzeşte, — dar îl memorizează
din auz şi-1 cântă ca pe-o liturghie. Ce stupide mi se par teoriile sociologilor uniformizării,
aici, unde civilizaţia materială înfloreşte ca pretutindeni, unde totuşi poesia a rămas o
formidabilă funcţie a vieţii ca nicăeri, iar un poet ţăran a răsturnat torentul vremii cu
geniul lui creator şi cu voinţa lui organizatoare !
...Banchetul din grădina felibrilor era pe sfârşite. Fete în portul pitoresc al regiunii,
coafate asemenea cu la Pensée a lui Rodin, turnau în paharele golite Châteauneuf-du-Pape,
floarea vinurilor rodaneze, mult mai preţuit pe-aici decât şampania. Marius Jouveau,
capoulieul felibrigiului, luă cel dintâiu cuvântul. Evocând figura magului, el înnalţă
cu un gest hieratic Cupa de aur. Ea a fost dăruită pe vremuri felibrilor de poeţii catalani
prin subscripţie publică. Cu acel prilej, în August 1867, a scris Mistral celebrul imn.
N'am întrebat, dar sânt aproape sigur că acest dar venit din Spania é în legătură tradi­
ţională cu legenda cavalerească a Sfântului Graal. Simbol al comuniunii şi deci al înfrăţirii,
Coupo santo e un fel de obiect sacru al ritualului felibrian. Sfârşindu-şi cuvântarea,
Marius Jouveau o ridică hieratic şi începu să cânte singur întâia strofă a imnului. Ca
un glas, muţimea toată îi dădu răspunsul intonând refrenul : Coupo santo ! Şi tot astfel,
până la sfârşit, vocea singuratică a căpeteniei alternă cu refrenul tot mai înflăcărat al
mulţimii. Nu-ţi venea să crezi. Sufletul mistralian al felibrigiului s'a cristalizat într'un
adevărat ritual cavaleresc sau trubaduresc şi religios în acelaş timp.
D'un viei popie fier e libre — Sian bessai la finicioun — E, se toumbon 11 Felibre
— Toumbara nosto nacioun. (Dintr'un vechiu neam mândru şi liber — Noi suntem poate
cei din u r m ă ; — Şi dacă felibrii cad — Va cădea naţia noastră).

In Maiana, soarele bate în Septembrie aprig ca la noi în Iulie. Ni se spune că se

domoleşte abia prin Noembrie când începe culesul măslinelor, azi încă verzi sub frunzi­
şul argintiu ca de răchită pipernicită. Soarele şi vinul, raza cerului în sângele pământu­
lui, fac parte din fiinţi poetică a felibrigiului. Ca şi cigala, acest greere-lăcustă, simbol
trubaduresc al cântecului ce se dă gratuit şi fără grijă. Dar şi vinul şi cigala şi cântecul
trubadurilor îşi au obârşia în cosmica inundaţie de lumină a acestui soare împărătesc
ce fecundează totul şi poleieşte cu aur bolovanii de piatră ai Provenţei. El dogoreşte ca
în ogoare veşnice în Georgicele lui Virgiliu, el curge în cascade de splendori prin Para-

392

© BCU Cluj
 disul lui Dante cel atât de înrudit cu trubadurii de pe-aici, el isbucneşte ca o explozie
în vestitul imn al lui Francise d'Assisi, provensal după mamă şi după temperament, iş
tot el încropeşte cu armonii imateriale strofele pe care Mistral le-a smuls din huietul
veacurilor şi din valurile Ronului şi ale mării, Astăzi parcă şi-a adunat strălucirile de
pretutindeni să participe cu toate la liturghia pe care, în piaţa satului, o oficiază un ar­
hiepiscop, un episcop cu. preoţii lor pentru sufletul lui Mistral,
Ne apropiem cu capetele descoperite. Abia sosiţi, un tânăr cu înfăţişare de student
îşi face loc prin mulţime şi ne şopteşte ca să nu turbure slujba : „Charles Maurras e
aici" ! Unde e ? Care e ? „Sus în balconul de colo priveşte liturghia". Ii trimitem cărţile
de vizită. Cum a ştiut acest tânăr ce suntem şi cum a bănuit curiozitatea noastră din
acel moment ? Dar pe când ne întrebam astfel unul pe altul, iată : Maurras e lângă noi !
Emoţie adâncă. Suntem prezentaţi celui mai mare şi mai autentic gânditor al Franţei.
Ii privesc profilul fin de medalie, lumina clară şi albastră a ochilor, părul castaniu încă
la şaizeci de ani. Un exemplar şlefuit până la ultima vibraţie muschiulâră de rigorile lă­
untrice ale marelui gând. Omul acesta trăieşte în spirit ca înţelepţii antichităţii. Era să
zic : ca pustnicii Tebaidei, dar greşeam, Spiritul, pentru Maurras, e pur raţional, e ra­
ţiunea însăşi. Gândirea lui e vultur închis în carcera positivismului : nu poate evada în
taina de dincolo în care trăiau absorbiţi extaticii tebaizi. In măsura în care cugetă însă
— şi viaţa lui e o cugetare necontenită, — el n'are trufia raţiunii ca orice „raţionalist"
de duzină, să zicem : Paul Souday, Din anumite pagini ale sale respiră parcă un negrăit
regret pentru infirmităţile organice ale raţiunii. Astfel Maurras respectă pe cei cari cred,
el rămânând un ascet al purei cugetări. Un singur lucru nu mă va împăca niciodată cu
dânsul : pentru doctrina sa, biserica, fiind o cristalizare â Franţei istorice şi a ordinei
regale, e deci un instrument al restaurării Regelui. Itsus e coborît la rangul şi funcţia
unui camelot du rol. Dar dincoace de această opacitate, doctiina maurrasiană se verifică
prin toate catastrofele prezente şi viitoare ale unei democraţii dezordonate.
Voiam să-i spun toate aceste lucruri, dar Charles M a u r r a s e surd ; conversaţia cu
dânsul e dificilă. Ei vorbeşte şoptind, de teamă să nu ridice g'asul cu un ton mai sus de
cât trebuie. Surzenia, despărţindu-1 de lumea sensibilă, îl face să se concentreze şi mai
mult în realitatea ideilor sau să se adâncească în muzica interioară a artei, care e una
din marile lui mângâieri, M'am mulţumit să-i ofer numărul din Gândirea închinat lui
Mistral, Chipul poetului de Robert Joël, reprodus p e coperta noastră din cartea La
sagesse de Mistral, 1-a surprins plăcut. Răsfoind revista, ne-a spus un merci surâzător.
Omul acesta, grav în cugetare şi intransigent în atitudine, ştie să fie infinit de delicat.
Prietenul şi tovarăşul meu de delegaţie la serbările mistraliene, expansiv din fire, voia,
natural, să converseze cu Maurras. O mişcare de deget, nespus de gingaşă, îl opri. Slujba
liturghiei nu se sfârşise, iar Maurras înţelegea să fie respectuos până la capăt. Tineret
se adunase în jurul nostru, tineretul lui. La sfârşit, echipele de studenţi francezi ridicară
teancurile de Gândirea şi le distribuiră publicului. Mulţimea cânta din nou Coupo santo.
Un tânăr înnalt şi elegant se apropie, Maurras făcu prezentările : era J a q u e s Rey-
naud, directorul revistei Latinité. Din clipa aceea ne-am făcut prieteni. A doua zi aveam
s'o petrecem împreună în Avignon, cu Robert Joël, descoperit de Pamfil Şeicaru şi su­
părat foc la început că l-am reprodus fără încuviinţare, — româneşte ! S'a împăcat uşor,
ca un adevărat artist, la un pahar de Tavel. Nu voiu uita acea noapte avignoneză u m ­
plută până la stele şi până spre ziuă, de discuţii stimulate de inteligenţa lui Reynaud,
de fineţea lui Joël şi de verva noastră orientală, în plimbări pe ţărmul Ronului. Azurul
stelar părea că freamătă de idei. Nu toţi francezii sunt închirciţi în carapacea propriului
lor geniu, iar Orientul nu e totdeauna atât de departe de Occident... A treia zi, lăsând în

393

© BCU Cluj
 dreapta Tarasconul—(tarasconezii nici azi nu l-au iertat pe Alphonse Daudet !)—Jacques Rey-
naud, camarad ca decând lumea, ne introducea în tainele antichităţilor din A r l e s : ves­
tigiile Foralui, ruinele Teatrului imperial al lui Constantin cel Mare, grandioasele Arene
intacte, unde se mai dau încă lupte de tauri şi unde seara aveam să vedem Mirèio
jucată în aer liber, biserica Sfântului Trofim, capodoperă de stil roman... Aici în Pro-
venţa, urmele trecutului la fiecare pas. Ideea fe.ibriană de fraternitate neolatină se des­
face, fireşte, din mărturiile monumentale ale unei origini comune şi împărăteşti.
La banchetul din Arles participa şi Maurras, centru al atenţiei tuturor. Mi s'a
îmbiat şt mie un cuvânt pe care, din timiditate, nu îndrăznisem să-1 caut. Vorbind
despre Mistral cum e obligat să vorbească orice român, mi-am îngăduit să omagiez cum
am putut pe marele SHU dis;ipol Maurras. Căci, în definitiv, toate aceste serbări mis-
traliene au ca substrat spiritul activ al lui. Sala întreaga a ovaţionat îndelung. Oratorii
ulteriori, din delegaţiile streine, m'au citat. Toate ziarele din Midi au fost exagerat de
amabile faţă de vorbirea mea, Maurras mi-a strâns mâna. Degetele sale tremurau. Numai
doi oameni s'au supărat : subprefectul local şi Charles Brun, reprezentantul scriitorilor
parizieni, care â ţinut să-mi comunice acest lucru : „Numele lui Maurras e proscris !"
Nu mă lega nimic de d, subprefect din Arles, dar politeţa mă obliga la o lămurire. Şi
curiositatea mea. Serbările nu erau ale Republicei, ci ale felibrigiului care nu e un partid
politic. „Domnule subprefect, ce v'a supărat din cuvântarea mea ? Am făcut vreo aluzie
politică ?" D. subprefect care, ca prezenţă de spirit, nu părea tocmai francez, îngăimă
incert un : „Nu" ! — „Atunci, nu sânteţi de părerea că Maurras e un mare scriitor
francez?" — „Ba da, dar... vedeţi, el,., a scris o scrisoare de ameninţare fostului ministru
Schrameck !" Răspunsul acesta lamentabil mă dezola ; abia îmi stăpânii dispreţul pentru
d, subprefect din Arles. „Veţi conveni, domnule subprefect că eu, ca strein, nu sânt
obligat să ţin seamă de asemenea lucruri," Punct,
Dar această infimă întâmplare desvăluia, pe lângă inteligenţa domnului subprefect
din Arles, ceva mai însemnat : în Franţa libertăţilor d-lui Schrameck, numele unui Charles
Maurras e proscris, E adevărat că presa „democratică" nu i-1 scrie niciodată ; nu-mi
închipuiam însă că libertăţile masonice merg atât de departe. Pentru mentalitatea masonică
nu e liber şi nu e bun decât ce şi cine se ţine de cultul conspirativ al lojelor. Un
Maurras care le combate e proscris. Ţara libertăţilor ! Acum înţelegeam ovaţiile de adi­
neauri şi cuvintele marelui om, strângându-mi m â n a : „Voi, românii, aveţi curaj!"

Amintirea lui Vasile Alecsandri nu s'a stins încă în Provenţa, Istoricul literar care
s'ar ocupa de capitolul premiului delà Montpellier şi al relaţiilor româneşti cu felibrigiul,
ar găsi aici urme şi documente inedite destule. In Avignon, din ziua întâia, o doamnă
cu distinsă înfăţişare, recunoscându-ne după costumul naţional purtat de însoţitoarele
noastre, se apropie încântată ca de o regăsire ! „Sânteţi români. Am recunoscut costumul
Carmen-Sylvei, Ce superb e portul românesc!" Cea care ne întâmpina cu atât de caldă
prietenie e doamna Jeanne de Flandreysy, scriitoare şi pasionată colecţionară. Dânsa
posedă o vastă colecţie de manuscrise şi documente felibriene. Printre ele, întreaga cores­
pondenţă a lui Alecsandri cu Mistral şi cu ceilalţi felibri.
Pe străzile însorite ale Maianei, pe unde altădată, câţiva ani după încununare, se
va fi plimbat Alecsandri, gustând ospitalitatea magului provensal, un domn jovial ne
salută cu vorbele rom meşti : „Scumpe, amice!" E d. Aubanel, fiul încărunţit azi al în­
focatului liric Theddor Aubanel. Nu ştie din graiul nostru decât aceste două cuvinte.
Le-a învăţat, când era copil, din scrisorile lui Alecsandri călre părintele său.
Insăş venerabila doamnă Mistral, care ne primeşte cu zâmbet de amfitrioană exer-

394

© BCU Cluj
 citată o viaţă întreagă în arta ospitalităţii, — gloriosul ei soţ primea mii de vizitatori din
lumea largă, — îşi mai aduce aminte de Alecsandri, şi cuvintele sale au un accent atât
de familiar, — şi pentru noi şi pentru un trecut încheiat pe totdeauna !...
In faţa mea, la masa din Maiana, şade un bătrân alb şi falnic ca un pat iarh,
Octoganarul, cap al numeroasei delegaţii catalane, nu vorbeşte cu nimeni. Cine ştie ce
amintiri îl absorb, din vălmăşagul serbării, spre zilele care s'au dus ! Când aude că sânt
român, vorba sa purcede din tăceri şi parcă ar continua sonor u n g â n d ce-1 stăpâneşte...
Dar mai bine să-i dau p e româneşte propria-i scrisoare. La rugămintea mea, d. Francesch
Matheu, frumosul patriarh, a avut mişcătoarea bunăvoinţă să-mi trimită la Bucureşti,
scris de mână tremurătoare, şi însoţit de ultimul său volum de poesii, Versos de Vell,
episodul povestit la Maiana. Iată-1 :
„Printre amintirile mele din Provenţa, păstrez impresia neştearsă a serbărilor latine
delà Montpellier, în 1878.
Era în marea Place du Peyrou, sub preşedinţia baronului de Tourtoulon când se­
cretarul Roque Perrier îşi citi raportul care acorda marele premiu, oferit de Qutntana,
poesiei „Cântul gintei latine" a marelui poet român Vasile Alecsandri. In final, când
Dumnezeu întreabă rasa noastră: „Ce-ai făcut pe acest pământ?" şi când ea răspunde :
„Doamne, pe tine te-am reprezentat!" o aclamaţie generală ie ridică din mulţime. După
care, eu îndrăznii să citesc bietul meu «.Cant del Nath căruia îi era adjudecat premiul
al doilea. In sfârşit, Mistral citi superb cântecul său «A la raço latino» şi toată lumea
aplaudă această piesă capitală.
Cincizeci şi doi de ani au trecut. Când mă gândesc la acestea, roşesc. Poesia lui
Mistral e mândră. Poesia lui Alecsandri îi ţine piept. A mea se înclină cu umilinţă.
François Matheu".
Sobru şi cu fermecătoare modestie scris de mâna tremurată a celui care a cucerit
premiul al doilea, acest document al momentului delà Montpellier, de care se leagă
o pagină de istorie şi de glorie a poesiei noastre !
Astfel, în ziua când Pamfil Şeicaru, cu un aplaudat discurs, preda domnului Dauphin
pentru Museon arlaten bronzul nostru reprezentând profilurile lui Mistral şi Alecsandri,
reliefate de O. Han, lucrul se încadra în rosturile unui trecut încă viu în amintire.

înţeleptul din Maiano şi-a clădit singur mauzoleul în cimitirul satului, după modelul
mauzoleului reginei J a n o : Es lou toumbèu d'un mage — Car d'uno es'ello à sèt raioun
— Lou mounumen porto l'image. (E mormântul unui mag — Căci monumentul poartă
imaginea — Unei stele cu şapte raze).
Pelerinagiul oficial se sfârşise de mult, când poeţii catalani ne invitară pe sub seară
din nou la cimitir. Erau ei, erau provensali, erau italieni şi noi. Un grup restrâns, pe
aleea de chiparoşi, lângă mauzoleu. Romanei rul Bulart rosti în catalană, adânc mişcat,
o invocare. Apoi, la fel, fiecare delegat în limba lui. Dar toţi îşi aleseseră instinctiv cu­
vinte derivate din latineşte, încât toate discursurile fură de toţi înţel se. Era de faţă bu­
nul Azema care, cu trei ani în urmă, la congresul presei latine din Bucureşti, ţinuse u n
frumos discurs. Era marchizul Folcô de Baroncelli Javon, figură legendară în Provenţa
şi Joseph d ' A ' b a u d , amândoi poeţi şi gardieni, adică păzitori de tauri şi cai în Camarga ;
doi pustnici retraşi din lume în singurătatea sălbatică şi sobră a naturii. In urma tutu­
ror, J o s e p h d'Arbsud, care e cel mai puternic poet provensal de azi, păşi cu braţul ri­
dicat în faţa mauzoleului şi rosti pe dinafară celebra invocaţie delà începutul poemului
Calendal : Amo de moun paîs (Suflet al patriei mele). Glasul lui d'Arbaud părea că smulge
din mormântul magului fiece cuvânt. Emoţia ne durea. Nimeni nu se mai putea stăpâni.

395

© BCU Cluj
Cu cel din urmă vers, d'Arbaud isbucni în hohot de plâns. Marchizul şi el ne întinseră
braţele. Ne îmbrăţişarăm şi ne sărutarăm ca fraţii. Toţi plângeam. Cupa nevăzută, ideală,
părea că s'a atins de buzele tuturor. Straniu şi înălţător moment, această mărturisire de
rasă în faţa marelui mormânt.

Ne odihneam la cafeneaua din piaţa Forului, în Arles, Tovarăşa mea intră în librărie
să cumpere notele Cupei, Bătrâna librăreasă stătea de vorbă cu un preot şi mai bătrân.
Notele cerute nu se găseau. Atunci părintele, recunoscând neamul cumpărătoarei după costu­
1
mul ce-1 purta, zise: „Nu se poate să lăsăm o soră româncă fără cântecul Cupei . Şi în-
dreptându-se către bătrâna lui convorbitoare : „Dă-mi hârtie cu portative şi condeiu.
Aşa ! Acum cântă-mi cântecul Cupei". Şi în timp ce librăreasă cânta, părintele scria no­
tele şi cuvintele pe portative, Cumpărătoarea veni într'un suflet să ne vestească întâm­
plarea. Intrarăm tot grupul în librărie. Părintele transcriitor nu era altul decât canonicul
Jacques Imbert, care, la slujba de dimineaţă în biserica Sf. Trofim, ţinuse o strălucită
cuvântare în provensală despre personalitatea lui Mistral ; aşa de clară încât înţelegeai
aproape tot. De mult, acum patruzeci-cincizeci de ani, a fost profesorul lui Maurras,.,
Păstrez între amintirile provensale şi această foaie pe care venerabilul părinte s'a iscălit:
Le chanoine Jacques Imb2rt, du chapitre d'Aix-en-Provence, à ses frères de Roumanie,

Din blocul serbărilor mistraliene am tăiat numai aceste câteva fragmente, socotin-
du-le semnificative într'un anume sens.
In concepţia felibriană literatura e o funcţie socială a vieţii unanime, Totut por­
neşte din popor şi se reîntoarce în formă strălucită la sufletul lui. Felibrigiul e adânc
demofil. Regionalismul lui nici nu poate avea alt înţeles mai drept. De aci şi participarea
în masă a poporului al cărui suflet e impregnat de mistralism. Dar regionalismul acesta
e numai un aspect concret, un suport al conştiinţei latine. In Provenţa ea e reală, vie
şi activă ca nicăieri Spiritul acesta meridional şi înflăcărat e dispus la îmbrăţişarea
largă a unei fraternităţi. Orice neolatin se simte aici la el acasă. In ce priveşte expe­
rienţa noastră personală, nu ne sfiim să afirmăm că nicăieri nu suntem consideraţi cu
atâta afecţiune răspicată ca în acest Midi al Franţei. Drumul nostru spre inima Parisului,
pe care atât o căutăm şi care, în realitate, se dă cu atâta sgârcenie, trece p.in Marsilia,
prin Arles şi Avignon. Alecsandri îl descoperise şi îl desfundase. Noi l-am uitat. Ca­
petele unor mai vechi legături au rămas întrerupte în aer şi în aşteptare. Ele trebuesc
reînnodate. D. N. Iorga are dreptate : obligaţia cea dintâiu e pentru noi traducerea operei
felibrilor în româneşte. Celelalte popoare o au tradusă.
O cupă s'a ridicat acolo, simbolică şi scânteietoare, îmbiindu-ne cu împărtăşania
unei străvechi şi nobile idei. Şi imnul ei a răsunat, substanţă muzicală în armonia
căreia caută să se reintegreze freamătul sufletesc al popoarelor mediteraniene, Marinetti,
care la Maiana a vorbit ca un înţelept, spunea despre Mediterana ; „această cupă imensă
de azur lichid, din care a sorbit totdeauna geniul latin". Iar Charles Maurras scria pe
un colţ de masă lui Pamfil Şeicaru : „înainte de a căuta federalizarea cu barbarii, să
înfăptuim federalizarea latinilor." Adică federalizarea care îşi găseşte în veac şi în spaţiu
substratul afectiv al rasei sau al credinţei, Fără el, ideea, oricât de mare, rămâne
simplu artificiu.

395

© BCU Cluj
c O
I D E I O A M E N I
ÎNSEMNĂRI DESPRE DMITRI
„CREŞTINISMUL nu se sprijine pe dragostea
aproapelui", decreta solemn şi antinomic Dmitri Merej"
kowsky. Evidenţa acestui suLstrat real şi profund ome­
nesc, al creştinismului, şi pe care î! găsim întrupat deo­
potrivă la unii filosofi antici, nu mai corespunde după
el, exigenţelor spirituale ale etapei viitoare a religiei.
Sentimentul, care înlesneşte solidaritatea prin asemănare
sufletească, este substituit de credinţa în reînvierea
fizică a oamenilor. Luat stricto senso, un gând ispi­
titor ne-ar putea determina să credem că Merejkowsky
a materializat spiritul, 1-a pervertit satanic şi 1-a încre­
menit în forme concrete. Desigur, o interpretare su­
perficială prilejueşte întotdeauna concluziuni eronate.
Minuţioase sondagii în problematica evenimentelor
trăite cu viguroasă îndârjire, i-au îngăduit să se pă­
trundă de rosturile supra-sensibile ale existenţii totale.
In „Domnia lui Antecrisl", schiţează în linii precise,
epilogul acestui proces interior, în următoarele cuvinte :
,,A înţelege semnificaţia evenimentelor... şi a schiţa o
linie conducătoare nu este posibil decât dacă te aşezi în
punctul de vedere cel mai profund : punctul de ve­
dere religios. Şi sub acest semn etern au fost scrise
articolele cărţii mele". Dmitri Merejkowsky, ridicân-
du-se întru apărarea stăpânirei crucei, îngerul său pă­
zitor i-a îndrumat paşii către rosturile vitale ale cre­
dinţei, către revelaţia sublimă şi eternă a fiului lui
Dumnezeu. Contactul dintre dumnezeire şi ansamblul
umanităţii, s'a restabilit direct, printr'un fenomen de
pneumo-metamorfoză substanţială. Continuitate şi in­
tegrare în stilul inerent al unui ritm interior, aceasta
este caracteristica specifică a gândirii religioase a lui
Merejkowsky.
Finalismul acestui proces de devenire spirituală, se
realizează tangibil în ambianţa vieţii terestre. Pe deo­
parte, ştiinţa pozitivă şi inevitabil progresistă, afirmă
punctele de sprijin ale unui sens ; pe de alta, metafi­
zica religioasă se împotriveşte cu tărie şi reabilitează
valori inerente spiritului omenesc. Vădit nemulţumit de
397
N I C I
& F A P T E
MEREJKOWSKY
postulatele pe care Ie impune metoda experimentală a
ştiinţifismului, şi care a căpătat o extindere remarcabilă
în suprafaţă, Merejkowsky o confruntă cu metoda cri­
tică, îngrădită în rosturile ei explicative tocmai din
această cauză. Ştiinţifismul a consacrat valoarea defi­
nitivă şi invulnerabilă a evoluţiei mondiale, după care
putem şti mai dinainte ţinta finală. Această ideie este
lipsită însă de o semnificaţie metafizică. Deficienţe esen­
ţiale se profilează concludent, şi îngrădesc posibilităţile
de înţelegere şi de integrare. Cunoaşterea inductivă,
înăbuşă pe cea deductivă. Experienţa fizică dăunează
pe cea interioară sau mistică.
Dintr'o răscolire pasionată, poruncită de profunde
nevoi sufleteşti, Merejkowsky a desprins conţinutul ma­
terialismului dogm tic, care consfinţeşte în percepţia
fizică posibilitatea de realizare tangibilă a creştinismului-
El parvine astfel să reabiliteze virtualităţile critice ale
cunoaşterii pure, care întregesc activ realismul mistic.
In acest sens, Merejkowsky încearcă să demonstreze
că atât spiritualismul dogmatic, cât şi materialismul
dogmatic, echivalent resurecţiei cărnii, sau a imortalităţii
sufletului, sunt cele două aspecte ale unui dogmatism
abstract. Realizarea unei alternative în detrimentul ce­
leilalte, nu revelează nici imortalitatea sufletului şi nici
în cazul contrariu, resurecţia cărnii.
Dialectica magică a creştinismului este privită de
Merejkowsky sub aspectul unei deveniri evolutive, care
se realizează paralel cu evoluţia umanităţii. In prima
etapă, evoluţia religiosă înregistrează realitatea obiec­
tivă a materiei, din care izvorăşte „religiunea cărnii".
Ideea Dumnezeului abstract, este o confirmare a ma­
teriei obiective. Spiritul reprezintă cauza formală, pro­
pulsând viaţa şi animând universul.
In cea de a doua hypostază, Dumnezeu se revelează
conştiinţei subiective a omului, în Logos. Sinteza in­
conştientă din prima etapă se scindează într'o antiteză
conştientă : spirit şi carne. La obiectivitatea existenţii
materiale, se adaugă subiectivitatea conştiinţei interioare.
© BCU Cluj
 In stadiul următor, asistam fireşte, la o încheere a
ciclului dialecticei prin contopirea antitezelor, într'o sin­
teză unitară. Dualismul precedent, revelat prin anti­
nomia materiei şi a spiritului, prin regatul lui Dumnezeu
şi al cărnii, fuzionează într'o revelaţie armonioasă a
trinităţii unitare. Creştinismul, se aproprie astăzi de
această etapă finală, care închide ciclul unei evoluţii
complecte. Interpretarea pe care Merejkowsky o dă
hypostazelor trinităţii, îl determină să recunoască în
Cosmos revelaţia lui Dumnezeu, şi în Logos aceia a
fiului. In ceace priveşte spiritul, el este simbolizat de
porumbel şi se realizează concret rumai în Sfânta
Fecoară. Cea de a treia hypostază se va realiza în
momentul când biserica va ajunge să întruchipeze
„unirea perfectă dintre Logos şi Cosmos".
Ceeace găsim propriu gândirii religioase a lui Merej­
kowsky, este cultul sfintei Fecioare, pe care îl în­
tâlnim dealtfel în întreaga filosofie religioasă rusă.
Atacurile pe cari Merejkowsky le îndreaptă cu a-
tâta înverşunare împotriva monahismului şi a izolărei
egoiste preconizate de individualismul religios, le face
cu scopul de a reabilita dragostea adevărată, omenească,
între cele două sexe. Ei isbuteşte astfel, să întindă o
punte de trecere, între metafizica religioasă şi posibi­
litatea de realizare concreta într'o etapă viitoare.
„Unirea intimă, liberă a personalităţilor umane într'o
dragoste comună, şi întru iubirea lui Dumnezeu, conto­
pite prin carne şi sânge într'o nouă Fiinţă reală, într'un
corp universal viu, în Biserică, acesta este esenţialul
pe care Cristos 1-a revelat oamenilor".
Idea fericirii veşnice şi universale, ca scop suprem
al vieţii terestre, desbătută de Dostojewsky în toate ro­
manele, fără excepţie, şi reluată, tălmăcită, şi amplifi­
cată de Nicolae Berdiaef, constitue deopotrivă obiec­
tivul esenţial al preocupărilor lui Merejkowsky. Pe
câtă vreme la Dostojewsky, dragostea sexelor, este un
element accesoriu, neînsemnat chiar, în cele din urmă
un impediment, la Merejkowsky ea este punctul crucial
C R O N I C A
DOUĂ BIRUINŢE
Anul literar în curgere marchează în câmpul tradi­
ţionalismului două mari recunoaşteri. întâia, venită delà
public, ca un sufragiu de simpatie, onorează ultimul
volum al d-lui M. Sadoveanu, Zodia Cancerului, cu
epuizarea rapidă. A doua, oficială, este încununarea
d-lui N. Crainic pe Capitoliul poetic românesc. Popasul
în preajma personalităţii celor doi creatori, în asemenea
circumstanţe, nu are — categoric ! — sensul unei cronici
laudative şi de reclamă, ci semnificaţia unei reculegeri
pe poziţie. Epica şi lirica au în frunte două căpetenii
cari îşi trag izvoarele din trecut şi din brazdă. Din
398
în jurul căruia se rostesc posibilităţile de fraternizare
concretă a omenirii, întru iubirea lui Dumnezeu.
Contopirea a două fiinţe într'o dragoste ideală, semi-
reală, infuzată de un suflu puternic de romantism, este
fructul culturii occidentale şi a ideei creştine. Ele­
mentul femenin este idealizat şi fixat în jocul unor
lumini, care-i măresc refringenţa. Dragostea are o fiinţă
proprie, autonomă, cu o viaţă aparte, şi într'o oarecare
măsură revelaţia unei entităţi sublime care-şi găseşte
conţinutul în viaţa terestră. Tipul femenin în cultura
europeană se individualizează statornic în personalităţi
vibrante, originale, eterne. Eroinele marilor romancieri
europeni, sunt smulse din viaţa reală, au aderenţe vi-
sibile în lumea înconjurătoare, şi-au câştigat o valoare
personală, fac parte integrantă din sufletul nostru. Ele
nu sunt numai o emanaţie sublimată de idealismul
nostru, ci trăesc prin ele însele, se contopesc în com­
plexul fiinţei omeneşti. Femeia nu poate fi numai o
tentaţie şi o pasiune, care-şi îndeplineşte un rol acce­
soriu în compania omului, ca în romanele lui Dosto­
jewsky, ci, idealizată, ea reprezintă un pisc, un paroxism
al sensibilităţii noastre, o ţintă către care năzueşte
persoana incomplectă a omului. Masculul îndeplineşte
o chemare organică, fiziologică ; omul, răspunde unei
armonii interioare care realizează unitar dualismul
fiinţei omeneşti.
Isbind cu tărie individualismul religios, Merejkowsky
se declară pentru comuniunea religioasă. El isbuteşte
astfel, să creeze o fisură prin care se profilează eman­
ciparea misticismului slav de sub tirania asupritoare şi
arbitrară a libertăţii desăvârşite. Individualismul se gă­
seşte îngrădit de un corectiv puternic, susceptibil de a
indica sensul unei orientări fecunde şi unitare.
Merejkowsky este primul sol al nouei renaşteri reli­
gioase, care s'a îndoctrinat parţial din sinteza arhitecto­
nică a spiritului european. Suntem în pragul unei even­
tuale concilieri. Un sol al Rusiei, a spus primul cuvânt.
NICOLAE ROŞU
L I T E R A R A
TRADIŢIONALISTE
comuniunea cu realităţile specifice au generat forţele
anteice încorporate in două cărţi ale pământului nostru.
De aceea ne oprim să încrestăm nu un elogiu de
cenaclu, ci o constatare, care putea — într'un mediu
mai puţin pizmătareţ ca al nostru — să vină de
oriunde.
Dar generaţia „tânără", întoarsă cu faţa de la trecut
şi delà predecesori, se complace în gustul pentru
straniu şi pervers, pentru tot ce este în contradicţie
cu esenţa seculară a unui neam tânăr. Unii din cei
„noi" se canonesc în succedanee factice să dea o
© BCU Cluj
literatură de inversiuni şi alţii să ne convingă de
valoarea ei.
Ne rămâne nouă — celor ce ieşim din cadrele ge­
neraţiei proaspete, iconoclaste şi anarhice — să nu
trecem cu vederea faptele şi operele cari sporesc cu
adevărat prestigiul literaturii trainice, continuatoare
directă, fără goluri întrerupătoare, a liniei iniţiale.
îndemnaţi de aceste gânduri liminarii, am consacrat
cronica de faţă unei cărţi şi unui om, pentru cari axa
de polarizare este constituită de tradiţionalism.
Şi fiindcă apare într'o revistă condusă chiar de dl.
N. Crainic, înţelegem să-i cerem iertare.
* nia formală a limbii, inaugurată genial de Eminescu şi
O personalitate dinamică, necruţătoare şi militantă
ca a d-lui N. Crainic nu putea să rămână neatacată.
Când te cobori în arenă, chiar dacă eşti gladiator
reputat, o parte din plebea galeriei flueră şi prea puţini
sunt cuminţii cari aplaudă din simpatie ori, în cel mai
bun caz, tac. De altfel calomnia şi injuria se propagă
îii massă cu intensitatea şi iuţeala curentului electric.
Când majoritatea intelectualităţii franceze se asociază
entuziasmului din Midi spre a proslăvi pe cel mai artist
dintre trubaduri, sunt şi de aceia cari printre rânduri
scrâşnesc o tăgadă („... les fabrications poetico-lexico-
graphiques d'un Mistral..." N. R. F. Nr. 204). Prin
urmare defăimarea de Zoii Sterp a unui Sevastos se
integrează în corul batracian care acopere pretutindeni
orice solemn răsărit. Pentru cei ce judecă însă obiectiv,
dl. N. Crainic este, pe de o parte, purtătorul cu un
pas mai înnainte al liricei lui Eminescu şi Coşbuc,
iar pe de alta amplificatorul unui crez. In numele
acestor credinţe, cărora le-a comunicat elan vital, a
pornit din turnul izolării poetice să propage întoarcerea
la matca pe unde a curs râul năzuinţelor noastre. Si
era firesc ca misionarismul şi combativitatea d-sale să
stârnească ură sau contestare. De pietre şi sudălme
n'au fost scutite nici cele mai blânde, fulgurante per­
sonalităţi umane. Pentru o restabilire a adevărului,
pentru o scurtă punere la punct a valorii, discutată
pătimaş, cu prilejul recentei consacrări, ne-am hotărât
la rândurile acestea.
Poezia Darurilor Pământului, frântură de cântec
virgilian modulat de un popor agrest şi transfigurată
de misticism, este un vârtej de flacără pură în negura
lirismului contimporan direcţionat de vânturi străine
către sfere improprii categoriei genului. Estetica mă­
nunchiului de versuri în consonanţă cu folklorul şi cu
creaţia poetică de până acum, tălmăceşte sentimenta­
litatea simplă şi clară urzită în sufletul unei lumi de
plugari şi oieri în permanent contact cu două elemente :
pământul şi cerul. Confesiunea sensibilităţii acesteia
rezultată din intuiţia unor teme aşa de comune, solicită
o însemnată putere artistică. E mai comod — şi
de aceea se şi practică — să abordezi regiuni suptile
de emoţionabilitate decât să aduci un acord nou când
cânţi veşnica minune a lumii.
399
O mistică adoraţie a patriei concretizată în natură şi
biserică. Un cântec de durere pe drumul eroic al răz­
boiului mântuirii naţionale. O adiere de viers îngânat
departe de plaiurile trecutului. Iată sâmburele poeticei
d-lui Nichifor Crainic. Este o ridicare în ordine supe­
rioară estetică a liricei patriotice decăzută în ultima
vreme. Dintr'un subiect prozaizat în declamaţie d-sa,
vâslind printre didacticism şi banalitate intimă, a rea­
lizat o cristalizare nouă, care este adiacentă cadenţei
eminesciane prin formă şi complectează fondul artei
lui Coşbuc, inspirat cântăreţ al naturii şi etnosului
românesc. Articulează deci o notă preţioasă la armo­
adaogă la contemplaţia coşbuciană un complement ine­
dit. Două caractertstice cari fac din dl. Nichifor Crai­
nic un tradiţionalist, în înţeles larg, corelat cu trecutul
şi promotor de inovaţie.
Faţă de marea emoţiune pentru patrie, subiectivismul
eratic, deşi există, totuşi se pierde ca un ecou venit din
depărtări. Tămâia sufletului învălueşte în mireasmă de
veneraţie alte două icoane mai împărăteşti : a patriei
şi a credinţei.
Optica misticismului naţional uneori se înfrăţeşte pe
acelaş cadru sentimental cu cea religioasă. întocmai ca
un crin roşu de iubire de ţară care-şi împleteşte lu­
jerul cu crinul de argint al iubirii de lege. Concilierea
răsare din letopiseţe, delà crucea care s'a alăturat spa­
dei, sprijinindu-se reciproc şi fixându-se astfel istori­
ceşte îu pecetea spiritualităţii noastre.
*
Din principiile exprimate poetic, sentimental în Da­
rurile Pământului, a crescut o ideologie culturală şi
alta poetică. Din cerul ideal al poemei, schimbând vest­
mântul înstelat pe altul simplu şi discursiv, s'a desprins
Nichifor Crainic teoreticianul unei doctrine de acţiune.
A lăsat altarul unde înălţase cântări înaripate pentru
a năzui progmatic întru biruinţa tradiţionalismului. Ani­
matorul unei generaţii a pus în Parsifal şi în celelalte
esseuri, problema care desparte două criterii şi care a
undit într'altă „querelle des anciens et des modernes".
Punctele normative ale lui Kogălniceanu, repuse în
orizont poetic şi gazetăresc de Eminescu, adaptate cu
lărgiri de Sâmănătorul, sunt reluate într'o nouă ela­
borare de către poetul Darurilor Pământului. Le in-
sulfă viaţă tânără şi le împlineşte cu o idee în plus :
aceea a ortodoxsimului. Aşa se înlănţuesc, dictate de
logica evoluţie : Dacia literară, Sâmănătorul şi Gân­
direa. Derivate una din alta, ele au la bază acelaş program
şi numai modalitatea operantă se diferenţiază după pos­
tulatele momentelor istorice. Acelaş mers ca la prede­
cesori : o colaborare spre un ţel identic a criticismului
teoretic cu creaţiunea operei de artă. Dogma şi reali­
zarea ei în material artistic.
Stimulat de un freamăt lăuntric excepţional, urma­
şul lui Eminescu şi Coşbuc, cel ce a rupt ţelina din­
colo de ogorul Sămănătorului, pare că schiţează acum
proiectul unei teologii estetice. Disciplină a cărei lizi-
© BCU Cluj
onomie şi raporturi n'au fost încă stabilite de cerce­ din poezia apărută după barurile Pământului. Mi-a-
tători. mintesc o seamă (Porumbeii, Troiţa, Strofe risipite,
Progres) care revelează o configuraţie structurală (for­
s

N'am intenţionat conturarea unei personalităţi în plină mală şi de concepţie) diferită de cea produsă până la
înflorire. Dl. Nichifor Crainic e în culmea puterilor, pe 1920. Accentele de mistică vaporoasă şi energic grea
nodul orografic de unde poate desface blocuri mari de din acestea ar complecta imaginea unui poet care şi-a
artă şi gândire. Virtutea care'l stăpâneşte îl va purta . mărit continu resursele şi tehnica artei sale.
către desăvârşirea mesianismului făgăduit, atât de tre­ Ne-aducem apoi aminte de multe scântei de gân­
buitor actualmente orientărilor literare. O "importantă duri scăpărate în paginele culturale ale Lamurei.
parte din generaţie i-a admis primatul şi, de când a ri­ Când toate aşchiile vor fi ordonate în sipete clare
dicat prapurele noilor principii, s'a făcut o dără de lu­ de volume, desigur că detractorii actuali se vor mai
mină. împuţina. Vor argumenta elocvent cele două braţe de
Ultimele sale preocupări ţintesc însă la pătrunderea activitate : cea' poetică, vertebrată de o idee şi cea ide­
într'o speculaţiune care nu numără lucrări anterioare ; ologică drapată de o formă poetică. Aedul georgicelor
prin urmare cere reînoirea eforturilor şi oarecare de­ noastre şi ideoforul care se mişcă pe un plan de spiritua­
viere delà drumul parcurs, Pentrucă păşeşte într'o re­ litate mistică, religioasă şi etnică, va apare atunci şi
giune cu aspecte deosebite—deşi, de bună seamă, în­ pentru cei ce azi nu văd (sau nu vor să vadă) sub un­
vecinată cu cea dintâi,—am dori să-i vedem reunite ghiul larg deschis al integralei proecţiuni.
sub coperta unei cărţi esseurile celor zece ani dăruiţi Astfel ramura fragedă de lauri de curând decernată
Gândirii. S'ar pune în evidenţă cugete lucide şi s'ar nu încoronează o operă definitiv sfârşită — ca în cele
întocmi lângă lespedea de vers a Darurilor Pământu­ mai multe cazuri — ci precipită frenezia unei forţe în
lui, a doua în care s'a rotunjit o concepţie. Alături de creştere, mereu accelerată pe diagrama ascendentă a
Icoanele Vremii aşteptăm să se aşeze mesagiul delà înfăptuirilor. într'o perioadă de nebuloasă efervescenţă
Gândirea cu întreaga lui evoluţie, delà punctul de de cântări, de crize de creştere, premiul naţional nu
declanşare pentru tradiţionalism până la desvoltarea cinsteşte în dl. Nichifor Crainic numai pe poetul care
lui în ortodoxim. a cultivat un ritm, ci şi pe limpezitorul unui văzduh
Totuşi nici cu aceasta nu s'ar închega în unitate de încărcat de pâclă.
volum tot ce a creat d-sa. Ar rămâne în afară o parte

R E C I T I N D „ZODI A
S E închee anul de când a apărut cartea, Şi altă
care s'o depăşască în calităţi nu s'a arătat. Recenziile
cu care a fost întâmpinată la apariţie, in unanimitate,
au fost elogioase. Toate semnalau fenomenul unui
crai nou cu lumină deosebită. Astăzi însă, după un
an, o stăruire pe marginea volumului recitit ăl Zodiei
Cancerului are alt scop decât acela de a sublinia
ivirea lui. In rândurile de jos încercăm să demonstrăm
explicaţia unui succes î,i afară de orice discuţie. Né
apropiem de ziua balanţei producţiilor unui an şi
romanul ultim al d-lui Sadoveănu rămâne continuu
în fruntea tuturor. Chiar dacă n'ai sta să găseşti critic
raţiunea valorii, o intuiţie-fler de cititor î}i spune că
e cartea fruntaşe a tipăriturilor anului ; că preţuirea
va creşte încă de acum înainte.
Şi astfel trecând dincolo de îngrădirile unei cronici
informative, fie chiar analitic estetică, vom căuta cauza
determină ită. De ce Zodia Cancerului axe frăgezimea
ineditului ? De ce după un an o iei din nou s'o
citeşti şi te vrăjeşte cu noi puteri ?
Viaţa Românească, desigur, când s'âr exalta de
estetism, ar atribui izbânda, marelui talent al auto­
rului : afabulaţie, personagii şi, poate, disecând mi­
croscopic, forma aparatului vestimentar stilistic, creat
după toate canoanele. De bună seamă că toate acestea
C A N C E R U L U I "
sunt adevărate. Dar mi se păre că există o alta care
n'a fost îndeajuns scoasă în evidenţă.
Dl. Sadoveănu nu este un scriitor cu atitudine in­
diferentă. Intuiţia sa creatoare se prelinge dintr'o
vână supterană adâncă. Inconşt entul artistic svâcneşte
din stratul profund al specificităţii noastre etnice şi
se conformează eticei străvechi, înscăunată în mintea
oamenilor, demult de tot. Cum nu e deosebire între
natură şi ţăran, tot astfel nu faci diferenţă între ţăran
şi scriitorul Sadoveănu. „Stejarul din Orhei" îşi trage
seva din mădularele trecutului şi din realităţile pre­
zentului nèalterate de imixtiu . ile civilizaţiei, E organul
prin care se exprimă sufletul autohton încărcat de
toate darurile pământului, cerului, apelor, codrilor,
câmpiilor şi oamenilor, contribuabili la înjghebarea
lui, E Neculce, bunul povestaş precursor, simplu şi
veridic ; e Creangă peste care n'a alunecat patima
civilizaţiei. Sol involuntar al autohtonismului a fost
dl. Sadoveănu de când a scris povestirea lui Toma
Nour şi s'a păstrat pe aceiaş linie până la Zodia
Cancerului, concentrându-se în această regiune şi în-
mulţindu-şi farmecele literare.
Un scurt popas în preajma eposului acestui volum,
ne va convinge că nu e alta dreapta explicaţie a
succesului cărţii,

400

© BCU Cluj
 Dl. Sadoveanu nu â recurs nici la exotism, nici la
pătura de civilizaţie, recent stratificată peste lucrurile
de la noi. Romanul d-sale e asemenea Omului pă­
mântului, care se iveşte eruptiv la colţul pădurii. Poate
fi considerată Cartea pământului, carte hieratică a
sforului de viaţă românească ; iar dl. Sadoveanu
heroldul purtător al mesajului de noutate românească
între celelalte noutăţi de la masa omenească. A ră­
sărit direct din cronici, folklor şi etnic. Observaţi
eroii. Au o poziţie unică în literatura lumii. Nicăeri
nu vom găsi pe beizade Alecu, pe Vâlcu Bârlădeanu,
pe şătrarul Griga. Cà Taras Bulba al stepelor sunt
exclusiv individualităţi crescute din glia moldovenească
şi bătute de vânturile aspre ale vremurilor. In cutele
sufletului lor s'a învârstat tot ce mentalitatea româ­
nească a coagulat cu al său. Intre creator şi geniul
naţional s'a făcut o perfectă fuziune : de aceea nu
distingi ce este al letopiseţilor, al folklorului, pe de
o parte şi ce aparţine scriitorului pe de alta. Cum dacă
ai destrăma pe Eminescu, n'ai deosebi farmecul lui
de farmecul cules din spiritul băştinaş, E un zumzet,
un svon de departe, care curge din văile trecutului
şi se adună de pe toată întinderea. Un sol, născut
cu darul de a sta în comunicaţie cu tainele, a captat
ce se ascunde celorlalţi şi le-a înmănunchiat într'o
carte. Alături de Eminescu şi Creangă se situează
dl. Sadoveanu, Ei sunt posesorii sibilici cari au des­
cifrat cea mai melodioasă, cea mai caracteristică ex-
presiune românească.
In roman neamurile moderne îşi recunosc sufletub
cum altădată cei vechi şi-1 modelau în epoee. Dl_
Sadovenu este delegatul spiritualităţii româneşti, isto­
rice şi poporane. Influenţele de civilizaţie şi culturale
n'au modificat la d-sa caracterele rasei. Tocmai a-
ceastă puritate, care aparţine trecutului şi poporului
îl face să fie romantic, să-şi caute subiectele în hri­
soave cu peceţi grele, cronicele naive, în viers de
balade.
Prima însuşire a naturii poporane este calmul, echi­
librul, capacitatea de înţelegere şi toleranţă pentru
toate aspectele, pentru toate stările, pentru orice fire
omenească. Un unghiu de preţuire filosofică deschis
asupra existenţii. Blajin şi domol, dl. Sadoveanu
judecă eroii săi cu linişte. Par'că s'ar degaja con­
cluzia înţelepţească, pe care totdeauna o pune po­
porul : pe pământ e loc pentru toţi. Fiecare trăeşte
cum a fost orânduit. Cineva făcea observaţia că
Flaubert şi-a împărţit egal antipatia la toţi eroii săi.
Despre dl. Sadoveanu s'ar putea spune contrariul ;
că distribueşte tuturor eroilor câte un strop de o-
menie. Ură ilimitată la Caragiale pentru mixtura bi-
zaatino-apuseană a Ţării-Româueşti. Iubire şi in­
dulgenţă la dl. Sadoveanu pentru etnicul nealterat.
De observat că însuş Duca-Vodă, cel mai respingător
din roman, prin cruzimea şi sgârcenia lui, nu ne
apare înfierat cu urma sluţeniei. Situaţia de doma
necăjit, constrâns să-şi păstreze în timpuri furtunoase
scaunul, este un argument plauzibil spre a nu-1 face
401
displăcut. Pricepem şi sbătereâ lui Alecu Ruset ca şi
vigoarea voevodului vrăjmaş. Tratamentul vine de la
un exponent al clasei noastre rurale, capabilă de ele-
vaţiune către asemenea poziţii.
Rubrica restrânsă a revistei nu ne permite să ză­
bovim prea mult, totuşi vom mai enumera câteva tră­
sături fundamentale ale Zodiei Cancerului, care'derivă
din profunzimile autohtone şi îi creiază admirabile
condiţii de trăinicie.
Cu străinul, Românul se poartă prevèt itor, dar şi
ospitalier. Ii acordă bună primire, însă trage linie
de demarcaţie, Lăzărel Grigà ca un răzeş moldovean
veritabil, recomandă pe abatele de Marenne Avrămiei
şi punctează concomitent necesara rezervă, Ii pune
în vedere să se închine mărirei sale beizade Alecu
„Şi să ştii că lângă el se află un popă vestit de la
ţara Fjanţuzului. Fiind papistaş şi iritic, adică ne-
fiind de-o naţie şi de-o lege cu noi şi neştiind limba
noastră, lui să nu-i săruţi mâna, însă de ospătat să-l
ospătăm"... E prins aici caracterul românesc, care
ridică barieră între noi şi ceilalţi, despărţiţi prin lege
şi prin limbă. Şi totodată este răspicată mândria, pe
care o simte gospodarul, de a ospăta pe cei ce-i trec
pragul.
Dar superioritatea creaţiunii rezultă din completa
sudare şi obiectivare, din dozajul elementelor intro­
duse nesimţit în componenţa naţiunii. Cu câtă dex­
teritate, cu cât aer de firesc, sunt expuse câteva din
credinţele populare I Capitolul XXIV vorbeşte „despre
cele şase semne care s'au arătat într'o iarnă, în zilele
Ducăi-Vodă". Nestematele credinţelor naive, care
scânteiază numai în minele locurilor şi influenţele
misterioase ale cerului asupra soartei omeneşti, sunt
culese şi ferecate în tipsia povestirii, Sufletul simplu
cutremurat de nenorocire al lui Darie percepe şi
interpretează datele simţurilor şi ale naturii cu pri­
mitivism,
„Te uiţi către acel popor tainic din cer ? îl întrebă
iar Darie. Nici eu nu-mi pot lua ochii de la el. Şi
tot astfel ca noi, stau şi privesc cu uimire toate su­
fletele de pe acest pământ, fără a-1 înţelege. Stau
privind copiii mei şi soaţa mea, în casa noastră de
la Focşani, şi se tem, cugetând că eu sunt călător şi
poate mă duc către o primejdie".
Iar corbul cu pene albastre şi clonţ încovăiăt, cu
ochii de rubin fulgerător, este pasărea care a cîntat
prevestirea morţii, în lucirea crepusculului.
Un scriitor, care n'ar fi avut legături strânse cu
mentalitatea populară, ar fi rânduit tezist, ostentativ
comorile folklorice şi cronicăreşti, mitologia şi credin­
ţele în zbornice, trepetnice şi zodiere. Dl. Sadoveanu
e marele meşteşugar faur, care topeşte metalele şi ştie
câtă zgură să lapede spre a obţine în retortă strălu­
cirea noului aliaj. D-sa realizează integral ceeace
Kogălniceanu cerea în programul său literar.
Modalitatea povestitorului n'are alt termen de com­
paraţie. Aceasta, datorită tot mijloacelor indigene. Arta
d-lui Sadoveanu nu împrumută de aiurea tipare, nu
© BCU Cluj
 e în funcţiune de satelit. Delà confraţii d-sale, din
alte literaturi n'a luat pilde de rafinament şi cizelare,
A întrebat atent, doar meşteşugul popular şi şi-a per­
fectat uneltele. Expresia ca şi concepţia, se datoresc
numai izvoarelor naţionale. Sunt scriitori în cari
ce e românesc a făcut sintează cu împrumuturile ;
dl. Sadoveănu reuşeşte să stilizeze numai propriul
nostru material, fără intervenţia agenţilor externi.
Doar figura abatelui Paul de Marenne ne duce către
A. France. Dar ava franţuz în arhitectura romanului
joacă rol de pârghie, de termen de comparaţie, factor
de contact. Se juxtapun două civilizaţii : subtilitatea
franceză din vremea lui Ludovic XIV (şi dé Marenne
e un reprezentant), cu ticăloşia epocei lui Duca-Vodă,
ilustrată printr'un panou vast în care figurează atâţia
inşi o infinită gradaţie : de la anonimul ţăran ieşit
la drum, în preajma colibelor părăsite sau de la Iri-
mia Surdu până la beizade Alecu, produsul ambianţei
stăpânitoare. Cèi dintâi plămădiţi din câteva linii gros
apăsate, din îngăimarea câtorva vorbe ; cél de al
doilea prii numeroase acte, sentimente şi gânduri.
Intre ei, ceilalţi ; Căpitanul Ilie Turculeţ, Domniţa
Catrina, Măgdălina, Popa Nicoară, Kiriokir Dosoftei,
Dumnealui boerul şi logofătul Miron, Doamna Anas­
tasia ; apoi oşteni, slujitori, negustori, boeri veliţi ( a aceleiaş feţe. Dl. Sadoveănu prin Zodia ' awerului
călugări, slujbaşi turci, misionari catolici şi în sfârşit
Măria Sa Padişahul Mehmet. Mulţimea personagiilor
nu se poate măsura decât cu aceia din întunecare.
Toţi eroii se desfac din realitatea noastră, peste care
planează cerul ameninţător al norilor nesiguranţei. De
teribila primejdie permanentă nu pot să scape : se
pleacă, se umilesc, abdică de la acţiune şi se refugiază
în resemnare. Toţi cred în fatalitatea inexorabilă şi
se supun. Şi natura şi oamenii sunt năpraznici. Istoria
unei groaznice epoce este astfel modulată de instru­
mentul unui poet, care nu sé întoarce în sânul tre­
cutului, ci vine din mijlocul lui, de acolo de unde
curg puhoaiele neamului.
E prea adevărat că romanul trebue să conţină sub­
stanţa prezentului, să f<e sonda care extrage zăcământul
contemporaneităţii. Până şi în operele de pură fan-
tazie căutăm similitudini care să ne poarte în miezul
experienţei noastre. De aceea romanul istoric este un
. compromis, hibrid ca toate compromisele, între istorie
şi literatură, care nu pasionează decât pe cei ce au
aprehensiunea umilor dispărute. Emoţia estetică în
romanul istoric este in funcţiune de datele aperceptive
subordonată gradului de pregătire a lectorului. Dar
în categoria istoric, nu intră decât acelea care au
uscăciunea unilaterală a exploatării faptelor şi des­
cripţia culorii locale. Dacă, pe planul istoric, roman­
cierul face să se mişte fiinţe de valoare universală
şi permanentă, de bună seamă că romanul ne dă
conştiinţa umanului, cu toate atributele sale de tot­
deauna: er ic, josnic, disimulat sau franc, umil sau
orgolios, jovial ori angelic ş, a. m. d. Sub crusta
subţire a istoricului musteşte veşnicul prezent. Zodia
Cancerului, descopere orizonturi îngropate în cenuşa
402
anilor şi cu toate acestea are raportări multiple la
suprafaţa actuală. Hălăduim în Ţarigradul Sultanilor
sau în Moldova veacului XVIII, dar personagiile nu
aparţin numai acelei epoce. Devotamentul lui Vâlcu
Bârlădeânu, şiretenia Măgdălinei, curajul nebunesc
al lui beizade Ruset, bucuria de vin bun şi ospeţe a
lui Griga, a avei şi a altora, sunt caractere veşnic
sădite în natura pământească. Dl. Sadoveănu a des­
coperit o secţiune transversală făcută pe trupul vre-
milor asfinţite şi tot odată a dat plăsmuire omului în
genere. A făcut operă de invenţia reconstituind tre­
cutul şi operă de observaţie creind viaţa variată, cu
manifestări plurale.
La cele spuse până aici, adăogăm o virtute, care
subliniază pe autenticul romancier obiectiv. Tendinţa
scriitorilor de astăzi, la noi şi aiurea, e de a clădi
cu material personal. Am insistat, într'un număr trecut
asupra falsei poziţii a d-lor R. Dianu şi M. Eliade,
cari îşi răscolesc depozitul amintirilor crezând că au
întrupat o altă lume decât cea proprie. Povestindu-ţi
evenimentele — şi orice om are destule fapte demne
de interes — rămâi la autobiografie, care nu se des­
face de ce-i al tău, nu proiectează exemplare ne­
numărate de alţi oàmèni. Ci reproducerea, cu variaţii,
obţine o nouă biruinţă asupra tinerilor săi contem­
porani, servindu-le o lecţie de obiectivism şi nesoco­
tind voga Existenţele sale sunt independente, fiecare
cu unitatea ei, distinctă de a autorului, purtând numai
un aer de familie, pe care îl au adesea fraţii buni;
Pilda noului succes al d-lui Sadoveănu convin g z
încă odată şi irefutabil, că autohtonismul nu e îngus­
time, sterilitate, osândă de a rămâne dulceag şi mo­
nocord. Legea interdependenţii lovinèsciene n'a fost
până acum confirmată dé nici o operă capitală ;
monolitul ultim al d-lui Sadoveănu şi cununa pre­
miului naţional dăruită, de curând, d-lui Nichifor
Crainic, sunt evidenţe elocvente în sprijinul tezei
autohtone. Anul în curs â încrestat pe răbojul tra­
diţionalismului două victorii binemeritate. Unul a prins
în tort de proză, oamenii şi locurile Moldovei, altul a
ferecat în stih viguros, şesurile natale.
Recunoaşterile acestea serioase oferă prilej con­
vingător partizanilor sincronismelor şi altor teorii
proaspăt scoase din ambalaj european, că nu e ne­
voie să alergi peste mări şi ţări spre a găsi plante
minunate pentru grădina ta. Flora locală, pune la
dispoziţie virtualităţi preţioase, numai să fii grădinar
făcător de minuni şi vei cultiva flori cu parfum şi
nuanţe neîntrecute. Pământul şi locuitorii lui sunt
bătrâni, de peste două mii de ani. L-ău alimentat pe
dedesupt, şuvoaie multe şi pe deasupra îl coace soare
fecund. Poate e mai radnic decât multe altele. Şi în
plus e virgin. Comoara e lângă noi, dar valorificarea
ei este condiţionată de înţelegere şi talent. Numai
înzestraţii vizionari, vrăjitorii, cari descopăr izvoarele
ascunse, pot ajunge la ele. Şi dl. Sadoveănu între
aceştia se clasează. Restul se tângueşte neputincios,
© BCU Cluj
imitează lamentabil, caută formule noi cari apar pe
pieţele Occidentului, ca să mascheze absenţa darului.
Aşa se tălmăceşte dispreţul şi incriminarea de sără-
cie aruncate averei naţionale. Zodia Cancerului do-
vedeşte că tradiţionalismul, autohtonismul nu sunt
vorbe deşarte, ci realităţi profunde. Dacă geneza lui
stă la Kogălniceanu, încheerea nu s'a făcut odată cu
încetarea Sâmănătorului. Activează continuu, fiindcă
C R O N I C A
E L E N A
Superstiţia populară atribue vrăjitorilor iniţiative în
alcătuirea şi desfacerea grupărilor de forţe ale naturii,
pentru realizarea unor scopuri de ordin practic, ome­
nesc. Despre aceasta mărturiseşte zicala cunoscustă :
«Face şi desface». Asemenea farmecelor, creaţia ar­
tistică implică, în concepţia comună, un element supra­
natural, a cărui activitate contribue la determinarea
faptului artistic. Asemenea farmecelor, opera de creaţie
face şi desface. Intre pedoparte efortul îndreptat spre
compunerea forţelor pe care le mânueşte artistul şi,
pe dealtă parte, degajarea nepăsătoare a conţinutului
intuitiv faţă de tendinţa convergentă a deprinderilor
technice, — între aceşti doi poli opuşi, se pot recu­
noaşte nenumărate poziţii intermediare, tot atâtea nu­
anţe. Tendinţa centripetă are drept limită finală : fixa­
rea ; tendinţa centrifugă se dizolvă în risipire. In acest
caz extrem ea poate fi numită «poziţia ucenicului vră­
jitor >.
Fixarea este şi ea de mai multe feluri. Deosebim fi­
xarea într'o poziţie falşă pe care o vom numi manieră,
şi fixarea la un punct de ajungere a maturităţii, pe
care o vom numi cristalizare. Una adoptă delà în­
ceput punctele câştigate ale unei desfăşurări organice
streine, cealaltă reprezintă limita terminală a unei evo­
luţii proprii. Prima este cunoscută din timpuri depăr­
tate sub numele de academism, ultima înseamnă va­
lorificarea noţiunei bunului meşteşug.
Adeseori, evoluţia unei personalităţi artistice leagă
în timp, prin treceri neobservate, o poziţie de cealaltă.
Caz tipic în istoria artei româneşti este cazul lui Iser,
care a început prin a fi fauve şi a sfârşit prin a de­
veni meşter. Meşteri sunt, fără îndoială, şi 'Iheodo-
rescu-Sion şi — mai ales — Petraşcu. Mai rare sunt
cazurile când degajarea artistului faţă de detriminismul
technic constitue o atitudine susţinută, necontenit ali­
mentată de prospeţimea intuiţiei. Primenirea conţinu­
tului artistic în aceste cazuri, realizează—cel puţin —
o atmosferă de veşnică tinereţe. Constatarea din urmă
se aplică în cuprinsul artei româneşti lui Pallady şi
Bunescu (acestuia, în ciuda veleităţilor de suveranitate
a meşteşugului, ce şi-au făcut loc în ultima sa expo­
ziţie). In cazurile cele mai fericite, tendinţa centrifugă
403
nici când curentele vitale nu se opresc, ci numai
evoluiază. Dl Sadoveanu o spune efectiv prin faptă.
De la cele dintâi boabe curate pe cari le-a aruncat
în ogorul Sâmănătorului, d-sa a rămas acelaş plugar
în literatură, pătrunzând mai afund în arcanele su-
fletelor şi amplificându-şi mai maestru aceiaş artă
iniţială.
CONST. D. IONESCU
P L A S T I C A
P O P E A
obişnuinţelor, disocierea locurilor comune, recompu-
înseamnă neostenită răsturnare de brazde, desţelenirea
nerea din cioburi cu sclipiri noui a unei lumi, isvorîtă
neaşteptat din faptă curat zămislitoare. Ar fi cazul
transilvăneanului Nagy Imre, dacă uneori tendinţele
disociatoare nu ar precumpăni, dacă alteori tempera­
mentului dominator nu i-ar juca în priviri ispita suvera­
nităţii meşteşugului. Credem că vom fi pe deplin înţe­
leşi, dacă vom prezenta ca prototip al acestei poziţii,
de pură creaţie dinamică, pe sculptorul Brâncuşi. Exem­
plul nostru explică şi minunea, nu adeseori întâlnită,
cum o atitudine de continuă dezagregare a raporturilor
determinate de spaţiul optic, nu eşuează în nihilism,
ci dinpotrivă încheagă semne pipăibile "ale unei auten­
tice trăiri interioare. Această obiectivitate în trăirea
patosului spiritual închipue unul din caracterele cele
mai impresionate ale fauvismului şi constitue un cri­
teriu de selectare a valorilor înalte realizate de arta
timpului nostru.
In apropierea acestei surse de tinereţe fără bătrâ­
neţe, la umbră aprigă de piatră golaşă, din ţărâna ge­
neroasă a pământului românesc, a crescut mlădiţă fra­
gedă, s'a desfăcut aspru graiul de culori al Elenei Popea.
Ca întodeauna, apucăturile didactice au făcut să in­
tervină, în discutarea cazului Popea, elemente străine
care nu aveau ce căuta S'a procedat silnic la compa­
raţii, menite să întunece problema, în loc să- ajute
deslegarea. Susţinem răspicat că drumul fauvei Elena
Popea este altul decât al meşterului Theodorescu-Sion,
chiar dacă unele din realizările ultime ale Elenei Po­
pea, tinzând la monumentalizarea tipului etnic româ­
nesc, aduc aminte fără greş de minunatele compoziţii
mici ale lui Theodorescu Sion, de acum vre-o cinci ani-
Spie deosebire de meşterii pomeniţi, care au ajuns
la un stadiu de luminoasă chivernisire a comorilor
strânse, generozitatea Elenei Popea risipeşte cu o mână
ce a adunat cu alta : Elena Popea face şi desface.
Elena Popea vrăjeşte. Dar, mai ales descântă. In pu­
tinţa descătuşării din vraja închegărilor anterioare,
desluşim semnele tinereţei spirituale, resorturile dina­
mismului creator în desfăşurare.
Astăzi înţelegem că preţiozitatea în tratarea unor
© BCU Cluj
amănunte, nu ţine de perfecţionarea sistematic urmă­
rită a instrumentului pictural, ci de anumit rafinament
al spiritului. Elena Popea cultivă în mod predilect o
particularitate lirică, pe care o vom numi simbolica
perspectivei. Desfăşurarea planurilor în adâncimea spa­
ţiului nu respectă raporturile optice, în minuţioasa lor
complexitate, ci numai le semnifică prin relaţiunea ar­
monioasă, într'o sinteză spirituală, a planurilor de at­
mosferă cu planurile de relief. Nu trebue să credem,
potrivit concepţiei antropomorfice a Renaşterei că pri­
mele ar fi constituite exclusiv din elemente de peisaj,
iar ultimele — cu aceaş exclusivitate — din reprezen­
tări figurale. Panteismul Elenei Popea aşează adeseori
omul pe planul atmosferei şi peisagiul pe planurile de
relief. Nu este vorba de o simplă cochetărie ci de
un sentiment puternic care însufleţeşte concepţia despre
viaţă în reprezentarea artistică a Elenei Popea, con­
cepţie atât de apropiată de aceea a poeziei noastre
populare.
In termeni generali vom spune că Elena Popea a în­
locuit perspectiva optică prin perspectiva spiritului.
Această libertate capătă uneori în înfăptuire o am­
ploare, care ne face să presimţim arta mare. Peisajul
concret din pânza de atmosferă duminicală, reprezen­
tând în centru o biserică, se întregeşte cu un plan pur
spiritual, unde apar, în frânturi reminiscenţe din pictura
religioasă a renaşterei şi este încoronat cu o adâncime
de spaţiu îngeresc, unde plutesc trimişii întraripaţi ai
Dumnezeirii.
Fără îndoială, Elena Popea stăpâneşte meşteşugul
cum puţini alţii. Relieful pregnant al primelor planuri
mărturiseşte un simţământ neobişnuit pentru plastica
picturală. Culorile capătă densitatea smalţului, acordu­
rile au gravitate, adâncime de trăire lăuntrică. Nu în­
tâlneşti niciodată intenţii exhibiţioniste, pictorul se fe-
CRONICA SPECTACOLELOR
POPOARELE din toate timpurile au cerut pancm
et circensem. Se vede că între aceste două cerinţe po­
pulare este o atât de mare legătură, încât, atunci când
suferă una, suferă şi cealaltă. Suntem nevoiţi să con­
statăm, în clipa de faţă, în Bucureşti, pe lângă criza
economică, o criză a spectacolelor, care s'a accentuat
din an în an. Criză care se rezolvă în criză de autori,
criză de actori şi criză de gust şi interes din partea
spectatorului.
A ne mărgini, însă, la această constatare, ar însemna
să renunţăm la partea cea mai importantă a misiunei
pe care ne-o luăm în această cronică.
Dorinţa noastră nu e de a critica sau lăuda cutare
spectacol, ci, luând act de acestea, să ne explicăm
cauzele adâ.ici, ale succeselor şi insucceselor. Şi din-
nainte, putem să o spunem franc : un succes, prelung
ne va desvălui mai curând o stare îngrijorătoare a
dionisiilor.
404
reste de prinsori privitoare la recorduri de meşteşug.
La timp potrivit, stângăcia apare şi ea, in mod cu totul
firesc, isbutind să îndepărteze bănuielile care nasc în­
totdeauna dintr'o prea mare consecvenţă stăruitoare în
cercetările de technică picturală. Degajarea pictorului
nostru faţă de cerinţele meşteşugului îşi are tălmăcirea
în conştiinţa, împinsă până la limite îndepărtate, a sen­
sului artistic. Primenirea conţinutului intuitiv dintr'o
pânză înseamnă pentru Elena Popea singurul criteriu
de valorificare a unei lucrări, după cum preţiozităţile
picturale — atât de frecvente în lucrările sale — el
va fi socotind simple funcţiuni de expresia artistică.
Dacă atât de pronunţată reese conştiinţa artistică a
Elenei Popea din pânzele sale nu mai puţin se relie­
fează conştiinţa pictoricească. La aceasta ajută iarăşi
pomenita degajare faţă de meşteşug, Pictura îi apare
Elenei Popea ca un fapt de necontenită creaţie, şi nici­
decum acumulare de reţete picturale. O pânză este
pentru ea un sistem de raporturi formale şi coloristice,
devenit organism cu viaţă desine stătătoare. Pentru fie­
care caz, sistemul acesta de raporturi, îşi alcătueşte alt­
fel componenţa, dar totdeauna prezidează o obiectivitate
de pictor la înlănţuirea raporturilor de formă şi culoare-
Literatura şi nimicurile poetice sunt îndepărtate din
cuprinsul picturalului frust, pe care îl cultivă Elena
Popea cu emoţie pur artistică. Pânze cum este aceea,
reprezentând o bina în construcţie, traduc un senti­
ment de înalt patetism al vieţei, fără să recurgă la
mijloace literare, păstrând numai intact sensul unei neo­
bişnuite obiectivităţi picturale. Anul acesta, realizările
ţinute la un nivel asemănător sunt numeroase. Ele vor­
besc de o maturitate artistică şi picturală, pe care
puţini pot spera să o ajungă şi îndreptăţesc situarea
Elenei Popea printre fruntaşii picturei româneşti,
AUREL D. BROŞTEANU.
Este cert că ne aflăm într'un moment de decadenţă
spectaculară, resfrângere clară şi sinceră a decadenţei
evului în care trăim.
Piesele care se joacă în Bucureşti nu sunt numai
uşoare ca factură. „Fantome şi Paiaţe", „Nu se ştie",
„Grand Hotel", „Judith", „Frau Lohengrin", indiferent
de autor şi interpret, exprimă aceiaş dezolantă demo­
cratizare a spiritului public. Mediocratizare, după vorba
lui Flaubert.
Spectacolul în sine trebue să aibă o ţinută aristo­
crată, condiţie sine qua non de existenţă. Din vremu­
rile cele mai vechi aceasta a fost o axiomă.
Renunţarea la tragedie în favoarea dramei, şi pără­
sirea dramei în beneficiul comediei, şi apoi decăderea
acesteia în genurile cele mai periferice nu vădesc nu­
mai o spiritualitate devenind din ce în ce mai pitică,
ci o disoluţie a spiritului însuş, o prăbuşire spectacu-
© BCU Cluj
 larà datorită dărâmării coloanelor care susţin frontonul
lui Dyonisos.
— (Noi, dealminteri, accentuăm acestea, nu ca o
teorie, ci ca o sumă de reflecţii provocate la specta­
colele la care am asistat în actuala stagiune.
Oricine observă că direcţiunile teatrelor nu fac nici
un efort pentru ridicarea gustului public, lor nu va fi
susplătit nici măcar moraliceşte. Actorii idem. Iar pu­
blicul se mulţumeşte să rămâie impasibil.)
De când s'a născut spectacolul, din serbările zeului
tracic, se ştie că piesele s'au scris din două motive
indispensabile pentru piesa în sine şi pentru actor. Iar,
Ia serbările dionisiace erau două premii distincte ;
premiul pentru piesă şi premiul pentru actor.
Piesa era ticluită, în orice caz, în vederea rolului
protagonistului.
Iar la spectacolele la care asistăm, în piesele ce se
joacă, ci a rolului de protagonist. Orice piesă, trebuie
să se clădească pe armătura unui rol covârşitor, rol
central, rol bărbătesc. Orice piesă trebuie să aibă un
erou. Piesele pe care le-am văzut nu mai au eroi. Nu
sunt piese pentru protagonişti. Spectacolele din ziua de
azi, lipsite de axa principală, sunt spectacole cu roluri de
deuteragonişti, de personagii secundare. Deaceea ac­
ţiunea nu are sens. Deaceea actorii se încurcă în ro­
luri, cu toate sforţările. Linia aristocratică e frântă. Pe
scenă nu se mai aduc eroi. (Dealminteri cine mai are
chef să-şi dorească sacrificii, lupte crâncene interioare ?)
ça să dorească să vadă cevà pe scenă ?).
Aceasta face ca spectacolele delà noi — şi de a-
iurea — să fie şubrede : sunt piese jucate de figuranţi
în cel mai bun caz de personagii de a doua mână.
Maurul şi-a făcut datoria. Maurul a plecat din scenă.
À rămas Jago să-şi arate meschinăria, să discute cu
Polonius şi cu bărbierul din Sevilla. H. Poor Hamlet !
Un colţ de penin în tulbureala aceasta spectaculară
ni l-au înfăţişat două piese, ambele jucate pe scena
Teatrului Regina Maria, şi regisate de Haig Acterian :
„ Judith" şi „Călătoria din urmă".
Piesa lui Bernstein, insipidă caşi toate piesele acestui
autor decadent. Care ne arată, «sur le vif» procesul
de descompunere al teatrului modern : Judith vrea să
fie o tragedie, în sensul antic al cuvântului. Şi tocmai
aci se vede tendinţa de desagregare personagiile nive­
late. Nu un erou : ci zece eroi — de carton bine în­
ţeles. Ceeace e capital, este execuţia capitală a lui Ho-
lofern. Căci Bernstein, ascultând de recomandările tea­
trului francez, aduce ca protagonist, rolul deuteragonist.
Judith, caşi Jocaşte în Oedip, în această întâmplare
tragică, este personagiu secundar. Personagiul principal
nu poate fi decât Holofern. Bernstein a pus însă ac­
centul pe Judith, tinzând să reducă rolul lui Holofern
la o funcţie a acesteia.
Storin, însă, a salvat, cu o mişcare din umăr, piesa.
Actor de aceiaş talie şi forţă ca şi Wegener, având
în plus o delicateţă indicibilă mergând până la cele
mai suave pianissime, Storin a creat un Holofern, erou
tragic, monstru al destinului, înnălţat pe imenşi cothurni.
405
Holofern, pe tron, nemişcat, cu mască, deşi imobilă,
însă iradiantă ca un magnet malefic, Holofern mişcându-se,
una din acele statui egiptiene ale lui Ramses, prizând
viaţă şi mişcare, făcând să răsune lumile prin paşii de
granit, Holofern îndrăgostit, piatră de bazalt devenită
violoncel pentru slăvirea pasărei adorate, Storin a fost
straniu, fără să uite măsura, imens, fără să cadă în
colosal, şi suav, da, suav, fără să aibă pic de iz de
dulcegărie.
^-Călătoria din urmă», este însă.'în adevăr, o piesă,
Piesa ! Spectacolul pe care-1 aşteptam. Căci, după piese
de standardul „Gand-Hotel" şi (aceasta «o originală»,
adică de un autor român) «Când doui se ceartă»
(spectatorul cască) şi Fantome şi Paiaţe» (are succes,
se joacă cu casa închisă !) suntem în drept să cerem
cu tărie dreptul nostru dezamăgit de «Circenses».
Călătoria din urmă este o piesă de răsboiu. Mai
bună de cât Karl şi Anna. Nu numai pentrucă suprimă
«amorul> din intrigă şi orice umbră de personagiu
femenin, şi nu numai pentru că arată cu sinceritate —
sobră şi desbărată de aşa numitul spirit «realist», —
răsboiul, dar şi pentru că ridică viaţa trăită acolo, în
tranşee, la rangul de simbol, de lege generală, de
destin implacabil.
Cine vede piesa lui Sherriff, înţelege că răsboiul
despre care se vorbeşte acolo este mai vast. Este o
lege cosmică. Dealtminteri piesa e alcăuită cu multă
măestrie şi înţeleaptă dozare ; „atmosfera" nu dizolvă
personagiile, psihologicul nu năclăeşte spiritualul, amă­
nuntul accentuiază cu discuţii realul sprijină simbolul.
Regisorul şi actorii au înţeles acest lucru. Şi deaceea
au evitat tot ceeace ar putea fi subliniere inutilă.
Jucată într'un allegro ma non troppo, sobru, fără
declamaţie, cu o simplitate care face cinste Teatrului
Regina Maria, piesa lui Sherriff este sortită să însemne
pe răbojul teatrului din ăst an un succces real, iar
pentru Haif Acterian un debut din cele mai frumoase
în regie.
Intre timp, pe la noi a trecut şi trupa Vieneză a
Gisellei Werbezirk. Piesele de tip inferior, de notaţie
nepretenţioasă, au fost susţinute de D-na Werbezirk t
care ne dovedeşte că talentul poate să nu aibă nimic
comun cu frumuseţea. Fapt de care credem că fru­
moasele noastre actriţe se vor grăbi să ia notă. Nu,
adică, sase urăţească, Doamne fereşte, ci să mai pue
la contribuţie, pe lângă frumuseţe (sic !) şi ceva talent.
Fără supărare.
Dar cu supărare vom privi spectacolele cinematice
prezentate în capitală de diversele case, a căror în­
coronare a fost „Ciuleandra". Pentru romancier : delà
„Ciocoii vechi şi noui", nu mai este permis să scrii
romane proaste.
Pentru regisor: atâta vreme cât va privi România
prin prisma pitorescului, va face filme proaste ca „Moara
pe Şiret" şi „Ciuleandra".
Când se va plimba prin România ca la el acasă,
urând-o mai curând decât minunându-se de amănuntele
„specifice", când va ajunge să nu o mai poată suferi,
© BCU Cluj
atunci să se apuce iar de filme româneşti. Căci, de
Brumărescu neamţ nu avem novie.
Pentru actori : mimica se deosebeşte de gesturile
convenţionale. In cinema nu joci numai cu trupul, ci,
în primul rând cu sufletul. Dealminţeri vina cea mai
mică o au actorii. Cum e regisorul e şi actorul.
Tovărăşia Liviu Rebreanu şi Martin Berger a în­
semnat deci o compromitere a ideii filmului românesc
şi—zic unii cari au cifre—circa două milioane lei din
bugetul diverselor departamente.
PAUL STERIAN

C R O N I C A
MIHAIL SADOVEANU a împlinit cincizeci de ani.
întreaga conştiinţă literară a României îl sărbătoreşte.
E scriitorul de azi cel mai necontestat. Raportată la
dânsul, iubirea noastră a tuturor pretinde neapărat
graiul superlativ. Chiar dacă e ceva care nu-ţi place
în noianul de cărţi ale acestui scriitor, simţul critic
cedează dezarmat. E atât de covârşitor farmecul artei
lui Sadoveanu încât lipsurile înşile capătă un prestigiu.
Nu e, desigur, un romancier şi nu e un creator de
tipuri. Dacă-ţi arunci privirea peste tot ce ai cetit,
aproape niciun personagiu nu-şi ridica fruntea deasupra
acestui masiv de nivel egal care e proza lui Sado­
veanu. Dar ce însemnătate mai are lucrul acesta ?
Puterea fără pereche a lui Mihail Sadoveanu e arta
de a povesti şi descrie. Prin ea, el e autentic românesc
şi profund oriental. Aşa zişii săi eroi se mişcă puţin
şi vorbesc mult. Dar vorbesc cum nimeni încă n'a
vorbit în România. Mihail Sadoveanu şi-a făcut doi
idoli din Ion Neculce şi Ion Creangă. E mai mult o
cochetărie de mare artist. Sau o concesie în felul celei
a lui Eminescu din Epigonii. Fiindcă delà Neculce şi
Creangă până la Sadoveanu e o distanţă ca delà Ale-
xandrescu şi Anton Pann până la Eminescu.
Iată dece, peste anumite atitudini intelectuale, ce ne
despart categoric, ne înclinăm azi în faţa celui mai
mare povestitor al României.
D. MIHAIL DRAGOMIRESCU a colaborat la Gân­
direa. Sensaţionalul acestei noutăţi era de prevăzut.
Tocmai deaceea am lăsat să vorbească faptul în sine,
fără să-1 comentăm in prealabil. Pentru cetitorul inteli­
gent şi pentru cronicarul de bună credinţă, în foarte
interesantul articol al d-lui Dragomirescu se cuprindea
M Ă R U N T A
şi explicaţia, singura justă, a acestei colaborări. Era
vorba doar de concluziile la care un critic literar ca
d. Mihail Dragomirescu a ajuns în cercetările sale faţă
de cartea cărţilor, Sfânta Evanghelie. Pe noi aceste
concluzii ne satisfac în mod deosebit. Publicarea arti­
colului său, care e un capitol din manuscrisul unei
lucrări mai mari, însemna pentru Gândirea o mărtu­
risire şi o conciliere. Dacă polemicele dau satisfacţii
acre, concilierile în domeniul convingerilor dau satis­
facţii nobile. Nevoiţi de adversari să le acceptăm pe
cele dintâiu, le preferăm de o mie de ori pe cele din
urmă. Şi pentru raritatea şi pentru nobleţă lor.
Că speţa lui Sgârie-Maculatură, incult şi necivilizat,
n'a priceput nimic din articolul d-lui Mihail Dragomi­
rescu şi a salutat această colaborare cu salve de in­
jurii la adresa mea, n'are absolut nicio importanţă.
Cretinii şi nebunii abia ieşiţi din balamuc sânt ires­
ponsabili. Ei pot fi obiecte de studiu în clinicele psi­
hiatrice. Iar Gândirea nu e o revistă medicală.
ADEVĂRUL LITERAR duce de multă vreme o
campanie sistematică împotriva revistei noastre. Cam­
panie de atitudine sau de idei ? Nu, ci campanie de
denigrare, de injurii ordinare şi acuzaţii ce lovesc
cinstea şi concretitudinea noastră. Gruparea acestei
reviste e prezentată ca o „bandă" care operează în
provincie şi în Capitală, „tapând", Fireşte, profitorul
monstruos al acestor „operaţiuni" sunt arătat a fi eu.
E inutil să discutăm aceste acuzaţiuni grave. Cum însă
nu ne temem absolut de nimic, în afară de Dumnezeu,
ne-am adresat justiţiei ţării. Tribunalul singur va de­
cide în curând. E singurul mijloc civilizat de a ne a-
păra în astfel de cazuri. N. C.

Cu numărul viitor „Gândirea" împlineşte zece ani de apa­

riţie. In condiţiile extrem de grele ale presei literare de azi, când
atâtea publicaţii, dintre care unele valoroase, au fost nevoite să
înceteze, data aceasta e pentru noi o biruinţă.
Numărul din Decembrie va apărea în format dublu, cu un
bogat material literar şi artistic şi se va tipări pe hârtie specială.

Noembrle 1930 S e c r e t a r d e r e d a c ţ i e : Al. B ă d ă u j ă

© BCU Cluj
ELENA POPEA TORCÂND

GÂNDIREA

© BCU Cluj
F. ŞIRATO STRADĂ

GÂNDIREA

© BCU Cluj
ELENA POPEA DELA TÂRG

GÂNDIREA

© BCU Cluj
JEAN AL. STERIADI PORTRET

GÂNDIREA

© BCU Cluj