Neagu Anda

Clasa a 10-a I

Luceafarul
Mihai Eminescu
*Eseu*
Definit ca “poem al contrariilor reunite sub semnul universalitatii”(T.Vianu)
al unui poet care a inteles “drama omului ca fiinta duala, sfasiata de contradictii
intre fapta si constiinta , pasiune si renuntare, soarta si nemurire , viata si moarte”,
Luceafarul (publicat in aprilie 1883, in Almanahul Societatii Academice Social-
Literare “Romania Juna” , apoi in Convorbiri literare si in volumul Poezii, 1883)
este definit de Eminescu insusi ca alegorie pe tema romantica a locului si menirii
geniului in lume.
Valoarea alegorica a poemului este evidentiata de Eminescu, care a notat pe
marginea unei file de manuscris “Aceasta este povestea . Iar intelesul alegoric ce i-
am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si nici numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe Pamant nici capabil de a ferici pe cineva,
nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte , dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca
soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe Pamant si i-am
dat acest inteles alegoric”
Compozitia si structura poemului sunt, si ele, configurate prin strategii
specifice modelului narativ de organizare a discursului. Cele doua planuri, terestru-
uman si cosmic-universal, aflate in antiteza romantica, figureaza un model inchis,
sferic al operei. Dispus in 4 unitati compozitionale, textul poetic se organizeaza ca
o structura polifonica, pe mai multe voci.
Partea intai (strofele 1-43) surprinde intr-un decor romantic povestea iubirii
nemarginite intre fiinte care apartin unor lumi diferite. Aspiratia catre absolut a
fetei de imparat si nostalgia de a iesi din absolut a Luceafarului forteaza apropierea
celor doua planuri intr-un spatiu imaginar, ideal , in vis.
Apeland la registrul narativ si dramatic, desfasoara in formulele si structurile
caracteristice basmului povestea imposibilei iubiri. Eminescu pastreza formula
ritualica a basmului, ambiguizand relatia dintre real si fabulous: “A fost odata ca-n
povesti”. Portretul fetei, construit din perspectiva unui autor anonim, are functii
multiple. Mai intai, o singularizeaza in raport cu lumea care ii apartine, prin rang si

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

prin atributul frumusetii: superlativul “O prea frumoasa fata// Si era una la parinti/
Si mandra in toate cele “ . Apoi, prin raportare la planul cosmis-universal, este
apropiata de acesta, atributul sacralitatii si al luminii fiindu-i asociate prin dubla
comparatie: “Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”
Motivul privirii in relatie cu amandoi eroii “fata privea in zare”, “El,iar,
privind de saptamani” atribuie iubirii valoare cognitiva, cunoastere prin
contemplare. Din punct de vedere al poetului romatic, iubirea nu este ceva spontan,
natural, nu se suprapune poftei fizice, ci este efectul unei inaltari spirituale, o
forma de a-si depasi limitele, de a descoperi o alta lume.
Motivul oglinzii defineste iubirea ca o proiectie in idealitate, reprezentand o
granita simbolica intre cele doua lumi, caci fac legatura intre aparenta si esenta sau
intre terestru si cosmic “ Si din oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsa // Ea il privea
cu un suras/ El tremura-n oglinda/ Caci o urma adanc in vis/ de suflet sa se prinda”
Motivul visului apare astfel dublu valorizat ca aspiratie umana spre ideal “cum
ea pe coate-si razima/ Visand ale ei tample” si ca traire onirica favorizand evadarea
din lumea reala.
Cele doua invocatii ale fetei de imparat au rezonantele unui descantec stilizat,
descantec de chemare intru fiinta . Este o adresare directa ce sporeste dorinta
Luceafarului de a cobori. Formula pleonastica “cobori in jos” sugereaza distanta
extrema dintre indragostiti..
Cele doua intrupari are Luceafarului sunt concepute atat in simetrie datorita
elementelor comune, cat si in antiteza. Frumusetea fizica trimite cu gandul la
personaje din categoria eroului din basmele populare “Parea un tanar voevod/ Cu
par de aur moale”. Paloarea si simbolul giulgiului, ca detaliu vestimentar,
sugereaza ,insa, lipsa de viata si stranietatea acestor intrupari. Ambele forme au
atributul nobilitatii, fie sceptrul, fie coroana prin care li se acorda un statut superior
“Si tine in mana un toiag/ Incununat cu trestii” . Diferentele sunt subtile si constau,
mai ales, in detaliile cromatice : repetitia epitetului cromatic negru “Pe negre
vitele-I de par” “Din negru giulgi se desfasor” dar si dublul epitet “trist si ganditor”
fac referire la schimbarea ingerului in demon ce este cauzata de experienta durerii.
Aceste diferente sunt justificate si prin schimbarea parintilor mitici, ingerul este
creat din unirea cerului si a marii, mostenind de la printii sai seninatatea “Iar cerul

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

este tatal meu/ Si muma-mea e marea// Am coborat cu-al meu senin” ; si produsul
conflictului dintre noapte si soare, mostenind tulburarea interioara “Din sfera mea
veni cu greu/ Ca sa te-ascult s-acuma// Si soarele este tatal meu/ Iar noaptea-mi
este muma”
Dorul de a cunoaste iubirea se revarsa in cuvintele Luceafarului care isi
cheama iubita in spatii transmundane (adancul oceanului si cerurile toate) si in
netimp. Frumoasa muritoare refuza insa o iubire care nu este potrivita fiintei
omenesti, temandu-se a trece pragul spre lumi cosmice. Desi devorata de aspiratia
spre lumina pura a Luceafarului, devine dureros de constienta ca vietuirea dincolo
de marginile cercului stramt al lumii sale ar ucide-o. De aici, senzatiile de frig sau
de arsita mortala , care o fac sa asocieze Luceafarul cu o zeitate Thanatica; “eu
sunt vie, tu esti mort / Si ochiul tau ma-ngheata// Privirea ta ma arde) . Desi cu
forta unei iubiri, acum ii refuza dragostea supranaturala, incapabil sa-l cuprinda in
tiparul ingust al mintii ei “Strain la vorba si la port/ Lucesti fara de viata” “Desi
vorbesti pe inteles/ Eu nu te pot pricepe”. Fata ii cere celui pe care demiurgul il
numeste “vesnica minune” sa devina muritor. Fara a ezita, Luceafarul accepta
sacrificial, accepta rupture ontologica, gata sa schimbe netimpul in vreme
trecatoare si destinul sau in asbolut pentru soarta efemera a omului muritor “Si se
tot duce… S-a tot dus/ De dragul unei copile/ S-a rupt din locul sau de sus/ Pierind
mai multe zile”
Partea a doua (strofele 44-64) legata de prima parte prin tehnica alternantei,
textualizata prin sintagma “in vremea asta..” surprinde idila dintre Catalin si
Catalina intr-un tablou dramatizat, ce este dominata de planul terestru-uman. Fata
de imparat primeste acum o identitate, un nume – Catalina , deoarece este privita in
relatie cu altii membrii ai lumii ei. In tabloul anterior, individualitatea ei nu era
importanta, caci era privita ca o reprezentanta a lumii ei. Pe de alta parte,
identitatea onomastica sugereaza compatibilitatea dintre parteneri, facand referire
la cuplul androginic.
Portreul pajului “cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni bata-I vina” , creionat cu
ajutorul unor sintagme populare, este o replica antitetica a Luceafarului.
Caracterizarea directa din perspectiva naratorului “Viclean copil de casa/ dar
indraznet cu ochii” este dublata de monologul interior care reliefeaza alteritatea
launtrica (autoadresare directa la persoana a 2a : “ei, Catalin, acu-I acu”), de

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

gestica “ Se furiseaza panditor” si de sugestia unui spatiu simbolic care il defineste

– ungherul. La toate aceste determinari ale modelului uman inferior reprezentat de
Catalin, se adauga perspectiva fetei de imparat care il defineste “guraliv si de
nimic”.
Daca Luceafarul ii oferise fetei un destin de exceptie intr-un spatiu ideal,
Catalin ii propune, in schimb, un destin comun, anonim, obscur, in mijlocul unei
lumi in care toti sunt asemeni, pierzandu-si si numele care i-ar putea singulariza
“Hai s-om fugi in lume/ Doar ni s-or pierde urmele/ Si nu ne-or stii pe nume” .
Catalin ii arata ars amatoria – arta de a iubi si de a fi iubit. Intre cei doi
indragostiri , iubirea devine un proces al descoperirii pasiunii ce presupune o serie
de gesturi tandre. Indragostitul vrea ca lumea sa stagneze, timpul sa se opreasca, sa
prelungeasca momentul de contopire erotica “ stai cu binisorul”.
Desi cutreierata inca de nostalgia iubirii ideale pentru Luceafar “Dar un Luceafar
rasarit/ Din linistea uitarii”, Catalina invata lectia de iubire pamanteasca a celui ce
o aseamana cu ea.
Pe de alta parte, ceremonialul erotic este asemanat cu un ritual cinegetic
“Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul” . Ideea asemanarii dintre nuntire
si vanatoare este preluata de autor tot din textile populare. La fel ca vanatoarea,
iubirea presupune selectarea partenerului si asteptarea lui, indragostitul simtindu-se
uneori o victima sau o prada a pasiunii reale.
Atrasa in jocul erotic infatisat ca o vanatoare dominata de siretenie,
Catalina pare a adera la o existenta a oamenilor comuni, traind in cercul stramt al
automatismelor care interzic accesul la ideal si eternitate.
Ultima replica a lui Catalin proiecteaza in viitor un model existential
precar, lipsit de stralucire si de vocatia idealului : “Căci amândoi vom fi cuminți,/
Vom fi voioși și teferi,/ Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi."
Cea de-a 3-a parte ( strofele 65-85) dezvolta planul cosmic-universal ce
reda calatoria astrala a Luceafarului spre Demiurg, pentru a-I cere dezlegarea de
nemurire. Calatoria Luceafarului nu este doar una spatiala , ci si temporala, caci
destinatia sa nu este capatul fizic al universului, ci limita sa temporala. Pentru a-si
indeplini sacrificial, Luceafarul trebuie sa ceara ajutor Demiurgului , iar
comunicarea cu acesta este posibila doar in momentul inceputului de lume.

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

Se poate observa motivul zborului cosmic “Și căi de mii de ani treceau/ În
tot atâtea clipe.//Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”, astfel clipa si
vecia devin una , iar reperele terestre – deasupra, dedesubt – isi pierd puterea de a
pune hotar spatiului.
Prin intermediul zborului cosmic reies si alte motive precum cel al
cosmogoniei, sugerand actiunea in desfasurare pe o perioada nedefinita de timp.
Luceafarul este, asadar, inrudit prin esenta cu Demiurgul pe care-l numeste
“Parinte” si “Doamne”. Magia verbului eminescian, capabil sa exprime conceptul
abstract de haos primordial, prin negarea reperelor terestre, prin negarea si
afrimarea in acelasi enunt a verbului existentei ( paradoxul poetic: “Nu e nimic si
totusi e”) si prin raportare la senzatii si attribute omenesti este demonstrate stralucit
in aceste secvente “El zboară, gând purtat de dor,/ Pân' piere totul, totul;// Căci
unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/
Din goluri a se naște.// Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc
asemene/ Uitării celei oarbe.”
Raspunsul Demiurgului care monologheaza ca voce reprezentativa a
luciditatii supreme si a cugetarii filozofice ii spune lui Hyperion ca nici in lumea
de jos nu exista repaos, ca moartea e si ea relativa, ca si viata, fiinda oamenii “Căci
toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”. Omul este caracterizat de
efemeritate “Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni.”, acesta fiind
inlocuibil. Umanitatea nu este definita de indivizi, ci de succesiunea generalitatilor.
Firea umana isi dovedeste zadarnicia “Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte
idealuri” prin faptul ca eforturile sale sunt supuse esecului, fie ca omul are aspiratii
intangibile, iluzii. Fiinta umana traieste doar cu iluzia libertatii “Ei doar au stele cu
noroc/ Și prigoniri de soarte,” – motivul fortuna labilis. Astfel, omul nu este doar
limitat de a trai intr-un univers inchis, ci este limitat si de timp.
Pe de alta parte, divinitatea este o fiinta neconditionata, infinita, inuabila
“Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte.”
Partea a doua a discursului Demiurgului contine o serie de alternative pe
care acesta I le ofera lui Hyperion in locul sacrificiului si in schimbul renuntarii la
iubire. Acesta ii propune diferite ipostaze ale geniului: a cuvantului creator: „Cere-
mi - cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ţi dau înţelepciune?”, ipostaza orfica : „Vrei să dau

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n

mare?”, ipostaza împăratului: „Ţi-aş da pământul în bucăţi/ Să-l faci împărăţie", a
geniului militar/ a cezarului: „Iţi dau catarg lăngă catarg,/ Oştiri spre a străbate/
Pămăntu-n lung şi marea-n larg".
Ultima strofa a tabloului evidentiaza lipsa de existenta a conditiei umane. Sintagma
“pamant ratacitor” reprezinta conditia in sistemul solar al Pamantului sau
caracterul schimbator al fiintei umane, astfel nu doar Pamantul rataceste prin
univers, dar si omul rataceste pe Pamant.
Partea a patra (strofele 86-98) se deschide cu un pastel terestru contemplat cu
tulburare din planul atemporal in care Hyperion si-a reluat locul menit din cer. Are
de asemenea aspectul unei idile : cadrul feeric “ rasare luna linistit / Si tremurand
din apa// Si imple cu-ale ei scantei/ Cararile din cranguri” ; cuplul androginic
“Sedeau doi tineri singuri” acestea fiind elemente de baza ale idilei eminesciene.
Imaginea cadrului natural este realizat printr-o suita de motive literare specifice
liricii eminesciene legate de natura. In decorul sinestezic complex se imbina
imagini artistice referitoare la diferite senzatii: “tremurând din apă”- planul acvatic
(motivul apei -simbol al vietii, oglinda cerului, drept pentru care ii ofera sacralitate
planului terestru) , “Răsare luna liniștit”- planul ceresc (motivul lunii- prezenta
vizuala ce contribuie la frumusetea decorului, dar este si un simbol al aspiratiei
spre inalt sau o divinitate ce ii protejeaza pe indragostiti) , “Cărările din crânguri”-
planul vegetal ( motivul crangului- spatiu protector, spatiu mitic cu proprietati
magice) , “sara-n asfințit” – planul temporal (momentul preferat al intalnirii fiind
momentul propice visarii , dar si izolarii necesare pentru realizarea intimitatii in
cuplu), “Sub șirul lung de mândri tei”- copacul sacru ( motivul teiului- arbore
sacru, care prin inaltime si vechime fac legatura simbolica dintre planul terestru si
cel cosmic, devenind simbol al unui axis mundi. In afara de asta, prin florile de tei
devine o prezenta vizuala si olfactiva ce contribuie la atmosfera feerica),
reprezantand nivelurile universului.
Monologul lui Catalin, are tonalitatile tulburatoare ale confesiunilor erotice din
idilele eminesciene. Parand a se adresa Catalinei ca unui nou Luceafar,
pamanteanul indragostit, devorat de trairi dionisiace, inseteaza acum dupa
seninatatea apolinica a fiintei superioare : “Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

de patimi.// Și de asupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/ Căci ești iubirea
mea de-ntâi/ Și visul meu din urmă” .
Cea de-a treia invocatie a fetei de imparat nu mai este o chemare a unei iubiri peste
fire, ideala si, deci, imposibila, si o incercare de a-si proteja fragila fericire,
incredintandu-si “norocul”(caracteritic firii umane, supus permanent schimbarii)
unui astru favorabil. Luceafarul nu mai e un posibil partener, ci un astru protector
al iubirii, devine un simbol al idealului erotic, asa cum Catalin a devenit o
reprezentare reala al aceluiasi ideal.
Ultima replica a Luceafarului inchide, in cateva cuvinte doar “toata durerea dintre
pamant si cer” (Petru Cretia), toata tristetea unei singuratati asumate pe vecie.
Refuzul de a reactiona sugereaza lipsa de incredere a geniului in iubire, atitudinea
pesimista in fata posibilitatii de indeplinire a idealului erotic. Primul enunt exprima
durerea indragostitului a carui iubire a fost dispretuita. Cea preafrumoasa altadata
este numita acum “chip de lut”( aluzie la conditia telurica, la actul biblic de creare
a omului din pamant, sugerand efemeritatea sa). Conditia umana este caracterizata
prin simbolul geometric al “cercului stramt” (metafora pentru lumea oamenilor
sugerand limitarea) si este supusa “norocului” (motivul fortuna labilis, existenta
umana este determinate de soarta implacabila).
In antiteza cu lumea oamenilor comuni, geniul are un alt statut ontologic. Acesta se
considera “nemuritor si rece” reprezentand conditia apolinica e geniului, renuntand
la efecte, se dedica ratiunii, cugetarii reci si aspira la nemurire prin ochii finite
intelectuale.
Nu in ultimul rand, textul este reprezentat de intrepatrunderea genurilor si speciilor
literare avand elemente ale genului epic ( firul narativ, indici spatio-temporali si
personaje), genului liric (lirismul obiectiv- lirica mastilor, dominanta sensurilor
figurate si secvente ale textului ce pot fi considerate monologuri lirice ce reprezinta
similitudin cu alte poeme eminesciene) si genul dramatic ( dominanta dialoguilui –
confruntarea de idei caci replicile “personajelor” reprezinta argumentari ale
opiniilor, viziuni personale a autorului).
Desavarsit prin forma (ritm iambic, masuura de 7-8 silabe, rima incrucisata) si prin
viziunea poetica in care sunt inchise tulburatoare intelesuri filozofice, poemul
eminescian oglindeste “lumea insasi a poeziei ca tristate cosmica si ca sarbatoare a

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”

Neagu Anda
Clasa a 10-a I

verbului. O lume devenita cantec in sine, lui singur dezlegare si rece” (Petru
Cretia).

Colegiul National “Ion Luca Caragiale”