Comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale a apărut în anul 1884 și

este o specie a genului dramatic, prin care autorul pune în scenă personaje și
situațîi comice cu scopul de a satiriză defectele omenești și de a stârni râsul.

   Spațiul acțiunii este obiectiv, limitat ‘’capitală unui județ de munte’’ izolat,
spațiul scenic este puternic simbolizat; primele două acte au că decor anticamera
casei prefectului Ștefan Tipătescu, un spațiu privat, unde se iau deciziile politice.
Timpul real al acțiunii este limitat în decursul a trei zile, 11-13 mai, ‘’ în anul de
grație 1883, ‘’în zilele noastre.’’

     Ștefan Tipătescu este prefectul județului, stâlp al puterii, dar în același timp
întruchipează în comedie tipologia don juan-ului. Prieten al lui Zaharia
Trahanache, Tipătescu o iubește în secret pe soția acestuia, Zoe, femeia cochetă,
adulterină. În comparație cu celelalte personaje ale operei, Ștefan Tipătescu este
cel mai puțin marcat comic, fiind, spre deosebire de ceilalți, un om educat, dar
impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct Zaharia Trahanache: „E iute! N-
are cumpăt. Altminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute! Nu face pentru un
prefect.’’ În fond, Tipătescu trăiește o drama. De dragul unei femei căsătorite, pe
care este nevoit să o împartă cu altcineva, Tipătescu sacrifică o carieră promiatoare
la București.

     Ștefan este caracterizat direct de către Zaharia Trahanache, folosindu-se de

prietenia pe care aceste o acordă aproape orbește: ‘’Nu cunosc eu prefect! Eu am
prieten! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru fericirea prietenilor lui!’’. 
Atunci când Zaharia Trahanache îi spune despre scrisoarea găsită de Cațavencu,
Tipătescu reacționează violent, devenind din ce în ce mai agitat, aspect evidențiat
de autor în indicațiile scenice: „Tipătescu fierbe.”

     Caracterizarea indirectă este făcută prin gesturile acestuia, acesta având trăsături
precum superioritatea, diplomația. Deși încearcă să își păstreze calmul,
temperamentul sau impulsivitatea învinge în final, când „se repede năvală la el”,
tot Zoe fiind cea care va reuși să-l calmeze.

     Una din trăsăturile dominante ale personajului este impulsivitatea. Aceasta
reiese din actul I, când Zaharia Trahanache îi face o vizită matinală pentru a-l
înştiinţa de faptul că o scrisorică a să de amor către Zoe se află în posesia lui
Caţavencu. Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz şi
nervos. Plimbându-se agitat prin cameră, adresează injurii “canaliei”, Trahanache
singur oferind justificare pentru conţinutul scrisorii- plastografia. Singură  reacţie
pe care o găseşte Tipătescu este cea violentă, că dovadă a drepturilor absolute pe
care şi le arogă : „D. Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în altă parte-
la păstrare.”

     O altă secvenţă care evidenţiază caracterul protagonistului se află în actul al ÎI-
lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casă prefectului.  Tipătescu  încearcă
să recupereze scrisoarea pierdută prin oferirea unor funcţîi importante
oponentului : avocat al statului, primar, chiar şi o moşie din marginea oraşului.
Negocierea îl identică pe prefect că voinţă  ce are la dispoziţia să judeţul.
Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi furia în umbră ironiilor,  când Caţavencu
refuză, şi pretinde mandatul de deputat,  Tipătescu izbucneşte şi devine
necontrolat, ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa Zoei,
şantajat sentimental, capitulează.

      Comicul de nume se reflectă în construcția personajului. Tipătescu este un

derivat de la substantivul comun ‘’tip’’, iar sufixul ‘’-escu’’ sugerează banalitatea
personajului, fiind un tip comun. Deși este iute la mânie, el folosește totuși
limbajul unui om educat, și deși autorul îi subliniază viciile și defectele, nu îl
încadrează totuși în tipologia politicienilor demagogi și corupți.

    Ştefan Tipătescu  este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care
se mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a
vremii. Liniile de forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil că și pe
ceilalți, asupra cărora are însă avantajul poziției şi al unui plus de luciditate. Zoe îl
atrage cu farmecul ei și simte o reală pasiune și afecțiune pentru ea, însă ideea că
această este soția celui mai bun amic al sau nu îi acordă nicio remușcare. Şi
Tipătescu face parte din lumea „fără moral și fără prinţip” despre care vorbeşte
Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum diferențiat de al celorlalți, dar, în
fond, el nu face decât să completeze galeria indivizilor care fac din această
capodoperă a lui Caragiale o oglindă a modului în care se desfășurau alegerile într-
un sistem politic corupt, reper al temei realiste a textului .

     În concluzie, tipologia personajului lui Ștefan Tipatesc din comedia „O

scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale are rolul de a sublinia societatea
secolului al XIX-lea și de a pune în lumina defectele omenești și moravurile
general valabile.