Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

TEOLOGIE DIDACTICĂ

Cateheză la disciplina Catehetică

Anul III semestrul II

Despre Dragostea Creștină

Îndrumător: Pr.Lect.Univ.Dr. Liviu Vidican-Manci

Studentă: Mureșan Andreea-Maria

Cluj Napoca

2018
1. Pregătire Aperceptivă: Preacucernice Părinte Profesor, dragi colegi, orele trecute
am discutat despre Sfintele Taine, importanța lor și nevoia deosebită de a le aplica în viața
noastră. În acestă zi, voi începe prin a vă adresa o întrebare: Știți, oare,care sunt virtuțile
creștine? Acestea sunt credința, nădejdea și dragostea. Totodată, țin să accentuez importanța
uneia dintre cele amintite printr-o altă întrebare: Oare căreia i se atribuie o importanță mai
deosebită? Cea mai importantă este dragostea. Totuși, despre iubire putem spune că este cel
mai sublim sentiment pe care omul poate să îl nutrească-„Nu există om atât de laș pe care
iubirea să nu-l transforme în erou”, spune Platon- iubirea este în același timp și cea mai mare
poruncă pe care am primit-o de la Mäntuitorul: “Poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă iubiţi unul
pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” [Ev. Ioan 13,34].

2. Anunțarea Temei: Astăzi vom vorbi despre iubirea creștină. Pentru astăzi, m-am
gândit puțin la nevoia oamenilor de zi cu zi și anume iubirea creștină. Deși, poate, ne este
greu să acceptam, ea este singura sursă ce ne menține în viața aceasta și, de ce să nu o privim
ca o pregătire pentru Viața Veșnică?

3. Tratarea Temei: Trebuie să știm că, pentru dobândirea mântuirii și fericirii


veșnice, credinciosul, pe lânga credință și nădejde, are neapărată trebuință și de dragoste, care
este a treia cea mai mare virtute teologică. Prin credință, credinciosul primește și-și însușește
adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu și propovăduite de sfânta noastră Biserică
Ortodoxă; prin nădejde așteaptă cu deplină încredere ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire tot
ce i-a făgăduit pentru mântuirea sa; prin dragoste însă, el intra în cea mai strânsă comuniune
de viață cu Dumnezeu. Îl îmbrățișează cu toate puterile sufletului său și-I împlinește voia Sa,
precum citim in Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în
Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan 4,16). Oriunde întoarcem zilnic privirea
observăm mărturii ale dragostei lui Dumnezeu: natura, lucrurile, existența și toate cele ce vin
din Izvorul vieții, înțelepciunii și bucuriei. Toate gravitează în legea Iubirii. Scrie pe fiecare
petală, pe fiecare fir de iarbă, pe orice tril de pasăre, pe razele calde de soare, toate
mărturisesc tainic că „Dumnezeu este Iubire”.
Acum aș vrea să răspundem la o scurtă întrebare: „Ce este dragostea?”. În sens larg,
dragostea este dorința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit. Această
năzuința este sădită de Însuși Dumnezeu în firea omului, la Creare, și de aceea se numește
dragoste firească. În temeiul acestei consecvențe, omul tinde din fire spre Dumnezeu,
Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare. Dar cum, prin păcatul
strămoșesc, firea omului a fost slăbită, doar cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic
pentru mîntuirea sa, căci spune Mântuitorul: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). De
aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată trebuință de dragoste care să lucreze cu
putere de sus, adică de dragostea suprafireasă, de dragostea creștină sau de dragostea ca
virtute teologică.

Dacă am răspuns la întrebarea mai sus adresată,voi continua cu o altă întrebare, și


anume: „Ce este dragostea creștină?”. Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată
prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creștinului, prin care, acesta, are năzuința adâncă și
curată către Dumnezeu, și dorește din toate puterile sufletului unirea cu El având voință
hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfânta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pământesc.
Dragostea creștină este de la Dumnezeu (I Ioan 4,7) și este dată omului în dar, precum spune
Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat in inimile noastre, prin Duhul Sfânt,
cel dăruit nouă” (Rom. 5,5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar:
izvorul si sufletul tuturor virtuților creștine, fiindcă toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat
și rodesc binefăcător în viața creștinului numai când sunt luminate și încălzite de dogoarea
arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel
pe drept numit „imn al dragostei creștine”, pe care–l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola
întai către Corinteni.

Cum credeți că trebuie să împărțim dozajul nostru de iubire? Dragostea creștinului


trebuie să se îndrepte întâi către Dumnezeu, către poruncile și legile Sale; apoi către aproapele
și, în fine, către sine însuși, căci aceasta este porunca Mântuitorului: „Să iubești pe Domnul
Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea
și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuți”
(Matei 22, 37-39). Însă poate vă întrebați de ce trebuie să îl iubim pe Dumnezeu? Creștinul
trebuie să îl iubeasca pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu l-a iubit mai întai pe el (I Ioan 4, 19) și
fiindcă Dumnezeu este Creatorul, Susținătorul, Răscumpărătotul și Binefăcătorul său cel mai
mare. Pentru toate binefacerile pe care le dă, Dumnezeu nu cere în schimb decât dragoste.
Aceasta înseamnă că creștinul trebuie să-I închine lui Dumnezeu toate gândurile, toate
simțirile, doririle și voirile sale, <<să se mute cu toate puterile sufletului în Dumnezeu>> și în
întreaga sa viață să se ostenească a-I împlini voia, cu statornicie și bucurie. Căci ce este mai
frumos și mai dulce decât a iubi pe Dumnezeu, care este veșnica frumusețe, veșnica bunătate,
veșnica dragoste. Psalmistul spune: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33,8). Apoi
creștinul trebuie sa iubească pe aproapele său, care este orice om, ca pe sine însuși, fiindcă toți
oamenii sunt făcuți dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu și sunt frați între ei, deopotrivă
iubiți de Dumnezeu, Care pentru mântuirea lor Și-a jertfit Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru
Iisus Hristos.

Dar cum trebuie oare să fie adevărata dragoste creștină? Ea trebuie să fie: 1) Fiască,
nu din teama de pedeapsă, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul iși iubește părintele
său, așa să iubească și creștinul pe Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan
3,1); 2) Deplină, adica să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce
facem să fie spre slava lui Dumnezeu. „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de
faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor 10,31); 3) Puternică și statornică,
mergând chiar pană la moarte. Căci dacă Dumnezeu din dragoste față de oameni, Și-a jertfit
Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi și dragostea acestora fața de Dumnezeu trebuie să
fie fără de margini și să nu se schimbe niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cine ne va
despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru
Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea
suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici
moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici
puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi
de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Rom. 8, 35-39); 4) Vie
și lucrătoare, adică sa pătrundă cu adevărat cugetul și voia creștinului și să se arate prin fapte
de binefacere față de cei din jurul său. Citim în Sfânta Scriptura: „Să nu iubim cu vorba,
numai din gură, ci cu fapta și adevărul” (I Ioan 3,18); și „De Mă iubiți, păziți poruncile
Mele” (Ioan 14,15)- Spune Mântuitorul. Înzestrată cu astfel de însușiri, de bună seamă,
dragostea produce roadele cele mai de preț pentru sufletul și viața credinciosului.

Dar acum, care sunt roadele dragostei? Acestea sunt:

1. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește,


acela este care mă iubește” (Ioan 14,21)- spune Mântuitorul.
2. Ferirea de păcat: <<Nu este nici un păcat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în
tălmăcirea Epistolei I către Tesaloniceni, pe care întocmai ca focul să nu-l ardă
puterea cea mare a dragostei. Mai ușor poate rezista o uscătură nebăgată în seama,
decât păcatul, la puterea dragostei>>.
3. Cine iubește pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale și se bucură de bunătatea
Lui: „Cele ce ochiul n-a vazut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit,
pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2,9).
4. Liniștea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea, blândețea, pacea și
bună-voirea între oameni, căci: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se
poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7).
5. Odrăslește mântuirea sufletului: „Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L
şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către
el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea
ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept
ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10, 25-28).

Pentru astfel de roade, dragostea creștină este cu adevărat „legătura desăvârșirii”


(Col. 3, 14) și „împlinirea legii” (Rom. 13,10). Văzând deci însemnătatea covârșitoare a
dragostei, creștinul trebuie sa-și dea silința să o păsteze, să o întărească în sufletul său și să o
sporească în viața sa. De bună seamă, aceasta se face întâi prin lucrarea harului dumnezeiesc,
după cuvântul Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Dar creștinul are
și el datoria să lucreze și să se folosească de toate mijloacele care pot înmulți dragostea.

Dar care sunt aceste mijloace care pot înmulți dragostea? Să le amintim:

1. Cugetarea asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu față de lume, pentru


mântuirea căreia Și-a jertfit Unicul Său Fiu;
2. Cunoașterea cât mai temeinică a învățaturii creștine;
3. Rugăciunea stăruitoare și fierbinte către Dumnezeu;
4. Împartășirea cu Sfintele Taine;
5. Râvna de a împlini voia lui Dumnezeu și a se feri de păcat;
6. Cunoașterea și urmarea vieții Mântuitorului, Care prin viața Sa pământească a dat cea
mai măreața pildă de dragoste;
7. Lupta împotriva iubirii semețe de sine și împotriva alipirii pătimașe de bunurile
pământești;
8. Facerea de bine față de aproapele.
La Cina cea de Taină, Măntuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat testamentul Său, testamentul
iubirii, pecetluit prin jertfa supremă a Iubirii de pe Cruce: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru
aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”
(Ioan 13, 34-35). Dacă vrem să cuprindem într-un cuvânt creștinismul, dogma și morala,
cultul și evlavia, acela este Iubire. În aceste acorduri ne recomandă Hristos să viețuim.

Dumnezeu este bun, îndelung răbdător și mult milostiv. El nu vrea moartea


păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă, sa fie în comuniune. Căci viața se cuvine a fi înțeleasă
ca o chemare din partea lui Dumnezeu, către noi pentru a-L descoperi. Prin toate
evenimentele vieții, pline de bucurie sau de tristețe, Dumnezeu vrea să ne arate cât de mult ne
iubește și cât de mult s-ar bucura să-L iubim și noi cu adevărat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne
învață că Dumnezeu <<n-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoștințele, [...] ca să avem
nevoie unul de altul și, în felul acesta, să ne iubim unul pe altul>>.

Hristos se sălășluiește în inimile noastre pe credința întemeiată pe iubire. Și fiind fiii


iubirii, vom avea aceleași simțiri în cugete și Duh. Faptul că suntem numiți fiii lui Dumnezeu
este dovada supremă de iubire. Dacă oamenilor ne adresăm cu diferite formule de politețe și
alte titulaturi frumoase și vrednice, la Dumnezeu mergem și îi spunem „Tu, Doamne”. Nici
părinților nu îndrăznești să le spui „tu”. Câtă iubire, câtă intimitate, câtă dăruire, câtă
libertare...! Iubirea nu face rău nimănui, nu așează teama, ci aduce sfințenie și libertate în
Hristos.

Spunea frumos Părintele Nicole Steinhardt că „Duhul suflă unde vrea și Dumnezeu
este suveran în aprecieri, îl preferă pe vameș, o laudă pe desfrânată, cheamă pe cine n-ai
crede. Logica lui Hristos ne uimește, ne scandalizează”, nu o putem înțelege, mai ales dacă
nu știm a ne supune. Mântuirea se poate înțelege ca o comuniune de iubire a lui Dumnezeu cu
chipul Său din om, invitația lui Dumnezeu adresată omului pentru a viețui dumnezeiește. El
videcă toate suferințele, iar Lucrarea dă mărturie despre misiunea divină a Sa. Hristos
Domnul, Calea, Adevărul și Viața iubește lumea care nu i-a oferit pe cruce decât oțet și fiere.
Și totuși există iubire! O astfel de iubire este fără egal, este tema celei mai profunde meditații.
O iubire amestecată cu lacrimi, căci așa cum spunea Cioran „prin fiecare lacrimă ne privește
Dumnezeu”.

4. Recapitulare:
 Care sunt cele trei virtuți?
 Care dintre cele amintite are o importanță deosibită?
 Cum trebuie să iubim? De ce trebuie să iubim? Și către cine trebuie să
îndreptăm mai înâi iubirea noastră curată?
 Care sunt roadele iubirii creștine?
 Dar mijloacele prin care dobândim iubirea?

5. Asociere: Acum să vedem cu ce putem asemăna iubirea. Eu zic că o putem asemăna


cu hrana. Să vă explic de ce. De hrană ne mai lipsim de voie, de nevoie. Dar efectul lipsei de
hrană este slăbirea organismului și a simțurilor, iar dacă lipsa de hrană durează un timp mai
îndelungat se poate ajunge la deces. Așa e și cu iubirea, ar trebui să o vedem ca pe o hrană a
sufletului, iar lipsa iubirii duce la împietrirea inimii, la pietrificarea simțurilor, la nesimțire.

6. Generalizarea: Intrucât, omul este creat dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
având structură treimică, acesta se hrănește din iubirea izvorâtă din structura supremei iubiri.
Porunca despre cultivarea iubirii este enunțată în mod expres de către Mântuitorul Hristos:
“Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți
unul pe altul. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru
prietenii săi.” [Ioan 15, 12-13].

7. Aplicarea: Să se așeze iubirea în inimile noastre pentru a izvorî gânduri frumoase,


iar acesteasă dea naștere unui sentiment nobil și un sentiment curat să aducă o faptă bună, spre
a fi ambasadori ai iubirii. Părintele Sofronie afirma „eu demult m-am încredințat că
Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoita sete caută pe fiecare dintre noi, că îi este Dor de
noi, că în a Sa dragoste către noi El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi față de El, că
El pururea năzuiește să ne covârșească cu bunătăți...” Mai ales că nu piroanele L-au răstignit
pe Hristos, ci Iubirea.

În concluzie, aș vrea să vă las o temă de gândire, întrebându-vă: Cum poate omul să


stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri desăvârșite?!
BIBLIOGRAFIE:

 Biblia sau Sfâna Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,


Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. București-2008;
 „Credința Ortodoxă”, Trinitas Iași, România 2004, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei;
 Ieromonah Hrisostom Filipescu „Puține cuvinte, multă iubire”, Editura Pim, Iași,
2013.
 Nicolae Steinhardt „Jurnalul Fericirii”, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005