Sunteți pe pagina 1din 17

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea de drept

REFERAT

La disciplina Protectia internationala a drepturilor omului.

„Drepturile omului în spaţiul islamic.”

A studentei anului II,Carazan Olga, grupa 201,

A verificat :Ceban Cristina, Doctor în drept,conf. Univ.


Chişinău 2018

Cuprins:

§ 1. O privire asupra gândirii juridice islamice................................................................................................................2


1. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman în marile sisteme juridice ale lumii......................................................7
2. Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului şi spaţiul islamic...........................................................9
3. încercări de elaborare a unor instrumente regionale de protecţie a drepturilor omului înlumea arabă..................12
3.1. Carta arabă a drepturilor omului.......................................................................................................................13
Bibliografie:.................................................................................................................................................................. 17

§ 1. O privire asupra gândirii juridice islamice


Din perspectivă europeană, civilizaţia islamică tradiţională apare ca un spaţiu exotic, închistat de o tradiţie
refractară faţă de drepturile omului, eventual ca o civilizaţie aflată în fricţiune (sau, dacă vreţi, ciocnire) cu

2
cea creştin-occidentală. Totuşi, dincolo de o ierarhie axiologică diferită, Islamul trebuie privit drept
rezultatul evoluţiei unei populaţii fundamental diferite de cea a Europei, datorită unui mod de viaţă
propriu şi al unui areal neprimitor, căreia i-a asigurat coeziunea necesară creării unei spiritualităţi specifice,
reclamată de realităţile istorice.

Gândirea juridică, fiind doar un aspect al civilizaţiei, trebuie înţeleasă prin raportare la întregul fenomen
care i-a dat naştere. Cu atât mai mult în ceea ce priveşte Islamul, despre care Raymond Charles scria:
„Dreptul musulman nu va putea susţine în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice pe care ni
le-au lăsat Roma sau Napoleon. Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele
dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.” Oricum, trebuie subliniat că, în prezent, aşa cum vom
dezvolta mai jos, ţările musulmane au adoptat un sistem juridic de inspiraţie europeană.

Spaţiul în care a apărut Islamul – Peninsula Arabia – era neorganizat religios, politic şi social până la
Mahomed. Deşi unele triburi se creştinaseră, arabii din peninsulă îşi păstraseră religia, un politeism
primitiv.

Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed. Sărac în tinereţe, apoi pătrunzând în societatea
aleasă a Meccăi în urma căsătoriei cu o văduvă bogată, Hadiga, Mahomed începe să propovăduiască
locuitorilor cetăţii noua învăţătură primită în stare de transă de la Allah, prin intermediul arhangelului
Gabriel. El se prezintă drept propovăduitorul care anunţă apropiata venire a Judecăţii de Apoi, când un
Dumnezeu unic îi va răsplăti pe credincioşi. Cum nu s-a bucurat de un succes prea mare în rândul
orăşenilor, pleacă împreună cu adepţii săi la Medina. Acesta este momentul expatrierii – Hegira. De acum
înainte, autoritatea sa creşte şi reuşeşte să atragă la noua credinţă triburile beduinilor. I se alătură şi unele
dintre căpeteniile Meccăi, asupra cărrora porneşte cu armata, dar care se supun fără luptă. Treptat,
reuşeşte să-şi extindă dominaţia asupra unei mari părţi din Arabia, căreia îi impune noua religie care
proclamă un nou scop al vieţii: supunerea faţă de Allah şi urmarea poruncilor lui.

Mesajul lui Mahomed reprezintă expresia monoteismului absolut. Allah este singurul Dumnezeu; el este cu
desăvârşire liber, omniscient şi atotputernic. În schimb, omul este slab, fiind doar o făptură, orice act al său
fiind sub puterea lui Allah.

Islamul nu constituie o biserică şi nu are un sacerdoţiu, oricine putând săvârşi cultul. Viaţa religioasă e
reglementată de instituţii care sunt, în acelaşi timp, norme juridice, în special, cei cinci „stâlpi ai credinţei”:
şalat – cultul rugăciunii canonice; zakat – pomana legiuită; şawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul;
şahadat – „profesiunea de credinţă”, care constă în repetarea formulei „Nu există alt Dumnezeu în afara
lui Allah şi Mahomed este trimisul său.” Nu se încurajează asceza: „O, fii ai lui Adam! Puteţi să purtaţi
podoabe în toate locurile de rugăciune. Mâncaţi şi beţi, dar nu faceţi excese (Coran 7:31). Se acceptă
deosebirile sociale, dar în umma (comunitatea credincioşilor) toţi sunt egali.

Întreaga istorie a omenirii urmează să ia sfârşit prin Înviere şi Judecata de Apoi, când fiecare credincios va
fi judecat pentru faptele sale. Sfârşitul vremurilor va fi marcat printr-o tulburare nemaipomenită, după
care va apărea Mahdi-ul („Călăuza” sau „Cel călăuzit de Dumnezeu”)Religia Islamului comportă două
faţete: o teologie care fixează dogmele, precizând crezul fiecărui musulman şi şariatul, „Calea de urmat”,
un sistem de reguli de conduită de care fiecare credincios trebuie să ţină seama.

3
Viaţa religioasă islamică este caracterizată de ideea de contract şi generează o morală de aceeaşi natură.
Noţiunea de îndatorire morală este străină Islamului, care nu cunoaşte decât o îndatorire juridică, având ca
obiect precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii fundamentale) şi a „drepturilor omului”
(dreptul penal). Vizavi de această concepţie, faptele oamenilor se împart în cinci categorii: „indiferente”,
„recomandate” sau „nerecomandate”, „obligatorii” şi „care merită pedepsite”.

Învăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere rupturii dintre sunnism,
reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna („practica tradiţională”), şi şiism, care se
revendică de la primul calif „adevărat”, Ali. De asemenea, curând de la apariţie, Islamul s-a diversificat într-
o pluralitate uimitoare de secte şi şcoli, adesea antagoniste.

Pentru sunnism, Legea şi Teologia sunt solidare, ceea ce conferă Legii musulmane un domeniu mult mai
semnificativ decât sistemelor juridice occidentale. Sursele acestora sunt: Coranul, Sunna, idjma sau acordul
unanim al comunităţii, igtihadul sau reflecţia personală, atunci când Coranul sau Sunna tac, ce se
realizează prin intermediul lui qiyas, raţionamentul analogic.

Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, a fost scris, după moartea lui Mahomed, de către Zayd, unul dintre
discipolii acestuia la ordinul califului Otman, şi redă învăţătura Profetului. Textul său este împărţit în 114
sure, cu un număr variat de versete. Multe dintre ele se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se
prea sinchisea: „Ceea ce vă tulbură trebuie să acceptaţi prin credinţă!” spunea el; de asemenea, Allah
însuşi a renunţat la unele dintre hotărârile sale anterioare.

Contradicţiile acestea se datorează, conform specialiştilor europeni, a două orientări deosebite în


învăţăturile lui Mahomed. Cea dintâi se întinde până la Hegira, când se adresează unei populaţii urbane ce
se ocupa îndeosebi de comerţ. A doua reflectă modul de viaţă al beduinilor, printre care a trăit după
„expatriere”.

Coranul s-a dovedit a fi o operă teologico-juridică incompletă ce nu putea face faţă expansiunii societăţii
musulmane, dar care continuă să fie privită drept revelată şi infailibilă. Astfel, a fost nevoie să apară Sunna
(în traducere, „comportament, mod de acţiune”), o culegere de hadithe – „spuse” datând din vremea
Profetului sau a tovarăşilor săi – constituind „practica tradiţională”, acea tradiţie legată de viaţa şi
activitatea lui Mahomed.

Un hadith cuprinde două elemente: textul şi baza sa, care exprimă lanţul de transmiteri succesive de la
Profet până în secolul al IX-lea, când au fost alcătuite culegeri de hadithe. Verificarea autenticităţii unui
hadith devine astfel aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât numărul lor este imens şi, mai ales, multe
se contrazic.

Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunităţii credincioşilor – asigură unitatea de interpretare a
textelor sacre în lipsa unei autorităţi religioase supreme. Idjma este fundamentată pe un hadith:
„Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei erori.” Şi pe un text din Coran: „Cel ce
urmează o altă cale decât a dreptcredincioşilor va merge în Infern.” Practic, ea poate fi cunoscută după
tratatele marilor jurisconsulţi.

In sfârşit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformările societăţii musulmane şi i-a
determinat pe savanţi să apeleze la propria lor raţiune pentru a soluţiona speţele ivite. Metoda cu care
ajutorul căreia are loc idjtihadul se numeşte qiyas, raţionamentul prin analogie. Conform doctrinei
tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:

4
1. rădăcina – prescripţia, existentă în Coran sau în Sunna, de la care porneşte raţionamentul;

2. ramura – aspectul litigios;

3. cauza – clară, inteligibilă, necontrazisă de Coran, Sunna sau idjma, ce trebuie să fie dovedită;

4. judecata.

În momentul actual, Coranul şi Sunna reprezintă doar baze istorice, idjtihadul a fost întrerupt în secolul al
IV-lea de hegira[1], când poarta efortului creator (bab-el-idjtihad) a fost închisă, singura bază dogmatică a
dreptului musulman rămânând idjma.

Alături de aceste izvoare, la formarea sistemului juridic al Islamului, un rol important l-a jucat şi cutuma
(orf).

În ceea ce priveşte actul legislativ, s-a admis că acesta poate completa acele domenii ce nu erau epuizate
de dreptul sacru.

După cum spuneam, în prezent, în principiu, statele islamice au renunţat la izvoarele tradiţionale,
adoptând codificări după modelul european. Majoritatea acestora reprezintă sinteze ale principiilor de
drept musulman cu ştiinţa sistematizării juridice europene. De exemplu, Codul civil egiptean stabileşte: „În
lipsa unei dispoziţii legislative aplicabile, judecătorul va statua potrivit cutumei, iar în lipsa acesteia, potrivit
preceptelor dreptului musulman. În lipsa unor astfel de principii, judecătorul îşi va putea întemeia decizia
pe dreptul natural şi echitate.”

Dreptul canonic (fiqh) cunoaşte mai multe sisteme juridice (sau rituri), diferenţiate îndeosebi de simple
detalii de aplicare practică şi propuse de diferite şcoli juridice. În marile universităţi religioase există patru
şcoli tradiţionale recunoscute: malikită (dominantă în Africa de Nord şi Occidentală), hanafită (Turcia,
India, China) şafiită (Africa Orientală şi Meridională, Palestina), hanbalită (Arabia propriu-zisă).

Un element care particularizează gândirea juridică islamică este neprecizarea în Coran a sancţiunii care
intervine în situaţia încălcării unei norme de conduită prevăzută de Cartea sfântă. Aparent, am putea vorbi
de norme juridice imperfecte, însă, dacă ne amintim că preceptele au un caracter dual, juridico-religios,
urmarea încălcării normei este căderea în starea de păcat, pedeapsa fiind aplicată la Judecata din urmă
(unde, probabil, nu există circumstanţe atenuante ori cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
precum nici imunitate pentru unii dintre Cei aleşi).

De asemenea, lipsa unei discipline riguroase este o altă caracteristică a dreptului musulman, lipsind
diviziunile specifice celui european. Juristul musulman are viziunea dreptului său ca fiind alcătuit din soluţii
de speţă, evitând generalizarea sau definiţia.

Inadaptabilitatea dreptului musulman a determinat dezvoltarea ficţiunilor juridice şi a fraudei la lege. Un


singur exemplu: împrumutul cu dobândă este interzis; ca urmare, s-a recurs la ficţiunea unei duble vânzări
sau la aceea de a da creditorului, cu titlu de garanţie reală, folosinţa unui bun ce produce venituri. De
asemenea, s-a apreciat că această interdicţie nu priveşte decât persoanele fizice şi, ca atare, băncile,
casele de depuneri, societăţile de orice fel, ca persoane juridice, nu sunt supuse acestei interdicţii.

Pentru a înţelege mai bine dreptul islamic, trebuie analizate câteva dintre instituţiile sale fundamentale.

5
În dreptul civil, nu individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. Aceasta este o asociere
naturală cu titlu viager: când capul familiei moare, o altă familie ia naştere, fără vreo legătură de
continuitate cu cea veche.

Căsătoria este un simplu contract, eliberată de orice element sacru ori mistic. Este încheiată de părinţii
viitorilor soţi, iar obiectul ei îl constituie, pe de o parte, mireasa, iar pe de altă parte, o sumă de bani.
Conform Codului civil iranian, nu pot constitui obiect al căsătoriei fetele care nu au împlinit vârsta de nouă
ani.

Poligamia este permisă, dar soţul trebuie să îşi trateze în mod egal soţiile şi să le asigure mijloace de
subzistenţă, precum şi locuinţe separate. În schimb, acestea trebuie să îi fie ascultătoare şi fidele, neavând
voie să părăsească locuinţa fără consimţământul soţului.

Printre motivele de desfacere a căsătoriei se numără apostazia (trecerea la o altă religie), adulterul,
repudierea (revocabilă sau irevocabilă), divorţul prin consimţământ mutual.

La şiiţi este cunoscută şi căsătoria pe termen scurt, care înlătură dreptul de moştenire reciprocă.

În ceea ce priveşte dreptul succesoral, sunt trei clase de moştenitori, dar regulile de împărţire a masei
succesorale, avându-şi sorgintea în Coran şi anumite hadithe, sunt aproape incomprehensibile pentru un
jurist ne-musulman.

Recomandarea de a se constitui bunuri inalienabile încredinţate lui Allah (wagf sau habus) şi al căror
uzufruct este destinat unor ctitorii sacre, operelor de binefacere sau satisfacerea interesului public, a dat
naştere unei instituţii specifice, wagf, ce a luat o extindere deosebită, întâlnindu-se ca wagf-uri latifundii,
construcţii, plantaţii, instrumente, recolte neculese, biblioteci etc.

Referitor la aspectul laturii penale a dreptului islamic, este de remarcat împărţirea infracţiunilor în trei
categorii:

– omuciderea sau rănirea intenţionată, ce dădea dreptul la răzbunare şi care, în unele cazuri, putea fi
înlocuită prin răscumpărare;

– rănirea neintenţionată, caz în care are loc o tranzacţie bănească;

– delictele, care fac obiectul celor cinci pedepse canonice: furtul, pedepsit prin tăierea mâinii drepte;
tâlhăria, pedepsită cu moartea; adulterul, pedepsit cu o sută de lovituri de bici, indiferent dacă vinovatul
era bărbat sau femeie, dar în asemenea condiţii încât pedeapsa putea fi rar aplicată în întregime fără a
duce la moartea condamnatului; învinuirea falsă de adulter, apostazia şi consumul de băuturi alcoolice.
Delictele mai puţin grave erau pasibile doar de o mustrare aspră.

Legea este împărţită de către cadiu, care joacă rolul de judecător şi de notar, pronunţând sentinţe în toate
problemele legale. Poate delega o parte din prerogativele sale unor cadii de grad inferior şi magistraţilor
locali. El îi judecă pe impricinaţi conform ritului căruia îi aparţin; în oraşele mari există un cadiu pentru
fiecare rit, şiiţii refuzând întotdeauna să fie judecaţi conform regulilor sunnite.

Funcţiei de judecător canonic i s-a juxtapus funcţia de judecător laic: reprimarea delictelor mărunte şi a
celor a căror pedepsire nu era prevăzută de Lege a fost încredinţată unui „prefect de poliţie” ce se bucură
de o putere discreţionară.

6
În ciuda divizării lumii musulmane actuale, Islamul continuă să se afirme ca un ansamblu de naţiuni nevoite
să se adapteze noilor cerinţe ale vieţii contemporane ce le zdruncină din temelii edificiul juridico-religios;
în faţa expansiunii civilizaţiei europene şi a mondializării, este greu de crezut că aceste precepte mai mult
religioase, neavând prea mare legătură cu ştiinţa dreptului, ar putea să supravieţuiască altfel decât în mod
izolat sau vremelnic, acolo unde raţiunea a lăsat loc dezumanizării.

1. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman în marile sisteme juridice ale


lumii
Problematică destul de complexă, viu discutată şi controversată, abordată cel mai adesea de pe

poziţii civilizaţionale, drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat

datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spaţiul

civilizaţiei occidentale.

O incursiune în Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omu lui presupune,

mai întâi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman şi a particu larităţilor acestuia în raport cu

alte mari sisteme juridice.

Dincolo de multele încercări de grupare a sistemelor naţionale în mari sisteme de drept (familii

juridice)', ne limităm la a enunţa că astăzi întâlnim în lume următoarele mari sisteme juridice:

1. Sistemul romano-germanic, denumit în doctrina occidentală şi marele sistem de drept civil;

2. Sistemul common-law;

3. Sistemele religioase şi tradiţionale;

4. Sistemul de drept cutumi

recunoscută de toţi musulmanii. Este unul din motivele pentru care Islamul este împărţit în două secte

mari: sunniţii (Islamismul ortodox) care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroşi, şi şiifii care nu o

recunosc. Pe lângă acestea, mai există multe alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII-IX),

altele mai târziu (sec. XIX). Coranul şi Sunna alcătuiesc legea islamică Şaria care stă la baza

sistemului juridic musulman.

Dacă există situaţii care nu-şi găsesc reglementarea în Şaria, se face apel la Idjmâ, un al treilea

izvor de drept, ceea ce înseamnă consensul imamilor sau al celor mai înalte autorităţi musulmane,

adică activitatea acestora de interpretare şi aplicare a preceptelor Coranului şi ale Sunnei, concretizată

fie în ceea ce exprimă aceştia, fie în ceea ce fac, ori chiar numai în tăcerea lor în legătură cu o situaţie

determinată.

7
Un al patrulea izvor de drept, în ordine ierarhică, este Kîiăs, adică luarea unor hotărâri după

situaţii similare reglementate prin hadise.

învăţătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic şi Maho med este trimisul

său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfinţenie poruncile', obi ceiurile şi interdicţiile Islamului".

Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieţii adepţilor ei;

statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în

izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuşi, timpul a făcut ca atât Coranul, cât şi Sunna

să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importanţă fiind în prezent

Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, şi Kîiâs.

Oricum, evoluţiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat

exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan şi Maldive. Toate celelalte state cu populaţie majoritar

musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului

persoanei, funcţionează şi alte sisteme, precum cel romano-germanic în Algeria, Egipt, Irak sau Libia,

sistemul common-law în Emiratele Arabe Unite, Pakistan sau Sudan, ambele sisteme în Arabia

Saudită sau Iran, uneori coexistând cu aceste sisteme şi sistemul cutumiar, precum în Gambia, Kenia,

India sau Nigeria . Sunt state care, chiar cu populaţie minoritară de religie musulmană, acceptă

aplicarea dreptului musulman pentru aceasta.

Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de sorginte occi dentală romanogermanic

şi common-law -, sisteme care domină concepţia, struc tura, tehnica şi chiar filozofia

dreptului internaţional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, aşa cum sunt

consacrate în occident (nu numai), într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,

comunităţile religioase musul mane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce

priveşte statu tul persoanei şi relaţiile de familie. Dacă în concepţia occidentală despre drepturile

omului individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află întrun

plan secund în raport cu familia şi colectivitatea în care trăieşte. Drepturile individului nu pot fi

absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul şi Sunna. Aceasta nu

înseamnă că dreptul musul man ar nega statutul de protecţie a individului uman. Chiar dacă dreptul

islamic nu face distincţie între diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, eco nomice,

8
sociale sau culturale precum în dreptul occidental şi dreptul internaţional public, există multe reguli

care sunt fundamentate, în mod esenţial, pe iertare, indul genţă, compasiune şi demnitatea omului, dar

toate îşi trag forţa din autoritatea divină, şi nu dintr-o ordine juridică secularizată'.

Analizele mai vechi sau mai noi, unele în occident, altele în lumea islamică, păcă tuiesc

deopotrivă. Primele contrapun frecvent drepturile individului, aşa cum sunt percepute în occident,

accentuând pe aspecte negative ale dreptului islamic, în com paraţie cu concepţiile şi practicile

occidentale, precum pedeapsa cu moartea sau imposibilitatea unei femei musulmane de a se căsători

cu un nemusuiman. Celelalte fac din dreptul musulman un dat aprioric în raport cu drepturile

occidentale aie omului, că protecţia fiinţei umane a existat cu mult timp înainte în Islam. în fond,

avem de-a face cu două civilizaţii distincte, fiecare cu valori proprii şi exigenţe proprii. Este de

dorit, oare, să se tot pună întrebarea: care dintre ele o poate „domina" pe cealaltă? în ceea ce ne

priveşte, răspunsul este categoric negativ. Nu confruntarea este benefică, ci înţelegerea reciprocă şi

acceptarea reciprocă într-o lume în care dacă diversitate nu ar fi, nimic nu ar fi. De aceea este de dorit o

analiză „a protecţiei per soanei umane in sistemul islamic şi în cel occidental. Apoi, de a evalua

divergenţele şi similitudinile. Numai după parcurgerea acestei ultime etape s-ar putea face un schimb

fructuos de vederi între cele două mari concepţii filozofice şi şcolile pe care le promovează. Astfel,

fiecare dintre cele două părţi va înţelege mai bine valorile şi raţiunile pe care le subînţeleg civilizaţiile

şi orientală şi occidentală. Aceasta va evita să se recurgă la grefarea de idei de la un mod de gândire

la altul şi va sublinia specificitatea celor două culturi"'', lată de ce nu cred că am trăi confortabil întro

lume în care toţi beau coca-cola.

Pozitiv este că, începând chiar cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ţările de religie

islamică (nu toate) au manifestat un bun interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU un

sistem cu vocaţie universală de protecţie a dreptu rilor omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte

al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab a! drepturilor omului,

care, din păcate, nu s-a născut încă, dar rămânem optimişti, ca şi cei care se străduiesc să dea viaţă

idealului de universalizare reală a drepturilor omului.

2. Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului şi spaţiul islamic


În domeniul protecţiei drepturilor omului, perioada de după cel de-al doilea război mondial

9
poate fi caracterizată ca una plină de semnificaţii şi realizări remarca bile. Dezvoltarea unui sistem cu

vocaţie universală în cadrul Naţiunilor Unite şi a mai multor sisteme regionale în Europa, pe

continentele americane şi în spaţiul african duc la concluzia că umanitatea pare că a înţeles nevoia de

reglementare a relaţiilor dintre state cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.

Aceste preocupări nu au lăsat indiferente statele arabe, chiar dacă sistemele lor de drept sunt, în

parte, construite pe alte baze decât cele occidentale. Astfel, chiar de la început, când s-a adoptat

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi iniţial se dorea o Declaraţie Internaţională a

Drepturilor Omului', zece state islamice membre ale ONU s-au implicat cu interes în dezbaterile

pentru adoptarea textului Declara ţiei, Reprezentanţii acestora au intervenit în formularea câtorva

articole ale proiectu lui de Declaraţie, din motive lesne de înţeles, dar nu au dat impresia că ar

respinge apriori un document atât de important, unele intervenţii fiind realmente remarcabile".

De exemplu, reprezentantul Chinei a propus eliminarea din primul articol a ex presiei „Ei

(oamenii, n.n. ) sunt înzestraţi cu raţiune şi conştiinţă [...]", ceea ce a atras intervenţia reprezentantului

Libanului (M. Malik), potrivit căruia formularea propusă era corectă, pentru că subliniază atributele

fiinţelor umane, care le diferenţiază de animale. Or, în această distincţie se regăseşte o concepţie

esenţială a dreptului musulman, în conformitate cu care oamenii sunt respectaţi şi consideraţi nobili

din prima lor zi, ca şi tatăl lor Adam. De asemenea, tot un reprezentant al Libanului (M. Azkoul) a

obiectat faţă de formularea „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali", pe care o socotea ca sugerând că un

om ar putea fi privat de drepturile sale din diferite raţiuni. De aceea a propus formularea „Toţi

oamenii sunt liberi şi egali", dar, deşi a atras interesul multor delegaţi, a rămas în forma iniţială. O

propunere interesantă în legătură cu acelaşi articol a avut-o şi reprezentantul Irakului (M. Abadi),

caredorea o formulare de genul „Toate fiinţele umane trebuie să fie libere şi egale în demnitate şi

valoare şi să aibă dreptul de a fi tratate în mod egal şi să se bucure de posibilităţi egale".

Formularea art. 13, cu privire la dreptul la liberă circulaţie, a fost făcută, împreună cu dreptul de a

reveni în propria ţară, la propunerea reprezentantului Libanului (M. Azkoul), intervenţie remarcabilă

pentru că, iniţial, textul era lipsit de această precizare.

De asemenea, intervenţii interesante s-au făcut din partea statelor islamice în legătură cu art. 16

(dreptul la căsătorie), dorindu-se un text raportat şi la legile naţio nale în ceea ce priveşte drepturile

10
soţilor în materia căsătoriei, sau art. 18, referitor la dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,

care a declanşat vii proteste din partea reprezentanţilor statelor islamice pentru că se consacra libertatea

de a schimba religia sau convingerile. Reacţiile au fost fireşti dacă ne gândim că Şaria interzice

abandonarea religiei musulmane.

Este de remarcat că, la votul final al Declaraţiei, doar un singur stat islamic s-a abţinut Arabia

Saudită -, iar reprezentantul Yemenului a absentat de la vot. Este un motiv să credem că, pentru statele

islamice prezente la aprobarea acesteia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie, aşa

cum chiar textul ei precizează, idea lul comun care trebuie atins de toate popoarele şi naţiunile, ideal

care nu este pus la îndoială nici pentru celelalte state, dacă ne gândim că s-au abţinut de la vot 7 state

aparţinând altor civilizaţii: R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.S.S. Ucraineană,

U.R.S.S. şi Uniunea Sud-Africană, iar Honduras a absentat.

Dacă analizăm evoluţia ulterioară a sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor

omului, vom constata că atitudinea statelor cu populaţie majoritar musul mană este pozitivă, în ciuda

sistemului lor juridic destul de conservator în această privinţă. Astfel, din cele 45 de state care astăzi

au o populaţie majoritar musulmană, 28 au ratificat cele două Pacte internaţionale din 1966 privind

drepturile omului, 15 au ratificat primul Protocol la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi

politice şi doar unui (Azerbaidjan) a ratificat Protocolul la acelaşi Pact, din 1989, privind abolirea

pedepsei cu moartea . Situaţia nu este chiar atât de gravă dacă ne gândim că, de exemplu, nici SUA

nu au ratificat Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi nici Protocolul din 1989

privind abolirea pedepsei cu moartea.

Dificultatea acceptării de către întreg spaţiul islamic a dreptului internaţional al drepturilor

omului consacrat la nivelul ONU este evidentă. Diferenţele culturale, de sisteme juridice şi politice, cu

alte cuvinte marile diferenţe civilizaţionale, alimen tează această dificultate. Este evidentă nevoia de

timp şi, mai ales, de înţelegere reci procă, de acceptare a unei diversităţi culturale care, ea însăşi, poate

fi benefică pentru apropierea de aceste valori. Alimentarea opiniei potrivit căreia valorile care sunt

drepturile omului sunt tipic occidentale şi ele ar trebui „exportate" are un rol nefast şi de aceea o

respingem. Da, drepturile omului, aşa cum au fost consacrate juridic în dreptul internaţional, îşi au

sorgintea în spaţiul occidental. Dar, drepturile omului, indiferent unde au fost prima dată recunoscute

11
juridic şi ocrotite (secularizate sau nu), ele trebuie să fie valori universale. Ele nu se pot exporta sau

importa. Cine a înţeles acest imperativ a făcut paşi importanţi spre modernitate. De exemplu, cele trei

state cu populaţie majoritar musulmană din Europa Albania, Azerbaidjan şi Turcia care sunt membre

ale Consiliului Europei, au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Din cele trei state, doar Turcia nu a ratificat Protocolul 6 la această convenţie, care interzice

pedeapsa cu moartea, dar se pare că, în ultimul timp, Turcia agreează această idee, mai ales din

perspectiva integrării europene.

În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au căpătat noi nuanţări în spaţiul

islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele câteva

încercări de a adopta o Declaraţie a drepturilor omu lui in Islam şi chiar a unei Carte arabe a

drepturilor omului sunt demne de toată atenţia. Constatăm că multe state islamice doresc o armonizare

a politicilor lor, inclu siv în domeniul drepturilor omului, şi, în acest scop, au creat mai multe

organisme regionale, precum Conferinţa Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială

Musulmană sau Organizaţia Conferinţei Islamice.

3. încercări de elaborare a unor instrumente regionale de protecţie a drepturilor


omului înlumea arabă
Prima încercare datează din anul 1981 când, ia 19 septembrie, în cadrul unei reuniuni organizate

la sediul UNESCO de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declaraţii universale

a drepturilor omului în Islam. Declaraţia a fost propusă după un şir de întâlniri între reprezentanţii

saudiţi şi juriştii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva şi Strasbourg (între 1974 şi 1976), urmate

de Colocviul asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universităţii din Kuweit

(1980). Declaraţia începe cu un preambul în care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin

Legea divină „drepturile omului" şi le-a oferit garanţii suficiente pentru a asigura protecţia lor, pentru

ca apoi, pe un spaţiu destul de întins, să amin tească motivaţiile şi principiile religioase care descriu

societatea islamică perfectă. Printre altele, se arată că „noi, musulmanii [...] proclamăm această

Declaraţie (Bayari) de Drepturi ale Omului, făcută în numele Islamului, atât cât pot fi deduse

(drepturile omului n. n.) din foarte nobilul Coran şi cea mai pură Tradiţie profetică (Sunna)".

12
De aceea, se arată în continuare, „aceste drepturi se prezintă ca drepturi eterne care nu vor fi

suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator

laudă Lui! şi nici un om, oricare ar fi, nu are dreptul să le invalideze sau să le atace. „ Declaraţia

conţine 23 de articole, în care sunt consacrate drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale,

toate prin prisma canoane lor religioase ale legii sfinte.

Cea de-a doua încercare este Declaraţia asupra drepturilor omului în Islam, adoptată de

Conferinţa islamică a miniştrilor afacerilor străine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia,

statele membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice reafirmă rolul civilizator şi istoric al Islamului şi

că, în Islam, drepturile fundamentale şi liber tăţile publice fac parte integrantă din Legea islamică şi

nimeni nu le poate viola, pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care

Dumnezeu le-a dictat în cărţile sale revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decât Declaraţia din 1981,

aceasta conţine 25 de articole în care sunt recunoscute drepturi şi libertăţi ale omului care, ca un

principiu al Declaraţiei, sunt supuse dispoziţiilor din Şaria, pentru că aceasta este considerată unica

referinţă pentru a explica şi interpreta oricare din dispoziţiile Declaraţiei. De asemenea, Islamul este

considerat ca fiind religia musulmanului de la naştere. Nici o formă de constrângere nu poate fi

exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunţe la religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu,

inclusiv exploatarea în acest scop a sărăciei sau a ignoranţei .

În sfârşit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor

Arabe, este Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional, dar care nu a intrat

încă în vigoare'. Dată fiind importanţa acestui docu ment, dar şi larga deschidere pe care o oferă spre

crearea unui sistem arab al dreptu rilor omului, ne vom opri pentru o analiză mai detaliată.

3.1. Carta arabă a drepturilor omului


Deşi drepturile enunţate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg inspirate din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Pactele internaţionale relative la drepturile omului,

din 1966, motivaţiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter

religios. Astfel, este proclamată credinţa na ţiunii arabe în demnitatea umană, din momentul în care

Dumnezeu a privilegiat această naţiune, făcând din lumea arabă leagănul revelaţiilor divine şi locul

civiliza ţiilor care au insistat asupra dreptului lor ia o viaţă demnă, prin aplicarea principiilor libertăţii,

justiţiei şi păcii. Se afirmă că prin acest document se concretizează principiile eterne definite de
13
dreptul musulman şi de alte religii divine cu privire la frater nitatea şi egalitatea între oameni. Tot în

preambul este glorificată naţiunea arabă, cu credinţă în unitatea ei de la Golf la Atlantic, naţiune care a

instaurat fundamentele şi principiile umane care au jucat un mare rol în difuzarea ştiinţelor în

Orient şi Occident. Condamnând rasismul şi sionismul, pe care le consideră forme de atentat la

adresa drepturilor omului şi o ameninţare a păcii mondiale. Carta afirmă tot în preambul

ataşamentul faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Pactele internaţionale, dar şi faţă

de Declaraţia de la Cairo asupra drepturilor omului în Islam, aceasta din urmă, aşa cum am văzut,

cerând ca toate drepturile şi libertăţile enunţate să fie supuse dispoziţiilor Şaria. De aici încep

dificultăţile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici în domeniul drepturilor omului au ca

fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel subordonate legii sfinte Şaria. Iată de

ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deşi afirmate de

Cartă într-o manieră imperativă de tip occidenfal, sunt puse sub semnul întrebării dacă sunt (şi sunt)

interpretate şi aplicate în baza dreptului musulman.

Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru părţi.

Prima parte' consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă,

în aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi manifesta propria

religie'. în această primă parte, Carta condamnă rasis mul, sionismul, ocupaţia şi dominaţia străină, pe

care le consideră practici care sfi dează demnitatea umană şi care constituie un obstacol major în

calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.

A doua parte consacră câteva principii generale şi drepturile civile, politice, economice, sociale şi

culturale.

Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte şi să garanteze tuturor celor care se află pe

teritoriul său drepturile şi libertăţile proclamate, fără nici o discrimi nare, de orice natură. De

asemenea, nu este admisă restrângerea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de Cartă decât dacă este

cerută de lege şi considerată necesară pentru protecţia securităţii şi economiei naţionale, a ordinii

publice, a sănătăţii pu blice, a moralei sau a drepturilor şi a libertăţilor altuia'.

Drepturile civile şi politice enunţate de Cartă sunt următoarele:

- dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa persoanei, pe care legea trebuie să Ie protejeze. în

14
legătură cu acest drept, Carta stabileşte următoarele imperative:

- aplicarea principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, al neretroactivităţii legii penale şi

non bis in idem;

- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;

- interzicerea arestării sau detenţiei arbitrare;

- dreptul la egalitate în faţa tribunalelor şi la un recurs efectiv;

- pedeapsa cu moartea poate fi pronunţată numai pentru infracţiuni grave, dar este interzisă

pronunţarea ei pentru crime politice şi nu poate fi aplicată persoanelor cu vârsta mai mică de 18 ani,

femeilor însărcinate şi celor care alăptează, până la expi rarea unui termen de 2 ani de la naşterea

copilului;

- interzicerea experienţelor medicale sau ştiinţifice fără consimţământ;

- dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;

- dreptul de a nu fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură să plătească o

datorie sau de a executa o obligaţie civilă;

- dreptul persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată cu umanitate;

- dreptul la viaţă privată, care este considerată sacră şi inviolabilă, precum viaţa de familie,

domiciliul, corespondenţa;

- dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;

- dreptul cetăţeanului la capacitatea de a exercita drepturile politice în conformi tate cu legea,

considerând că poporul este fundamentul autorităţii;

- dreptul la liberă circulaţie, de a alege reşedinţa, de a nu fi împiedicat în mod arbitrar şi ilegal să

părăsească orice stat arab, inclusiv al său, şi de a nu i se interzice să locuiască în propria ţară;

- dreptul de a nu fi expulzat din ţara de origine şi de a nu fi împiedicat să se în toarcă;

- dreptul de a cere azil politic în caz de persecuţie, dar acest drept nu poate fi in vocat dacă este

fundamentat pe infracţiuni de drept comun. Extrădarea refugiaţilor politici este interzisă;

- dreptul de a nu fi privat în mod arbitrar de cetăţenie;

- dreptul la garantarea proprietăţii private;

- dreptul la libertate religioasă, de gândire şi opinie;

15
- dreptul la reuniune paşnică;

- dreptul la asociere pentru a constitui sindicate şi de a face grevă în conformitate cu legea;

- dreptul de a accede la funcţii publice în propria ţară.

Carta consacră şi un catalog al drepturilor economice, sociale şi culturale. Aces tea sunt':

- dreptul la muncă cu asigurarea unei existenţe conforme cu exigenţele necesare vieţii şi, în caz

de angajare în muncă, asigurarea protecţiei sociale complete;

- libertatea de a alege munca; munca forţată este interzisă;

- dreptul la egalitate de şanse, la salariu echitabil şi la o remuneraţie egală pentru muncă egală;

- dreptul la educaţie; alfabetizarea este o obligaţie şi o datorie;

- dreptul de a profita de mijloace intelectuale şi culturale care să glorifice naţiona lismul arab, să

respecte drepturile omului şi să consolideze cooperarea şi pacea mon dială, condamnând discriminarea

rasială, religioasă şi orice altă formă de discriminare;

- dreptul de a participa la viaţa culturală;

- dreptul familiei la protecţie din partea societăţii;

- dreptul la protecţie specială a familiei, a maternităţii, a copiilor şi a bătrânilor;

- dreptul tinerilor de a beneficia de orice mijloc care să le permită dezvoltarea fizică şi

intelectuală.

Analizând drepturile proclamate de Cartă, dincolo de conotaţiile religioase, naţio naliste şi

antisemite, constatăm mari similitudini cu prevederile Declaraţiei Univer sale a Drepturilor Omului.

Redactarea aproape „occidentală" a Cartei constituie, după părerea noastră, un pas important şi un

semnal că spaţiul islamic încearcă să se apropie de modernitate. întrebarea este: cum vor privi statele

islamice în viitor aceste deziderate? Ca legi pozitive laice şi variabile sau ca legi pozitive divine,

invariabile şi definitive?

Interesant este că în Carta arabă a drepturilor omului se creează şi un mecanism de controi.

Partea a treia a Cartei' stabileşte alegerea prin scrutin secret, de către statele membre ale

Consiliului Ligii Statelor Arabe, a unui Comitet de experţi al drepturilor omului. Comitetul va fi

compus din 7 membri, nu mai mult de câte un re sortisant al aceluiaşi stat, aleşi pentru un mandat de 3

ani. Statele părţi la Cartă sunt obligate să prezinte un prim raport într-un termen de un an de Ia

16
intrarea în vigoare a Cartei şi, apoi, rapoarte periodice din 3 în 3 ani.

Bibliografie:

1. http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/030_-_Protectia_international
%C4%83_a_drepturilor_omului.pdf

2. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-public/protectia-
internationala-a-drepturilor-omului/

3.
http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/III_Protectia_europeana_a_dr_omului.pdf

17