Sunteți pe pagina 1din 37

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282750782

TEHNOLOGII ECOLOGICE DE ÎNTRETINERE A POMILOR FRUCTIFERI

Book · June 2004

CITATIONS READS
0 6,386

1 author:

Ioan - Sebastian Brumă


Romanian Academy
53 PUBLICATIONS   18 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

RUBIZMO - Replicable business models for modern rural economies View project

Consumer behavior View project

All content following this page was uploaded by Ioan - Sebastian Brumă on 12 October 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.


TEHNOLOGII ECOLOGICE DE ÎNTREŢINERE
A POMILOR FRUCTIFERI

ing. SEBASTIAN BRUMĂ

Nr. 5/2004
Publicaţia AGRICULTURA ECOLOGICĂ – PAŞI SPRE VIITOR, destinată promovării
tehnologiilor specifice, precum şi a informaţilor privind cadrul legislativ şi economia
produselor ecologice, a fost lansată în cadrul Proiectului Sprijinirea Serviciilor din
Agricultură, este realizată de către Fundaţia Academică pentru Progres Rural “Terra
Nostra”, şi este publicată de Editura “Terra Nostra”.
Publicaţia îşi propune promovarea informaţiilor de strictă utilitate, necesare iniţierii şi
dezvoltării unor activităţi agricole ecologice şi se adresează micului producător agricol,
precum şi celor care practică o agricultură comercială şi doresc diversificarea şi
eficientizarea activităţii lor. Materialele sunt elaborate de cercetători ştiinţifici specializaţi în
economia produselor ecologice, precum şi experţi pe domenii tehnice.
Periodicul are o apariţie neregulată, se distribuie gratuit prin Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă (A.N.C.A) a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului şi
reţeaua Oficiilor Judeţene de Consultanţă Agricolă (O.J.C.A.), prin alte structuri de
specialitate, la nivel local şi naţional, precum şi membrilor fundaţiei “Terra Nostra”.

Editura

3
CUPRINS

1. Importanţa cultivării pomilor fructiferi 5


1.1. Importanţa alimentară a fructelor 5
1.2. Importanţa terapeutică a fructelor 5
1.3. Importanţa culturii pomilor pentru punerea în valoare a condiţiilor 6
naturale

2. Pomicultura ecologică 6
2.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii ecologice 6
2.2. Conversia de la pomicultura convenţională la pomicultura ecologică 6

3. Accidente climatice produse în plantaţia pomicolă 7

4. Lucrările tehnologice în pomicultura ecologică 8


4.1. Sisteme ecologice de întreţinere a solului 8
4.2. Nutriţia şi fertilizarea pomilor în sistem ecologic 10
4.3. Irigarea plantaţiilor pomicole 12
4.4. Combaterea buruienilor 14

5. Tehnologii ecologice de cultivare a pomilor fructiferi 15


5.1. Tehnologia cultivării cireşului 15
5.2. Tehnologia cultivării vişinului 20
5.3. Tehnologia cultivării prunului 25
5.4. Tehnologia cultivării nucului 31

Surse de informare şi documentare 35

4
1. Importanţa cultivării pomilor fructiferi

1.1. Importanţa alimentară a fructelor

Gama deosebit de largă de substanţe organice şi minerale pe care o conţin


fructele conferă o valoare alimentară deosebită acestei categorii de produse. Astfel,
unele produse pomicole se remarcă prin conţinutul lor superior în substanţe proteice,
altele prin conţinutul lor în zaharuri simple şi complexe şi chiar prin grăsimi, care le
asigură o valoare energetică ridicată.
Importanţa cea mai mare a fructelor constă în conţinutul bogat al acestora în
vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de vedere, alături de legume,
printre cele mai valoroase alimente pentru om. Cireşele conţin 7,70 – 16,82% zaharuri,
reprezentate în cea mai mare parte prin glucoză şi fructoză, 0,49 – 1,37% acizi, 0,06 –
16,8% vitamina C. săruri de potasiu, de calciu, de fier precum şi alte componente
necesare organismului omenesc. Vişinele deşi conţin mai puţin zahăr, au însă o
cantitate de acizi mai ridicată, fapt ce le fac să aibă un gust acrişor, răcoritor, plăcut.
Prunele conţin, în funcţie de soi şi zona în care se cultivă, 7 – 18% zaharuri, 0,316 –
2,3% acizi, 0,15 – 1,5% taninuri şi cantităţi însemnate de vitamina C. Nucile au cea mai
ridicată valoare alimentară, putând fi considerate alimente de bază, datorită procentului
foarte ridicat de grăsimi (55 – 72%) şi substanţelor proteice (15 – 17%).
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă sau sub formă de sucuri, compoturi,
gemuri, marmelade, fructe uscate.

1.2. Importanţa terapeutică a fructelor

Efectele terapeutice ale fructelor sunt cunoscute încă din antichitate. Odată cu
trecerea anilor s-au descoperit noi proprietăţi ale fructelor, acestea fiind folosite în
medicina homeopată pentru prevenirea şi tratarea diferitelor afecţiuni.
Cireşele au următoarele proprietăţi: depurativ puternic, detoxifiant, remineralizant,
energizant fizic şi psihic, antiinfecţios, răcoritor, sedativ al sistemului nervos, regulator
hepatic şi gastric, diuretic, antireumatismal, antiartritic, laxativ, regenerator al ţesuturilor.
Datorită proprietăţilor terapeutice cireşele pot fi folosite pentru ameliorarea sau tratarea
următoarelor afecţiuni: ateroscleroză, obezitate, hepatism, gută, fermentaţii intestinale,
constipaţie, prevenirea îmbătrânirii.
Prunele au următoarele proprietăţi: energetic, stimulent nervos, diuretic, laxativ,
detoxifiant, decongestionant hepatic. Datorită proprietăţilor terapeutice prunele pot fi
folosite pentru ameliorarea sau tratarea următoarelor afecţiuni: astenie, anemie,
surmenaj, gută, reumatism, constipaţie, intoxicaţie alimentară, hepatism.
Nucile au următoarele proprietăţi: foarte nutritiv, laxativ şi antidiuretic, vermifug,
drenor cutanat şi limfatic. Datorită proprietăţilor terapeutice nucile pot fi folosite pentru
ameliorarea sau tratarea următoarelor afecţiuni: tuberculoză, diabet, paraziţi intestinali,
litiază urinară, dermatoze.

5
1.3. Importanţa culturii pomilor pentru punerea în valoare a condiţiilor
naturale

Clima şi solurile existente în Regiunea de Nord – Est a ţării sunt deosebit de


prielnice creşterii şi rodirii pomilor fructiferi. Cultura pomilor fructiferi permite o
conservare raţională a solului pe pante şi valorifică superior potenţialul edafic al zonei.
Pomii stabilizează solul prin rădăcinile lor iar în zonele de deal opresc eroziunea solului.
Lemnul de cireş şi de nuc constituie un material nobil pentru industria mobilei iar lemnul
de prun este folosit la fabricarea creioanelor.
Sub aspectul social, importanţa pomiculturii este de asemenea evidentă, întrucât
cultura pomilor fructiferi asigură existenţa unei însemnate părţi a populaţiei din zona de
deal.

2. Pomicultura ecologică

2.1. Definiţia şi obiectivele pomiculturii ecologice

Pomicultura ecologică reprezintă o parte a agroecologiei, ştiinţă care studiază


influenţa factorilor de mediu şi a tehnologiilor asupra creşterii şi productivităţii plantelor
de cultură.
Pomicultura ecologică are ca obiectiv principal prevenirea apariţiei fenomenelor
negative din pomicultura de tip industrial, bazată pe mecanizare şi chimizare excesivă.
În pomicultura intensivă, 76% din consumul energetic se înregistrează în sfera
chimizării. Ţinând cont de faptul că numai 5 – 40% din erbicide intră în contact cu
buruienile, că numai 1 – 3% din substanţa activă a pesticidelor este utilizată în protecţia
fitosanitară a livezilor şi că numai 30 – 40% din îngrăşămintele chimice sunt utilizate de
pomi, realizăm că cealaltă parte din substanţele chimice utilizate poluează solul, aerul,
apa şi alimentele. Pe lângă efectul poluării, o parte din substanţele chimice produc
dezechilibre în cadrul relaţiilor stabilite în agrosistemul pomicol. Folosirea insecticidelor
duce la distrugerea entomofaunei utile şi la crearea unor rase rezistente la insecticide.
Mecanizarea excesivă, mai ales în condiţiile întreţinerii solului ca ogor negru,
accentuează puternic procesele de eroziune. Prin reducerea numărului de lucrări
mecanizate, până la un nivel apreciat ca optim, se reduc corespunzător şi efectele
negative ale mecanizării excesive.
Pomicultura ecologică trebuie să – şi aducă contribuţia la menţinerea echilibrului
ecologic şi la îmbunătăţirea calităţii fructelor.

2.2. Conversia de la pomicultura convenţională la pomicultura ecologică

Tehnologizarea intensivă a sectorului pomicol pe baza mecanizării şi chimizării


se constituie ca o etapă de dezvoltare vertiginoasă a producţiei la hectar, demonstrată
în toate ţările dezvoltate. Pe măsura trecerii timpului s-a ajuns la o triplare a trecerilor
agregatelor pe sol şi a numărului tratamentelor fitosanitare în livezi, ceea ce a făcut să
se observe nu numai efectele pozitive ci şi cele negative ale etapei intensivizării
pomiculturii.

6
Pomicultura intensivă convenţională utilizează din plin un arsenal chimic extrem
de bogat, dar se îngrijeşte mai puţin de repercursiunile pe care acesta le are asupra
mediului, asupra păstrării nealterate a calităţii produselor şi asupra menţinerii fertilităţii
solului. Efectele intensivizării pomiculturii, precum şi consecinţele ecologice ale acesteia
sunt percepute mai ales prin scăderea capacităţii pomilor de a face faţă factorilor de
stres, cu ar fi: seceta, frigul, insectele, agenţii patogeni.
Pomicultura ecologică are drept scop o producţie suficientă, sănătoasă şi de
înaltă valoare nutritivă, obţinută prin metode blânde faţă de natură; de asemenea, ea îşi
propune să păstreze fertilitatea solului.
Trecerea de la o exploatare convenţională la una ecologică trebuie să fie foarte
bine gândită şi pregătită, apoi pusă în practică progresiv, în mai mulţi ani. Perioada de
conversie este de minim 3 ani, perioada în care se aplică principiile pomiculturii
ecologice.
Înaintea pregătirii programului de conversie se face o inventariere (sinceră şi
exactă) a bazei de producţie, a avantajelor şi lipsurilor exploataţiei, a mediului
economic, luând în considerare următoarele aspecte:
Ø mediul fermei şi specificul ei, cum ar fi: climatul, relieful, hidrologia, vegetaţia,
solul;
Ø situaţia economică a exploataţiei;
Ø pieţele potenţiale pentru desfacerea producţiei, preţurile şi structurile
comerciale existente;
Ø interesele şi formaţia profesională a producătorilor.

Atenţie!!!
Pomicultura ecologică nu va însemna practicarea unor sisteme de agricultură
tradiţională, ci, dimpotrivă, practicarea unor tehnologii ecologice moderne, bazate în
mare măsură pe:
Ø randamentul proceselor biologice;
Ø stimularea proceselor intense de descompunere în sol;
Ø fertilizarea preponderent organică;
Ø asociere cu plante ierboase pedoameliorative;
Ø lupta biotehnologică împotriva bolilor, dăunătorilor, buruienilor.

3. Accidente climatice produse în plantaţia pomicolă

Poleiul este o pojghiţă de gheaţă care se formează pe sol şi pe tulpinile pomilor,


când în cursul iernii cad ploi însoţite de vânturi reci. Apa căzută pe plante îngheaţă
brusc, înainte de a se putea scurge, iar pojghiţa de gheaţă se îngroaşă încetul cu
încetul. Dacă ploaia şi vântul însoţită de temperatură negativă nu durează prea mult,
pojghiţa de gheaţă formată pe pomi este subţire ca o unghie şi aşezată de regulă pe
partea din care bate vântul. Dacă dimpotrivă plouă mult iar vântul suflă puternic ore în
şir trunchiurile şi ramurile pomilor se îmbracă cu o carapace de gheaţă groasă de câţiva
milimetri, iar în unele situaţii de 2 – 3 cm sau chiar mai mult. Într-o astfel de situaţie
greutatea gheţii depăşeşte limita de rezistenţă a ramurilor, care se frâng în cea mai
mare parte, pomii putând fi mutilaţi. În plus poleiul mai poate produce asfixierea
mugurilor sau chiar a pomului întreg. De aceea scuturarea poleiului gros de pe pomi

7
este o lucrare necesară şi foarte urgentă. Poleiul trebuie scuturat în prima zi cu soare
care urmează după formarea lui. Lucrarea se începe la câteva ore după apariţia
soarelui, când poleiul începe să se desprindă singur de ramuri. Cu o prăjină despicată la
capăt se sprijină fiecare şarpantă pe dedesubt, în locul unde are greutatea maximă şi se
mişcă la început foarte uşor pentru a nu se frânge. Se va avea grijă ca odată cu poleiul
să nu se desprindă şi mugurii prinşi în gheaţă. Dacă poleiul se desprinde greu de ramuri
se aşteaptă până se mai încălzeşte aerul. Această lucrare nu trebuie grăbită şi forţată,
dar să nu se piardă timpul favorabil pentru efectuarea ei deoarece în ambele cazuri se
înregistrează pagube. Dacă poleiul este lăsat să se desprindă singur, el mai atârnă
câtva timp pe ramuri putând frânge pe cele de rod, cu lemn mai fragil mai ales la prun.
În al doilea rând, dacă poleiul continuă să rămână pe pomi mai multe zile, pericolul de
asfixiere al mugurilor creşte.
Brumele când cad în perioada înfloritului pot produce pierderea totală a recoltei,
dacă nu s-au luat măsuri pentru combaterea lor. Semnele care arată că este posibilă
căderea brumelor sunt: timp liniştit şi cer senin spre apusul soarelui şi scăderea bruscă
a temperaturii aerului, în jur de 4 – 5 0C, începând de la ora 21. Când cerul este înnourat
sau când suflă vântul nu cade bruma. Cea mai utilizată metodă de combatere a
brumelor şi la îndemâna oricui este fumigaţia. Fumul produs în strat gros împiedică
pierderea căldurii de către pământ (aerul fiind mai rece decât pământul) şi deci menţine
mai cald aerul din imediata vecinătate a coroanei pomilor.
Grindina produce pagube variabile în funcţie de mărimea şi de intensitatea ei, de
durată şi de momentul când cade. Dacă bobiţele de grindină nu depăşesc mărimea unui
bob de mazăre sau a unei gămălii de ac, iar fenomenul este de scurtă durată pagubele
sunt neînsemnate. Grindina produce pagube foarte mari, deoarece sfâşiind frunzele
micşorează fotosinteza. În plus ea provoacă răni pe fructe, lăstari şi tulpini, care
constituie porţi de infecţie pentru boli. Rănile produse de grindină pe fructe, chiar dacă
se cicatrizează, depreciază aspectul comercial şi calitatea producţiei. Combaterea
grindinei se poate realiza prin mai multe metode, dintre care cea mai eficientă constă în
lansarea de proiectile şi rachete antigrindină. O altă metodă de prevenire a formării
grindinei o constituie dispersarea în nori a iodurii de argint (care împiedică cristalizarea
moleculelor de apă), cu ajutorul avioanelor sau a unor instalaţii de lansare montate pe
sol. Plasele antigrindină folosite în unele plantaţii de mici dimensiuni sunt confecţionate
din materiale plastice. O plasă acoperă un singur rând de pomi. După atacul de grindină
se recomandă stropirea pomilor cu Orthocid (Captan) 0,25% sau cu zeamă bordeleză
0,75 – 1%, produse care previn infecţiile şi favorizează cicatrizarea rănilor.

4. Lucrările tehnologice în pomicultura ecologică

4.1. Sisteme ecologice de întreţinere a solului

Ca regulă generală în pomicultura ecologică trebuie practicate numai sistemele


de întreţinere şi de lucrare a solului care menţin sau îmbunătăţesc structura şi fertilitatea
acestuia, previn procesele de eroziune şi au efect poluant cât mai redus. Aceste sisteme
trebuie diferenţiate zonal. Sub raport ecologic şi economic cele mai indicate sisteme de
întreţinere şi de lucrare a solului în plantaţiile pomicole sunt:

8
Cultura intercalată de plante agroalimentare în livezile tinere se poate practica cu
rezultate economice foarte bune în toate zonele pomicole şi pe toate formele de relief, în
primii 4 – 5 ani de la plantare, în livezile semiintensive şi intensive cu distanţe de peste 4
m între rânduri care să permită trecerea nestânjenită a agregatelor şi pătrunderea
luminii solare până la baza coroanelor. În zonele secetoase devine necessară aplicarea
irigării. Se pot cultiva intercalat plante agroalimentare cu talie joasă şi cu partea
comestibilă în sol (rădăcinoase, cartofi, ceapă, usturoi) sau protejate de o coajă
(dovlecei, pepeni, castraveţi), sau păstaie (fasole pitică, mazăre). Pentru reuşita deplină
a culturilor intercalate, trebuie respectate următoarele reguli:
Ø solul din livadă să fie întreţinut grădinăreşte (cu deosebire în cazul plantelor
prăşitoare);
Ø schemele şi distanţele de plantare trebuie astfel concepute şi aplicate, încât
să permită trecerea agrgatelor.
Se pot cultiva toate intervalele sau ½ din ele, alternativ. Când se cultivă
bostănoase (pepeni, dovlecei, castraveţi), vrejii acestora (când sunt încă mici) trebuie
dirijaţi pe intervale tot alternativ, pentru a permite efectuarea praşilelor.

Înierbarea artificială a intervalelor dintre rânduri este sistemul de întreţinere a


solului cel mai indicat pe terenurile în pantă din zonele suficient de umede, deoarece are
o serie de avantaje:
Ø protejează solul împotriva eroziunii;
Ø menţine şi reface structura glomerulară a solului;
Ø permite deplasarea agregatelor printre rândurile de pomi şi în sezoanele
umede;
Ø asigură iarba pentru animale sau material pentru mulcire;
Ø favorizează obţinerea de fructe cu pulpă mai densă, intens colorate şi cu
perioadă mai lungă de păstrare.
În acest sistem se lucrează numai fâşiile de pe rânduri (0,75 – 1 m de fiecare
parte a rândului). În acest mod se îmbină avantajele înerbării cu ale ogorului lucrat.
Pentru înerbarea intervalului dintre rânduri se pot folosi, fie amestecuri de ierburi
formate numai din graminee, fie amestecuri de graminee şi leguminoase.

Înierbarea naturală (ţelină permanentă) a fost şi este încă practicată în livezile


clasice şi semiintensive, situate în zone umede. Înţelenirea permanentă este suportată
bine de unele specii pomicole (prun, cireş, vişin, nuc). Avantajele acestui sistem de
întreţinere sunt practic aceleaşi ca şi la înerbarea artificială, dar cheltuielile materiale şi
cu forţa de muncă sunt minime.
Alte avantaje ale menţinerii solului din livezi înerbat natural sau artificial sunt:
Ø asigurarea unei temperaturi mai reduse în sol, în perioadele secetoase
comparativ cu ogorul negru;
Ø îmbogăţirea solului în microorganisme;
Ø favorizarea înmulţirii râmelor care aerează solul contribuind la îmbunătăţirea
structurii acestuia;
Ø creşterea proporţiei de agregate stabile în stratul de sol de la 0 – 10 cm şi a
conţinutului în humus;

9
Ø reducerea spălării (deplasării spre adâncime a calciului şi magneziului).
Ogorul negru constă în afânarea repetată a solului: o arătură de toamnă şi 3 – 4
(6) praşile mecanice sau manuale, în primăvara şi vara anului următor, fără a cultiva o
altă plantă printre rândurile de pomi.
În livezile tinere, deşi este destul de mult folosit ogorul negru nu este indicat
pentru că este defavorabil sub raport ecologic, tehnologic şi economic. Pe terenurile în
pantă favorizează eroziunea solului. Prin lucrările repetate şi prin tasare de către roţile
agregatelor se produce compactarea solului şi producerea hardpanului, cu implicaţii
negative asupra structurii solului şi a microorganismelor din sol; intensifică
descompunerea materiei organice, reducând cantitatea acesteia în sol, îngreunează
circulaţia agregatelor în plantaţie în perioadele ploioase, necesită consumuri mari de
energie şi manoperă.
Pentru a înlătura aceste neajunsuri, se folosesc mai multe variante ale ogorului
negru şi anume: ogorul negru întrerupt şi ogorul negru combinat cu îngrăşăminte verzi.
Avantajele ogorului negru sunt: favorizează pătrunderea apei şi a aerului în sol,
distruge buruienile, menţine sistemul radicular al pomilor ceva mai profund (sub
adâncimea de lucrare a solului), împiedică drajonarea (prun, vişin), reduce daunele
provocate de şoareci. Dacă nu este întreţinut la timp prin praşile solul întreţinut ca ogor
negru formează crustă, care măreşte pierderea apei din sol prin evaporare.

Ogorul negru întrerupt se foloseşte în zone şi în anii cu exces de umiditate spre


sfârşitul verii şi toamna. Solul de lucrează numai până în ultima decadă a lunii iunie apoi
se lasă nelucrat, cu scopul ca buruienile ce apar să consume apa în exces şi să apere
solul împotriva eroziunii. Acest sistem favorizează o coacere mai bună a lemnului
lăstarilor comparativ cu ogorul negru obişnuit.

Ogorul cu îngrăşăminte verzi se recomandă în plantaţii intensive din zone cu


peste 700 mm precipitaţii anual. În perioada când pomii au cerinţe mari pentru hrană şi
apă (când lăstarii şi fructele cresc intens), terenul se întreţine ca ogor negru, iar după
accea se cultivă cu plante ce cresc rapid.

4.2. Nutriţia şi fertilizarea pomilor fructiferi în sistem ecologic

4.2.1. Nutriţia pomilor fructiferi


Particularitatea pomilor fructiferi o constituie aceea că spre deosebire de plantele
anuale, elemente cum ar fi: azotul, fosforul, potasiul, calciul şi magneziul sunt necesare
în cantităţi mai mari, de ordinul zecilor de kilograme la hectar iar microelemente cum ar
fi: fierul, cuprul, manganul, molibdenul, borul şi clorul sunt utilizate în cantităţi mai mici,
de ordinul zecilor de grame la hectar, deşi acestea joacă un rol important în
metabolismul pomilor.
Nivelul consumului de elemente minerale este determinat de:
Ø particularităţile biologice ale speciei, soiului şi portaltoiului;
Ø vârsta pomilor;
Ø condiţiile ecopedologice;
Ø sistemul de cultură, sortimentul şi tehnologia aplicată.

10
Azotul, fosforul şi potasiul sunt macroelemente cu rol primordial în procesele de
creştere, dezvoltare şi fructificare.
Azotul are un rol major în procesele de creştere ale pomilor. Azotul măreşte
rezistenţa la ger şi la atacul agenţilor patogeni a pomilor, grăbeşte intrarea pe rod a
pomilor, accelerează formarea mugurilor de rod. Nutriţia cu azot trebuie menţinută într-
un echilibru evitându-se atât excesul de azot cât şi deficitul acestuia din sol. Excesul de
azot are consecinţe negative inducând o rezistenţă scăzută la ger şi la agenţii patogeni
infuenţând negativ coloraţia şi gustul fructelor precum şi capacitatea de păstrare a
acestora. Carenţa de azot are efecte negative ce determină încetarea proceselor de
creştere, căderea prematură a frunzelor, necorelarea legării fructelor cu înflorirea
abundentă şi precoce, căderea prematură a fructelor.
Fosforul este macroelementul care intervine pozitiv în procesele înfloririi, legării şi
coacerii fructelor. Excesul de fosfor poate produce carenţe de microelemente în
principal zinc şi cupru şi diminuează absorbţia azotului. Carenţa de fosfor inhibă
procesele de creştere a ramurilor, acestea devenind alungite şi de culoare roşiatică.
Lipsa fosforului inhibă creşterea rădăcinilor.
Potasiul este macroelementul care intervine ca activator al matabolismului
pomilor cu rol în diviziunea celulară, în transferul asimilatelor ca urmare a activării
enzimelor. Excesul de potasiu este mai rar întâlnit fiind datorat antagonismului între
potasiu şi magneziu, fier, calciu, bor. Cu toate acestea un exces de potasiu poate
imprima fructelor o aciditate crescută şi o scădere a capacităţii de păstrare. Carenţa de
potasiu imprimă pomilor o înflorire abundentă, răsucirea în sus a frunzelor şi necrozarea
marginilor acestora.
Fierul, manganul, cuprul, zincul şi borul sunt microelemente cu rol esenţial în
procesele de creştere şi rodire la pomii fructiferi.

4.2.2. Fertilizarea pomilor în sistem ecologic


Creşterea fertilităţii solurilor reprezintă una din pârghiile importante ale
complexului de măsuri tehnologice pentru realizarea de nivele ridicate ale producţiei
plantelor pomicole. Tehnologia de fertilizare a solurilor trebuie să cuprindă aplicarea de
îngrăşăminte organice care aduc în sol importante cantităţi de elemente nutritive şi
îmbunătăţeşte balanţa conţinutului de humus. Fertilizarea organică joacă un rol
hotărâtor în dezvoltarea vegetativă echilibrată a plantelor pomicole şi implicit în
creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe, precum şi în asigurarea unor
condiţii viitoare pentru obţinerea de producţii stabile, eficiente din punct de vedere
economic şi ecologic. Îngrăşămintele organice de tipul gunoi de grajd, compost, urina de
animale, zeama de gunoi de grajd, sunt recomandate pentru fertilizări în toate ramurile
agrculturii ecologice şi prin urmare şi în pomicultură. Întrucât îngrăşămintele organice nu
sunt suficiente pentru o nutriţie echilibrată a pomilor, se pot aduce completări în
necesarul de elemente nutritive ale acestora prin aplicarea de îngrăşăminte minerale
naturale. Sistemele de fertilizare în pomicultura ecologică nu exclud folosirea
îngrăşămintelor minerale chimice, numai că acestea se recomandă a fi folosite numai în
completarea necesarului de nutriţie după epuizarea tuturor resurselor naturale,
organice, de elemente nutritive, iar aplicarea lor să se facă în normele stricte prevăzute
şi să se evite supradozarea lor. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice solide prezintă o
serie de însuşiri şi efecte pozitive, cele mai importante fiind:

11
Ø acţiune îndelungată (3 – 4 ani), îmbogăţind solul în azot, fosfor, potasiu,
calciu, magneziu, bor, zinc, cupru, fier. Prin aplicarea unei cantităţi de o tonă
de gunoi de grajd semifermentat se aduc în sol 5 kg N; 2,5 kg P 2O5; 6 kg K 2O;
0,5 S; 5 kg CaO;
Ø prin aportul de materie organică pe care-l aduc în sol şi a efectelor de
afânare, îngrăşămintele organice contribuie la refacerea şi menţinerea
structurii solului;
Ø contribuie la îmbunătăţirea balanţei humusului în sol;
Ø îmbunătăţeşte indicii hidrofizici ai solului;
Ø îmbunătăţeşte activitatea biologică a microorganismelor şi a microfaunei din
sol;
Ø intră în circuitul reciclării deşeurilor organice menţinându-se astfel un echilibru
permanent al mediului înconjurător.

Îngrăşămintele minerale, naturale, care pot fi folosite în pomicultura


ecologică sunt:
Cenuşile sunt recomandate pentru conţinutul ridicat în potasiu. În această
categorie se află: cenuşa de lemne fără amestec de cărbune de mină, cenuşa obţinută
din arderea paielor, gunoiului păios, frunzelor uscate, tulpinilor de porumb şi floarea
soarelui.
Făina de rocă are o caracteristică importantă prin aceea că cedează elementele
nutritive conţinute mai lent în soluţia solului, prelungind astfel perioada de asigurare cu
elemente nutritive a pomilor, asigurând necesarul de elemente nutritive pentru toate
fazele de consum intens. De asemenea, siliciul conţinut în făina de rocă favorizează
asimilarea fosforului de către plante şi o recomandă a fi folosită la prepararea
composturilor. Făina de rocă este de trei tipuri: calcaro – magneziană, fosfora –
silicioasă şi granitico – bazaltică.
Fosfaţii naturali calcinaţi, făina de fosforite, făina de oase, zgura lui Thomas,
reprezintă importante surse minerale care conţin fosfor, calciu şi siliciu.
Îngrăşămintele foliare, obţinute din alge marine. Din alga marină ,,Ascophilum
nodosum’’ s-a obţinut un produs numit ,,Micro-Mist’’ folosit în pomicultură ca
îngrăşământ foliar, bogat în hormoni vegetali, microelemente, vitamine şi aminoacizi.

4.3. Irigarea plantaţiilor pomicole

Irigarea plantaţiilor pomicole este obligatorie în zonele de stepă uscată şi de


nisipuri uscate. În zonele colinare cu peste 600 – 650 mm precipitaţii anuale pomii pot fi
cultivaţi fără irigare. Şi în aceste zone se pot înregistra perioade secetoasse în cursul
verii, dar pomii le pot suporta bine, dacă lucrările de întreţinere a solului se fac la timp şi
se normează riguros producţia de fructe.

Momentele optime de udare


Udarea trebuie făcută înainte ca pomii să intre în criză de apă (evidenţiată prin
ofilirea trecătoare a frunzelor). Obişnuit, în cursul unei perioade de vegetaţie pomii se
udă de 3 – 5 ori. Prima udare se face primăvara cu două săptămâni înainte de înflorit (la
începutul lunii aprilie). În condiţiile ţării noastre luna aprilie este de obicei secetoa să.

12
Udatul din aprilie, scăzând temperatura solului întârzie înfloritul şi micşorează efectul
negativ al brumelor târzii. Pomii nu trebuie udaţi în preajma şi în timpul înfloritiului
deoarece la cad florile. Să nu se piardă totuşi din vedere că dacă în perioada înfloritului
solul nu are apă suficientă, florile leagă slab.
De regulă, lunile mai şi iunie au precipitaţii suficiente, uneori în exces şi de
aceea, udarea pomilor nu prea este necesară în aceste luni. În schimb în intervalul iunie
– septembrie perioadele cu secetă sunt frecvente, iar pomii au cerinţe mari faţă de apă,
pe care o pierd în cantităţi apreciabile prin transpiraţie. În plus, datorită căldurii şi
evaporarea apei din sol este mai puternică. Ca atare pomii necesită în această perioadă
2 – 3 udări, la intervale de câte 2 – 3 săptămâni. Udarea din această perioadă se va
face diferenţiat, în funcţie de specie, soi, încărcătura cu fructe şi alţi factori. Udatul
trebuie sistat cu 10 – 14 zile înainte de recoltarea fructelor deoarece există pericolul
crăpării sau căderii acestora.
Speciile sâmburoase cu coacerea fructelor timpurie (cireş, vişin), precum şi
soiurile văratice de prun au nevoie de apă mai multă până la culesul fructelor (iulie -
august), în timp ce soiurile cu coacere târzie de prun şi nuc au cerinţe mari pentru apă
pe aproape toată perioada de vegetaţie.
De regulă, în ultima decadă a lunii august udarea pomilor trebuie sistată, pentru a
nu prejudicia coacerea lemnului lăstarilor şi pregătirea mai bună a pomilor pentru
iernare.
La stabilirea momentelor optime de udare trebuie să se aibă în vedere că în viaţa
pomilor există perioade în care aceştia au mai multă nevoie de apă cum sunt: legarea
fructelor, căderea fiziologică, întărirea sâmburilor, creşterea intensă a lăstarilor şi
fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod.
Apa folosită la udare poate fi obţinută din puţuri, eleştee, pârâuri, râuri, dar nu
trebuie să fie prea rece. Este bine să se ude de regulă spre seară. Udarea în orele cu
arşiţă este contraindicată deoarece schimbă brusc temperatura solului şi produce
dereglări fiziologice în plante. La udare se pot comite şi alte greşeli ce trebuie evitate: se
udă prea des sau prea rar, cu apă în exces sau prea puţină, nu se ţine seama de
temperatura şi calitatea apei. Udându-se prea des, solul se menţine permanent jilav,
deci mai rece şi slab aerat. Udarea prea rară, după apariţia unor crăpături mari în sol,
inclusiv în zona de răspândire a sistemului radicular, este de asemenea
nerecomandată. Ea necesită un consum mare de apă (care se scurge în adâncime prin
crăpături) şi produce perturbări fiziologice în plantă, prin trecerea bruscă de la un regim
hidric insuficient la altul excesiv.
Calitatea apei de udare se apreciază după cantitatea de săruri minerale pe care o
conţine şi care nu trebuie să depăşească 0,6 – 1,2 g/l. Borul devine foarte toxic pentru
pomi la concentraţii de 0,3 – 1 mg/l, iar la peste 4 mg/l este dăunător tuturor culturilor.
Apa folosită la irigat trebuie să fie liberă de seminţe de buruieni.

Metode de udare
Se folosesc frecvent două metode de udare: udarea pe brazde şi udarea prin
aspersiune. Dacă sunt corect aplicate amândouă corespund exigenţelor de ordin
ecologic.
Aspersiunea este folosită aproape exclusiv în pepinierele pomicole, în plantaţiile
din zonele cu nisipuri şi în general pe terenuri cu o oarecare neuniformitate unde nu

13
poate fi folosită udarea pe brazde. Ea nu este indicată în zone cu vânturi de peste 3m/s
(10,8 km/oră) care dispersează apa distribuind-o neuniform pe teren.
Udarea localizată este mai bună decât udarea pe brazde şi de cât udarea prin
aspersiune (ploaia artificială), sub raport ecologic şi economic. Ea nu distribuie apa pe
toată suprafaţa parcelei, ci numai în anumite puncte, sub coroanele pomilor. Are două
variante: prin picurare sau prin rampe perforate.
Udarea prin picurare necesită o instalaţie de tip fix, cu următoarele componente:
a) Ansamblul frontal – are rol de comandă şi control. Este alcătuit din vană
volumetrică automată, filtru, regulator de presiune.
b) Conducte de distribuţie de ordinul 2, cu diametre de 40, 50 şi 63 mm,
amplasate în sol la adâncimea de 0,9m. capătul liber al conductei de
distribuţie are un robinet pentru evacuarea apei la sfârşitul sezonului de udare
sau după spălarea instalaţiei.
c) Conducte de udare, instalate câte una de-a lungul fiecărui rând de pomi. Ele
au lungimi de 50, 100 şi 200 m, diametrul de 12, 16 şi 20 mm şi se
amplasează pe sol sau pe prima sârmă a spalierului.
d) Picurătoarele sunt instalate pe conductele de udare din metru în metru. Ele au
rolul de a transforma curentul continuu de apă în curgere intermitentă, sub
formă de picături datorită reducerii considerabile a presiunii. Debitul unui
picurător este de 2-4 (8) litri apă/oră. Picăturile de apă umezesc progresiv
solul, formând un bulb de umezire, care este îngust şi mai profund în solurile
uşoare, permeabile; larg şi mai puţin profund în solurile cu textură grea, unde
apa pătrunde mai greu în profunzime.
Udarea prin picurare are următoarele avantaje:
Ø economie de apă de circa 35% şi de energie pentru pomparea apei de 10 –
12 % faţă de udarea prin brazde;
Ø intervalele dintre rândurile de pomi fiind neumezite, utilajele tasează solul mai
puţin;
Ø producţia de fructe creşte până la 40 – 50%;
Ø solul nu se degradează.
Udarea prin rampe perforate. Instalaţia are aceleaşi componente ca şi la udarea
prin picurare. Apa este distribuită însă prin orificii liniare (nu punctiforme), într-o brazdă
de infiltraţie compartimentată (pe terenuri cu panta de peste 2%) sau
necompartimentată (pe teren plan). Conductele de udare sunt legate de trunchiul
pomilor, la 30 – 40 cm de la sol. Pentru reducerea presiunii apei şi prevenirea înfundării
cu materii exterioare orificiile sunt protejate de câte un manşon lung de 7 cm. având în
vedere pierderea de presiune pe traseul conductei, diametrul orificiilor creşte în limitele
de 1,6 – 2,5 mm. Consumul de apă la udarea prin rampe perforate este cu 10 – 40%
mai mare decât la udarea prin picurare.

4.4. Combaterea buruienilor în pomicultura ecologică

Prin concurenţa pe care buruienile o manifestă în valorificarea tuturor factorilor şi


condiţiilor de vegetaţie (hrană, umiditate, temperatură), ele contribuie la diminuarea
recoltelor obţinute. În plantaţia pomicolă anumite buruieni sunt gazde foarte favorabile
pentru unii agenţi patogeni. În contextul unei pomiculturi ecologice eliminarea acestui

14
neajuns se realizează printr-o combatere integrată a buruienilor. Aceasta constă în
aplicarea unui complex de măsuri în care sunt cuprinse toate lucrările agrotehnice care
reprezintă de fapt fondul pe care se aplică celelalte măsuri de combatere a buruienilor.
Sistemul de menţinere a plantaţiilor curate de buruieni i se acordă o atenţie mai mare în
condiţii de irigare deoarece, în aceste condiţii, buruienile se dezvoltă mai intens.
Combaterea buruienilor se face prin metode preventive şi prin metode curative.
Evitarea îmburuienării plantaţiei pomicole se poate realiza prin:
Ø aplicarea gunoiului de grajd bine fermentat;
Ø evitarea contaminării cu seminţe de buruieni prin apa de irigat, prin maşinile
agricole;
Ø distrugerea buruienilor înainte de înflorit;
Ø cultivaţie totală;
Ø folosirea îngrăşămintelor verzi;
Ø cosit;
Ø mulcit;
Ø distrugerea buruienilor cu ajutorul vaporilor de apă.

5. Tehnologii ecologice de cultivare a pomilor fructiferi

5.1. Tehnologia cultivării cireşului


Denumirea ştiinţifică: Cerasus avium

5.1.1. Aspectul pomului


De înălţime variabilă (poate atinge şi înălţimea de 15 m), cireşul are frunzele
alungite, cu marginea dinţată şi o culoare de un verde intens. Scoarţa pomilor, mai
roşcată la pomii tineri, are tendinţa de a se exfolia circular şi capătă o nuanţă gri-brună.
Florile sunt mici, albe, cu 5 petale. Fructele sunt divers colorate, în funcţie de soi – de la
roşu la roşu intens, dar şi galbene. Aderenţa pulpei la sâmbure este diferită în funcţie de
soi.

5.1.2. Cerinţe faţă de factorii de mediu


Lumina. Coroana rară a cireşului, etajată natural, precum şi faptul că cireşii
sălbatici ocupă pantele cele mai însorite, constituie dovezi ale exigenţelor foarte mari
pe care cireşul le are faţă de lumină. În condiţii de luminozitate insuficientă, cireşele
rămân mai slab colorate şi deficitare ca gust, fenomenul degarnisirii pomilor se
accentuează, iar producţia de fructe scade.
Căldura. Cele mai favorabile pentru creşterea şi rodirea cireşului sunt bazinele şi
localităţile cu temperaturi medii anuale de 9 – 10,50C. Cireşul are cerinţe mari faţă de
căldură în fenofaza înfloritului şi fecundării (calendaristic – a doua jumătate a lunii
aprilie), precum şi în mai – iunie, când cresc şi se maturizează fructele. Izoterma lunii
aprilie trebuie să fie de 9-110C, a lunii mai de 14-160C, iar a lunii iunie de peste 17-
190C. dacă temperaturile medii din lunile mai şi iunie nu se încadrează în cele optime ,
cireşele se coc mai eşalonat şi rămân cu un gust deficitar.
Rezistenţa la temperaturile scăzute. Cireşul rezistă mai bine la ger decât caisul şi
piersicul, dar mai slab comparativ cu vişinul şi prunul. În perioada de repaus mugurii

15
floriferi ai cireşului rezistă până la -240C, dar în anumite situaţii pot degera în masă chiar
la -200C. Lemnul rezistă până la temperatura de -300C. bobocii florali încă nedeschişi
rezistă până la –4,50C, uneori chiar până la –5,50C. Florile deschise suportă scăderea
temperaturii până la –2,20C. Ovarele recent fecundate pot fi distruse chiar de
temperaturi de -10C.
Apa. Cireşul dă rezultatele cele mai bune în zonele cu 650 – 775 mm precipitaţii
anual, mai ales în anii când precipitaţiile din lunile mai şi iunie nu depăşesc 200 mm.
Dacă solul are un drenaj bun, cireşul poate suporta bine şi o cantitate mai mare de
precipitaţii. Ploile abundente din perioada de pârgă şi de coacere produc crăparea
cireşelor, mai ales la soiurile cu pulpă pietroasă şi semipietroasă. Umiditatea
atmosferică favorabilă pentru cireş, în perioada aprilie – iunie, este de 62 – 73%.
Solul. Cireşul are cerinţe mari faţă de structura şi drenajul solului. Cele mai bune
pentru această specie sunt solurile mijlocii şi uşoare, permeabile, potrivit de umede,
care se încălzesc uşor şi conţin până la 4 – 6% calciu activ. Întrucât o parte din
rădăcinile cireşului pătrund destul de adânc, solul trebuie să fie suficient de profund, cu
apa freatică sub 1,5 – 2m adâncime. Când este plantat în soluri argiloase, grele şi reci,
cireşul vegetează slab, suferă de ger, prezintă scurgeri de clei şi trăieşte puţin. El se
numără printre speciile pomicole cele mai sensibile la asfixierea radiculară, nu suportă
apa stagnantă la nivelul rădăcinilor şi inundaţia, chiar pe perioade scurte. Pe terenurile
cu exces de umiditate, cireşul piere înaintea altor specii pomicole. De asemenea, cireşul
tolerează greu şi insuficienţa apei din sol. Pe solurile cu eroziune avansată, cireşul
vegetează anevoios şi rodeşte slab. Cireşul dă rezultate bune pe solurile cu valoarea
pH-ului de 5,2 – 7. Amplasarea cea mai favorabilă pentru cireş este în treimea mijlocie a
versantului.

5.1.3. Accidente în plantaţia de cireş


În iernile cu oscilaţii mari de temperatură de la zi la noapte, scoarţa şi cambiul
degeră, fenomen în urma căruia pe trunchiul pomilor apar ,,arsuri de iarnă’’. Uneori
degeră numai cambiul şi, în acest caz, scoarţa crapă şi se desprinde de pe lemn,
rezultând plăgi deschise, care trebuie tratate imediat, altfel se vindecă foarte lent şi
numai parţial. Acest fenomen este mai frecvent la pomii plantaţi în văi, pe versanţi sau
pe platouri bântuite de vânturi reci, precum şi în terenuri mai grele.
Crăparea cireşelor se datorează excesului de umiditate din sol şi atmosferă în
perioada când fructele intră în pârgă şi ,mai ales, când se află în perioada de coacere.
Cantitatea de apă absorbită de fructe este proporţională cu presiunea osmotică a
sucului celular. Pe parcursul procesului de maturare a fructelor sporeşte conţinutul de
zahăr al sucului celular, respectiv presiunea osmotică şi, ca atare, fructele absorb mai
multă apă, care determină crăparea pieliţei şi a pulpei. Crăparea cireşelor este mai
accentuată pe terenurile întreţinute ca ogor negru şi mai slabă pe cele înierbate,
deoarece ierburile consumă din excesul de apă. Cireşele crapă cu atât mai puternic cu
cât sporeşte cantitatea de precipitaţii, iar apa rămâne mai mult timp pe ele. Rezistenţa
fructelor la crăpare trebuie avută în vedere atât la zonarea culturii cireşului, cât şi la
efectuarea irigaţiilor.

16
5.1.4. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Roşii de Bistriţa. Pomul are vigoare mijlocie şi fructifică pe buchete şi ramuri


mijlocii. Este tolerant la monilioză şi dispune de o mare plasticitate ecologică. Fructele
sunt mijlocii ca mărime (5,2 – 5,5 g), ovoide şi de culoare roşie închisă. Pulpa este
semipietroasă.
Iva. Pom de vigoare mijlocie şi fructificare pe buchete de mai. Are o bună
capacitate de adaptare ecologică şi este tolerant la antracnoză şi monilioză. Începe să
rodească din anul IV – V de la plantare. Fructele sunt de mărime mijlocie (6,5 – 7 g),
roşii – purpurii, uşor aplatizate şi cu pulpa semipietroasă.
Van. Pomul are vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe buchete şi rezistă foarte
bine la ger. Este un soi precoce, rodeşte din anul II de la plantare şi este foarte
productiv. Fructele sunt mari (7 – 8 g), globuloase şi de culoare roz – roşiatică. Pulpa
este pietroasă şi gustul excelent.
Boambe de Cotnari. Este un soi autohton care rodeşte abundent şi foarte
constant. Fructele sunt mari (7 – 8 g), cordiforme, galbene – aurii, acoperite cu roşu
corai. Pulpa este pietroasă, suculentă şi cu gust excelent.
Someşan. Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, rodeşte pe ramuri mijlocii şi
buchete de mai, este precoce, tolerant la monilioză şi antracnoză şi uşor adaptabil la
stresurile induse de factorii climatici. Fructele sunt de mărime medie (6 – 7 g), alungite,
uşor aplatizate ventral, roşii – purpurii, pulpa semipietroasă şi gustul foarte bun.
Armonia. Pomul este viguros, rezistent la ger, secetă şi boli şi foarte productiv.
Fructul este mare (6,5 – 7,5 g), asemănător soiului Boambe de Cotnari, dar mai intens
colorat. Pulpa este fermă, dulce şi armonios acidulată.
Jubileu 30. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete şi ramuri mijlocii.
Se adaptează foarte uşor în toate zonele de cultură şi este tolerant la monilioză şi
antracnoză. Fructul este mare (peste 7,5 g), sferic şi colorat în roşu închis. Pulpa este
semipietroasă şi are gustul foarte plăcut.
Severin. Pomul are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este tolerant la
Cocomyces şi monilinia. Fructul este mare (8 – 10 g), colorat în roşu – purpuriu, are
pulpa pietroasă, suculentă şi gustul dulce plăcut.

5.1.5. Specificul înfiinţării plantaţiilor


Cireşul nu se plantează după el însuşi, datorită fenomenului de ,, oboseala
solului’’. Terenul destinat înfiinţării unei plantaţii de cireş se fertilizează cu 50 – 60 t/ha
gunoi de grajd bine fermentat.
Epoca cea mai corespunzătoare de plantare este toamna, folosind pomi de un
an, care suportă mai uşor transplantatul. Aproape toate soiurile sunt autosterile încât
polenizarea ese obligatorie, plantându-se câte 5 – 6 rânduri din soiul de bază şi 1 – 2
rânduri din soiul polenizator. La plantare se folosesc pomi sub formă de vargă, cu
mugurii axilari nevătămaţi sau căzuţi. Distanţele de plantare sunt de 7 – 8 m între
rânduri şi de 5 – 6 m pe rând pentru forma de vas şi de 5 x 4 m pentru palmetă.
În livezile comerciale, pomii se plantează în sistem semiintensiv (300 – 500
pomi/ha) şi intensiv (500 – 1250 pomi/ha). Pentru prelungirea duratei de viaţă a cireşului
trebuie evitate solurile grele şi cu exces temporar de umiditate.

17
Formele de coroană folosite sunt: vasul ameliorat, palmeta cu braţe oblice,
piramida modificată, coroana Sanger, tufa vas.

5.1.6. Întreţinerea plantaţiei


5.1.6.1. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile cu creştere globuloasă şi dezvoltare mai slabă
a axului tulpinii, se realizează sub formă de vas ameliorat, uşor aplatizat. Palmeta se
recomandă la soiurile de vigoare mijlocie şi mică. Pentru formarea gardurilor fructifere
se practică palmeta liberă, cu braţele dirijate spre orizontală, realizată prin tăierea în
cepi scurţi, în primul an de formare.

5.1.6.2. Tăierile
Tăierile de formare ale coroanei contribuie la ramificarea elementelor de schelet,
dar întârzie apariţia şi evoluţia formaţiunilor de rod. Tăierile se execută spre sfârşitul
primăverii sau după recoltarea fructelor pentru a favoriza calusarea rănilor. La soiurile
cu ramificare slabă se recomandă scurtarea ramurilor anuale de prelungire a
elementelor de schelet pentru a obţine o mai bună garnisire a lor. Când în coroana
pomilor apar creşteri reduse sunt necesare tăieri de reducţie pe lemn de 3 – 4 ani
asupra tuturor elementelor de schelet şi semischelet.

5.1.6.3. Lucrările solului


În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se
menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde precipitaţiile
medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea intervalului dintre
rânduri cu specii legumicole, cu îngrăţăminte verzi sau chiar înierbarea cu plante
perene.

5.1.6.4. Irigarea
Cireşul se irigă cu o normă de irigare cuprinsă între 400 – 500 m.c./ha, iar
numărul de udări este de 3 – 5 (2 dintre ele după recoltarea fructelor). Perioadele critice
pentru cireş sunt:
Ø înainte de înflorire;
Ø la legarea fructelor;
Ø în timpul întăririi endocarpului;
Ø la diferenţierea mugurilor de rod.

5.1.6.5. Fertilizarea fazială


În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul Folpan
231 sau Folpan 141, astfel:
Ø după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, Folpan 231 sau 141, în
concentraţie de 1 – 2 %.

18
5.1.6.6. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de cireş sunt: monilioza, antracnoza şi
ciuruirea frunzelor.
Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă florile,
lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de precipitaţiile
abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul simptom al bolii este
ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre sfârşitul perioadei de scuturare
a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună, circulară care se extinde apoi pe
toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:
Ø măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
Ø măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul
în toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii mai
începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm diametru
de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie purpurie.
Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin 0,2% la
apariţia primelor pete pe frunze.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii) această boală atacă frunzele, fructele
şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici, circulare, cu
diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare maron roşiatică
în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade dând un aspect de
ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi se usucă în cursul
perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe la ger. Ciuruirea
frunzelor se poate combate prin:
Ø măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
Ø măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.

5.1.6.7. Combaterea dăunătorilor


Principalii dăunători care atacă livezile de cireş sunt: acarienii, gărgăriţa fructelor,
musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
Ø instalarea capcanelor cu feromoni;
Ø combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste
instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii);
Ø folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);
Ø folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,
Biotrol VHZ, Vitex R;
Ø combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.

5.1.7. Recoltarea
În perioada de pârgă şi, mai ales, în ultimele zile înainte de cules, cireşele cresc
considerabil în volum (respectiv greutate), îşi intensifică coloritul şi devin mai dulci.
Având pieliţa elastică şi rezistentă, ele suportă bine transportul chiar la un grad avansat
de coacere. Cireşele se recoltează manual iar sortarea se face concomitent cu
recolattul. Cireşele recoltate prematur sunt insuficient dezvoltate, au gust amărui şi se

19
veştejesc în scurt timp. Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează
cu peduncul, iar cele pentru industrializare fără peduncul. Pedunculii menţin fructele mai
afânate în ambalaj, permiţând circulaţia aerului şi prevenind procesele de alterare.
Recoltarea trebuie începută după ce se ridică roua de pe fructe, deoarece dacă se pun
umede în ambalaje, cireşele se alterează repede sau se pătează. Cireşele intră în grupa
fructelor uşor alterabile, care trebuie livrate în ziua recoltării sau în dimineaţa zilei
următoare.

5.2. Tehnologia cultivării vişinului


Denumirea ştiinţifică: Prunus cerasus

5.2.1. Aspectul pomului


După caracteristica pomilor se deosebesc două grupuri de vişin:
Ø vişini în formă de arbuşti, caracterizaţi prin 1 – 3 tulpini scurte, coroană
globuloasă cu ramuri lungi, înălţime de 2 – 3 m şi cu capacitate mare de a
emite drajoni, durata de viaţă este de 20 – 25 de ani, intră pe rod la 2 – 3 ani
şi produc regulat;
Ø vişini în formă de pomi, cu o singură tulpină puternică, cu ramuri solide,
ajungând până la 4 – 7 m înălţime şi care nu emit drajoni, durata de viaţă este
de 25 – 30 de ani, intră pe rod la 5 – 6 ani.

5.2.2. Cerinţe faţă de factorii de mediu


Lumina. Comparativ cu cireşul, vişinul are cerinţe ceva mai mici faţă de lumină.
Lumina trebuie să fie, totuşi, suficientă, în caz contrar pomii se degarnisesc iar atacul de
boli se intensifică. Conducerea pomilor în vas şi în garduri fructifere îmbunătăţeşte
condiţiile de luminozitate, comparativ cu coroanele globuloase cu ax central şi cu formă
de tufă.
Căldura. Vişinul dă rezultate bune în zone cu temperatura medie anuală de 8 –
110C. În perioada repausului profund, mugurii floriferi, în anumite situaţii, rezistă până la
-300C. În subfaza de umflare (înainte de dezmugurire), rezistenţa mugurilor floriferi la
temperaturi scăzute se micşorează mult, ei putând fi distruşi chiar la -120C. Vişinul
rodeşte bine când în perioada înfloritului realizează temperaturi medii zilnice de 12 –
170C. optimul de căldură la înflorit este de 14 – 160C.
Rezistenţa la temperaturile scăzute. Vişinul rezistă mai bine la ger decât cireşul,
caisul şi piersicul. Bobocii florali ai vişinului, înainte de deschidere, pot rezista până la –
5,50C, iar florile până la –2,20C. Dintre organele florii, cel mai sensibil la ger este pistilu.
Sunt situaţii când pistilul degeră, dar celelalte piese florale rămân sănătoase, florile se
deschid normal, dar nu pot lega fructe. În mod obişnuit, vişinul nu prezintă ,,arsuri de
iarnă’’ pe trunchi.
Apa. Având o plasticitate ecologică destul de ridicată, vişinul reuşeşte bine atât în
zone secetoase (400 – 500 mm precipitaţii anual), cu deosebire când este irigat, cât şi
în zone umede, cu 700 – 750 mm precipitaţii. Fructele, de regulă, nu crapă în sezoanele
ploioase.
Solul. Comportarea faţă de sol a vişinului depinde de portaltoi. Când pomii sunt
nealtoiţi (obţinuţi din drajoni) sau altoiţi pe vişin, ei au sistemul radicular de mică
adâncime şi, datorită acestui fapt, valorifică destul de bine şi solurile mai subţiri, parţial
erodate. Pentru cultura intensivă a vişinului sunt necesare soluri fertile sau cu fertilitate

20
medie, bine structurate şi suficient de umede. Vişinul altoit pe mahaleb reuşeşte numai
în zone de stepă şi silvostepă, cu maximum 600 mm precipitaţii anual. Mahalebul
(vişinul turcesc) este contraindicat ca portaltoi pentru vişin pe solurile grele, prea umede.
Când este plantat pe soluri grele sau cu grad avansat de eroziune vişinul vegetează
anevoios, are scurgeri de clei pe trunchi şi ramuri, produce foarte puţin sau deloc şi se
usucă prematur.

5.2.3. Accidente în plantaţia de vişin


La vişin, condiţiile nefavorabile din timpul înfloritului (ploi dese, indiferent de
cantitatea precipitaţiilor, nebulozitate accentuată, temperaturi medii zilnice sub 10 –
120C sau temperaturi medii zilnice sub +4 0C) au o influenţă puternic negativă asupra
legării fructelor. Polenizarea la vişin trebuie să aibă loc în primele 40 de ore de la
deschiderea florilor, pentru că, altfel, stigmatul îmbătrâneşte. Pe timp nefavorabil
albinele nu zboară şi, deci, polenizarea nu are loc. Excesul de umiditate din sol şi aer,
cu deosebire în fenofaza înfloritului, este dăunător vişinului, putând provoca avortarea în
masă a florilor sau a ovarelor abia fecundate. Pentru a obţine o recoltă normală de
vişine este necesar să fie fecundate cel puţin 20 – 25% din flori, iar căderea fiziologică
să nu afecteze peste 20 – 25% din fructe.

5.2.4. Amplasarea plantaţiei de vişin


Pe terenurile în pantă din zona pomicolă propriu-zisă, vişinul trebuie amplasat pe
treimea mijlocie, eventual şi pe cea superioară, alegându-se expoziţii favorabile (sudice,
vestice, sud-vestice sau sud-estice). În zonele mai secetoase vişinul se va amplasa în
treimea mijlocie şi în cea inferioară a versanţilor, în locuri mai ferite de arşiţă şi de
vânturi.

5.2.5. Soiuri recomandate în cultura ecologică


Nana. Pomul are vigoare mică, fructifică pe ramuri plete şi se comportă bine în
densităţi mari (1900 – 2500 pomi/ha) asigurând producţii medii de 15 – 25 t/ha. Fructul
este mare, sferic, de culoare roşu-închis. Epoca de recoltare 15 – 25 iunie.
Vrâncean. Pomul are vigoare mică, este precoce şi foarte productiv. Rodeşte pe
ramuri plete. Fructul este mic, de culoare roşie-vişinie, pretabil la industrializare. Se
recoltează în decada a doua a lunii iulie.
Ilva. Pomul are vigoare mică şi fructifică pe plete şi buchete. Fructul este sferic,
mijlociu ca mărime, de culoare roşie-vişinie. Se recoltează între 10 – 15 iulie, pretabil la
industrializare.
Morella neagră târzie. Pom de vigoare mijlocie, precoce şi cu fructificarea pe
ramuri plete. Fructul este sferic, mijlociu sau mare de culoare roşu închis, pretabil la
industrializare. Epoca de recoltare – decada a III-a a lunii iunie.
Oblacinska. Pomul are vigoare mică, este precoce şi cu fructificarea pe buchete.
Fructul este mic, sferic, roşu vişiniu, destinat obţinerii sucurilor intens colorate. Se
recoltează în prima decadă a lunii iunie.
Timpurii de Cluj. Pomul este de vigoare mijlocie, cu fructificare pe buchete.
Fructul este mare, scurt cordiform, vişiniu închis, de foarte bună calitate. Se recoltează
între 15 şi 20 iunie.

21
Ţarina. Pom de vigoare mică autoincompatibil cu fructificare pe buchete. Fructul
este mijlociu, tronconic, roşu – vişiniu, foarte bun pentru consum în stare proaspătă. Se
recoltează în prima decadă a lunii iunie.
Mari timpurii. Pom potrivit de viguros, autoincompatibil şi foarte productiv.
Rodeşte pe buchete şi ramuri mijlocii şi asigură producţii mari relativ constante. Fructul
este mijlociu spre mare scurt cordiform de culoare roşie-vişinie. Se recoltează în
perioada 15 – 25 iunie.
Mocăneşti 16. Pom de vigoare mare autoincompatibil cu fructificare pe buchet.
Fructul este mare, sferic, de culoare roşie-vişinie. Epoca de recoltare ultima decadă a
lunii iunie.
Crişana 2. Pom de vigoare mare, autoincompatibil cu fructificare pe ramuri plete.
Fructul este mare, cordiform, colorat în roşu-vişiniu. Se recoltează în ultima decadă a
lunii iunie.
Scuturător. Pom de vigoare mijlocie cu fructificare pe buchete. Fructul este
mare, sferic, de culoare vişinie şi se detaşează uşor de peduncul la recoltare. Se
recoltează în prima decadă a lunii iunie.

5.2.5. Specificul înfiinţării plantaţiilor


Vişinul nu se plantează după el însuşi, datorită fenomenului de ,, oboseala
solului’’. Terenul destinat înfiinţării unei plantaţii de vişin se fertilizează cu 50 – 60 t/ha
gunoi de grajd bine fermentat.
Vişinul se pretează în măsură mult mai mare decât cireşul pentru plantaţii
intensive, având o vigoare mai slabă şi talie redusă. Datorită acestor însuşiri, recoltarea
fructelor se face cu consum relativ mic de forţă de muncă. Talia vişinilor pitici şi
semipitici este de 2 – 4 m, ceea ce permite recoltarea fructelor fără folosirea scării sau
cu o scară dublă. Într-o parcelă este indicat să se planteze soiuri de vişin cu aceaşi
vigoare pentru a se realiza o uniformitate a pomilor sub raportul taliei şi un microclimat
cât mai uniform. Se previne totodată stresarea pomilor cu vigoare mai slabă de către cei
viguroşi, situaţi în vecinătatea lor. Vişinii pe rădăcini proprii cresc şi fructifică destul de
bine chiar când se află în apropierea şi în semiumbra nucului şi a frasinului, specii foarte
viguroase care domină puternic pe cele din vecinătatea lor. Soiurile pitice şi cele
semipitice de vişin, care se caracterizează prin precocitate pronunţată şi productivitate
ridicată, se pot cultiva asociate cu nucul. Vişinul se menţine asociat cu nucul timp de 12
– 14 ani (până la vârsta când nucul intră în producţie economică). Vişinul se poate
planta alăturat perdelelor de protecţie, deoarece suportă destul de bine semiumbra
acestora şi concurenţa la nivelul sistemului radicular.
Vişinul în ţara noastră nu se găseşte în stare spontană (sălbatică), ci numai
cultivat sau semicultivat. Datorită înmulţirii prin drajoni are tendinţa să formeze pâlcuri.
Datorită acestei particularităţi acţiunea lui antierozională este mai mare decât a cireşului.
În funcţie de vigoarea soiului, plantaţiile de vişin se înfiinţează în sistem intensiv,
intensiv cu densitate mare sau superintensiv. În sistemul intensiv de cultură, pomii
trebuie conduşi în vas aplatizat, plantaţi la distanţa de 5,5 – 5,0 – 4,5 m între rânduri şi
respectiv 4,5 – 4,0 – 2,0 m pe rând. Prin plantare la aceste distanţe se asigură o
densitate de 404 – 500 – 1111 pomi/ha. În sistemul intensiv cu mare densitate, pomii
trebuie conduşi în palmete cu braţe oblice, drapel Marchand, plantaţi la distanţa de 4,0 –
3,5 m între rânduri şi respectiv 3,0 – 3,5 – 2,0 – 2,5 m pe rând. Prin plantare la aceste

22
distanţe se asigură o densitate de 714 – 833 – 1145 – 1426 pomi/ha. În sistemul
superintensiv, pomii sunt conduşi sub formă de tufă cu trunchi foarte scurt (10 – 15 cm),
plantaţi la distanţa de 4,0 m între rânduri şi respectiv 1,5 – 2,0 m pe rând. Prin plantare
la aceste distanţe se asigură o densitate 1250 – 1666 pomi/ha.

5.2.6. Întreţinerea plantaţiei


5.2.6.1. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile de vişin se realizează sub formă de vas
aplatizat, palmetă cu braţe oblice, drapel Marchad, tufă cu trunchi foarte scurt.
5.1.6.2. Tăierile
Pentru întreţinerea coroanelor vişinului la un nivel productiv ridicat se fac tăieri de
producţie prin care se limitează extinderea şarpantelor şi subşarpantelor în afara
cadrului proiectat, se reînnoieşte scmischeletul epuizat, traumatizat sau uscat şi se
fortifică formaţiunile fructifere tinere. Reducţiile axului, şarpantelor şi subşarpantelor se
fac deasupra unor ramuri laterale, orizontale suficient de viguroase, care să poată
prelua energia de creştere şi a o repartiza uniform pe formaţiunile de semischelet şi
fructifere. Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramure anuale vegetative
sau de rod, cu un potenţial mare de creştere şi de fructificare. Semischeletul îmbătrânit
şi degarnisit prematur, cu puţine şanse de refacere se suprimă, iar cel format prin
evoluţia pletelor se poate reface tăindu-l deasupra unei formaţiuni de rod (buchet de
mai, ramuri mijlocii).
Pentru normarea încărcăturii pomilor cu rod se fac tăieri de reducţie a
semischeletului şi de rărire a pletelor şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15 – 25 cm
una de alta.
Tăierile de producţie se pot face vara, după recoltarea fructelor, cu rezultate
foarte bune. La aceste tăieri sunt respectate aceleaşi principii şi norme recomandate
pentru tăierile din timpul repausului vegetativ. Avantajul tăierii de vară constă în aceea
că îmbunătăţeşte regimul de lumină din interiorul coroanei, fortifică mugurii diferenţiaţi şi
limitează apariţia gomelor pe secţiunile tăiate ale ramurilor.
5.2.6.3. Lucrările solului
În zonele cu precipitaţii reduse (sub 550 mm anual) intervalul dintre rânduri se
menţine ca ogor negru prin lucrări mecanice sau manuale. În zonele unde precipitaţiile
medii anuale depăşesc valoarea de 550 mm se recomandă cultivarea intervalului dintre
rânduri cu specii legumicole, cu îngrăşăminte verzi sau chiar înierbarea cu plante
perene.
5.2.6.4. Irigarea
Irigarea vişinului este necesară în zonele cu deficit de umiditate pentru a asigura
producţii mari de fructe şi o creştere bună a pomilor. În livezile tinere apa este
indispensabilă până la formarea unui sistem radicular viguros. Perioadele critice în care
trebuie aplicată irigarea, sunt:
Ø la înflorire;
Ø în faza de creştere intensă a fructelor;
Ø la diferenţierea mugurilor de rod.
5.2.6.5. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul Folpan
231 sau Folpan 141, astfel:

23
Ø după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan
231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %.
5.2.6.6. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de vişin sunt: monilioza, antracnoza şi
ciuruirea frunzelor.
Monilioza (Monilinia laxa) este o boală foarte păgubitoare deoarece atacă florile,
lăstarii şi fructele în perioada coacerii. Infecţiile sunt favorizate de precipitaţiile
abundente din perioada înfloritului şi al maturării fructelor. Primul simptom al bolii este
ofilirea bruscă a inflorescenţelor şi a ramurilor tinere spre sfârşitul perioadei de scuturare
a petalelor. Pe fruct la început apare o pată brună, circulară care se extinde apoi pe
toată suprafaţa. Monilioza se poate combate prin:
Ø măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
Ø măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
Antracnoza (Cocomyces hiemalis) este o boală care atacă în mod sever cireşul
în toate zonele de cultură. Se manifestă pe frunze devenind vizibilă la sfârşitul lunii mai
începutul lunii iunie. Pe faţa superioară a limbului apar pete mici de 2 – 3 mm diametru
de formă circulară, în dreptul cărora ţesuturile capătă o culoare roşie purpurie.
Antracnoza se poate combate prin metode chimice cu produsul Captadin 0,2% la
apariţia primelor pete pe frunze.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinkii). Această boală atacă frunzele,
fructele şi ramurile. La început boala apare pe frunze , sub forma unor pete mici,
circulare, cu diametrul de 2 – 3 mm, de culoare brun deschis, cu un cerc de culoare
maron roşiatică în jur. Mai târziu partea din mijlocul petei se usucă, se rupe şi cade dând
un aspect de ciuruire. Frunzele se îngălbenesc şi cad prematur. Lăstarii atacaţi se
usucă în cursul perioadei de vegetaţie sau în timpul iernii datorită rezistenţei slabe la
ger. Ciuruirea frunzelor se poate combate prin:
Ø măsuri de igienă culturală: îndepărtarea şi arderea organelor atacate;
Ø măsuri chimice: tratamente cu zeamă bordeleză 1% la umflarea mugurilor.
5.2.6.7. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de vişin sunt: acarienii, gărgăriţa fructelor,
musca cireşelor, afidele, păduchele din San-Jose, graurii.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
Ø instalarea capcanelor cu feromoni;
Ø combaterea dăunătorilor cu ajutorul instalaţiilor cu aer comprimat (aceste
instalaţii produc zgomote care îndepărtează dăunătorii, în special graurii);
Ø folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);
Ø folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,
Biotrol VHZ, Vitex R;
Ø combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.

24
5.2.7. Recoltarea
Culesul este operaţia cea mai delicată şi mai costisitoare din cultura vi şinului.
Fructele vişinului sunt foarte fine, sensibile la transport şi cu o perioadă scurtă de
păstrare (3, 4 şi rar 7 – 8 zile). Vişinele trebuie culese în momentul coacerii, când
acestea au cea mai mare valoare alimentară şi gustul cel mai bun. Vişinele destinate
pentru transport pot fi culese cu 2 – 3 zile până la coacerea deplină. Vişinele se culeg în
momentul când fructele au căpătat culoarea specifică soiului, pulpa se înmoaie,
pedunculul se desprinde uşor de pe ramură, sâmburii devin galbeni – bruni. Detaşarea
fructelor de pe ramură se va face prin prinderea de codiţă care se răsuceşte într-o parte,
fără a rupe buchetul de mai (ramura) pe care se află. Nu se recomandă culesul
dimineaţa devreme când fructele sunt încă acoperite de rouă sau imediat după ploaie,
deoarece perioada de păstrare este mult redusă de asemenea în perioada cea mai
călduroasă din zi culesul este întrerupt. Culesul începe de jos în sus şi se recoltează
numai fructele coapte, urmând ca operaţia să se repete de 2 – 3 ori, pe măsură ce
fructele se maturizează. Vişinele destinate industrializării se pot culege mecanic folosind
în acest scop maşini speciale care acţionează asupra pomului şi prin vibrare (scuturare)
fructele cad pe prelate de unde sunt trecute în lădiţe. Pentru a uşura culesul şi a feri
ramurile buchet de rupere se pot folosi foarfece pentru tăierea codiţelor fructelor cu o
lungime de 3/4 din lungimea peduncului.

5.3. Tehnologia cultivării prunului


Denumirea ştiinţifică: Prunus domestica

5.3.1. Cerinţe faţă de factorii de mediu


Lumina. Deşi nu este atât de exigent faţă de lumină ca alte specii pomicole (nuc,
cireş), prunul reuşeşte totuşi cel mai bine când este plantat în expoziţii favorabile, pe
versanţi bine însoriţi. În condiţii de luminozitate insuficientă se obţin fructe slab colorate,
sărace în zaharuri, cu gust mediocru. Dacă sunt plantaţi la distanţe prea mici, pomii îşi
înalţă coroanele şi se degarnisesc.
Căldura. Cerinţele prunului faţă de căldură variază în limite relativ mari, în funcţie
de soi. Astfel, soiul Gras românesc reuşeşte foarte bine în zonele colinar-montane, la o
temperatură medie anuală de 80C. Alte soiuri (Tuleu gras, Stanley, Vânăt românesc)
găsesc zona optimă de cultură între izotermele de 8,5 – 10,50C. Unele soiuri (Agen,
Anna Spath), dacă nu au căldură suficientă în perioada de creştere şi, mai ales în
perioada de maturare a fructelor, dau recolte de calitate mediocră, fructele rămân
subdezvoltate şi nu acumulează suficient zahăr.
În perioada înfloririi şi fecundării, temperatura medie zilnică trebuie să
depăşească 10 – 120C, iar cea maximă să fie sub 250C. sub şi peste aceste valori,
florile prunului avortează. Pe vreme răcoroasă şi umedă florile leagă în proporţie
insuficientă, mai ales la soiurile androsterile, datorită faptului că pe o astfel de vreme
albinele nu zboară şi polenizarea nu poate fi efectuată.
În toată perioada de vegetaţie (200 – 245 de zile), prunul necesită, în funcţie de
soi, o sumă de temperaturi active de 3400 – 38500C. de la pornirea în vegetaţie până la
coacerea fructelor se acumulează 1400 - 18000C pentru soiurile extratimpurii şi timpurii,
2200 – 24000C pentru cele cu coacere mijlocie şi 2800 – 29000C pentru soiurile cu
maturarea fructelortârzie şi foarte târzie. Temperaturile prea ridicate, de peste 35 –

25
400C, în timpul arşiţelor de vară, în condiţii de umiditate insuficientă în sol, sunt
dăunătoare prunului.
Rezistenţa la temperaturile scăzute. Prunul este o specie destu de rezistentă la
temperaturi scăzute. Mugurii floriferi suportă scăderea temperaturii până la -310C sau
chiar -330C, iar partea aeriană până la -360C, eventual -380C. Brumele din perioada
înfloritului la prun sunt destul de frecvente, putând distruge întreaga producţie de fructe.
De aceea combaterea brumelor are o importanţă primordială la această specie
pomicolă.
În stadiul de boboc închis florile prunului rezistă la temperaturi de –3,90C până la
–4,90C, în stadiul de înflorire la -2,20C până la –3,20C, în stadiul de fruct format recent la
–1,10C până la –2,10C.
Unele soiuri de prun (Tuleu gras, Anna Spath, Roşior văratic) pot prezente plăgi
pe trunchi, scoarţa acestora fiind sensibilă la oscilaţiile de temperatură de la zi la
noapte, în ,,ferestrele de iarnă’’. La alte soiuri de prun , în deosebi la cele cu scoarţa
cenuşie-albicioasă pomii nu prezintă plăgi pe trunchi.
Apa. Cerinţele prunului faţă de apă sunt relativ mari. Prunul obţine rezultate
foarte bune în zonele colinare cu peste 600 mm precipitaţii anual. În zonele de stepă, cu
mai puţin de 500 mm precipitaţii anual, cultura intensivă a prunului necesită irigare. La
prunul comun, lipsa sau pubescenţa foarte slabă de pe lăstari şi frunze, poziţia
atârnândă a frunzelor, pedunculul lung şi subţire, pruina abundentă de pe pieliţa
fructelor constituie caractere de adaptare la zonele cu ploi frecvente.
Rezistenţa la acţiunea vânturilor. Este destul de mare, exceptând soiurile cu lemn
fragil (Tuleu gras, Roşior văratic), la care vântul puternic poate rupe o parte din ramuri.
Până la maturitate, şi chiar şi după aceea, fructele se ţin bine pe ramuri, uneori
recoltându-se chiar cu greutate.
Solul. Prunul se numără printre speciile pomicole cu cele mai mici cerinţe faţă de
structura şi textura solului. Având înrădăcinare superficială, el valorifică cel mai
economic solurile subţiri, parţial erodate, de pe terenurile în pantă, inclusiv pe cele
situate spre baza versanţilor de munte. prunul necesită soluri cu reacţie acidă sau
neutră, pH optim = 5,8 – 7,2; pH minim = 5,4; pH maxim = 8,3. Prunul prezintă o
toleranţă mare la variaţia reacţiei solului. Reuşeşte şi pe soluri cu textură fină, cu un
conţinut de argilă de 30 – 55%, dacă acestea au un regim hidric favorabil. Prunul
valorifică bine sau satisfăcător aproape toate tipurile de sol din ţara noastră. În zona
pomicolă propriu-zisă, plantaţiile reuşite de prun se întâlnesc pe următoarele tipuri de
sol: podzoluri pseudogleizate, soluri brune slab, mediu şi puternic podzolite
pseudogleizate, pseudorendzine. Pe regosoluri prunul are creştere slabă, dar mai bună
decât a altor specii pomicole. Solurile negre de fâneaţă natural drenate sunt valorificate
bine de către prun. Pe cernoziomul castaniu şi pe cernoziomul degradat, prunul găseşte
condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prunul nu tolerează solurile sărăturate.

5.3.2. Amplasarea plantaţiei de prun


Prunul găseşte condiţii favorabile pentru creştere şi fructificare pe versanţii cu
înclinare până la 150 şi până la altitudinea de 500 m.

26
5.3.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică
Timpurie Rivers. Este un soi precoce de vigoare mijlocie care rodeşte pe
buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime globulos,
vânăt violaceu, acoperit de o pruină grosieră albastră. Pulpa este semiaderentă, dulce
acidulată şi slab aromată. Maturarea fructelor se realizează la începutul lunii iulie.
Carpatin. Pomul are o vigoare mijlocie spre mică şi un schelet puternic, garnisit
uniform, cu buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este de
mărime medie, sferic alungit, albastru închis acoperit cu o pruină cenuşie. Pulpa este
neaderentă, galben-verzuie cu un gust echilibrat. Maturarea fructelor la sfârşitul lunii
iulie.
Minerva. Pomii au vigoarea mică mijlocie, coroana piramidală şi fructificarea pe
buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ovoid
uşor asimetric de culoare vânătă violacee şi pruină grosieră albăstruie. Pulpa este
neaderentă, galben-verzuie, consistentă şi suculentă. Maturarea fructelor la 6 – 8 zile
după coacerea fructelor din soiul Tuleu timpuriu.
Agen. Pomii au vigoarea mijlocie, coroana sferic-turtită şi rodirea pe buchete.
Fructul este mic spre mijlociu, invers ovoid şi roz violaceu, acoperit cu o pruină groasă
violacee. Pulpa este semiaderentă şi foarte dulce. Maturarea fructelor are loc în prima
jumătate a lunii septembrie.
Tuleu gras. Pomii sunt viguroşi şi formează coroane piramidale. Fructifică pe
ramuri mijlocii. Are lemnul fragil şi este incompatibil cu corcoduşul. Fructul este mijlociu
sau mare, elipsoidal şi colorat în violet închis cu pruina albastră. Pulpa este neaderentă,
dulce şi armonios acidulată. Maturarea fructelor între 15 – 30 august.
Dâmboviţa. Pomul are vigoare mare, coroana invers – conică şi rodirea pe
buchete şi ramuri mijlocii. Acest soi este rezistent la viruşi. Fructul este mare, ovoidal,
vânăt închis acoperit cu o pruină cenuşie. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie,
suculentă, dulce şi plăcut acidulată. Maturarea fructelor are loc la câteva zile după cea a
prunelor din soiul Tuleu gras.
Gras ameliorat. Pomii cresc viguros şi rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi. Fructul
este mijlociu de mare, sferic, de culoare vânăt – roşcată, cu o pruină groasă, violacee.
Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, dulce, slab acidulată şi cu aromă fină.
Maturarea fructelor în prima jumătate a lunii septembrie.
Gras românesc. Pomul este viguros şi formează o coroană elipsoidală. Ramurile
de schelet sunt puternice şi garnisite uniform cu buchete şi ramuri mijlocii subţiri şi
elastice. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mijlociu ca mărime, sferic, mov
închis, acoperit cu o pruină albăstrui – albicioasă. Pulpa este aderentă, verzui – gălbuie,
dulce sau foarte dulce, lipsite de aromă şi aciditate. Maturarea fructelor începe spre
sfârşitul lunii septembrie şi continua în tot cursul lunii actombrie.
Anna Spath. Pomii au vigoarea mijlocie sau mare, coroana invers piramidală şi
rodirea pe buchete şi, mai rar, pe ramurile mijlocii. Acest soi este tolerant la viroze.
Fructul este mare, sferic, colorat în vânăt negricios, cu o pruină fină, de culoare albastru
deschis. Pulpa este neaderentă, galben – verzuie, suculentă şi cu un gust echilibrat.
Maturarea fructelor are loc în aceeaşi perioadă cu cea a prunelor din soiul Gras
românesc.
Diana. Pomul este de vigoare meide, cu coroana globuloasă şi fructificarea pe
ramuri mijlocii şi lungi. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare, globulos,

27
colorat în albastru deschis şi acoperit cu o pruină cenuşiu – albăstruie. Pulpa este
neaderentă, verde – gălbuie, consistentă şi cu gust plăcut. Maturarea fructelor la
începutul lunii iulie.
Silvia. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală şi fructificarea pe
buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare, elipsoidal, vânăt – violaceu,
cu pruină cenuşiu – albăstruie. Pulpa este neaderentă, alb – gălbuie, cu gustul foarte
plăcut. Maturarea fructelor are loc la 1 – 2 săptămâni după cea a prunelor din soiul
Tuleu gras.
Stanley. Pomul creşte potrivit de viguros şi formează o coroană rară, invers
piramidală. Acest soi este tolerant la viroze. Rodeşte pe buchete. Fructul este mare sau
foarte mare, ovoid, vânăt închis la culoare şi cu pruină albăstruie. Pulpa este
neaderentă, galben – aurie, fermă, dulce şi plăcută. Maturarea fructelor la sfârşitul lunii
august şi începutul lunii septembrie.
Record. Pomul este de vigoare mijlocie, coroana invers – conică şi cu
fructificarea pe buchete. Acest soi este tolerant la viroze. Fructul este mare şi foarte
mare, sferic – alungit, vânăt închis la culoare şi cu pruină albăstruie. Pulpa este
neaderentă, galben – verzuie, crocantă şi cu gust echilibrat. Maturarea fructelor are loc
la câteva zile după soiul Tuleu gras.

5.3.4. Specificul înfiinţării plantaţiilor


Prunul se plantează pe terenuri plane şi terenuri amenajate în terase şi în parcele
prevăzute cu alei de trafic tehnologic. Livezile care se înfiinţează sunt clasice, intensive
şi superintensive. În livezile clasice, prunul se plantează la distanţa de 5,5 – 6,0/4,5 –
5,0 m, în livezile intensive la 5,0/3,5 – 4 m, iar la supraintensive, la 3,0 – 3,5/2 m.
Întrucât majoritatea soiurilor de prun sunt autoincompatibile se recomandă ca în parcelă
să se planteze 2 – 3 soiuri cu înflorire simultană pentru asigurarea polenizării
încrucişate.

5.3.5. Întreţinerea plantaţiei


5.3.5.1. Formarea coroanelor
Conducerea coroanelor la soiurile de prun se realizează sub formă de vas
ameliorat, palmete şi fus subţire.
5.3.5.2. Tăierile
În perioada de tinereţe, unele soiuri de prun lăstăresc puternic şi îndesesc
coroana cu ramuri lungi şi subţiri, încărcate supranumeric cu muguri de rod, altele
formează lăstari puternici şi fertili, care pot evolua în buchete ramificate mici, mijlocii sau
mari. Structura permanentă a coroanei este formată din şarpante arcuite scurte şi
groase, scurte şi subţiri, mijlocii – dresate, lungi şi viguroase. Existenţa acestor structuri,
atât de diverse ca vigoare, rezistenţă şi unghi de inserţie, impune aplicarea unor tăieri
adecvate prin care pomii să valorifice eficient întregul potenţial de rodire al soiului şi să
asigure coroanei o structură solidă. Astfel, la soiurile cu ramurile de schelet dresate şi
fragile, curbate şi subţiri se fac tăieri de reducţie în lemn de 3 – 4 ani, pentru fortificare şi
ramificare, evidenţiindu-se astfel dezbinările şi frângerile ramurilor.
La soiurile cu ramuri viguroase, garnisite cu buchete ramificate, tăierile sunt mai
uşoare şi constau în scurtarea prelungirilor şarpantelor cu 1/3, 1/2 din lungime pentru
stimularea ramificării. Cu această ocazie se reduce semischeletul care s-a degarnisit în

28
timpul fructificării, se suprimă ramurile care au rodit slab şi prezintă zone mari
neproductive, precum şi a celor epuizate de recolte. Ramificaţiile complicate se
simplifică prin tăieri de rărire, înlăturându-se ramurile subţiri situate spre vârf
nepurtătoare de muguri fructiferi.
La pomii viguroşi cu creşteri normale se fac tăieri în fiecare an pentru normarea
încărcăturii pomilor cu rod, care constau în întinerirea semischeletului care a depăşit
vârsta de 4 – 6 ani, scurtarea semischeletului tânăr alungit, garnisit cu numeroase
buchete şi ramuri mijlocii. Sunt eliminate totodată ramurile frânte şi dezbinate, uscăturile
şi ramurile lacome de pe punctele de curbură ale şarpantelor.
La pomii aflaţi în plină rodire, cu creşteri mai reduse şi poziţia şarpantelor arcuită
şi orizontală, se fac tăieri în lemn de 4 – 5 ani, deasupra unei ramuri viguroase, lacomă
sau de semischelet şi se scurtează ramurile mijlocii cu 1/3 – ½ din lungime, pentru
ramificare şi fortificare, iar ramurile debile şi epuizate se suprimă.
5.3.5.3. Lucrările solului
Întreţinerea solului în livezile de prun nu a constituit o preocupare constantă
pentru marea majoritate a pomicultorilor. Prunii se pot găsi în cele mai diferite situaţii: în
ţelină permanentă, în ţelină cu lucrarea solului în jurul trunchiului pe o porţiune mai mare
sau mai mică, pe terase cultivate cu diferite plante anuale (culturi intercalate), în livezi
cu sol lucrat permanent (ogor negru).
În livezile vechi de prun, înfiinţate pe terenuri în pantă mare, se poate menţine
ţelina permanentă cu condiţia ca în fiecare primăvară să se grăpeze iarba şi să se
niveleze muşuroaiele.
În livezile tinere de prun, aşezate în zone cu precipitaţii bogate (minim 700 mm)
se pot cultiva intercalat diferite plante anuale, prăşitoare. Este bine însă ca în cazul
culturilor intercalate porţiunea de teren menţinută ca ogor negru de o parte şi de alta a
trunchiurilor să se extindă an de an cu cel puţin 0,5 m pentru a se crea condiţii optime
de creştere a pomilor. O cultură intercalată printre pomii tineri, deosebit de rentabilă o
constituie arbuştii fructiferi, coacăzul negru. Trebuie de reţinut că culturile intercalate
sunt rentabile şi nu influenţează prea mult creşterea şi rodirea pomilor, numai până în
anii 8 – 10 de la plantare, adică atât timp cât rădăcinile şi partea aeriană a pomilor nu au
ocupat întreaga suprafaţă rezervată prin distanţele de plantare, fixate de la început.
Odată cu intrarea deplină pe rod a pomilor, culturile intercalate au influenţă negativă
asupra recoltei de prune şi la rândul lor dau producţii scăzute, datorită mai ales umbririi,
dar şi concurenţei mari din partea sistemului radicular al pomilor. După intrarea pe rod
însă, ogorul negru s-a dovedit cel mai eficace, atât în ceea ce priveşte preţul de cost al
fructelor, cât şi creşterea şi rodirea pomilor. Arătura de toamnă la 14 – 16 cm adâncime
trebuie să fie obligatorie, iar lucrările cu discul sau cultivatorul să se facă ori de câte ori
este nevoie pentru menţinerea solului curat de buruieni, în cazul ogorului negru sau
întreţinerea culturilor intercalate.
5.3.5.4. Irigarea
Este obligatorie la plantaţiile tinere în lunile mai, iunie, iulie când nu cad cel puţin
200 – 250 mm precipitaţii. Norma de udare este de 300 – 400 m.c./ha, pentru a se
umecta profilul de sol în care sunt distribuite majoritatea rădăcinilor. Condiţiile optime de
creştere a prunilor se asigură atunci când în sol se menţine o umiditate de 70% din
capacitatea de câmp.

29
5.3.5.5. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul Folpan
231 sau Folpan 141, astfel:
Ø după formarea sistemului foliar, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø la începutul formării fructelor, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan 231, în
concentraţie de 1,5 – 2 %;
Ø după 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare, 8 – 10 kg/ha cu produsul Folpan
231 sau 141, în concentraţie de 1 – 2 %.
5.3.5.6. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de prun sunt: ciuruirea bacteriană şi
micotică a frunzelor (Pseudomonas syringae), monilioza (Monilinia laxa), pătarea roşie a
frunzelor de prun (Polystigma rubrum) şi vărsatul prunului (Plum-pox).
Ciuruirea bacteriană şi micotică a frunzelor (Pseudomonas syringae): bacteria
atacă ramurile, tulpina, frunzele şi fructele. Pe ramuri şi tulpini apar ulceraţii deschise,
profunde, cu scurgeri cleioase şi cu tendinţa de extindere a atacului de jur împrejur.
Simptomul general al bolii constă în îngălbenirea frunzelor şi piticirea lăstarilor urmat de
veştejirea frunzişului în timpul verii. Pe frunzele tinere apar puncte mici, gălbui, care
contrastează cu fondul verde. Pe fructe atacul este mai rar şi constă în pete mici
circulare cu suprafaţa rugoasă. Combaterea se poate realiza prin:
Ø măsuri de igienă culturală: strângerea şi arderea organelor afectate;
Ø măsuri chimice: tratamente chimice ce constau în 2 – 3 tratamente începând
de la dezmugurit cu zeamă bordeleză 0,75% sau cu Champion 0,2%.
Pătarea roşie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum): boala este frecventă în
plantaţiile neîngrijite unde frunzele atacate căzute rămân pe suprafaţa solului. Pe frunze
apar la început pete verzi – gălbui de 1 – 5 mm diametru, care cu timpul se extind
ajungând până la 10 mm, devin portocalii, apoi roşii iar spre sfârşitul perioadei de
vegetaţie devin brune negricioase. Ţesuturile din dreptul petelor se îngroaşă, devin tari
şi se bombează puţin spre partea inferioară. Frunzele puternic atacate cad prematur.
Combaterea se poate realiza prin:
Ø măsuri de igienă culturală: îndepărtarea frunzelor uscate şi arderea lor;
Ø măsuri chimice: tratamente chimice la căderea frunzelor cu produse pe bază
de cupru (zeamă bordeleză 0,5% sau cu Champion 0,2%).
Monilioza (Monilinia laxa): atacul se manifestă pe flori, frunze, lăstari şi fructe.
Atât florile cât şi frunzele atacate rămân pe lăstari. Veştejirea florilor şi a lăstarilor se
produce foarte rapid. Infecţiile sunt favorizate de vremea ploioasă şi temperatura
scăzută, precum şi de leziunile provocate de insecte sau grindină. Combaterea se poate
realiza prin:
Ø măsuri de igienă culturală: strângerea fructelor atacat şi a lăstarilor uscaţi şi
arderea acestora;
Ø măsuri chimice: tratamente chimice în perioada de repaus vegetativ cu zeamă
bordeleză 3%.
Vărsatul prunului (Plum-pox): este cea mai periculoasă viroză la prun. Pomii
atacaţi produc puţin, fructele cad în masă înainte de maturare cu 2 – 3 săptămâni.
Vărsatul se poate recunoaşte după simptomele produse pe frunze, fructe şi sâmburi. Pe

30
frunze apar pete inelare clorotice sau benzi, fără margini bine definite, însoţite uneori şi
de îngălbenirea ţesuturilor pe nervuri. Combaterea se poate realiza prin:
Ø folosirea la plantare numai a materialului săditor certificat;
Ø asigurarea carantinei sanitare;
Ø distrugerea pomilor infectaţi;
Ø combaterea vectorilor, buruienilor;
Ø extinderea în cultură a soiurilor tolerante.
5.3.5.7. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de prun sunt: viespea prunului, viermele
prunelor, nălbarul, păduchele ţestos, păduchele cenuşiu.
În agricultura ecologică dăunătorii pot fi combătuţi prin mai multe metode, şi
anume:
Ø instalarea capcanelor cu feromoni;
Ø folosirea prădătorilor entomofagi (buburuza, viespea parazită);
Ø folosirea produselor: Muscardin M 45, Boverin, Agritol, Ekotech, Biobit XL,
Biotrol VHZ, Vitex R;
Ø combaterea dăunătorilor cu ajutorul insecticidelor vegetale.

5.3.6. Recoltarea
Pentru ca prunele să întrunească maximum de calităţi gustative este necesar să
fie recoltate la maturitatea deplină. Momentul optim pentru cules este atunci când
fructele au atins forma, mărimea şi coloraţia tipică soiului respectiv, dar totodată şi
nivelul cel mai înalt de acumulare a diferitelor substanţe nutritive şi aromatice ceea ce
se exprimă prin calităţi gustative superioare. Prunele recoltate în pârgă sau înainte de
pârgă, nu-şi mai continuă coacerea în depozit, deci nu ating calităţile gustative specifice
soiului. Ele conţin mai puţine substanţe nutritive, se zbârcesc mai uşor şi nu se
păstrează aşa de mult ca cele recoltate la momentul optim. În afară de acestea,
recoltarea prea timpurie are ca efect scăderea producţiei la hectar, deoarece fructele nu
au atins mărimea şi greutatea lor normală. Numai dacă prunele urmează a fi
transportate la distanţă mare, pot fi culese cu 2 – 5 zile înainte de momentul optim de
recoltare, deoarece în acest caz rezistă mai bine la transport. Tot atât de dăunător este
şi recoltatul cu întârziere, nu numai prin efectele negative asupra producţiei din anul
următor dar şi prin faptul că fructele se păstrează mai puţin şi nu rezistă la transport.
Prunele destinate consumului în stare proaspătă, ca şi cele pemtru deshidratare, se
culeg numai cu mâna. Recoltatul trebuie făcut pe timp răcoros, după ce fructele sunt
uscate. Culesul se face de jos în sus şi de la vârful spre baza ramurilor.

5.4. Tehnologia cultivării nucului


Denumirea ştiinţifică: Junglans regia

5.4.1. Cerinţe faţă de factorii de mediu


Lumina. Dintre speciile pomicole cultivate în ţara noastră, nucul este cel mai
exigent faţă de lumină. El creşte şi fructifică cel mai bine când se află izolat, primind
lumina solară din toate părţile. Lumina trebuie să ajungă în coroana nucului atât de sus
(pe verticală), cât şi din părţile laterale. Dacă între marginile coroanelor nucilor vecini nu
rămâne un spaţiu liber de cel puţin un metru, prin care să pătrundă lumina solară, baza

31
coroanei rămâne permanent umbrită, practic neproductivă, mai ales în partea nordică.
Fructele din coroana nucului sunt repartizate inegal, în partea nordică sau umbrită de
alţi pomi, producţia de fructe fiind mult mai mică. În condiţii de insolaţie prea puternică,
în perioade prea secetoase tegumentul seminal se brunifică. În cazuri mai rare, se
înnegreşte şi endocarpul (coaja tare a nucii), aspectul comercial al fructelor fiind
depreciat. Nucile parţial înnegrite, din cauza excesului de insolaţie, sunt mai frecvente la
vârful coroanei. În condiţii de luminozitate îndestulătoare, atacul bacteriozei este mai
slab. Nucul produce multă umbră, nu numai sub coroana lui ci mult în afara acesteia
datorită taliei foarte mari şi coroanei voluminoase, cu frunze foarte mari şi dese.
Coroana nucului este deasă nu prin ramuri, ci prin frunze. Frunzele de nuc produc
juglonă, o substanţă fitotoxică ce ajunge în sol prin picăturile de ploaie. Datorită în parte
şi acestei substanţe, sub coroana nucului, unde lumina solară şi umiditatea solului sunt
insuficiente, nu cresc alte plante, sau creşterea lor este foarte slabă. Nu este
recomandat ca oamenii să se odihnească, şi mai ales să doarmă la umbra nucului.
Căldura. Având origine sudică, nucul este iubitor de căldură. El reuşeşte cel mai
bine în zonele cu temperatura medie anuală de 9 – 10,50C, cu temperatura medie a lunii
mai de 15 – 170C, a lunii celei mai calde (iulie sau august) de peste 20 0C, a lunii
septembrie de la 14 - 160C, iar a lunii octombrie de 9 - 110C. rezultate destul de bune
se obţin la nuc şi în zone cu temperatura medie anuală de 8 – 90C, mai ales când este
plantat în expoziţii favorabile. Mugurii nucului încep să se umfle când temperatura medie
zilnică a aerului depăşeşte 100C. temperatura optimă pentru înflorire şi fecundare este
de 15 – 20 0C. Suma temperaturilor active trebuie să depăşească 3000 – 3200 0C anual,
din care 2100 – 23000C în perioada creşterii şi maturării fructelor. Perioada fără
îngheţuri trebuie să fie de minimum 160 – 170 de zile. În perioada creşterii şi maturării
fructelor, nucul necesită căldură moderată.
Rezistenţa la temperaturile scăzute. Dacă se pregătesc bine pentru iarnă, nucii
suportă fără pagube scăderea temperaturii până la -250C (în perioada repausului
obligatoriu). Între –25 şi -270C degeră amenţii şi o parte din mugurii micşti şi vegetativi,
la –28 sau -290C, degeră şi ramurile anuale, iar la -300C pot fi distruşi nucii tineri (partea
aflată deasupra stratului de zăpadă), iar la nucii în producţie degeră ramurile în vârstă
de 2 – 4ani. În general rezistenţa la ger a nucului este apropiată de aceea a prunului şi a
vişinului. În anumite situaţii nucul poate suporta scăderea lentă a temperaturii până la -
360C, fără pagube considerabile. Când tulpina nucului degeră parţial, ea se reface
datorită faptului că în acest caz mugurii dorminzi şi adventivi pornesc în creştere pe
porţiunile tulpinii nevătămate de ger.
Apa. Zonele cu 600 – 800 mm precipitaţii anual sunt cele mai favorabile pentru
nuc, dar se obţin rezultate bune şi foarte bune începând cu 550 – 600 mm precipitaţii
anual. În intervalul mai – iunie, când are loc creşterea intensă a lăstarilor şi fructelor sunt
necesare lunar câte 100 – 120 mm precipitaţii, în iulie 80 – 100 mm, iar în august 70 –
80 mm. În perioada mai – septembrie, nucul necesită câte 100 – 150 mm precipitaţii
lunar. În perioada coacerii fructelor, umiditatea trebuie să fie moderată (ca şi căldura).
Excesul de apă din această perioadă produce înnegrirea şi putrezirea cojii verzi, iar
miezul se închide la culoare, devine moale şi are gust neplăcut. Umiditatea relativă a
aerului optimă pentru nuc este de 60 – 70% în perioada înfloririi şi fecundării, de 68 –
72% în restul perioadei de vegetaţie şi de 76 – 80% în timpul repausului. Umiditatea

32
atmosferică prea mare favorizează atacul bacteriozei mai ales pe văile închise. Nucul
suportă bine seceta de scurtă durată.
Solul. Nucul creşte şi fructifică bine pe următoarele tipuri de sol: negre de fâneaţă
natural drenate, brune şi brune podzolite, pseudorendzine, pretoziomuri, cenuşii de
pădure, brun roşcat de pădure, cernoziomuri, aluviuni şi soluri nisipoase. Pe conurile de
dejecţie ale torenţilor (solificate sau în curs de solificare) se găsesc exemplare de nuc
foarte viguroase. Terenurile cu substraturi argiloase sau marnoase, umede şi reci,
impenetrabile pentru rădăcini, sunt contraindicate pentru plantarea nucului. Nucul
preferă soluri cu umiditate suficientă. Solurile favorabile nucului sunt cele cu pH-ul de 6
– 7,5. Când reacţia solului este pronunţat acidă (pH 4,5 – 5 ), coaja nucilor rămâne
moale şi cu valvele sudate slab. La un pH= 7,8 – 8 nucul creşte, dar este expus la
cloroză.

5.4.2. Amplasarea plantaţiei de nuc


În zone colinare suficient de umede, nucul trebuie plantat în expoziţii sudice, sud-
vestice sau sud-estice, iar în zone secetoase vor fi preferate expoziţiile: nord – vestică,
nord – estică şi chiar nordică, unde umiditatea solului se menţine mai bine, iar arşiţele
sunt mai atenuate.

5.4.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică


Sortimentul recomandat pentru culturile de nuc din România este alcătuit din
soiurile: Sibişel precoce, Geoagiu 65, Germisara, Orăştie, Novaci, Bratia, Sarmis,
Miroslava, Velniţa, Roxana (rezistent la boli).

5.4.4. Specificul înfiinţării plantaţiilor


Cultura nucului se înfiinţează în sistem clasic (10-12m/10-12m) şi semiextensiv
(8/6m), în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Se plantează pomi altoiţi, pomi
înmulţiţi prin seminţe pentru fructe şi ca portaltoi (pentru altoire în livadă). Materialul
săditor trebuie să fie viguros, cu rădăcini multe şi lungi, lipsite de vătămări.

5.4.5. Întreţinerea plantaţiei


5.4.5.1. Tăierile
La nuc sunt necesare, pentru eliminarea zonelor degarnisite, stimularea
ramificării şarpantelor şi subşarpantelor, reînnoirea periodică a semischeletului şi
amplificarea punctelor de rodire. În aceste condiţii se asigură menţinerea constantă şi la
aceiaşi parametri a raportului dintre creştere şi rodire. Tăierile se execută primăvara
devreme, în fenofaza de umflare a mugurilor (aprilie), când calusarea rănilor se face mai
repede şi mai complet.
5.4.5.2. Lucrările solului
Întreţinerea solului în livezile tinere de nuc se face în ogor negru, iar pentru
plantaţiile pe rod se recomandă înierbarea artificială.
5.4.5.3. Irigarea
Fiind o specie destul de pretenţioasă faţă de apă, irigarea se impune în condiţii
se secetă.

33
5.4.5.4. Fertilizarea fazială
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul:
azotofertil, Folpan 231 sau Folpan 141. Tratamentele sunt în număr de 4, astfel:
Ø la apariţia frunzelor;
Ø la începutul formării fructelor;
Ø la 2 – 3 săptămâni după a doua aplicare;
Ø la 2 – 3 săptămâni de la a doua aplicare.
5.4.5.5. Combaterea bolilor
Principalele boli întâlnite în plantaţiile de nuc sunt: bacterioza sau arsura
bacteriană, antracnoza, cancerul deschis sau necroza ramurilor de nuc, putregaiul
măduvei nucului, boala cernelii, putregaiul rădăcinilor. Pentru combatere se folosesc
metode de igienă culturală (strângerea părţilor atacate şi arderea acestora) precum şi
tratamente chimice cu produse cuprice (zeama bordeleză în concentraţie de 0,75% în
timpul vegetaţiei şi 1 – 3% în perioada de repaus).
5.4.5.6. Combaterea dăunătorilor
Principalii dăunători care atacă livezile de nuc sunt: viermele nucilor, păduchii
ţestoşi, păduchii de frunze, omizile defoliatoare. Pentru combaterea păduchilor ţestoşi şi
a păduchilor de frunze se fac stropiri cu soluţie de săpun de potasiu lichid (150 – 300 g
săpun la 10 l apă), iar omizile defoliatoare se combat prin strângerea cuiburilor şi
arderea acestora.

5.4.6. Recoltarea
Pentru dulceaţă nucile se recoltează verzi când au 2 – 3 cm diametru.
Pentru valorificarea miezului, recoltarea se face la maturitatea fiziologică, prin
scuturare şi adunarea manuală de pe sol sau de pe prelate. Fructele necojite se ţin în
apă timp de 12 – 24 de ore, până se cojesc. Fructele se usucă până ajung la umiditatea
de 8 – 12%, se sortează şi se ambalează în saci.

34
Surse de informare şi documentare

1. Baicu, T.; Săvescu, A. – Combaterea integrată în protecţia plantelor. Intreprinderea


Poligrafică Cluj, Cluj-Napoca, 1978.
2. Bălan, Viorica; Dejeu, L.; Chira, A.; Ciofu, Ruxandra – Horticultura alternativă şi
calitatea vieţii. Edit. G.N.P. Minischool, Bucureşti, 2003.
3. Berca, M. – Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. Ceres, Bucureşti, 2000.
4. Cepoiu, N. – Pomicultura aplicată. Editura ştiinţelor agricole, Bucureşti.
5. Cociu, V. – Cultura prunului. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
6. Dejeu, L.; Petrescu, C.; Chira, A. – Horticultură şi protecţia mediului. Edit. Didactică
şi pedagogică, R. A., Bucureşti, 1997.
7. Ghena, N. – Cireşul şi vişinul. Edit. Ceres, Bucureşti, 1970.
8. Grigore, M. – Pomicultura ecologică. Edit. Ceres, Bucureşti, 1998.
9. Iacob, N. şi colab. – Combaterea biologică a dăunătorilor. Edit ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
10. Maier, I. (coord.) – Manualul inginerului agronom. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1967.
11. Mircea, N.V.; Popescu, Adelina – Agricultura ţărănească eco-biologică. Edit.
Universul, Bucureşti, 2001.
12. Negrilă, A. – Pomicultura. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964.
13. Onisie, T.; Jităreanu, G. – Agrotehnica. Edit. ‘’ Ioan Ionescu de la Brad’’, Iaşi, 1999.
14. Perju, T. – Dăunătorii organelor de fructificare şi măsurile de combatere integrată.
Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002.
15. Răvăruţ, M.; Turenschi, E. – Botanica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1973.
16. Staicu, I. – Agrotehnica. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
17. Toncea, I. - Ghid practic de agricultură ecologică. Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca,
2002.
18. Toncea, I.; Stoianov, R. – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Edit. Ştiinţelor
Agricole, Bucureşti, 2002.
19. X x X – CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România. Bucureşti, 1999.
20. X x X – Ghid practic pentru agricultori. Edit. CONPHYS, 2003.
21. X x X - Revista Horticultura, nr. 4/2002.

35
PIM
Tipar Digital realizat la Tipografia
{oseaua {tefan cel Mare nr. 11
Ia[i - 700498
Tel. / fax: 0232-212740
e-mail:editurapim@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro

View publication stats