Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vasile Voiculescu
Poet mistic, se impune în literatura interbelică, în special prin volumele Pârgă (1921),
Poeme cu îngeri (1927), iar după cel de al doilea război mondial, prin volumul
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile
Voiculescu (1964). Scriitorul se încadrează curentului artistic gândirism (propagat de
revista“Gândirea”) care propune o sinteză între creştinism şi tradiţionalism,
amplasând motive biblice în viaţa satului românesc.
Aliman încearcă să mai prindă peştele, dar fără a reuşi. În timpul iernii care a
urmat devine „posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa
fermecată”. În primăvară, lostriţa se arată „Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul
cu ispite femeieşti în el”. A pus în apă capcane, cuşti în care se putea intra dar din care
nu se putea ieşi, fără nici un rezultat însă, deoarece lostriţa intra, mânca momeala şi
ieşea rupând gratiile de lemn.
Dusă acasă de către salvatorul ei, între cei doi începe o dragoste „cum nu se mai
pomenise pe meleagurile acele”. Flăcăul „ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară
împlinea tot ce râvnise el până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi
prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându-se pe după gât. Se scăldau cu nesaţ,
goi amândoi, până îi prindeau zorile”. Fata, căreia îi dăduse numele de Ileana, ”era
frumoasă, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni
înotători.”.
Aliman îi propune să se căsătorească, fiindu-i întâmpinată cererea în căsătorie cu un
hohot de râs, ca respingere. În mijlocul verii soseşte o femei matură, „voinică iute şi
şturlubatică“ ce spune că este mama fetei, care se numeşte Bistriceanca, şi îşi ia fiica
cu sine, după ce „îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră”, iar Aliman „sta
prostit, gol de puteri ca o armă descărcată”.
Căutându-şi iubita la izvoarele Bistriţei, Aliman află de la un bătrân de peste o
sută de ani că, pe vremea când era copil, satul său „le alungase cu pietre şi le
dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul
Satanei”, pe cele două femei.
O fată de-a locului „mai îndrăzneaţă” îl determină pe Aliman să se căsătorească cu ea.
În ziua nunţii lor, la praznic, soseşte un copil care anunţă că lostriţa se ivise iar, stătea
pe malul apei. Aliman vrea să o captureze („Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta
mea!”), căci simte „deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate”. Însă
de îndată ce intră în apă este prins de o viitură şi dus la fund, de unde nu se mai
întoarce, ţinând lostriţa în braţe („adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”).
In mijlocul lupilor
Naratorul, fost „judecător de pace al unui ocol rural, într-un ţinut deluros
acoperit cu păduri feciorelnice”, istoriseşte, aflat într-o vizită căreia nu i se dau
coordonatele, o întâmplare legată de un proces unde dăduse verdict de nevinovăţie,
nemulţumind astfel sătenii. Acuzaţia fusese aceea de ucidere a unei căprioare, vânat
interzis, în afara sezonului cinegetic, iar împricinatul, un ţăran pe care jandarmul îl
surprinsese în timp ce jupuia animalul, susţinuse a nu-l fi vânat, ci a-l fi scos din gura
unor lupi. Sătenii considerau, în ciuda faptului că pe corpul sălbăticiunii nu se aflaseră
urme de glonţ ori de capcană, că omul vânase totuşi, deci trebuia pedepsit, pentru că
„lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus.”, fiind „un mare vrăjitor de lupi, pe care îi
supunea şi-i folosea cu farmecele şi cu magia lui, ca un stăpân.”.
„I se spunea Luparul şi era privit ca o urâciune a lumii.”, aflăm în continuare din
naraţiunea celui care, având şi interese de ordin etnografic, mersese să-l
cerceteze pe omul cu căprioara la el acasă, spre a-l studia în calitate de veritabil
caz cultural şi juridic. Va constata cum că acesta „Trăia, ca un paria, afară din sat, pe
coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos
şi sterp. N-avea nevastă, n-avea copil… nimic.” şi că „Era un bătrân verde, uscat, înalt
şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare”. Era un om care îl primise cu
demnitate şi stăpânire de sine, acceptând cu greu să vorbească despre sine, spre a
mărturisi, totuşi, capacitatea sa de a înţelege graiul lupilor şi de a putea comunica cu
ei.
Cum stam trântit şi-l priveam de jos în sus, mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată şi cu
căciula moţată acoperind luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din
ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mâinile întinse, mai ales din degete:
un fel de materie fosforescentă, ca de licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de
nimeni, şi mai usturat duhnea din el cu o tărie de neînvins.”, povesteşte naratorul, cu
referire finală la acel miros de sălbăticiune, care-i făcea săteni să-l respingă pe Lupar,
după cum, spuneau aceiaşi, mirosul împiedica orice animal domestic de a-i sta în
preajmă.
Şi, pentru a domoli sălbăticiunile, acesta scoate din oala sa „nişte sunete din ce în ce
mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gâfâituri, gâlgâituri înăbuşite de gâtlej
sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi să
lărgească laţul împrejurul nostru”, apoi îl ia în spate pe judecătorul căzut, căci îşi
scrântise o gleznă, şi îl duce la spital.
Singurul lucru de care îşi mai aduce aminte naratorul, deoarece îşi pierduse pe drum
cunoştinţa, este acela că, stând căzut în mijlocul lupilor, a făcut „reflecţia că văpaia
aceea era toată voinţa omului exasperată, tot fluidul magic strâns şi condensat de
fiinţa celui ce făcea efortul extraordinar să alunge primejdia…”.
Mihail Sadoveanu