RESPIRAȚIA

Definiție: Reprezintă capacitatea ființei umane de a capta oxigenul din

mediul înconjurător și de a elimina în exterior dioxidul de carbon rezultat din
arderile celulare.

Aparatul respirator asigură schimbul gazos între sânge și mediul extern și

este alcătuit din:
-căi respiratorii superioare : - cavitate nazală
- faringe
-căi respiratorii inferioare: - laringe
- trahee
- bronhii
 -plămâni- aici au loc schimburile de gaze- plămânii sunt formați din
arbore bronșic și țesut pulmonar propriuzis sau parenchim
-cutie toracică – adăpostește plămânii.

Respirația se realizează în trei etape:

1.etapa pulmonară și difuziunea gazelor
2.etapa circulatorie
3.etapa tisulară

Ritmul respirator variază cu vârsta și sexul, statura, activitatea musculară.

Manifestări de independență:

 Frecvența respirației este dată de numărul de respirații pe minut:

 Femei 18 respirații/minut
 Bărbați 16 respirații/minut
 Nou născut 30-50 resp/min.
 10 ani 26 resp/min.
 15 ani 20 resp/min.
 Vârstnic 15-25 resp/min.

În poziția culcat, frecvența respiratorie este mai mică decât în poziția

șezând, iar în ortostatism (în picioare) numărul respirațiilor crește.
Caracteristicile respirației: suplă, regulată, amplă, pe nas, lentă și
profundă.
Amplitudinea respiratorie reprezintă volumul de aer care pătrunde și se
elimină din plămâni, la fiecare respirație. Amplitudinea se modifică în paralel
cu frecvența respirației. Frecvența mare este însoțită de amplitudine mică.
Ritmul respirației în stare normală – este un ritm regulat, ritmic;
Simetria mișcărilor respiratorii în stare normală – mișcările respiratorii ale
celor două hemitorace sunt simetrice, ritmice și abia vizibile. Zgomotele
respiratorii în stare normală – respirația este silențioasă, liniștită, fără efort, pe
nas. Uneori, în somn devine mai zgomotoasă.

Tipuri de respirație:
 Respirație de tip costal superior – la femei
 Respirație de tip costal inferior – la bărbați
 Respirație de tip abdominal sau diafragmatic – la copii și bătrâni.
 Dependență în satisfacerea nevoii

Probleme de dependență:
 DISPNEEA
 ALTERAREA VOCII
 OBSTRUCȚIA CĂILOR RESPIRATORII

a) DISPNEEA

Definiție: Simptom manifestat ca o sete de aer, cu senzație de sufocare,

respirația fiind dificilă și însoțită frecvent de neliniște (anxietate).
Manifestări de dependență:
 Ortopneea – poziția bolnavului este șezând, cu capul și trunchiul aplecate
înainte și cu brațele sprijinite pentru favorizarea respirației.
 Apneea – oprirea respirației
 Bradipneea – reducerea frecvenței respiratorii
 Tahipneea sau polipneea – creșterea frecvenței respiratorii
 Tusea – expirație forțată care antrenează secrețiile acumulate în căile
respiratorii superioare, permițând degajarea lor
 Expectorația – secreții din arborele traheo bronșic formate din mucus,
puroi, sânge, celule descuamate, eliminate prin cavitatea bucală.
  Cianoza – colorarea tegumentelor de la nivelul extremităților în albastru
vinețiu
 Hemoptizie – eliminare de sânge prin cavitatea bucală de la nivelul
plămânilor
 Zgomotele respiratorii: raluri, sufluri, frecături pleurale, murmur
vezicular
 Cornaj – respirație zgomotoasă uruitoare cauzată de obstacole în căile
respiratorii, determinată de trecerea aerului prin porțiunea îngustată
(laringe, trahee)
 Tiraj – retracția țesuturilor moi în regiunea subclaviculară , intercostală,
epigastrică, în timpul inspirației.
 Căscatul – inspirație forțată prelungă,cu gura larg deschisă care arată o
anemie cerebrală trecătoare.
 Hiperventilația – pătrunderea unei cantități mari de aer în plămâni
 Hipoventilația - pătrunderea unei cantități mici de aer în plămâni

Tipuri de dispnee:

1)Dispnee de tip Cheyne –Stokes= respirație din ce în ce mai frecventă ajunsă la

un grad maxim, după care frecvența scade treptat apoi este urmată de o perioadă
de apnee. Ciclul se reia.

2)Dispnee de tip Kusmaul= inspirație lungă urmată de o expirație forțată, apnee.

Ciclul se reia
3)Dispnee de efort – indică saturație insuficientă a organismului cu oxigen în
timpul efortului.
4)Dispnee de decubit – apare în poziția culcat și obligă pacientul să se ridice în
poziția șezând.
5)Dispnee de repaus – dispnee permanentă care apare și în ortopnee
6)Dispneea paroxistică apare atât ziua cât și noaptea, în accese repetate.

Intervențiile asistentului medical în dispnee

-așezarea bolnavului în pat, repaus fizic și psihic

-aerisirea camerei, umezirea aerului
-liniștirea bolnavului, reducerea anxietății
-administrarea oxigenului pe sondă nazală
-se șterge bolnavul de transpirație
-se anunță medicul
-se administrează tratamentul recomandat de medic.

ALTERAREA VOCII

Poate fi produsă de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii superioare (

nas, faringe, laringe)
Manifestări de dependență:
-Afonie = pierderea vocii, imposibilitatea de a vorbi
-Disfonie = tulburare a emisiunii vocale interesând înălțimea, intensitatea și
timbrul vocii, răgușeală, voce stinsă
-Afazie = incapacitatea de a se exprima corect verbal.
-Senzație de sufocare = lipsă de aer

OBSTRUCȚIA CĂILOR RESPIRATORII

Poate fi produsă de procese inflamatorii la acest nivel,dar și de prezența unor

corpi străini pătrunși accidental în căile respiratorii.
Epistaxis= hemoragie nazală

Notarea respirației în foaia de temperatură

Materiale necesare:
-tavă medicală
-pix de culoare verde
-foaie de temperatură
-ceas cu secundar sau cronometru
Etape de execuție:
 Pregătim materialele necesare pe tava medicală și le aducem la patul
pacientului
 Vom așeza bolnavul în decubit dorsal(pe spate) fără să-l anunțăm despre
tehnică deoarece ritmul respirator ar putea fi modificat
 Numărăm frecvența mișcărilor respiratorii prin inspecție ( prin
observare- ridicarea toracelui in timpul inspirului timp de un minut) sau
prin palpare ( așezăm palma pe suprafața toracelui și numărăm mișcările
de ridicare a toracelui timp de un minut)
 Notăm cifric cu culoare albastră ex: RD- 24 r/min sau RS- 16 r/min
 Notăm grafic cu culoare verde- pentru fiecare linie orizontală a foii de
temperatură se consideră o respirație. Se notează cu un punct valoarea
respirației dimineața care se va uni cu un alt punct ce reprezintă
valoarea respirației seara, obținându-se astfel curba respirației.

Educația sanitară pentru menținerea independenței în satisfacerea

nevoii:
-pacientul nu va purta haine strâmte
-va menține o postură care favorizează respirația
-va evita fumatul și mesele copioase
-va face exerciții respiratorii
-se va relaxa în medii bogate în O2 (la munte)
-va îndepărta mucozitățile prin suflarea corectă a nasului
-va evita stresul
-va asigura igiena
-va asigura o hidratare corectă.
 RECOLTAREA SPUTEI

Definiție - Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secrețiilor ce se

expulzează din căile respiratorii prin tuse.
Scop – explorator pentru examinări macroscopice, citologice,
bacteriologice, parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului. Sunt necesare
2 probe de spută pentru pacientii suspecți de tuberculoză cât și pentru pacienții
aflați sub tratament antituberculos pentru urmărirea rezultatelor chimioterapiei;
Probele de spută se vor recolta fie ``pe loc``(produs extemporaneu), fie
dimineața devreme (produs matinal).
Materiale necesare:
✓ recipiente din plastic transparent (3-4 cm diametru, 5-6 cm înăltime și
30-50 ml capacitate) cu capac cu filet
✓ formular pentru laborator în trei exemplare standardizat

✓ servetele sau batiste de unica întrebuintare

Pregatirea pacientului:

b) psihică:

✓ se anunta si i se explica necesitatea recoltarii

✓ se instruieste sa nu înghita sputa, sa nu o imprastie și să expectoreze

numai in recipientul special

✓ sa nu introduca in recipient si saliva

 ➢ fizică: pacientul va fi condus pentru recoltare într-un spațiu/cameră de
recoltare ( în cazul în care aceasta nu există va fi condus afară sau pe balcon)
este sfatuit să-si clateasca gura cu apa pentru a îndeparta resturile alimentare; i
se arata cum ce deschide recipientul, va realiza cateva inspiratii profunde
urmate de cateva secunde de apnee pentru o buna mobilizare a secretiilor
traheo-bronsice si inducerea tusei.

Înainte de recoltare se va completa formularul de analiză ce va însoți

proba la laboratorul de bacteriologie, respectând indicațiile de pe verso lui.

Efectuarea recoltării:

✓ se identifică pacientul și se verifică recomandarea

✓ se exlică pacientului cum să expectoreze și se conduce în camera de

recoltare unde este supravegheat prin vizor /geam sau direct de către asistentul
medical

✓ după ce pacientul realizează recoltarea (primul eșantion), acesta este

condus în salon și se verifica cantitatea și calitatea sputei (3-5 ml sputa
purulenta); daca aceasta nu corespunde se repeta manevra de recoltare;

✓ se informează pacientul când să aducă următorul esantion

✓ depozitarea eșantioanelor recoltate se va face in frigiderul ( + 4 0) din

camera de recoltare, dupa verificarea etanșeității lor

✓ transportul probelor de sputa la laboratorul de bacteriologie se va face

fie imediat, fie în maxim o săptamână de la recoltare ( funcție de locul unde este
situat laboratorul) într-o cutie de transposrt prevăzută cu despărțituri pentru
fixarea flacoanelor.

La persoanele care nu tusesc si nu expectoreaza spontan sau înghit

expectoratia (copii, femei) se vor aplica tehnici speciale de provocare si
recoltare a sputei:

- aerosoli expectoranti cu solutie de nacl 10%

- lavaj laringo-traheal cu ser fiziologic steril

- tubajul gastric folosind sonde nelaton sau einhorn la copii

 - aspiratul bronsic sau lavajul bronho-alveolar prin fibrobronhoscopie .

Interpretare

- laboratorul va comunica rezultatul la examenul direct al sputei pentru

BAAR în 24h : rezultatul poate fi pozitiv sau negativ pentru BAAR

- în 4-6 săptămâni vom avea un rezultat dupa însămânțarea pe un mediu

de cultura solid ( Lovenstein-Jensen) sau 1-2 săptămâni dupa însămânțarea pe
mediu lichid; care poate fi pozitiv pentru BAAR sau negativ.
 RECOLTAREA URINEI

Definiție: Urina reprezintă soluţie apoasă, prin care sunt eliminate

substanţele rezultate din metabolismul intermediar protidic, inutile şi toxice
pentru organism.
Terminologie:
* micţiune = emisiune de urină, act fiziologic conştient de eliminare
* diureză = cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 ore
Recoltarea probelor de urină pentru examenele biochimice de laborator
aduce informații asupra functiei rinichiului si a căilor urinare, precum și asupra
stării întregului organism.
În mod normal urina continuta in caile urinare este sterile,exceptand
segmental inferior al uretei,invecinat meatului urinar,prezentand o abundenta
flora microbiana saprofita. Aceasta flora saprofita contamineaza in momentul
mictiunii portiunea initiala a jetului urinar.
Examenul bacteriologic al urinei presupune recoltarea adecvata a
mostrelor de urina pentru urocultura, transportul corect al probelor la
laborator,estimarea cantitativa a continutului bacterian al uroculturii si
determinarea antibiogramei in cazul uroculturilor positive.

Obiectivele procedurii
- Studiul bacteriologic al urinei pentru identificarea germenilor şi
efectuarea antibiogramei
Pregătirea materialelor
a) pentru prelevarea fără sondaj pregătiţi:
✓ Apă şi săpun pentru toaleta genito-urinară
 ✓ Antiseptic pentru dezinfecţia meatului uretral

✓ Comprese sterile
✓ Recipient pentru colectarea sterilă a urinei

✓ Bazinet dacă este necesar

✓ Container pentru deşeuri

b) pentru prelevarea pe sonda urinară à demeure pregătiţi:

✓ Tavă medicală/cărucior

✓ Comprese sterile

✓ Antiseptic; soluţie de clorhexidină

✓ Seringă şi ace sterile, recipient/eprubeta sterila

✓ Container pentru aruncarea materialelor folosite

c) pentru prelevarea prin sondaj intermitent pregătiţi:
✓ Tavă medicală/cărucior
✓ Sondă vezicală pentru bărbat sau femeie

✓ Comprese sterile si recipient steril pentru recoltarea urinei

Pregătirea pacientului :
a) psihică:
✓ explicaţi pacientului necesitatea prelevării
✓ asiguraţi pacientul de inofensivitatea procedurii
✓ instruiţi pacientul conştient şi valid cum să recolteze singur
b) fizică:
✓ efectuaţi toaleta genito-urinară la pacientul nedeplasabil
✓ asiguraţi condiţii pentru efectuarea toaletei la pacientul valid
✓ asiguraţi intimitatea pacientului.
Efectuarea procedurii:
- Verificaţi prescripţia medicală și identificaţi pacientul
 - Prelevaţi prin una din metodele enumerate mai jos în funcţie de starea
pacientului sau recomandarea medicală.
a) prelevarea fără sondaj:
✓ spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu)

✓ recoltaţi urina de la bărbat sau femeie după toaleta genito-urinară cu

apă şi săpun şi clătire abundentă; uscaţi regiunea, dezinfectaţi meatul uretral cu
comprese sterile îmbibate în antiseptic
✓ colectaţi urina, în recipientul steril, din mijlocul jetului

✓ acoperiţi tubul steril

b) prelevarea de către pacientul conştient şi capabil să urineze
în mod voluntar
✓ explicaţi pacientului modul de derulare a procedurii: recoltarea se
face din portiunea mijlocie a urinei matinale emise spontan,dupa toaleta
riguroasa( cu apă și săpun, clătirea abundenta cu apa sterila) a regiunii
perineale.
Acest tip de recoltare se mai numeste si urocultura “ din zbor”. La femei
pt a preveni contaminarea urinii cu secretii genital, se recomandă
introducerea unui tampon vaginal înainte de recoltarea urinei
✓ nu se vor folosi solutii antiseptice pt toaletarea organelor genital
externe.
✓ daţi-i pacientului flaconul steril
✓ cereţi-i pacientului să-şi spele mâinile după prelevarea urinei

c) prelevarea pe sonda urinară à demeure

✓ spălaţi-vă mâinile cu apă şi săpun (lavaj simplu)
✓ folosiţi mănuşi de unică folosinţă
✓ dezinfectaţi locul de prelevare, cu comprese sterile îmbibate în
antiseptic
✓ puncţionaţi tubulatura pungii de colectare cu acul steril adaptat la
seringă şi prelevaţi cantitatea necesară de urină
✓ transferaţi urina din seringă în flaconul pentru laborator
✓ aruncaţi acul şi seringa în containerul special
✓ dacă diureza este scăzută:
✓ clampaţi sonda sub locul de prelevare fără s-o lezaţi
✓ aşteptaţi 10-15' ca să se adune o cantitate suficientă de urină pentru
examen
 d)prelevarea prin sondaj intermitent: utilizată numai la
pacienți comatoși sau necooperanți, deoarece riscul infectarii vezicale,
chiar în conditii riguroase de asepsie, este crescut:
✓ Introduceţi sonda vezicală respectând tehnica sondajului vezical la
bărbat sau femeie
✓ Menţineţi sonda pe durata evacuării urinei
✓ Lăsaţi urina să curgă în bazinet şi recoltaţi apoi în recipientul pentru
laborator
✓ Evacuaţi tot conţinutul vezicii urinare
✓ Îndepărtaţi sonda şi dezinfectaţi meatul urinar
✓ Aruncaţi materialele folosite în container
✓ Spălaţi-vă mâinile si ajutaţi pacientul să se îmbrace e)recoltarea prin
puncție suprapubiană este rezervată unui număr restrâns de indicații (
pacientilor necooperanti, cu septiemii sau stare generală foarte gravă, de
vârste extreme)
Îngrijirea pacientului
- Pacientul deplasabil nu are nevoie de îngrijiri speciale
- Supravegheaţi pacientul purtător de sondă, asiguraţi-vă că este
permeabilă şi racordată la punga colectoare
Reorganizarea locului de muncă - colectati materialele folosite în
recipiente speciale conform precat iunilor universale (P.U.) - notarea
procedurii
Pregătirea produsului pentru laborator .
Respectaţi următoarele reguli generale:
✓ Transportaţi imediat eşantionul la laborator ( in max. 60 min) pentru a
evita multiplicarea germenilor( la temperature camerei numarul germenilor se
dubleaza in 30 min.) sau păstraţil la frigider la +4°C în cazul în care examenul
se face mai târziu (nu mai mult de 12 ore)
✓ Etichetaţi mostra imediat după recoltare cu nume, prenume, CNP, data
şi ora recoltării
✓ Însoţiţi monstra de o fişă de informaţii cu date clinice(t°, starea de
sănătate a pacientului, motivul).
Evaluarea eficacităţii procedurii:
Rezultate aşteptate: - Absenţa contaminării în timpul emisiei şi recoltării
ca urmare a toaletei genito-urinare şi dezinfecţiei meatului urinar
 Rezultate nedorite / Ce faceţi ? - Contaminarea urinei prelevate cu
bacterii prezente în regiunea periuretrală în timpul emisiei (bacteriurie slabă <
10000germeni/ml)
- Repetaţi procedura respectând normele de igiena locală
- Multiplicarea germenilor prin păstrare mai mult de oră în afara
frigiderului
- Păstrarea prea mult la rece duce la precipitarea uraţilor ceea ce
împiedică analiza ulterioară a urinei
- Respectaţi normele generale de pregătire a produsului pentru laborator -
Emisia dificilă a urinei prin blocaj psihologic
- Oferiţi timp sau recoltaţi prin sondaj vezical (în caz de urgenţa).
Interpretarea rezultatelor
Urocultura cantitativă se realizeaza în laboratorul de bacteriologie, prin
metoda diluțiilor zecimale seccesive.
Mediile de cultură uzuale sunt geloza lactozata( evidentierea bacteriilor
din familia Enterobacteriacee), geloza sânge ( evidentierea cocilor și bacililor
Gram pozitivi si negative).
Pentru evidentierea bacilului Koch se utilizează medii special de cultura
( Lowenstein –Jensen) sau inocularea intraperitoneala a animalelor de laborator(
cobai)
Dupa incubarea mediilor de cultura însămânțate la 37 grade C timp de
24h se numară coloniile dezvoltate,exprimarea rezultatelor făcându-se in
germeni (UFC/ml)
Estimarea rezultatelor uroculturii cantitative
- Urocultura pozitiva : 105 UFC/ml
- Bacteriurie nesemnificativa: 103- 105 UFC/ml In cazul uroculturii
positive ( bacteriurii semnificative) este importanta identificarea agentului
etiologic implicat si a sensibilitatii acestuia la antibiotic( ABG) .Coloniile
bacteriene dezvoltate pe mediile de cultura sunt identificate pe baza caracterelor
morfologice ,enzimatice si serologice,precum si prin teste de hemoliza imună
RIA sau ELISA.
Germenii frecvent implicate în determinismul infectiilor urinare sunt:
Escherichia coli, Proteus, Pseudomonas, Klebsiela, Enterobacter. Mai rar sunt
izolați stafilococul auriu, anaerobi sau mycoplasme. Antibiograma este
obligatorie în orice bacteriurie semnificativă.
Testarea sensibilitatii germenilor bacterieni in vitro se efectuează prin
două metode: metoda diluțiilor și metoda difuzimetrica. Exprimarea
rezultatelor in buletinul de analize se poate face fie direct, cantitativ, fie
calitativ.
 RECOLTAREA SANGELUI

Definiţie: Reprezintă gestul medical de pătrundere – cu un ac sau cateter

– în lumenul unei vene (de regulă periferică, superficială) în vederea recoltării
de sânge pentru examinări de laborator.
Recoltarea sângelui se face dimineaţa înainte de consumul unor
alimente sau lichide (mai ales dulci) pentru a nu denatura rezultatele unor
analize cum ar fi spre exemplu: glicemia, colesterolul sau trigliceridele.
Alte analize sunt influenţate indirect de alimentaţie prin creşterea
turbidităţii sângelui, ceea ce va interfera cu anumite metode de
determinare.
Locul puncţiei este reprezentat în principiu de orice venă superficială
(periferică) de orice calibru, cu condiţia ca acul să fie strict în lumenul venei. În
mod obişnuit, puncţia venoasă se realizează la nivelul :
✓ venelor superficiale de la plica cotului (vena cefalică, vena basilică, vena
mediana),
✓ venele de pe fata dorsala a mâinii- arcada palmară superficială, vene
metacarpiene.
✓ în ultima instanta venele de pe fata dorsala a piciorului , vena femurala

✓ la sugari se utilizează venele membrului inferior – (arcada venoasa dorsala

a piciorului, venele gambei) si venele epicraniene
Materiale necesare
• eprubete vacutainer:

 cu dop negru pentru VSH (conţine anticoagulant-citrat de natriu 3,8%);

  cu dop mov pentru hemoleucogramă (conţine anticoagulant E.D.T.A.-
acid-etilen-diamino-tetraacetic 1%);
 cu dop roşu- fără anticoagulant pentru probe biochimice,
 cu dop bleu (conţine anticoagulant- citrate de natriu 3.8%, raportul sânge
/anticoagulant este de 9/1) pentru fibrinogen;
 cu dop gri pentru glicemie - conţine anticoagulant florura de natriu;
 cu dop albastru pentru teste de coagulare – au anticoagulant: citrat
trisodic, raportul sânge/anticoagulant este 9/1
• soluţie dezinfectantă ( alcool ), tampon de vată, garou,
• tăviţă renală, mănuşi de unică folosinţă,
• holder, ace duble de puncţie
• recipient pentru colectarea deşeurilor.
Pregătirea pacientului
✓ verificaţi indicaţia medicului privind scopul puncţiei venoase

✓ verificați identitatea pacientului

✓ se informează şi se explică pacientului necesitatea procedurii

✓ se explică pacientului cum poate participa la procedură, se încurajează pentru

a reduce anxietatea
Efectuarea procedurii:
✓ se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă, se dezinfectează locul
de elecţie
✓ desfaceţi acul prin răsucirea capacului sigilat, înlăturaţi capacul şi expuneţi
partea filetată, având grijă să nu îndepărtaţi teaca sterilă a acului, înşurubaţi acul
dublu la holder
✓ aplicaţi garoul pe antebraţul pacientului, puncţionaţi vena ajutându-vă de
degetul mare şi indexul mâinii drepte
✓ inversaţi poziţia mâinii, apăsaţi vacutainerul cu degetul mare al mâinii
drepte, indexul şi degetele mijlocii susţinându-l
✓ sângele este atras de vacuumul din vacutainer şi curge cu viteză proprie;
eliberaţi garoul din jurul braţului pacientului imediat ce a apărut sânge în
vacutainer, ajuntându-vă cu mâna stângă şi susţinând în continuare holderul
 ✓ retrageţi vacutainerul cu mâna dreaptă, apăsând uşor cu degetul mare pe
una din marginile holderului
✓ pentru a asigura o omogenizare optimă a sîngelui cu anticoagulantul,
efectuaţi 8-10 mişcări de inversiune a tubului
✓ dacă se recoltează mai mult de un vacutainer, inseraţi cel de-al doilea tub şi
repetaţi paşii descrişi mai sus
✓ retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool şi exercitaţi o presiune
timp de 2 – 3 minute
Ordinea recoltării tuburilor În cazul în care este nevoie să se obţină mai multe
probe dintr-o singură flebotomie, se recomandă să se respecte urmatoarea
ordine de recoltare a tuburilor:
1. recipientele pentru hemocultura;
2. tuburile fără aditivi;
3. tuburile ce conţin citrat;
4. tuburile ce conţin heparină;
5. tuburile ce conţin EDTA.
Reorganizarea locului de muncă:
✓ se colectează deşeurile în recipiente speciale conform PU

✓ se îndepărtează mănuşile şi se spală mâinile cu apă şi săpun; se notează

procedura în dosarul/planul de îngrijire
✓ se notează şi reacţia pacientului în timpul procedurii Incidente şi accidente -
perforarea venei şi apariţia hematomului local, ameţeli, paloare accentuată,
lipotimie
GLUCOMETRUL este un sistem test de asistență pentru investigarea
nivelului de glucoză în sânge.
Este utilizat în cazurile pacienților cu diabet zaharat atat în condiții casnice cât
și clinice.
Materiale necesare: glucometru, teste, lanţete sterile, dispozitiv de înţepare,
mănuși, tampon cu alcool, comprese uscate, tăviță renală.
Loc de elecție: pulpa degetului medius/inelar
 Pregătirea pacientului: fizică și psihică - se comunică pacientului tehnica, i se
va explica procedura pentru a-i reduce anxietatea și a ne asigura de cooperarea
sa și apoi spălarea pe mâini cu apă și săpun, uscarea mâinilor înainte de a începe
testarea.
La prima utilizare a glucometrului se va face setarea acestuia:
• Se scoate o bandeleta test
• Se introduce capătul bandeletei de test în fanta pentru bandeletă a
glucometrului
• Se impinge bandeleta înăuntru până când se opreşte
• Glucometrul porneşte automat şi apare :
▪ Ora, luna şi ziua – setam datele corecte
▪ Mesajul “Aplicaţi proba de sânge”, indică faptul că glucometrul este pregătit
să se aplice proba de sânge pe bandeleta de test pentru glicemie
Realizarea procedurii
• se selectează locul puncției (deget sau lobul urechii pentru adulti, călcâie
pentru nou-născut)
• se spală mâinile și se pun mănușile
• dacă este necesar, pentru dilatarea capilarelor, se pot aplica comprese calde,
umede timp de 10 minute
• se deschide aparatul prin introducerea bandeletei test în fanta pentru bandeletă
• se puncționează locul dintr-o singură mișcare scurtă și rapidă
• prima picătură se șterge cu un tampon uscat
• a doua picătură de sânge se aplică pe bandeleta test introdusă în glucometru,
atunci când apare mesajul „aplicați picătura” asigurându-ne că este o cantitate
suficientă de sânge, apoi se așteaptă câteva secunde până aparatul afișează
rezultatul
• după recoltare se aplică un tampon cu alcool menținând compresie pe locul
puncționării pâna se oprește sângerarea
• se notează rezultatul afișat pe ecranul glucometrului, data și ora
. • rezultatul testării glicemiei apare pe ecranul de afişaj şi este stocat în
memoria glucometrului.
Oprirea glucometrului
• Când se scoate bandeleta de test din fanta aparatului, glucometrul se opreşte
automat. Reorganizarea locului conform PU.
Pacienții cu diabet zaharat pot folosi pentru automonitorizarea glicemică atât
glucometrele, cât și senzorii de glicemie care permit un control glicemic
continuu. Senzorul de glicemie mai poartă denumirea și de monitorizare
glicemică continuă sau CGM (“continous glucose monitoring”). Senzorul de
glicemie testează glicemia din lichidul interstițial. Este un mod mai puțin
invaziv de testare a glicemiei, funcționează 24 ore pe zi și poate include alarme
care alertează pacientul când nivelul glicemiei este prea mare sau prea mic.
 MONITORIZAREA FUNCȚIILOR VITALE
Respirația

Scop: evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului fiind un indiciu al

evoluţiei , al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului
Elemente de apreciat
- Tipul respiraţiei
- Amplitudinea mişcărilor respiratorii
- Ritmul
- Frecvenţă
Materiale necesare
- Ceas cu secundar
- Creion de culoare verde / pix cu pastă verde
- Foaia de temperatură
Intervenţiile asistentei
- Aşează pacientul în decubit dorsal , fără a explica tehnica ce
urmează a fi efectuată
- Plasarea mâinii, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui
- Numărarea inspiraţiilor timp de un minut
- Consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de
temperatură (fiecare linie orizontală a foii reprezintă două respiraţii)
- Unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pt.obţinerea
curbei
- În alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută,
cât şi caracteristicile respiraţiei:
Exp. Rs = 20 resp/min
Rd = 18 resp/min de amplitudine medie, corespunzătoare, ritm
regulat
- Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin
simpla observare a mişcărilor respiratorii
- Pentru foile de temperatură în care respiraţia este înscrisă cu valori
ce cresc din 5 în 5 fiecare linie orizontală reprezintă o respiraţie
 Pulsul
Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un
plan dur, osos şi este sincronă cu sistola ventriculară.
Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare.
Se apreciază: ritmul, amplitudinea, frecvenţa şi celeritatea.
Loc de măsurare: oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi
comprimată pe un plan osos:
 a.temporală_superficială (la copii)
 a.carotidă
 regiunea apicală (vârful inimii)
 a.humerală
 a.radială
 a.femurală
 la nivelul regiunii poplitee(în spatele genunchiului)
 a.tibială
 a.pedioasă
Materiale necesare:
 pix culoare roşie
 ceas cu secundar

Tehnica
 pregătirea psihică
 se asigură repaus fizic şi psihic 10-15 minute
 reperarea arterei
 fixarea degetelor index, medius şi inelar pe traiectul
arterei
 se exercită o uşoară presiune cu vârful degetelor
asupra peretelui arterial până la perceperea zvâcniturilor pline
ale pulsului
 se numără pulsaţiile timp de 1 minut
Consemnarea valorii obţinute se face printr-un punct pe foaia de
temperatură, ţinând cont că fiecare linie orizontală reprezintă 4 pulsaţii.
Şi se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară cu o linie, pentru
obţinerea curbei. În unele documente se notează cifric.
Interpretare
Ritmul – pauzele dintre pulsaţii sunt egale, pulsul este ritmic.
modificări de ritm al pulsului:
 puls aritmic = pauze inegale între pulsaţii
 puls dicrot = se percep două pulsaţii, una puternică şi alta
slabă, urmată de pauză
Amplitudinea (volumul)
 este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase
 este mai mare cu cât vasele sunt mai aproape de inimă
 la arterele simetrice, volumul pulsului este egal
modificări de amplitudine a pulsului
 puls filiform, cu volum redus, abia perceptibil
 puls asimetric – volum diferit al pulsului la artere simetrice
Frecvenţa
 n.n. 130-140 p/m
 copil mic 100-120 p/m
 la 10 ani 90-100 p/m
 adult 60-80 p/m
 vârstnic >80-90 p/m
modificări de frecvenţă a pulsului
 tahicardie = creşterea frecvenţei pulsului
 bradicardie = scăderea frecvenţei pulsului
Celeritatea reprezintă viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.
 Tensiunea arterială

TA reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor

arteriali.
Scop: evaluarea fcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii,
rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).
Se măsoară tensiunea arterială sistolică(maximă) şi cea
diastolică(minimă) = elemente de evaluat.
loc de măsurare
 artera humerală
 a.radială(electronic)
Materiale
- tensiometru(Riva-Rocci, cu manometru, electronice)
- stetoscop biauricular
- tampon de vată
- alcool
- pix de culoare roşie
metode
 auscultatorie
 palpatorie
 oscilometrică
Tehnică
metoda auscultatorie
 pregătire psihică
 repaus timp de 5 minute
 se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, braţul
fiind în extensie
 se fixează membrana stetoscopului la nivelul arterei
humerale sub marginea inferioară a manşetei
 se introduc olivele stetoscopului în urechi
 se pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul perei de
cauciuc până la dispariţia zgomotelor pulsatile
 se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea
supapei până când se aude primul zgomot(acesta reprezintă valoarea
tensiunii arteriale maxime). Se reţine valoarea indicată continuându-se
decomprimarea până când zgomotele dispar(tensiunea arterială minimă)
metoda palpatorie
 determinarea se face prin palparea arterei radiale,
etapele fiind identice metodei auscultatorii;
 se utilizează în cazuri deosebite când nu avem la
îndemână un stetoscop
 valorile se determină înregistrând val. indicată pe
cadranul manometrului în momentul în care simţim că trece prima
undă pulsatilă, aceasta echivalând cu tens. max.
 valoarea tensiunii arteriale minime se calculează după
formula:
TAmin=TAmax/2 + 1 sau 2
 diferenţa dintre TAmax şi TAmin s.n. tensiune
diferenţială şi nu are voie să fie mai mică de 30mmHg
 are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât
în realitate
metoda oscilometrică
 Oscilometria – metoda prin care se evidenţiază
amplitudinea pulsaţiilor peretelui arterial cu ajutorul
oscilometrului Pachon.
 Aparatul este alcătuit dintr-un cadran gradat în
unităţi, o manşetă pneumatică şi pară de cauciuc.
 Manşeta aparatului se fixează pe membrele
bolnavului la nivelul dorit, de unde pulsaţiile se transmit la
manometru.
Pregătirea bolnavului
 Camera de examinare tb. să aibă un climat corespunzător
 Bolnavul este culcat în repaus cu cel puţin 15min înainte de
măsurare
 Se descoperă mb. superioare sau inferioare
 Se aplică manşeta aparatului la nivelul dorit pe mb. de
examinat
Tehnica
 Se pompează aer până ce dispare pulsul periferic.
 Se citeşte amplitudinea oscilaţiilor pe cadranul
manometrului
 Se scade presiunea cu 10 mmHg şi se citesc din nou
oscilaţiile arteriale.
  Se scade apoi presiunea din 10 în 10 cu citiri
succesive până se găseşte valoarea maximă a amplitudinii care s.n.
indice oscilometric.
 Valorile normale sunt apreciate în limite foarte lungi
şi foarte variabile
 Nu are importanţă valoarea obţinută, ci importantă
este diferenţa dintre 2 regiuni simetrice care nu tb. să depăşească
2mmHg
VALORI NORMALE

TAmax TAmin

 1-3 ani 75-90 mmHg 50-60 mmHg

 4-11 ani 90-110 mmHg 60-65 mmHg
 12-15 ani 100-120 mmHg 60-75 mmHg
 adult 100-140 mmHg 60-80 mmHg
 vârstnic >150mmHg >90 mmHg

Modificări ale TA
1. HTA = creşterea TA peste val. normale
2. hTA = scăderea TA sub val. normale
3. modificări ale TAdiferenţiale = variaţiile TAmax şi TAmin nu se fac
paralel
4. TA diferită la segmente simetrice (braţ stg, drept)

Notare
-se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală
de culoare roşie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de
mercur
-se unesc liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat
-în alte documente medicale se notează cifric.
 Temperatura

Def. Menţinerea temperaturii în limite normale este necesitatea

organismului de a conserva o temperatură la un grad aproximativ constant,
pentru a-şi menţine starea de bine. Temperatura corpului se menţine constantă
datorită echilibrului dintre termogeneză şi termoliză (centri termoreglatori
situaţi în hipotalamus).
Scop: evaluarea fcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurare
 Axilă
 Plica inghinală
 Cavitatea bucală
 Rect
 Vagin
Materiale necesare
 Termometru maximal
 Casoletă cu tampoane de vată şi comprese sterile
 Recipient cu soluţie dezinfectantă
 tavă medicală
 lubrifiant
 alcool medicinal
 ceas
 pentru măsurarea temperaturii corpului se mai pot
utiliza termometre cutanate şi termometre electronice
tehnica
 în cazul în care nu sunt indicaţii speciale, temperatura se măsoară
de două ori pe zi, dimineaţa (între orele 7-8) şi seara (între orele 18-19)
 Se face informarea pacientului; se solicită colaborarea lui
 Asistenta se spală pe mâini
 Se scoate termometrul din soluţia dezinfectantă (cloramină 5‰), se
clăteşte şi se şterge cu o compresă.
 Se verifică nivelul mercurului; dacă nivelul mercurului este ridicat,
se scutură termometrul până nivelul scade sub 36ºC; se verifică integritatea
termometrului.
Măsurarea în axilă
 Se aşează pacientul în poziţie decubit dorsal sau şezând.
 Se ridică braţul pacientului
 se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului
  Se aşează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei
paralel cu toracele.
 Se apropie braţul de trunchi, cu antebraţul flectat pe suprafaţa
anterioară a toracelui
 dacă pacientul este slăbit, agitat, precum şi la copii, braţul va fi
menţinut în această poziţie de către asistentă.
 Termometrul se menţine timp de 10 minute.
 Temperatura axilară reprezintă temperatura externă a corpului, ea
fiind cu 0,4-0,5 grade mai joasă decât cea centrală
măsurarea rectală
 Se lubrifiază termometrul
 Se aşează pacientul în decubit lateral, cu membrele inferioare în
semiflexie, asigurându-i intimitatea; la sugari poziţia este decubit dorsal cu
membrele inferioare ridicate, asistenta ţinându-i membrele inferioare cu
mâna stângă sau decubit ventral
 Se introduce bulbul termometrului în rect, prin mişcări de rotaţie şi
înaintare
 termometrul va fi ţinut cu mâna tot timpul măsurării
 se menţine termometrul 3 minute.
 Temperatura măsurată rectal este mai mare decât cea măsurată
axilar cu 0,4-0,5 grade
 Măsurarea temperaturii în rect este contraindicată la pacienţii
agitaţi şi la cei cu afecţiuni rectale
măsurarea în cavitatea bucală
 se introduce termometrul în cavitatea bucală sub limbă sau
pe latura externă a arcadei dentare;
 pacientul este rugat să închidă gura şi să respire numai pe
nas
 se menţine termometrul timp de 5 minute.
 Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală este
contraindicată la copii, la pacienţii agitaţi , la cei cu afecţiuni ale cavităţii
bucale ;
 Cu 10min înainte de măsurare pacientul nu va consuma
lichide reci sau calde şi nu va fuma.
Măsurarea în vagin
- Urmăreşte aceleaşi etape ca la măsurarea rectală,
introducându-se termometrul în vagin
- Este contraindicată în bolile aparatului genital feminin
- Valoarea ei este mai mare cu 0,5 decât cea axilară
  După măsurare se citeşte gradaţia, se spală termometrul şi se
introduce în recipientul cu soluţie dezinfectantă cloramină 5‰ care se
schimbă şi se etichetează zilnic.
 Temperatura obţinută se va nota în foaia de temperatură cu pix de
culoare albastră, fiecare linie orizontală corespunzând la două diviziuni de
grad. Se unesc valorile de dimineaţă şi seară de-a lungul unei perioade de
timp pentru obţinerea curbei termice.
valori normale
 n.n. şi copil mic 36,1-37,8 ºC
 adult 36-37 ºC în axilă
 vârstnic 35-36 ºC
 temp. < 36 ºC : hipotermie
perioadele febrei
 37-38 ºC subfebrilitate
 38-39 ºC febră moderată
 39-40 ºC febră ridicată
 > 40 ºC hiperpirexie

Diureza

Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de

24 ore.
Scop:
 Obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal
şi asupra altor îmbolnăviri
 Cunoaşterea volumului diurezei
 Efectuarea unor determinări caliatative (analize biochimice) din
cantitatea totală de urină emisă
Urmărirea bilanţului circulaţiei lichidului în organism = bilanţul lichidul
(intrări – ieşire).
Materiale necesare
 se pregătesc recipiente : vase cilindrice gradate, cu gât larg,
spălate şi clătite cu apă distilată (pentru a nu modifica compoziţia urinei)
şi acoperite; se poate utiliza orice borcan de 2-4 litri pe care-l vom grada
noi cu creion dermograf sau pe benzi de leucoplast
 se informează pacientul asupra necesităţii colectării corecte a
urinei şi asupra procedeului
  colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină
în ziua următoare, la aceeaşi oră
Pentru o determinare corectă
1. pacientul urinează dimineaţa la o oră fixă; această cantitate de
urină, de la prima emisie, se aruncă
2. se colectează, apoi, toate urinele emise în decurs de 24 de ore până
a doua zi, la aceeaşi oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie
De reţinut
 golirea vezicii trebuie să se facă înainte de defecare
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga,
la urina colectată, cristale de timol
 recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului,
număr salon, număr pat, se ţine la răcoare şi ferit de lumină, pentru a
preveni descompunerea urinei
 după golirea recipientului, acesta se va spăla şi dezinfecta
conform cerinţelor
 pentru examene fizice (cantitate, aspect, miros) se recoltează
urina din 24 de ore
 pentru examene chimice-se recoltează 100ml de urină
Precizare. Pentru determinarea toleranţei la glucide, 100 ml de urină se
vor recolta din cantitatea totală de pe 24 de ore
Notarea diurezei
Diureza se notează zilnic în foaia de temperatură a pacientului
 prin haşurarea pătrăţelelor corespunzătoare cantităţii de urină şi
zilei respective
 spaţiul dintre două linii orizontale a foii de temperatură corespunde
la 100 ml de urină
 cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, în mod normal, este de
aproximativ 1500 ml.
 REGIMUL IGIENO – DIETETIC

Tratamentul igieno-dietetic urmareste stabilirea regimului alimentar

(dieta si reglementarea activitatii fizice si intelectuale. Importanta acestui
tratament rezulta si din faptul ca multe boli se pot vindeca numai prin dieta si
repaus (unele enterocolite acute, unele nefrite etc.), altele putandu-se mentine in
stare de compensare (afectiuni cardiace, hepatice, renale).

Dietetica sau alimentatia curativa se ocupa cu alimentatia omului

bolnav. Experienta clinica arata ca alimentatia curativa este un important factor
in tratamentul diferitelor boli, intensificand actiunea celorlalti agenti terapeutici,
iar in unele boli fiind un factor terapeutic de sine statator. Dietetica utilizata
corect, limiteaza intrebuintarea medicamentelor, evitand astfel poli-pragmazia.
De exemplu, printr-un tratament corect al constipatiei cu regim bogat in
celulozice si glucide, se evita intrebuintarea numeroaselor laxative si purgative,
care cu timpul produc obisnuinta.

In ultimele decenii s-a introdus o notiune noua, aceea de aliment-

medicament. De exemplu, oul, prin compozitia sa, pe langa valoarea alimentara
si calorica, poseda si calitatile unui medicament indicat in perioada de stare si
de convalescenta a diferitelor boli (hepatice, colite de fermentatie, anemie,
astenie, colecistonie); la fel, branza proaspata de vaci se recomanda in regimul
hepatitelor, caisele, in dieta potasica; ficatul crud, in anemia pernicioasa,
regimul de cruditati (fructe, legume), in constipatia obisnuita.

Dar, dietetica joaca un rol important si in profilaxia episoadelor acute, a

complicatiilor si a decompensarilor (insuficienta cardiaca, hipertensiune
arteriala, diabet zaharat, colecistitc, boala ulceroasa etc.). Regimul dietetic
trebuie intotdeauna individualizat, adaptat fazei de evolutie a bolii si cat mai
variat, pentru a nu provoca repulsie, deci necooperarea bolnavului. La stabilirea
unui regim trebuie precizate alimentele permise, cantitatea si calitatea lor, orarul
si repartizarea meselor, durata aplicarii. Se recomanda, uneori, foi de regim.
Periodic, bolnavul trebuie cantarit, pentru a aprecia succesul sau ineficacitatea
metodei.

Repausul – al doilea element al tratamentului igieno-dietetic – urmareste

crutarea organismului bolnav, eliminand orice efort inutil. Un alt principiu este
cel al terapiei active, care are drept scop calirea organismului prin exercitii
fizice sau de alta natura. Cele doua principii se completeaza, aplicandu-se in
raport cu faza evolutiva a bolii: repaus in fazele acute; repaus combinat cu
miscare sau efort, in convalescenta. Repausul este nu numai fizic, dar si psihic,
intelectual.

Se deosebesc mai multe forme de repaus:

 – Absolut, cand bolnavul nu are voie sa paraseasca patul. Se recomanda
in infarctul miocardic, cardita reumatica evolutiva, ritmurile patologice de inalta
frecventa, unele forme grave de insuficienta cardiaca, hemoragiile grave.
Repausul absolut, prelungit, se poate insoti de multe inconveniente
(tromboflebita), constipatie, infectii pulmonare, de decubit etc.), fapt pentru care
se recomanda pozitia semisezanda, masajul periodic al extremitatilor,
supravegherea continua a bolnavilor, mai ales cand sunt batrani, casectici,
emfizematosi etc.

– Relativ, care, desi obliga pe bolnav sa stea la pat in majoritatea

timpului, permite parasirea acestuia pentru mici plimbari, toaleta zilnica,
alimentatie etc.

– Partial, cand se tin in stare de inactivitate numai anumite parti ale

organismului (de exemplu, imobilizarea membrelor fracturate prin aparate
gipsate).

Indicatii: boala de reflux gastro-esofagian, esofagita, hernie hiatala,

dispepsie, gastrita, ulcer gastric, duodenita, ulcer duodenal.
Afectiunile cronice ale esofagului, stomacului si duodenului necesita
urmarea unui regim alimentar de crutare digestiva care insoteste
tratamentul recomandat de medicul gastroenterolog.
Prin acest regim se urmareste excluderea din alimentatie a oricarui
factor care poate irita segmentele superioare ale tubului digestiv:
1. Se opreste definitiv fumatul.
2. Se reduce consumul de alcool si cafea mai ales inainte de masa.
 3. Reduceti stresul. Faceti exercitii fizice minim 60 de minute pe zi,
dintre care 15 minute inviorarea de dimineata.
4. Mentineti greutatea normala a corpului.
5. Folositi cu prudenta si numai la recomandarea doctorului
medicamente agresive pentru stomac (antiinflamatoare precum aspirina,
ibuprofenul, etc).
6. Mesele vor fi ritmice (la interval de 3-4 ore) si reduse cantitativ.
Mancati regulat trei mese pe zi cu doua gustari usoare intercalate intre ele.
7. Alimentele se consuma la temperatura corpului, cu masticatie
corecta.
8. Lichidele se consuma fie cu 30 de minute inaintea mesei sau la 2
ore dupa masa. Se evita consumul de bauturi carbogazoase.
9. Dupa masa nu va intindeti in pat, nu va aplecati si evitati efortul
fizic intens. O plimbare usoara de 10-15 minute va este insa indicata.
10. Se evita: condimentele tari, alimentele acide (otet, muraturi),
mancarurile afumate, prajite sau conservate, mezelurile si dulciurile. Se
evita temporar citricele, bulionul si pasta de tomate, precum si zeama de la
supa sau ciorba de carne.
11. Se poate consuma orice aliment care nu se regaseste in categoriile
enumerate mai sus si care nu irita tubul digestiv. Exemplu: supe de
zarzavat, ghiveci de legume, carne slaba fie in supa (fara zeama), fie gatita
la cuptor sau pe gratar, salata de cruditati fara otet sau lamaie adaugate,
oua fierte, branza dulce, etc.
12. Pentru prevenirea complicatiilor urmati intocmai recomandarile
medicului curant si monitorizati evolutia vindecarii prin controale
medicale periodice.
 ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Medicamentele sunt substanțe de origine animală, minerală, vegetală sau

chimică de sinteză transformate prin operații farmaceutice într-o formă de
administrare, folosite pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor.

Căi de administrare:
a) Directă- suprafața cutanată și a mucoaselor, digestivă (orală, sublinguală,
gastrică, intestinală), respiratorie (nazală, traheo-bronșică), urinară
(uretrală);
b) Indirectă – parenterală (intramuscular, subcutanat, intradermic,
intravenos)
Locul de conservare a medicamentelor:
- În farmacii- în dulap, la loc uscat,ferit de lumină, ordonat
- Stupefiantele se depozitează în dulapuri închise
- În frigider se păstrează serurile imune, insulina, antibioticele.
Prescrierea medicamentelor este făcută de medic, în scris. Pentru
pacienții ambulatori -rețetă, iar pentru pacienții internați în spital- în foaia
de observație.

Prescrierea cuprinde:
-numele medicamentului
-doza : cantitatea și concentrația
-calea de administrare
-ora administrării și durata tratamentului
-administrarea în raport cu alimentația (înainte, în timpul sau după masă).

În îngrijirea bolnavului asistentul medical trebuie să cunoască:

1. Doza terapeutică- este cantitatea utilizată pentru obținerea efectului
terapeutic dorit
2. Doza maximă- este cantitatea cea mai mare de substanță suportată de
organism fără apariția unor fenomene toxice
3. Doza toxică- este cantitatea care provoacă o reacție periculoasă pentru
organism
4. Doza letală- este cantitatea de substanță care produce moartea
pacientului.

În funcție de calea de administrare, absorbția se face în mod diferit:

1. Pe cale orală – substanțele sunt parțial inactivate de sucurile digestive ,
astfel încât, cantitatea absorbită în sânge este mai mică decât cea
administrată
2. Pe cale intra musculară( i.m)- absorbția se produce lent
 3. Pe cale intravenoasă (i.v)- doza de medicament acționează integral și
rapid având un efect puternic.

REGULI DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

1) Se respectă medicamentul prescris – nu se înlocuiește cu un medicament

asemănător fără aprobarea medicului
2) Se identifică medicamentul administrat prin verificarea etichetei,
termenului de valabilitate și integrității ambalajului
3) Se verifică calitatea medicamentului – să nu fie alterat, degradat, să nu
aibă reacții de precipitare, sedimentare
4) Se respectă calea de administrare – soluțiile uleioase i.v produc embolie
uleioasă și moartea pacientului; soluțiile hipertonice introduse subcutanat
(s.c) produc necroza și distrugerea țesuturilor
5) Se respectă orarul de administrare și ritmul prescris
6) Se respectă doza prescrisă
7) Se respectă somnul fiziologic al pacientului
8) Se evită incompatibilitatea dintre medicamente deoarece asocierea unor
medicamente devine ineficace sau chiar dăunătoare
9) Se servește bolnavul cu doza unică de medicament, administrată personal
de asistentul medical sau luat în prezența sa
10) Se respectă ordinea administrării medicamentelor: tablete, capsule,
soluții, picături, injecții, ovule vaginale, supozitoare.
11) Se lămurește bolnavul asupra medicamentelor prescrise mai ales în
cazul în care medicația neliniștește bolnavul prin anumite reacții adverse
12) Se anunță imediat greșelile de administrare medicului care va
interveni imediat pentru a preîntâmpina complicațiile
13) Medicamentele deschise se administrează imediat (mai ales fiolele,
flacoanele)
14) Se respectă măsurile de asepsie și igienă stabilite pentru fiecare
cale de administrare ți se previn infecțiile nosocomiale

În spital, medicamentele sunt prescrise de medic fiecărui bolnav, fiind

consemnate la rubrica TRATAMENT din foaia de observație, cu data
calendaristică, doza pentru 24 h, calea de administrare , doza unică și orarul.
 INTRODUCERE SONDA BLACKEMORE

Definiție:
Tamponamentul varicelor esofagiene și cardiale cu sonda Sengstaken-
Blakemore este o metodăde hemostază temporară la pacienții cu hemoragie
digestivă superioară din varice esofagiene.
SondaSengstaken-Blakemoree formatădintr-un tub cu mai multe lumene,
cu o lungime de aproximativ 1 m, care este prevăzut cu două manșoane …n care
se introduce aerul cu rolul de a tampona prin compresiune zonele de hemoragie
de la nivelul esofagului sau a părții superioare a stomacului.
Hemostaza provizorie prin tamponamentul varicelor esofagiene sau
subcardiale rupte folosind această sondă este doar o manoperă temporară menită
să asigure câștigarea de timp până la un tratament definitiv (ligatură elastică,
scleroterapie, TIPS, intervenție chirurgicală).
Indicații
Tamponamentul cu sonda Sngstaken-Blakemore e folosit:
ca o măsură de hemostază temporară atunci când pacientul nu poate fi
dus rapid la laboratorul de endoscopie intervențională
ca omăsură temporară de hemostază în vederea pregătirii pentru TIPS
(transcutaneous intrahepatic portosystemic shunt)
cao măsură salvatoare atunci când nu se reușește hemostaza prin
intermediul endoscopiei intervenționale, sau când aceasta nu este posibilă.

Rolul sondei Blakemore-Sengstaken

Rolul acestei sonde este de a realiza hemostazaprin compresiune
(obținută prin introducerea aerului în manșoanele cu care este prevăzută).
Contraindicații
chirurgie esofagiană recentă
stenoză esofagiană
hernie hiatală (contraindicație relativă)

Considerații periprocedurale
Trebuie avut în vedere managementul avansat al căii aeriene pentru a
preveni aspirația pulmonară
Trebuie corectate hipovolemia și anemia
Trebuie avut …în vedere administrarea de substanțe hemostatice, factori
de coagulare și medicație cu efect de vasoconstricție pe teritoriul splanhic.
Materiale necesare:
 sonda Sengstaken-Blakemore
pense atraumatice
seringă de 50 ml, preferabil Guyon
manometru
gel lubrefiant
aspirator
dispozitiv de trac-țiune
mănuși sterile și nesterile
ochelari de protecție
foarfecă
anestezic local.

Tehnica
pregătirea materialelor
verificarea integrității manșoanelor prin insuflarea de aer și verificarea
de pierderi
dezumflarea completă a manșoanelor și clamparea lumenelor de inflație
a acestora prin intermediul pensei atraumatice
poziționarea pacientului: dacă pacientul este intubat oro-traheal se va
poziționa cu toracele la 45 de grade, dacă pacientul nu are calea aeriană
asigurată se va folosi poziția dedecubit lateral stâng în ușor Trendelenburg.
măsurarea lungimii de inserție: narină-lobul urechii -apendicele xifoid(la
fel ca la sondajul naso-gastric)
lubrifierea sondei din abundență
introducerea sondei pe cale nazală (atenție la pacienții cu tulburări de
coagulare!) sau pe cale orală
verificarea poziționării sondei prin insuflarea de aer prin portul gastric si
auscultarea în epigastru folosind un manometru, se umflă manșonul gastric cu
aproximativ 80 ml de aer și se verifică presiunea. Dacă aceasta depășește 15
mmHg se ridică suspiciunea de poziționare esofagiană a manșonului gastric,
umflarea manșonului gastric cu 50-80 ml de aer, clamparea acestuia și
realizarea unei radiografii sau a unei ecografii la patul pacientului pentru a
confirma poziționarea subdiafragmatică a manșonului
după confirmarea poziției corecte, se adaugă aer prin portul manșonului
gastric p€nă la un total de 250-300 ml de aer. Se clampeazădin nou lumenul de
insuflare cu o pensă atraumatică
dacă hemoragia nu s-a oprit, după umflarea manșonului gastric se aplică
o tracțiune a sondei, prin intermediul unei pungi de 500 ml - 1L de soluție salină
agățată de capătul sondei. Dacă se tracționează sonda introdusă pe cale nazală
este important să se aplice comprese pentru a proteja narinele de leziuni.
dacă hemoragia nu s-a oprit după aplicarea tracțiunii se umflă cu aer și
manșonul esofagian până la o presiune de 25-45 mmHg (Se poate ține cont și
de TAM tensiunea arterială medie a pacientului, pentru a obține o presiune de
perfuzie tisulară satisfăcătoare) urmată de clamparea portului cu o pensă
atraumatică.
unii autori insuflă din start aer în manșonul esofagian însă niciodată nu
se umflă manșonul esofagian înaintea celui gastric.
Întreținere și monitorizare
Presiunea în manșonul esofagian trebuie monitorizată continuu, iar
manșonul dezumflat cu câte 5 mm Hg la fiecare 3 ore până la atingerea presiunii
de 25 mm Hg fără reapariția hemoragiei. Această presiune trebuie menținută
timp de 12-24 de ore. Dacă hemoragia este controlată se recomandă ca la fiecare
6 ore să se dezumfle manșonul timp de 5 minute pentru evitarea necrozei
esofagiene.
Portul gastric se poate folosi pentru lavaj și aspirație intermitentă.
Sonda poate fi lasată pe loc până la 24-48 de ore.
Reconfirmarea radiologică sau imagistică se poate face la fiecare 24 de
ore sau dacă se suspicionează o schimbare a poziției.
Ca o măsură de prevedere pentru situația în care manșoanele migrează și
compromit calea aeriană trebuie să existe permanent în apropiere o foarfecă cu
care să poată fi dezumflate rapid manșoanele.

Extragerea sondei Blakemore-Sengstaken

se face după ce s-a obținut controlul hemoragiei
se desumflă prima dată manșonul esofagian
se lasă sonda pe loc cu manșonul gastric umflat timp de încă 24-48 de
ore.
 dacănu repornește hemoragia, se dezumflă manșonul gastric și se
extrage sonda.

Incidente și accidente
resângerare la dezumflarea manșoanelor. Cel mai mare risc de
resângerare este întâlnit în primele zile și poate fi controlat prin reumflarea
acestora și continuarea tracțiunii
pneumonia de aspirație - riscul cel mai mare este atunci când se
introduce sonda fară a fi asigurată în prealabil calea aeriană a pacientului
ulcerații la nivel esofagian sau gastric
ulcerații ale narinelor (ulcere de presiune din cauza tracțiunii)
rar, dar de o gravitate serioasă, pot apărea:
 oobstrucția laringiană sau ruptura traheală, date de migrarea sondei
sau de o poziționare incorectă a acesteia
 perforarea esofagului
 toate acestea au un tratament complex, de cele mai multe ori
chirurgical.
 SONDAJUL DUODENAL

Sondajul (tubajul) duodenal reprezinta introducerea unei sonde

Einhorn sau Faucher dincolo de stomac prin pilor in duoden.

SCOPUL: 1. explorator – cand se efectueaza pentru extragerea

continutului duodenal format din continut gastric, bila, suc pancreatic si secretie
proprie. Examinarile de laborator permit aprecierea functiei biliare hepatice a
cailor extra-hepatice cat si descoperirea unor modificari anatomo-patologice ale
organelor care dau aspectul, cantitatea, compozitia chimica sau morfologica a
sucurilor extrase prin sondaj. De asemenea se pot evidentia si boli parazitare ale
duodenului si cailor biliare;
2. terapeutic – cand se efectueaza in scop de drenare a cailor biliare si
introducerea de medicamente care au actiune directa asupra ficatului, a cailor
biliare sau a tubului digestiv;
3. alimentatie artificiala – cand prin sonda se introduc lichide hidratante si
alimente lichide in organismul pacientilor inconstienti sau cu imposibilitate de
inghitire;
4. aspiratia continua – se practica in cazul ocluziilor sau sub-ocluziilor
intestinale precum si dupa interventii chirurgicale pe tubul digestiv;
 Materiale necesare: musama si aleza, tavita renala, o perna cilindrica
dura sau o patura rulata, solutie de sulfat de magneziu 33% sterila, prosop curat,
sonda duodenala Einhorn sterila, hartie indicatoare de pH asezata intr-un
cristalizor steril, 2 seringi de 20 ml sterile.
In functie de scopul urmarit se vor mai pregati: medii de cultura, ulei de
masline, novocaina (dupa indicatia medicului), slutii necesare hidratarii sau
alimentarii bolnavului care se vor incalzi la temperatura corpului;

ETAPE DE EXECUTIE
1. pregatirea instrumentelor si a materialelor necesare:
– in functie de scopul sondajului, se pregatesc instrumentele si
materialele necesare si se transporta langa patul bolnavului;
2. pregatirea fizica si psihica a bolnavului:
– se anunta bolnavul si i se explica necesitatea colaborarii lui pentru
reusita tehnicii si inofensivitatea acesteia;
– i se explica bolnavului ca tehnica se efectueaza pe nemancate;
– daca sondajul se executa in salon, se izoleaza cu un paravan patul
bolnavului de restul bolnavilor;
– patul se protejeaza cu o musama si o traversa;
– bolnavul se aseaza in pozitie sezanda la marginea patului iar daca
bolnavul prezinta proteza dentara mobila, aceasta se indeparteaza asezand-o
intr-un pahar curat;
3. introducerea sondei:
– se umezeste sonda cu apa sterilizata;
– cu mana dreapta se tine capatul sondei ca pe un creion;
– se introduce cu blandete prin cavitatea bucala sau nazala pana in
faringe;
– se cere bolnavului sa respire adanc cu gura deschisa (pentru ca sonda sa
treaca prin regiunea faringiana fara a provoca senzatia de voma) si se invita
bolnavul sa inghita de cateva ori pana cand oliva metalica trece in esofag;
– se invita bolnavul sa inghita in continuare si se ajuta inaintarea treptata
a sondei prin miscari blande, observand atent marcajul sondei;
– cand semnul 45 cm a ajuns in dreptul arcadelor dentare sonda a trecut
de cardia si a patruns in stomac;
– ritmul de inghitire a sondei trebuie sa fie de 1-3 cm la 3-5 min;
– se aseaza bolnavul in pozitia de decubit lateral drept cu trunchiul usor
ridicat, capul mai jos si coapsele flectate pe bazin;
– pentru aceasta se introduce perna si pledul facute sul, sub regiunea
hepatica a bolnavului;
– se impinge usor sonda, favorizand inaintarea ei spre pilor unde va
ajunge cand la arcada dentara ajunge diviziunea de 60 cm;
– se continua introducerea sondei cu mare precautie, cu rabdare,
concomitent cu actiunea de inghitire in acelasi ritm;
 4. verificarea pozitiei sondei:
– daca nu se scurge bila sau lichidul scurs nu are aspectul bilei, se verifica
daca sonda a patruns in duoden:
(a) sau s-a incolacit in stomac;
(b) verificarea pozitiei se poate verifica astfel:
– se insufla 60 ml aer prin sonda cu ajutorul seringii;
– dupa 1 min se aspira si daca sonda a ajuns in duoden, se recupereaza
mai putin de 20 ml de aer;
– se introduc 10 ml de lapte prin sonda, care nu mai poate fi extras daca
sonda a ajuns in duoden dar poate fi extras daca sonda se gaseste in stomac;
(c) sau se efectueaza control radiologic in serviciul de „Radiologie” unde
se urmareste sonda sub ecran;
– sonda poate fi vazuta deoarece continutul ei este impregnat cu saruri de
plumb;
– controlul radiologic se va utiliza numai in situatia in care celelalte 2
metode nu au putut stabili pozitia sondei;
5. captarea bilei:
– cand diviziunea de 75 cm ajunge in dreptul arcadelor dentare, oliva
sondei a ajuns in duoden (dupa o ora – o ora jumatate de la patrunderea sondei
in stomac)
– la capatul liber al sondei apare bila care se colecteaza intr-o eprubeta
sterila, aceasta fiind bila A coledociana de culoare galben aurie;
– se verifica reactia alcalina a sucului duodenal cu ajutorul hartiei de pH;;
– se introduc prin sonda cu seringa 40 ml de solutie sulfat de magneziu
33% la temperatura de 37 grade C pentru a determina drenarea bilei veziculare;
– dupa care se inchide extremitatea libera a sondei, printr-o simpla
innodare sau prin pensare cu o pensa anatomica sau clema Mohr;
– dupa 15-30 min se deschide sonda si se colecteaza 30-40 ml de bila
vascoasa de culoare inchisa, castanie denumita bila B veziculara;
– dupa evacuarea bilei B se colecteaza in continuare o bila clara care
provine direct din ficat denumita bila C hepatica;
– cele 3 tipuri de bila vor fi captate separat in eprubete etichetate care se
trimit la laborator cu buletinele de analize;
6. indepartarea sondei:
– inainte ca sonda sa fie indepartata, se insufla cu seringa cativa ml de aer
in sonda si se inchide extremitatea ei externa prin comprimare;
– sonda se va extrage printr-o miscare hotarata dar cu precautie si
blandete tinand extremitatea libera a sondei sub nivelul stomacului bolnavului
pentru ca sa nu se scurga continutul ei in faringe si cavitatea bucala a
bolnavului;
7. reorganizarea locului de munca:
– se indeparteaza prosopul si tavita renala de la bolnav;
– acestuia i se ofera un pahar cu apa pentru a-si clati gura;
 – il ajutam sa ocupe o pozitie comoda in pat;
– materiale folosite se spala si se pregatesc pentru sterilizare;

ACCIDENTE

1. Greata si varsaturi la introducerea sondei.

2. Incolacirea sondei in stomac.
3. Innodarea sondei in stomac datorita contractiei stomacale datorita
senzatiei de voma.
4. Imposibilitatea drenarii bilei cauzata de un obstacol functional
(spasmul sfincterului odim) sau de un obstacol anatomic care poate fi
coagularea bilei vascoase.
5. Un spasm piloric – se va incerca deschiderea pilorului prin
neutralizarea sucului acid din stomac cu o cantitate de 20-40 ml bicarbonat de
sodiu 10% sau cu medicamente antispastice administrate inainte si in timpul
sondajului.
6. Aspiratia continutului sondei la extragerea ei.
7. Oboseala bolnavului prin prelungirea duratei sondajului peste 3 ore.
OBSERVATII
1. Nu se vor folosi sonde moi, uzate deoarece se pot rupe in timpul
manevrarii iar capatul sondei cu oliva metalica, ramanand in stomac.
2. Nu se va grabi inaintarea sondei.
3. Nu se va depasi durata de executie a sondajului (3h, 3h si 30min); daca
in decurs de trei ore jumatate nu s-a reusit introducerea sondei in duoden, se a
renunta la sondaj.
4. Extragerea sondei in cazul innodarii ei in stomac se va face cu blandete
si cu foarte mare atentie. Chiar daca sonda a fost introdusa pe cale nazala, ea va
fi extrasa tot pe cale bucala folosind o spatula linguala si o pensa.
5. Relaxarea sfincterului oddi in cazul unui spasm se poate realiza prin
introducerea pe sonda a 5-10 ml Novocaina 1-2%.
 SONDAJUL TRAHEO-BRONȘIC

Definitie
Prin sondaj traheo-bronșic se înţelege introducerea unei sonde de cauciuc
prin cavitatea bucală şi laringe în trahee şi bronhii (sondaj Metras).

Scop
♦explorator:
 în caz de bronhografii ţintite pentru obţinerea imaginii
arborizațiilor bronşice dintr-un lob sau dintr-un segment
pulmonar;in acest caz substanţa radioopacă se introduce direct prin
sondă în ramura bronşică respecti-vă);
♦terapeutic:
 pentru extragerea exudatelor din căile respiratorii,
conţinutului abceselor şi al ectaziilor bronşice,
 pentru mobilizarea dopurilor de secreţie intrabronșice care închid
unele ramuri bronşice
 pentru tratamentul local al proceselor pulmonare supurative
(bronsiectazia,abces pulmonar,chist aerian supurat).

Pregătiri:
♦materiale
–de protecţie: prosoape, măşti de tifon
–sterile: seria sondelor Metras,
-instrumente pentru laringoscopia indirectă :spatula linguală,oglinda
laringiană,
-comprese de tifon,
 -instrumente pentru anestezia laringelui, traheei şi bronhiilor, seringa
laringiană,
-seringi de diferite dimensiuni (pentru extragerea exudatelor şi injectarea
medicamentelor);
–nesterile:
-tăviţa renală, sursa de lumină, stativ pentru eprubete, recipient
pentru colectare;
–medicamente: adrenalina, cafeină, plegomazin, fenobarbital,
-excitante ale centrului respirator,
-soluţie medicamentoasa in cantitatea si dilutia prescrisa (solutie de
antibiotice),
-solutie de lidocaină 2% pentru anestezia faringelui

♦pacient
-psihic:
-se va linisti bolnavul
-se va instrui în legătură cu tehnica(de felul cum acesta colaboreaza
depinde reusita sondajului);
– fizic:
–tehnica se execută cu pacientul ,,a jeune’’;
– cu o oră inaite,i se administrează o fiola de fenobarbital
-i se ofera un pahar cu solutie cocaină 2% cu care face gargara timp de 5-
10 minute(fara sa o înghita);
–va fi aşezat pe un scaun ,protejat cu un prosop în jurul gâtului;
–i se oferă tăviţa renală, imobilizându–i braţele pentru a nu
încurca operatorul.

Execuţie
Personalul se spala pe maini,se dezinfecteaza,imbraca manusi sterile si
masca de tifon
–tehnica se execută de către un medic ajutat de 2 asistente;
-asistenta I -ţine capul bolnavului asigurând o poziție adecvată
-asistenta II -serveşte medicului seringa cu anestezic;
-medicul executa anestezia şi alege sonda corespunzatoare lobului in care
vrea sa patrunda
-asistenta II -aprinde sistemul de iluminat
-medicul sub controlul laringoscopului, introduce sonda până în
regiunea subglotică după care dupa ce sonda a patruns sub glota, retrage
mandrinul şi o împinge mai departe sub control radioscopic spre locul leziunii
-asistenta I-sustine limba pacientului in afara
–medicul injecteaza substanta de contrast cu presiune moderată,insufla
sondă cu aer pentru a elimina, către bronhii substanţa rămasă pe sonda
 -asistenta I -aşează pacientul în decubit dorsal, puţin înclinat pe partea
care trebuie injectată, schimbând poziţia pacientului pentru a facilita
pătrunderea substanţei de contrast(decubit lateral stang-drept,decubit
ventral,pozitie Trendelenburg);
-asistenta II-ofera substanța de contrast, soluţia medicamentoasă, aspira
secreţiile;exudatele etc;
-medicul extrage sonda şi face examenul radiologic.

Îngrijirea ulterioara a pacientului

–după introducerea medicamentelor şi extragerea sondei, pacientul
păstrează poziţia încă 30 min (pentru a menţine substanţa medicamentoasă pe
loc);
-se ajuta sa se imbrace si este condus la pat
–nu ingera nimic timp de 2 h (până încetează efectul anestezicului);
-va fi invatat sa colecteze in scuipatoare substanța de contrast care se
elimina prin tuse,sa nu o inghita
(produce intoxicaţii)

Reorganizarea si notarea in foaia de observatii

Se notează tehnică, dată şi numele celui care a efectuat-o precum

și aspectul produsului recoltat
Pregătirea produsului pentru examenul de laborator
Se completează formularele de recoltare;
Se trimit probele etichetate la laborator.Reorganizare conform PU.

Complicaţii
–imediate: tuse (se întrerupe sondajul şi se completează anestezia)
-intoxicaţie cu cocaină (dispnee, transpiratii reci, palpitaţii, fenomene de
colaps) dupa utilizarea unei cantitati mari de cocaina;
–tardive: suprainfecţii prin introducerea germenilor patogeni prin
manevre si materiale nesterile.
De stiut
–deglutiţia şi regurgitarea(fără controlul local al sistemului nervos) pot
da naştere la accidente grave, de aspiraţie în căile respiratorii;
De evitat
– refularea substanţei de contrast şi pătrunderea ei în stomac,
deoarece resorbţia produce intoxicaţii.