ESTETICA FRUMOSULUI ȘI

URÂTULUI ÎN ARTĂ

Caracteristicile estetice ale frumosului în muzica clasică

Categoria fundamentală a esteticii este frumosul, chiar obiectul de referinţă al acestei

discipline. Frumosul este o noțiune folosită atât în domeniul istoriei artei cât și în domeniul
esteticii. 1

În decursul timpului mulți istorici, învățați, filosofi și cercetători în domeniul artei și al

esteticii, au încercat să formuleze câte o definiție, care în zilele noastre au fost subsumate în
diferite lucrări fie de specialitate sau în lucrări științifice dorind să scoată în evidență adevărul
despre „frumos”. Există un adevăr în fiecare, așa cum în fiecare se pot găsi atât erori cât și
anumite semnificații neelucidate. Datorită transformărilor prin care au trecut mijloacele de
expresie artistice, atât concepțiile diferite despre artă, cât și menirea lor au fost reformulate de la
o epocă la alta.

Fiind vorba de o expresivitate frapantă și imediată, tratată ca o splendoare, ca o strălucire

exuberantă, frumosul în traducere liberă este armonie. Termenul muzical armonie este folosit

1
Marinescu Mihaela, Compendiu de Estetică și stilistică muzicală, Ed. Fundației „România de Mâine”, p. 35
foarte des în scriptologia artei muzicale și înseamnă că muzica în sine este concepută ca armonie
fiind expresia cu cea mai directă trimitere înspre frumosul sublim și desăvărșit.

Din perspectivele amintite mai sus, reiese că sentimentul frumosului ar putea fi numit
drept tentația perfecțiunii, chemarea sau atracția către intuirea și desăvârșirea plenară a virtuților.
Frumosul străbate fără doar și poate manifestările esteticului, având configurația unei manifestări
caleidoscopice, a unui curcubeu multicolor sau asemănându-l cu o radiație pluricoloră care
obligă la o corelare a lui cu o multitudine de coordonate și perspective ale esteticului
asemănătoare spiritului uman.2

Frumosul va rămâne mereu o problemă deschisă în cadrul esteticii, deoarece este

reprezentat ca un fenomen estetic deosebit de proteic și de fluent, acestea fiind câteva din
motivele pentru care este atât de greu de definit. Cu atât mai greu de definit devine pentru
domeniul muzicii, care și ea la rândul ei este un fenomen fluent și greu de încadrat în concepte
sau în anumite tipare.

Frumosul muzical îl putem considera ca fiind dublu-enigmatic, dar provenit dintr-un

spirit al bunului simț comun, suntem de acord cu prezența lui peste tot acolo unde el se manifestă
în toată plenitudinea sa ca o forță de armonizare a ființei noastre în universul acesta, atât
material, cât și cel spiritual de care vorbeste cu predilecție Sf. Ap. Pavel în epistolele sale.

Prin intermediul muzicii, vibrația universală se materializează în opera de artă spre a ne

face să-i simțim nu numai vecinătatea, ci și apartenența directă pe care uneori suntem tentați să o
uităm, igorăm sau să o lăsăm deoparte.

Termenul ARMONIOS, la rândul lui, este atribuit armoniei care, ca unitate complexă și
creativă, îndeplinește rolul de a pune în vibrare universul muzical uman tridimensional, ce
transcede pe axa verticalității și urcă spre Cosmos (Dumnezeu), aflând concordanța dintre
acestea. Putem face de asemenea trimitere la teoria Pitagoreică a corespondențelor și proporților
matematice, care guvernează atât muzica cât și ființa și universul.3

Tot la estetica frumosului în artă și în muzica clasică de operă, putem face o trimitere
către mijlocul secolului al XIX-lea, unde marele cristic muzical și renumitul profesor de estetică

2
Friedrich Schiller, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, p. 198
3
Gilbert Kuhn, Istoria esteticii, Ed. Meridiane, București, 1972, p. 55
al Universității din Viena, Entitatea sa Eduard Hanslick urma să aducă spre publicare un tratat
polemic asupra esteticii muzicale, purtând titlul de „Despre frumosul muzical ” proclamând cu
aceasta necesitatea de revizuire din punct de vedere al raționalizării și al scripticului acestei
discipline.

În ciuda popularității deosebite dobândite de acest tratat, această inițiatvă a lui Hanslick
nu poate fi nici nouă, nici originală, de vreme ce abordarea problematicii centrale a tratatului său
- conceptual de muzică absolută – se întrepătrunde în miezul unor discuții și dezbateri lansate cu
aproape mai bine de jumătate de secol în urmă, oferind mai degrabă o viziune particulară decât o
lămurire sistematică a acestuia.

În centrul cercului preocupărilor lui Hansilck, se află pe de o parte, negarea unor

conținuturi statornice ale muzicii, statornicia de veacuri în tradiția estetică, (caracter, afecte,
emoții, muzică programatică și morală), iar pe de altă parte, construirea unui sistem estetic bazat
pe deplin pe emanența structurii muzicale prin aplecarea cvasi-exclusivă asupra conceptului de
formă atât în ceea ce privește creația, cât și în cel al receptării.

În ciuda acestui pragmatism stiințific al lui, textul hanslickian vădește subliminal

prezența continuă a unui substrat filozofic nedeclarat, ascuns, devenind în fond fundamentarea
estetică a muzicii instrumentale, având considerația autorului ca fiind o formă de expresie
superioară a acestei arte.

Introducere în estetica urâtului în muzica de operă

Urâtul ca și frumosul sunt greu de definit - în „Dialexis” filosoful antic grec scria: „Cred
că dacă cineva ar porunci ca oamenii să arunce tot ce-i urât la un loc, după socotința fiecăruia și
apoi să ia de acolo ce e frumos, fiecare după gust, n-ar mai rămâne nimic în grămadă, ci toți le
vor lua pe toate”.

În sens cotidian urâtul înseamnă ceva rău, fără gust, fără culoare, forme goale
dezintegrate, murdar, infect etc. În cadrul picturii bisericești, urârul este reprezentat prin
personalitatea lugubră antihristică a diavolului, Lucifer- regele Iadului, îngerul cu inima
împietrită, limbile de foc ale Ghenei.
 În muzică, urâtul este reprezentat prin opera muzicală a lui Charles Gounod „Faust”
unde din nou ia întruchiparea diavolului care îl ispitește pe om pentru a-i fura sufletul.

Aceasă categorie a urâtului câștigă teren pe timp ce trece, iar undeva pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, Rosenkranz elaborează o estetică a urâtului. Aici urâtul este prezentat ca
fiind o medie între frumos și comic, luând naștere și categoria de satanic, ca perfecțiune, ca
sublim și ca desăvârșire completă a urâtului.

În secolul al XX-lea, secolul modernismului categroia urâtului se reconsideră, se impune

conștiinței sociale ca un efect al polarizării maxime a contradicțiilor epocii, desemnat ca fiind cel
mai adecvat să o reprezinte în artă, în virtutea teoriei mimesisului (arta trebuie să imite viața
natural). 4

Evoluția muzicii nu face rabat de la acest aspect, acest plan de pervertire a frumosului, a
sublimului în urât, dezgust, lugubru și în final cu tentă spre Satanism. Substanța inefabilă din
care este alcătuită muzica, sistemele sonore perfecte, armonizate cu plenitudinea universală, au
fost uneori înlocuite cu buna știință de către haosul procreat al zgomotelor de materia
dezorganizată a sonoritățiilor concrete.

Dacă am încerca să reformulăm opusul ideilor etalate în cadrul categoriei estetice a

frumosului, am spune că urâtul în muzică se indentifică cu melodia (sau lipsa ei) non-
melodioasă și armonia sau (lipsa ei) non-armonioasă (disonantă). Non-melodia (anti-melodia)
apare ca o înșiruire intervalică a unor sunete care nu realizează pandantul și nu rezonează cu
matricea umană interioară, prin aceasta ființa nu se mai recunoaște pe sine însuși și astfel se
crează starea de ratăcire (a poporului ales în pustiu), de discomfort sau de o înstrăinare ce duce
către o angoasă.

Non-armonia este la bază o suprapunere disarmonică (o succesiune de sunete non

funcționale), care nu au în sine capacitatea de a creea o concordanță vibrației universului uman
cu cea a cosmosului (Dumnezeu), rezunltând din aceasta o adâncire a stărilor specificate mai sus
și anume rătăcire în neant, disconfort o dispersare metafizică (trimitere la filosoful Nae Ionescu –
metafizică cursuri), o dispersare într-un haos.5

4
Cuclin Dimitre, Tratat de estetica muzicală, Ed. Oltenia, 1933, p. 22
5
Mihail Ralea, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, p. 227
Evoluția esteticii muzicale de-a lungul veacurilor

Prima atestare a cuvântului estetică se regăsește undeva la mijloc de secol al XVII-lea, mai
exact în anul 1750 odată cu apariția lucrării „Aeshtetica” scrisă de Alexander Baumgarten, însă
preocupările legate de partea estetică au existat încă din cele mai vechi timpuri.

În perioada Evului Mediu și a Renașterii teoriile despre frumos s-au întrepătruns cu cele
despre Adevăr și Bine, înfluenta gândirii religioase creștine (Sf. Augustin, Plotin) redau direcții
noi de întelegere și cercetare a acestui subiect. Epoca modernă a adus în evidență estetica în cea
mai strânsă relație cu filosofia ( Diderot, Kant, Hegel etc ), aceștia fiind numai o mică parte
dintre cei care au avut un cuvânt greu de zis în acest domeniu.

Din secolul al XIX-lea, estetica este privită ca o disciplină de sine stătătoare, cercetările se
amplifică și diversifică, iar prin aceasta și specializările se înmulțesc, principalele domenii
avizate de aceste cercetări sunt: artele plastice, literatura, arhitectura și muzica. În secolul al XX-
lea, teoreticienii germani au început să distingă estetica receptată ca „filosofie a frumosului” de
„știința artei”, care se ocupă cu studiul problemelor specifice creației artisice.

Definițiile date esteticii s-au cristalizat odată cu trecerea timpului și au primit o sintetizare
în formulările contemporane. Un dicţionar de filosofie pune în circulaţie această definiţie:
„Disciplină filosofică, estetica studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini
umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor
trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiei
omeneşti (artistice). Aceste trăsături îşi capătă caracterul prin structurarea armonioasă, colorată
sau expresivă, legată de semnificaţia umană pe care ea o include”.

Definiția aceasta înclude toate formele de frumos pe care ochii omului le poate percepe, și
cele din natură sau cele din spațiul social care-și desfășoară activitatea și cele ale artelor. Unii din
marii esteticeni, dintre care amintim și pe Tudor Vianu, i-au în considerație în demersul
teoretizării fenomenului estetic doar segmentul creativ. Acele opere artisitice create deliberativ
de omenire, înscrise în patrimoniul culturii la compartimentul de arte, acesta include cele 7 arte
recunoscute, printre care se numără și muzica.
 Bibliografie

Marinescu Mihaela – Compendiu de Estetică şi stilistică muzicală, Editura Fundaţiei “România

de Mâine”;

Gilbert Kuhn – Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972;

Cuclin Dimitrie – Tratat de estetica muzicala, Editura Oltenia, 1933.

Pârvu N. - Drumul spre personalitate, E.D.P, București, 1971;

Hume David - Tratat despre natura umană, E.D.P. București,1998