Sunteți pe pagina 1din 5

Povestirea

Publicat pe octombrie 30, 2012

Vasile Voiculescu

Poet mistic, se impune în literatura interbelică, în special prin volumele Pârgă (1921),
Poeme cu îngeri (1927), iar după cel de al doilea război mondial, prin volumul
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile
Voiculescu (1964). Scriitorul se încadrează curentului artistic gândirism (propagat de
revista“Gândirea”) care propune o sinteză între creştinism şi tradiţionalism,
amplasând motive biblice în viaţa satului românesc.

În urma celui de al doilea război mondial se remarcă prozatorul Vasile Voiculescu


prin volumele Capul de Zimbru şi Ultimul Berevoi. Povestirile sale sunt ca lungime
clasice, având ca subiect înfăţişarea unor întâmplări ce pot fi interpretate atât ca
fenomene naturale, dar şi ca fenomene supranaturale, în conformitate cu superstiţiile
populare româneşti.

Tematica poeziei interbelice se caracterizează prin înclinaţii evidente spre


reconstituirea universului spiritual românesc, de la fondul mitic la aspiraţia mistică.
Poetul trăieşte cu speranţa în miracol, ecou al unei lupte cu sine însuşi, construind
simboluri ca cele ale îngerului (întruchipează infinitele nădejdii umane), ale
androginului (armonia sacră, reunind cele două jumătăţi ale lumii umane – masculinul
şi femininul), ale graalului sau a iubirii mistice.

Abia prin volumul Ultimele sonete…Voiculescu se eliberează de sub dominaţia


gândului raţional. Ieşit din labirintul profan, el îşi înţelege actul creator ca pe o cale de
mântuire, de aceea ilustrează, ca Shakespeare, ipostazele ştiute ale iubirii, pentru că
vede în ea o izbândă a spiritului şi singura legătură cu Dumnezeu. Această idee, că
prin dragoste se deschide o poartă spre cosmos şi divinitate, apare prima dată la
Dante, iar reluarea ei în sonetele lui Voiculescu exprimă conştiinţa validităţii acesteia
in timp. Continuare a celor 154 de sonete ale lui Shakespeare, cele 90 ale lui
Voiculescu ,,folosesc elemente formale asemănătoare (triunghiul pasional, luciditatea
disperată, lamentaţii suave), sunt însă independente ca model prin tensiunea
spiritului” (Eugen Simion). 
Lostrita

Naratorul consideră că „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele nu se ascunde mai


bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai
amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe
călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o
ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece”. Un astfel de peşte necurat,
„o nagodă cu înfăţişare de lostriţă”, adaugă el, îşi făcuse apariţia şi în apa Bistriţei.
Era „ca la doi coţi de lungă şi ar cântări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă,
când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori
pe-atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că
e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu”.

Datorită farmecelor lostriţei, atraşi fiind de „frumuseţea-i fără împotrivire”, spune


naratorul, au pierit mulţi pescari, în apele Bistriţei. Aliman, unul din „rândurile de
copilandri care crescuseră flăcăi, alergând nebuni cu undiţele pe urma lostriţei”,
devine obsedat de prinderea ei. Reuşeşte să o şi captureze, într-un cot de râu cu apa
scăzută unde a intrat după ea, dar, după ce a luat-o în braţe, „sălbăticiunea a zvâcnit o
dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mâini ca o săgeată
licăritoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă”. De atunci „nu i-a
mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei”.

Aliman încearcă să mai prindă peştele, dar fără a reuşi. În timpul iernii care a
urmat devine „posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa
fermecată”. În primăvară, lostriţa se arată „Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul
cu ispite femeieşti în el”. A pus în apă capcane, cuşti în care se putea intra dar din care
nu se putea ieşi, fără nici un rezultat însă, deoarece lostriţa intra, mânca momeala şi
ieşea rupând gratiile de lemn.

Mergând la un vrăjitor, Aliman primeşte o lostriţă din lemn, „aidoma de şuie şi


de frumoasă ca cea din Bistriţa”, în care se găsea un alt peştişor, iarăşi de lemn –
„Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi norme şi îndreptare ale
magiei pierdute şi uitate de ceilalţi”. Pune peştele vrăjit în apă, spunând în acest timp
„descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu”.
A doua zi, în Bistriţa cu ape mari, resturi de case, oameni şi animale, se afla o fată
pe o plută care a venit la picioarele lui Aliman, când el „se pregătea să intre
voiniceşte în valuri”. Ochii „de chihlimbar verde-aurii cu strilici albaştri, erau mari,
rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine întinsă de
Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare”.

Dusă acasă de către salvatorul ei, între cei doi începe o dragoste „cum nu se mai
pomenise pe meleagurile acele”. Flăcăul „ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară
împlinea tot ce râvnise el până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi
prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându-se pe după gât. Se scăldau cu nesaţ,
goi amândoi, până îi prindeau zorile”. Fata, căreia îi dăduse numele de Ileana, ”era
frumoasă, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni
înotători.”.
Aliman îi propune să se căsătorească, fiindu-i întâmpinată cererea în căsătorie cu un
hohot de râs, ca respingere. În mijlocul verii soseşte o femei matură, „voinică iute şi
şturlubatică“ ce spune că este mama fetei, care se numeşte Bistriceanca, şi îşi ia fiica
cu sine, după ce „îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră”, iar Aliman „sta
prostit, gol de puteri ca o armă descărcată”.
Căutându-şi iubita la izvoarele Bistriţei, Aliman află de la un bătrân de peste o
sută de ani că, pe vremea când era copil, satul său „le alungase cu pietre şi le
dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul
Satanei”, pe cele două femei.
O fată de-a locului „mai îndrăzneaţă” îl determină pe Aliman să se căsătorească cu ea.
În ziua nunţii lor, la praznic, soseşte un copil care anunţă că lostriţa se ivise iar, stătea
pe malul apei. Aliman vrea să o captureze („Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta
mea!”), căci simte „deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate”. Însă
de îndată ce intră în apă este prins de o viitură şi dus la fund, de unde nu se mai
întoarce, ţinând lostriţa în braţe („adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”). 

In mijlocul lupilor

Naratorul, fost „judecător de pace al unui ocol rural, într-un ţinut deluros
acoperit cu păduri feciorelnice”, istoriseşte, aflat într-o vizită căreia nu i se dau
coordonatele, o întâmplare legată de un proces unde dăduse verdict de nevinovăţie,
nemulţumind astfel sătenii. Acuzaţia fusese aceea de ucidere a unei căprioare, vânat
interzis, în afara sezonului cinegetic, iar împricinatul, un ţăran pe care jandarmul îl
surprinsese în timp ce jupuia animalul, susţinuse a nu-l fi vânat, ci a-l fi scos din gura
unor lupi. Sătenii considerau, în ciuda faptului că pe corpul sălbăticiunii nu se aflaseră
urme de glonţ ori de capcană, că omul vânase totuşi, deci trebuia pedepsit, pentru că
„lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus.”, fiind „un mare vrăjitor de lupi, pe care îi
supunea şi-i folosea cu farmecele şi cu magia lui, ca un stăpân.”.
„I se spunea Luparul şi era privit ca o urâciune a lumii.”, aflăm în continuare din
naraţiunea celui care, având şi interese de ordin etnografic, mersese să-l
cerceteze pe omul cu căprioara la el acasă, spre a-l studia în calitate de veritabil
caz cultural şi juridic. Va constata cum că acesta „Trăia, ca un paria, afară din sat, pe
coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos
şi sterp. N-avea nevastă, n-avea copil… nimic.” şi că „Era un bătrân verde, uscat, înalt
şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare”. Era un om care îl primise cu
demnitate şi stăpânire de sine, acceptând cu greu să vorbească despre sine, spre a
mărturisi, totuşi, capacitatea sa de a înţelege graiul lupilor şi de a putea comunica cu
ei.

Şi au ales noaptea Sfântului Andrei, pentru o demonstrare a ştiinţei Luparului


moştenite de la strămoşi, „când lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi.
Fiecăruia i se sorteşte un om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce.
Atât! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine socoteală. Au îngăduinţă oricâte, numai în
ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat tain.”.
Atunci, aflaţi în pădure, se postaseră într-un copac rămuros, unde Luparul îşi
amenajase un pătul, o platformă improvizată, lăsându-l pe invitatul său acolo, spre a
urca el un pic mai sus şi a scoate „un plânset amar, o schelăitură jalnică, schimbată
repede într-un urlet uriaş, lung, modulat, cu gâlgâituri […] ca o chemare dramatică,
un soi de strigăt al pustietăţii şi întrebare în acelaşi timp.”. Cu ajutorul unei banale
oale, dar atât de măiestrit folosită încât primeşte răspuns pe aceeaşi măsură şi în
aceeaşi tonalitate din sălbăticie, de unde un „hăitic” de cinci lupi se adună la
picioarele copacului.
Evenimentul dramatic se petrece atunci când, aplecându-se ca să prindă arma de
vânătoare ce-i alunecase din mâini, naratorul a căzut din copac între lupi. Spre a-l
salva, omul cu lupii „îşi dădu drumul din vârf chiar în mijlocul lor, năvalnic, cu bâta
ridicată ca un sceptru şi cu urlet înspăimântător.

Cum stam trântit şi-l priveam de jos în sus, mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată şi cu
căciula moţată acoperind luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din
ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mâinile întinse, mai ales din degete:
un fel de materie fosforescentă, ca de licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de
nimeni, şi mai usturat duhnea din el cu o tărie de neînvins.”, povesteşte naratorul, cu
referire finală la acel miros de sălbăticiune, care-i făcea săteni să-l respingă pe Lupar,
după cum, spuneau aceiaşi, mirosul împiedica orice animal domestic de a-i sta în
preajmă.
Şi, pentru a domoli sălbăticiunile, acesta scoate din oala sa „nişte sunete din ce în ce
mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gâfâituri, gâlgâituri înăbuşite de gâtlej
sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi să
lărgească laţul împrejurul nostru”, apoi îl ia în spate pe judecătorul căzut, căci îşi
scrântise o gleznă, şi îl duce la spital.
Singurul lucru de care îşi mai aduce aminte naratorul, deoarece îşi pierduse pe drum
cunoştinţa, este acela că, stând căzut în mijlocul lupilor, a făcut „reflecţia că văpaia
aceea era toată voinţa omului exasperată, tot fluidul magic strâns şi condensat de
fiinţa celui ce făcea efortul extraordinar să alunge primejdia…”.

Completând apoi printr-o remarcă explicativă: „Ca şi în magia vechilor vânători,


omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbăticiunea strâmtă a lui, ca să poată
cuprinde şi înţelege pe lup, să şi-l asimileze. Numai cunoscându-l astfel, magic, putea
să-l supună şi să-l stăpânească. O formidabilă activitate de duh, pe care noi nu o mai
putem săvârşi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual
de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia
unui înger…”. 

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961) un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,


academician şi om politic român; este considerat cel mai mare prozator român din
toate timpurile, fiind supradenumit Ceahlăul literaturii române; a studiat Dreptul la
Bucureşti; debutează în revista bucureşteană Dracu în 1897. In 1898 începe să
colaboreze la foaia Viaţa nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi
etc, semnând cu numele său, dar şi cu pseudonimul M.S. Cobuz. După anul 1947, se
îndreaptã spre ideologia regimului comunist, publicând opere afiliate curentului
sovietic al realismului socialist (romanul Mitrea Cocor şi cartea de reportaje din
URSS Lumina vine de la Răsărit); Devine preşedinte al Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului
comunist şi se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. In literatură, l-a
urmat pe Ion Creangă, ducând mai departe imaginea artistică a vieţii şi felului de a
fi ale moldovenilor într-o proză nu numai realistă, ci şi romanticã.

S-ar putea să vă placă și