Sunteți pe pagina 1din 9

Eugen Simion, Scriitori români de azi

Moromeţii, Marin Preda

În 1948, Marin Preda debutează cu volumul de nuvele Întâlnirea din pământuri,


dar de-abia apariţia Moromeţilor (vol. I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor
talentului său şi a noutăţii pe care o reprezenta formula sa epică. Critica a fost atât de
favorabilă, încât volumul al doilea (1967), care prezenta aceeaşi tipologie văzută însă
dintr-un unghi de vedere diferit şi tratată cu altă metodă epică, a fost întâmpinat cu
reţinere. Cele două părţi formează totuşi o unitate, ele se susţin şi se luminează reciproc,
impunând o tipologie necunoscută până la Marin Preda în proza românească. Întreaga
desfăşurare epică a primului volum este subordonată lui Ilie Moromete. Cartea este scrisă
într-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp să se gândească şi să se exprime, gesturile
lor sunt libere, existenţa nu îi terorizează. În volumul al doilea ritmul epic se schimbă.
Existenţa socială este acum mai concentrată, oamenii par invadaţi de întâmplări, satul
aşezat pe tipare arhaice intră într-un proces rapid de destrămare: sub puterea faptelor
dinafară, personajele apar micşorate, gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima fază.
Moromete, care rămâne şi aici un simbol, se retrage de pe stănoaga podiştei sale în locuri
mai obscure, sfera lui de observaţie se micşorează, bucuria interioară începe să fie
condiţionată de elemente pe care nu le poate stăpâni. Naraţiunea se complică, numărul
focarelor epice creşte. Din romanul unei vieţi, Moromeţii devine romanul unei
colectivităţi. Toate aceste modificări au derutat critica, obişnuită cu viziunea mai senină şi
stilul mai degajat din primul volum.
Valoarea romanului Moromeţii constă îndeosebi în originalitatea tipologiei şi
profunzimea creaţiei. Tipologia este ţărănească precum la Slavici şi la Rebreanu, dar
sufletul rural nu mai este rudimentar şi obsedat de acumulare în ordine materială. Ţăranii
lui Marin Preda sunt indivizi cu o viaţă psihologică normală, apţi prin aceasta de a deveni
eroi de proză modernă: sunt inteligenţi şi ironici, complecşi ca structură morală, în măsura
să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenţei. Originalitatea lui Ilie
Moromete vine din modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existenţa într-un
spectacol. De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei, Moromete priveşte lumea cu un
ochi pătrunzător, în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă
înveselitoare, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Călătorind la munte pentru a
vinde porumb, Moromete povesteşte la întoarcere nişte fapte extraordinare. Însoţind mai
târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae (fiul) rămâne dezamăgit:
întâmplările sunt banale, oamenii lipsiţi de farmec, munteanca tânără care tulburase pe
tatăl său i se pare o ţărancă oarecare, prin nimic deosebită de altă femeie din Siliştea-
Gumeşti. “Tatăl avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care nu le
vedeau.”
Moromeţii este, în bună parte, romanul istoriei care încercuieşte viclean individul
şi-i condiţionează viaţa interioară. Acţiunea primului volum se petrece de la începutul verii
până în toamnă în Siliştea-Gumeşti, sat din câmpia Dunării. Reluat şi în alte cărţi (Marele
singuratic, Delirul), satul devine centrul de observaţie a lumii, punctul de sprijin al
Universului. Alungate de istorie în alte locuri, personajele revin cu gândul sau cu pasul la
Siliştea-Gumeşti, drumurile lor trec totdeauna prin acest spaţiu privilegiat, individualizat
literar. Satul se concentrează în Moromeţii (I) la viaţa unei familii şi, numai prin atingere,
la viaţa unei colectivităţi mai largi. Din înregistrarea vieţii de familie, în fazele ei tipice
(trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui, plecarea la câmp, masa, întoarcerea de la
câmp, din nou masa etc.), iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti.
Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel în roman. Un ţăran se întoarce
de la câmp şi, înconjurat de întreaga familie, ia masa aşezat pe prag, deasupra tuturor, de
unde stăpâneşte pe fiecare cu privirea. Această cină ţărănească este prezentată pe mai
multe pagini. Solemnitatea şi modestia hranei îi dau un caracter aproape sacru. Ilie
Moromete domină în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de copii
învrăjbiţi între ei din cauza pământului. Descrierea mesei este înceată şi ritualul ei
1
dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă
şi Achim) nu se înţeleg cu cei din a doua (Ilinca, Tita şi Niculae), şi tatăl, pentru a păstra
unitatea familiei, este dur şi justiţiabil. Când Niculae face mofturi la masă, mâna tatălui îl
loveşte necruţător. Din primele 20 de pagini luăm cunoştinţă de toate problemele familiei:
existenţa celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, disensiunile între
fraţii vitregi, proiectul de fugă la Bucureşti al lui Paraschiv, Achim şi Nilă, bigotismul
mamei (Catrina), primejdia „foncierii” şi a datoriei la bancă, dorinţa lui Niculae de a
merge la şcoală şi ostilitatea celorlalţi copii faţă de această idee etc. sunt scene expozitive
din care se vor desface apoi numeroase ramificaţii.
Moromeţii (I) are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: masa de
seară, apoi prispa pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei înainte de
plecarea lui Achim la Bucureşti, în fine, secerişul, precedat de o pregătire aproape mistică,
sub puterea unei mari exaltări, a plecării la câmp. Indivizii se diferenţiază prin mici detalii
de comportament. Nilă are o frunte „lată şi groasă” şi ori de câte ori acest personaj greoi,
ezitant, apare în carte, fruntea încordată, marcând chinul unei gândiri încete, nu va lipsi din
notaţiile prozatorului. Paraschiv are un râs ciudat („parcă ar fi pârât ceva”), şi semnul lui
fizionomic distinctiv este satisfacţia rea, vulgară, exprimată de împletirea buzelor lungi
(„întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite”). Însă modificarea vieţii interioare în
Moromeţii este marcată mai ales de glasuri. Glasul arată caracterul şi poziţia individului în
ierarhia socială. Catrina, supusă bărbatului, temătoare de copiii vitregi, are un glas
„îndepărtat şi îmbulzit de gânduri”. Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când „puternic şi
ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă”, când un glas „schimbat şi necunoscut”,
fals, ironic. Victor Bălosu, voiajorul, are un glas „spălat”. Ţugurlan, un glas „neprietenos şi
străin”, Guica – spioana satului – are un glas înecat de curiozitate şi plăcere. Personajele îşi
trădează viaţa interioară prin varietatea fonică. Când Vatică Boţoghină ia în gospodărie
locul tatălui plecat la sanatoriu, deşi copil încă, el îşi ia rolul în serios şi cel dintâi semn de
autoritate este glasul „aspru şi neînduplecat” cu care îşi strigă sora mai mică (Irina).

2
Tema centrală în Moromeţii ar putea fi şi libertatea morală în lupta cu vitregiile
istoriei. Ea este anunţată de prozator într-o frază programatică, de care s-a făcut mult caz în
interpretarea critică: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare: viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari…” Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul este
viclean, răbdarea nu este decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. La sfârşit, când
drama Moromeţilor este narată, şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite este spulberată,
prozatorul revine asuprea notaţiei de început: „Timpul nu mai avea răbdare”. Este una din
multele imagini ale simetriei în literatura lui Marin Preda, pline de evoluţii închise, de
ample mişcări în cerc.
Istoria pare la început neputincioasă, iar libertatea omului stăpân pe două loturi de
pământ este în afara oricărei primejdii. Imaginea lui Ilie Moromete stând pe stănoaga
podiştei şi fumând nepăsător vine să întărească ideea timpului încremenit şi prietenos.
Omul liniştit şi ironic stă, totuşi, pe un vulcan: în familia peste care păstoreşte cu autoritate
absolută se pregăteşte un complot. Copiii cei mari sunt lacomi de câştig şi îl ceartă pe tatăl
lor că îşi pierde timpul stând de vorbă cu prieteni săi, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc
să meargă la munte şi să vândă grâul. Lui Moromete nu îi place negustoria, iar banii îi
pricinuiesc o furie neputincioasă. Dispreţul lui faţă de Bălosu vine de aici. Pământul este
făcut să dea produse, iar produsele să hrănească pe membrii familiei şi să acopere
cheltuielile casei, atât. Paraschiv, Nilă şi Achim au o poftă nemăsurată de câştig şi prima
lor formă de răzvrătire faţă de autoritatea tatălui este nemulţumirea faţă de imobilitatea lui
socială. Ei murmură şi-l vorbesc de rău în sat că a dat porumbul ieftin şi că, în general, el
„nu face nimic”, „stă toată ziua”. A face ceva este a face bani. Moromete are o concepţie
patriarhală şi, voind să îşi lecuiască fiii de boala câştigului, îi lasă să se ducă de mai multe
ori la munte. Insuccesul nu îi dezarmează şi, stimulaţi de Guica, sora rea a tatălui, ei
plănuiesc să fugă cu oile şi caii la Bucureşti. Presat de „fonciere” şi de bancă, Moromete
acceptă, după lungi ezitări, să îl lase pe Achim să plece cu oile la Bucureşti pentru a
câştiga bani, însă banii nu vin şi, după oarecare vreme, ţăranul află că băieţii lui vor să-l
jefuiască şi să-l părăsească. E momentul în care începe declinul personajului. Până atunci
el ţinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment
înalt al independenţei. Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală. Semnalul acestui
proces este glasul „tulbure şi însingurat”, care anunţă o modificare interioară profundă.
Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi faptele vieţii se stinge, liniştea îl
părăseşte şi, fără linişte, existenţa nu mai este o încântare, ci o povară: „Cum să trăieşti
dacă nu eşti liniştit?” Moromete şi Dumitru lui Nae, prieteni vechi, nu se mai văd, ei, care
se vedeau de departe şi totdeauna cu mare bucurie. Încercările celorlalţi de a-l atrage în
discuţiile politice rămân fără rezultat. De pe stănoaga podiştei, Moromete vede un drum
trist şi nişte ţărani prăpădiţi care trăiesc fără să ştie că bucuria lor este înşelătoare. Când
cineva îi dă bună ziua, el nu răspunde. Momentul culminant al acestei crize se desfăşoară
la hotarul lotului de pământ. Închis în lumea gândurilor, el supune unei judecăţi aspre
lumea nevăzută care i-a sălbăticit copiii şi l-a silit pe el însuşi să iasă din cercul de bucurii
în care trăise. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine,
întâi, dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot îl
întunecă, ci ideea de a-şi pierde fiii şi liniştea care îl face să privească existenţa ca pe un
spectacol superior. Gândul prăbuşirii unei ordini durabile este primit cu o tristeţe rece.
Scena confruntării finale este magistral construită. Stăpânirea de sine este arma lui
Moromete. Până în ultima clipă el speră să îşi poată recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită.
Când aceştia, pierzându-şi răbdarea, se revoltă pe faţă împotriva tatălui, sparg lada şi
batjocoresc casa în care crescuseră, bătrânul vorbeşte cu glas blând şi sfios, îşi ceartă
nevasta, cere un foc lui Niculae, loveşte obrazul Titei care vociferase şi se roagă liniştit şi
senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. După această pregătire înceată, izbucnirea este
teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui devenind un urlet.

3
Corecţiunea şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a
fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare.
Moromete bate la poarta lui Tudor Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. Trufaşul
vecin nu are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit. Sub puterea unei lovituri
năprasnice, Moromete rămâne „îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan.
Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la cuvintele de salut
şi nu mai poate fi auzit povestind niciuna din acele întâmplări care fermecau pe prietenii
săi din Siliştea-Gumeşti. Fantezia lui se închide. Omul creator este învins de omul social şi
din Moromete cel dinainte nu mai rămâne decât capul de humă făcut în timpul unei
adunări în poiana lui Iocan de Din Vasilescu. Existenţa dăinuie în artă.

Istoria Moromeţilor este cea mai importantă, dar nu singura. Alte istorii (aceea a lui
Birică şi a Polinei, a bolii lui Boţoghină, a răzvrătirii lui Ţugurlan) vin să coloreze viaţa
unui sat de câmpie în care oamenii, trăind sub ameninţarea unui timp capricios, continuă
imperturbabil să se nască, să iubească, să treacă prin întâmplări vesele şi triste şi să moară
în cele din urmă, lăsând locul altora.
Reluând tema tânărului ţăran care se foloseşte de fata unui om înstărit pentru a
pune mâna pe avere (temă generală în literatura rurală), Preda schimbă sensul strategiei şi
umanizează tipurile. Birică, băiat sărac, e îndrăgostit de Polina, fata lui Tudor Bălosu.
Când vine să o cheme la poartă, după un obicei statornicit în viaţa satului, Bălosu asmute
câinele şi-l goneşte cu înjurături, căci vrea să-şi mărite fata cu un ţăran cu avere. Furia cu
care reacţionează Birică este expresia unei conştiinţe morale ultragiate. Dacă ar fi fost
stăpânit de gândul posesiunii, ar fi ocolit confruntarea directă şi s-ar fi retras în chip
viclean, pentru a nu rupe relaţiile. Birică nu dezarmează şi, după o explicaţie dură cu
Polina, o răpeşte şi apoi se linişteşte. E pe cale de a se resemna faţă de refuzul socrului de
a-i da zestrea Polinei însă intervine, neaşteptat, tânăra lui femeie care dovedeşte o energie
extraordinară. Polina nu e, ca Ana, o victimă între avariţia tatălui şi lăcomia inumană a
soţului. În viziunea lui Preda, femeia de la sat nu este o simplă unealtă în mâinile
bărbatului ambiţios şi posesiv, nu e doar o sursă de pământ şi o uzină de copii; iar ţăranul
tânăr şi sărac nu caută cu obstinaţie să parvină călcând în picioare legea şi sentimentul.
Nevasta lui Boţoghină este femeia matură care îşi apără copiii. Anghelina şi
Boţoghină se luaseră din dragoste şi, când bărbatul se hotărăşte să vândă o parte din
pământ pentru a-şi putea îngriji sănătatea, femeia, până atunci înţelegătoare şi blândă,
devine crâncenă şi calculată. Boala nu intră în prevederile familiei ţărăneşti, iar când ea
apare, e socotită un accident. Ruinarea materială a familiei e o primejdie mai mare şi,
înainte de a înţelege suferinţele bărbatului, Anghelina se gândeşte la ce vor face copiii.
Vorbele sale nemiloase trădează îngrijorarea faţă de soarta copiilor. Din recomandarea pe
care i-o face lui Boţoghină: „Vasile, să nu mori pe acolo, Vasile!” înţelegem însă firea ei
adevărată.
Femeile din proza lui Preda poartă adesea o lumină pe faţă. Lumina nu se stinge
nici în sărăcie şi suferinţă. Nevasta lui Ţugurlan, care îngropase 12 copii, nu-şi pierde
semnul blândeţii şi al frumuseţii morale. „Avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe
care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care, de fapt, nu e
departe de ea.”
Guica reprezintă tipul femeii sterile şi rea, îmbătrânite într-o ură măruntă. Ea şi-a
făcut un scop în a trage de limbă pe cei care trec pe drum şi a colporta veştile, îndeosebi pe
cele proaste. Supărată pe Moromete că s-a însurat a doua oară, îi aţâţă pe copiii cei mari
împotriva tatălui. De o curiozitate patologică, vizitează casa în ziua în care are loc prima
tentativă de evadare a fiilor. Ciorapul pe care îl ţine atârnat de gât şi la care împleteşte
întruna e semnul unei existenţe mărunte care se desfăşoară, ca aceea a păianjenului, în
colţuri obscure, ţesând la nesfârşit pânza de intrigi. Apropiată prin vârstă şi credinţa în
superstiţii de Guica este Catrina. Ea va deveni un personaj cu o identitate literară mai bine
conturată în volumul al doilea. Detaliul care o diferenţiază este viaţa ei dublă, în vis şi
realitate, şi frica morbidă de diavol. Ura cumplită împotriva bărbatului o va scoate din
anonimat.
4
Un personaj memorabil este Ţugurlan. El reprezintă individul nemulţumit de
condiţia sa. Revolta lui e tulbure, nediferenţiată, tradusă întâi printr-o mare agresivitate
verbală. Nedreptăţit la împroprietărire, Ţugurlan s-a înstrăinat de sat. A avut 13 copii şi
dintre aceştia nu îi trăieşte decât unul. Este un om „cu înfăţişarea întunecată”, „rău şi
neprietenos, de care lumea se cam ferea”. La adunarea din curtea fierarului Iocan,
Ţugurlan vorbeşte urât şi strică bucuria conversaţiei. El nu vrea să facă politică şi
petrecerile ţăranilor din Siliştea-Gumeşti îi par inutile şi vinovate. Moromete, sufletul
acestor dezbateri, surprins de violenţa şi înstrăinarea glasului lui Ţugurlan, încearcă să îl
potolească. Dar Ţugurlan rămâne ostil. El reproşează celorlalţi că, punând mâna pe pământ
la împroprietărire, n-au mai ajutat pe alţii să-şi capete drepturile şi, aranjaţi şi mulţumiţi de
ceea ce au, fac politică, discută lucruri inutile, se cred deştepţi, socotind pe alţii proşti. Din
toată adunarea, furioasă pe vorbele lui Ţugurlan, Moromete este singurul care înţelege
mesajul lor ascuns. Răspunsul său „subţire” nu rămâne fără efect. După o vreme, Ţugurlan
simte nevoia să se împace cu satul. Starea de furie în care el se simţise atâţia ani bine,
asociată cu un orgoliu teribil al înstrăinării, începe să se topească. După alte întâlniri cu
Moromete, prinde gustul speculaţiei, începe să facă politică, părăseşte starea de furie şi
intră în starea de linişte şi contemplaţie, starea tipic moromeţiană. Liniştea nu este, până la
urmă, posibilă: luând de piept pe morarul Tache, fiul lui Aristide, care fură şi înşală
oamenii, Ţugurlan are de-a face cu jandarmul; e arestat şi trimis la închisoare. Am putea
spune că vocea duşmănoasă care tulbură petrecerea ţăranilor din Siliştea-Gumeşti este
vocea aspră a istoriei imediate. În imprecaţiile lui se afirmă luciditatea celui care, lipsit de
ocrotirea proprietăţii, simte direct violenţa timpului. Previziunile sumbre ale lui Ţugurlan
nu sunt lipsite de adevăr, intervenţia în adunarea din curtea fierarului este, într-un fel,
simbolică. Ea ar fi trebuit să arate că timpul nu este atât de calm şi bucuriile ţăranilor nu
sunt eterne. În volumul al doilea, Ţugurlan reapare de două ori în viaţa satului, dar pentru
scurt timp şi fără să poată împiedica procesul de destrămare a satului tradiţional, cum ar fi
dorit prietenul lui, Ilie Moromete.

5
Eroii lui Marin Preda nu se închid într-o virtute sau un viciu, nu sunt brute sau
îngeri. Asprimea învelişului ascunde adesea un fruct moral gingaş, spinii ocrotesc floarea
unei candori profunde. Moromete e un spirit creator care, în mişcarea vieţii obişnuite, se
foloseşte de supapa umorului. Umorul sancţionează şi, în acelaşi timp, amplifică,
selecţionează, pune în lumină, creează, într-un cuvânt. „Petrecerile” ţăranilor din Siliştea-
Gumeşti sunt, de fapt, nişte spectacole de ironie într-o tulburătoare varietate de nuanţe.
Memorabilă este, în acest sens, adunarea de duminică din curtea lui Iocan. Ea este narată
pe 30 de pagini de o sclipitoare vervă. Plecarea de acasă, traversarea uliţei, intrarea în
curtea lui Iocan se desfăşoară după un anumit protocol. Ţăranii îmbracă întâi veşminte
curate, ies la podişcă, stau de vorbă cu cei care trec pe drum, apoi merg pe la frizerul
satului şi numai dupa aceea, raşi proaspăt, se duc la locul adunării. Până să ajungă acolo,
Moromete discută, povesteşte, chestionează, dă, cu un cuvânt, un spectacol pregătitor,
joacă o comedie intrată deja într-un ritual. Urmează prezentarea „actorilor”, în acelaşi stil
care marchează o veselie lipsită de vulgaritate. Ţăranii vorbesc toţi deodată, povestesc
despre cei absenţi anecdote usturătoare, se cheamă cu nume bizare (Marmoroşblanc) etc.
În fine, în scenă intră Cocoşilă, anunţat de Dumitru lui Nae. Moromete şi Cocoşilă sunt
protagoniştii dezbaterii. Vorbele lor lasă să se vadă o inteligenţă spontană. Nimic, în aceste
schimburi de replici tăioase, din disponibilitatea şi stereotipia eroilor caragieleşti. Ironia nu
le alterează profunzimea, batjocura pe care o mânuiesc cu abilitate nu dezvăluie un gol
moral, ci o linişte şi o generozitate clasice. Fondul moral e sănătos, râsul nu este vulgar.
Ţăranii din Moromeţii au despre politică păreri foarte curioase. Politica este tema
spectacolului de duminică. Ţăranii sunt liberali, iorghişti şi ţărănişti, fără a avea vreo
noţiune elementară de ideologie. Pe Iorga îl preţuiesc fiindcă are „doi creieri”. Moromete e
liberal dizident pentru că a citit un articol pe această temă şi i-a plăcut. Politica e în afara
existenţei lor, viaţa are legi mai vechi şi mai statornice, în care ţăranul crede cu mai mare
putere. A semăna, a plivi şi a secera, a ridica o casă şi a sădi un pom, iată o rânduială în
care politica nu poate interveni în niciun chip. Sub o formă mai abstractă, politica e
obiectul unei savuroase comedii verbale. Moromete citeşte un articol din ziar şi ţăranii râd
cu gura până la urechi, fac comentarii inteligente, iau metaforele la propriu şi se întreabă,
cu o inocenţă calculată, unde e „starea de asediu” căci nu se vede. Delirul verbal al unui
Mitică jurnalist este cu fineţe ironizat prin încercarea de a da un conţinut foarte concret
formulelor goale. Ele par atunci de un absurd total. Expresiei „slăvire a crimei” i se dă un
înţeles religios, „articolului de înfierare” un sens gospodăresc. Mintea iscoditoare a lui
Moromete descoperă asemenea combinaţii obscure de cuvinte care excită spiritul rural.
Scena lecturii şi a comentării articolului despre „Marele congres agricol” este memorabilă.
Am putea spune că protagoniştii acestui banchet sunt nişte spirite socratice dedate cu
otrava speculaţiei. În lumea şi cu fantezia lor specifică, ele se bucură de jocurile
inteligenţei. Adunarea din curtea lui Iocan este universitatea lor. Uneori politica îmbracă
haina administraţiei constrângătoare. De aceasta ţăranii vor să scape, joacă în faţa ei o
comedie grozavă. Perceptorul intră în curte, iar Moromete se face că nu-l vede, strigă
supărat la nevastă, se interesează de soarta unor seceri vechi, de o furcă aruncată lângă
grajd, apoi se întoarce spre reprezentantul legii şi zice scurt: „N-am”, după care tace.
Acesta intervine, aduce argumente, ameninţă şi, luând tăcerea ţăranului drept un răspuns
afirmativ, taie chitanţa. Suma este considerabilă, ţăranul ia foaia, se uită curios la ea, o
întoarce pe toate feţele şi o restituie: „păi nu ţi-am zis că n-am? Zise Moromete
nevinovat.” După lungi petractări, chestiunea se aranjează, Moromete dă o sumă mai mică,
iar perceptorul acceptă pentru că nu are încotro. E o strategie complicată aici, bazată pe
experienţa milenară a amânării, evaziunii. Moromete nu înfruntă răul, ci îl împresoară, îl
păcăleşte. Sentimentul lui este că a tras pe sfoară pe perceptorul Jupuitu, că datoriile
amânate vor fi într-o zi şterse. Într-o societate în care administraţiile se schimbă des, a plăti
„foncierea” e o dovadă de prostie. Nevasta lui Boţoghină îşi ceartă bărbatul că n-a urmat
exemplul lui Moromete şi s-a grăbit să-şi achite impozitele.

6
M. Preda are cel mai adânc dispreţ pentru proza rural duioasă, arta lui literară se
constituie prin radicalizarea conştiinţei ţărăneşti şi expurgarea stilului de toate nuanţele
lirice. El scrie fără culoare şi fără obişnuita figuraţie a limbajului. Există însă pagini în care
lirismul vine din modul nuanţat de a înfăţişa fără poezie verbală solemnitatea unor gesturi,
momente din existenţa ţărănească, pregătirea de seceriş, de pildă, sau moartea care zguduie
viaţa unei familii. Preda a descris de două ori momentul sacru (pentru ţăran) al secerişului,
cu o fervoare care aminteşte de marile scene iniţiatice din literatura lui Balzac şi Tolstoi.
Ajunşi la capul locului, Moromeţii nu încep numaidecât seceratul. Se uită peste lan,
încearcă secerile, aşteaptă ceva, apoi sfărâmă câteva spice în mână şi duc la gură boabele
ca pe o împărtăşanie. Este aici un ritual care vine de departe, o pregătire înceată şi solemnă
pentru o muncă dură care, altădată, era celebrată religios. Moromete rămâne prin
comportamentul lui aparte „marele preot”, adică „uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte
în contemplări nesfârşite”. Copiii nu-l înţeleg, reproşându-i că-i trage pe sfoară.
Separat, în Moromeţii se profilează şi o dramă a lui Niculae. Copilul cel mic vrea
să înveţe carte şi el întâmpină rezistenţa familiei. Tatăl îl ironizează („altă treabă n-avem
noi acuma! Ne apucăm să studiem”), fraţii şi surorile îl reped cu grosolănie, ideea de
şcoală neintrând în vederile lor. „O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei”, mărturiseşte
cu trufie vulgară Paraschiv. Niculae nu are decât un singur aliat, mama, şi un mare
obstacol în faţă: voinţa tatălui. Voinţa rămânând neînduplecată, băiatul cel mic simte că se
desprinde de familie. Desprinderea de familie este o temă adiacentă în Moromeţii, ea va
deveni esenţială în alte cărţi ale lui Marin Preda. Niculae are obligaţia să pască oile şi
nefericirea lui se cheamă Bisisica, o oaie rea, demonică. Copilul este terorizat, picioarele îi
sunt pline de bube, noaptea are coşmaruri. Bisisica nu are nimic din duioşia şi
înţelepciunea sfântă a mioarei din baladă şi, făcând din ea un personaj, Preda mai dărâmă
un mit. Nici copilăria nu este idilică (alt mit al literaturii). Bătut de o măgăoaie, Niculae
cere ajutor fraţilor mai mari, şi Achim pune în mâna fratelui său vitreg un ciomag şi îl
sileşte să se bată. Ţugurlan dă fiului său aceeaşi lecţie, ameninţându-l cu represalii
cumplite dacă nu zdrobeşte picioarele adversarului. Ideea acestei pedagogii sălbatice a fost
reluată şi de alţi prozatori români.

În acest solid roman realist există şi un al doilea plan, unde semnele, simbolurile
trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti. Copiii joacă pe câmp bobicul, în curtea lui Tudor
Bălosu intră căluşarii, joc ce trimite la vechi rituri. Jocul băieţilor pe câmp (bobicul),
chipul în care tinerii ţărani tratează chestiunile erotice, formele de ritual (spălatul
picioarelor, la Rusalii), înmormântarea, parastasul, pregătirile pentru secerat, atitudinile
curente ale bărbatului în familie, cum se poartă o femeie măritată, cum se îmbracă şi ce
este îngăduit unei fete etc. sunt înfăţişate în carte, uneori sub forme ironice, alteori cu o
evidentă notă lirică, întărind ideea unui cod al vieţii ţărăneşti.
Un loc important ocupă în carte salcâmul, unul dintre cele mai importante
simboluri în Moromeţii. Ieşit pe podişcă, la sfârşitul unei zile de muncă, Moromete e
întrebat de vecinul său, Tudor Bălosu, dacă-i vinde sau nu „salcâmu-ăla”. În loc de
răspuns, Moromete face previziuni meteorologice şi, cu o şireată inocenţă, cere veşti
despre fiul lui Bălosu, voiajorul. E limpede că Moromete nu vrea să discute despre salcâm
şi, în stilul lui caracteristic, răspunde indirect, pentru că dacă va ploua, va face grâu şi va
putea plăti foncierea fără să vândă salcâmul. Salcâmul este sacrificat, în cele din urmă,
prevederile lui Moromete nu se îndeplinesc. Toată lumea cunoştea acest salcâm. Fără el
gospodăria Moromeţilor apare deodată pustie, modestă. Arborele îi dădea grandoare.
Tăierea salcâmului tulbură viaţa familiei, loviturile de topor sunt ascultate cu spaimă, ca
nişte lovituri ale destinului. Salcâmul reprezintă unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind în
lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. Prăbuşirea lui anunţă un sfârşit,
o destrămare, o modificare de ierarhii în lumea Moromeţilor. Odată cu tăierea arborelui
începe şi declinul familiei, anticipat în acest chip de o dramă în lumea vegetală.

7
Drama idealismului moral ţărănesc este tema celui de-al doilea volum al
Moromeţilor. La început, ideea mare a cărţii (dispariţia unei civilizaţii străvechi şi a unui
mod de existenţă sub presiunea schimbărilor fulgerătoare prin care trece satul românesc)
nu se vede limpede. Stilul este eseistic şi, obişnuiţi cu personajele din primul volum,
acceptăm cu greu ipostaza lor (mediocră social) de acum. Când pe scena cărţii reapare Ilie
Moromete, lucrurile se schimbă. Ilie Moromete este, şi aici, personajul unei proze
superioare. Îndată ce, ieşit dintr-o lungă amorţire, îşi recapătă plăcerea de a medita,de a
ironiza, statura lui ia proporţiile fabuloase pe care le ştim. Ea stă însă sub semnul unui
hotărât tragism. În spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură, se simte că
mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi, loturile, în parte refăcute, nu îi mai dau siguranţa
dinainte. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecaţi la Bucureşti
nu se mai întorc, iar când tatăl, hotărât să refacă unitatea pierdută a familiei, îi cheamă cu
nefirească duioşie, refuzul lor ia forme neaşteptate. Moromete încearcă, atunci, să-şi
recâştige fiul cel mic (Niculae), şi el nedreptăţit. Faţă de actualul activist de partid,
bătrânul ţăran avea conştiinţa încărcată: îl împiedicase să înveţe. Constrâns de fonciere, de
cotele împovărătoare, Moromete îi solicită acum bani, speriat că într-o zi şi aceştia îi vor fi
refuzaţi. Este evident că autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita. Şi în iluzia
personajului că mai poate reface ceva, că mai poate trăi ocolit de evenimente, stă măreţia
tragică a acestui bătrân ţăran idealist. Moromete este neîmpăcat cu gândul că tot ceea ce a
făcut el este considerat greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Niciodată în proza
mai nouă nu s-a pus cu mai mare curaj estetic destinul civilizaţiei ţărăneşti. În virtutea unei
superioare, olimpiene inerţii, Moromete cerne totul prin sita ironiei. Ţinta ironiilor
usturătoare nu mai sunt acum Bălosu şi fiul Victor, ci Bilă, Isosică, Mantaroşie, Ouăbei,
Adam Fântână etc., figurile centrale ale satului. Asupra satului aşezat de altădată, cu
ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline de spirit, se abat
„evenimente pline de viclenie”. Satul arhaic, civilizaţia moromeţiană sunt sortite să piară,
şi Preda, spirit realist, lasă ca râurile tulburi ale istoriei să invadeze această mică aşezare
liniştită din câmpia Dunării, intrată, curând, într-o zvârcolire tragică. Simbolul acestei
civilizaţii în asfinţit, Ilie Moromete, are, după un moment de revitalizare (dragostea pentru
Fica), o agonie lentă, lipsită de măreţie. Fără cai, el este purtat în roabă de un nepot şi,
după oarecare timp, moare spunând doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă”. Moromete cel vechi, omul adunărilor liniştite, trăia în sculptura naivă a lui
Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizaţii care piere, va trăi de aici înainte în
închipuirea fiului, Niculae; romanul lui Niculae, schiţat în Moromeţii, va fi reluat şi
dezvoltat în Marele Singuratic.
M. Preda îşi exprimă în Moromeţii o atitudine proprie faţă de existenţă în toate
actele fundamentale ale vieţii.

8
9

S-ar putea să vă placă și