Caracteristicile defibrilatoarelor cardiace

Condiţiile de viabilitate ale miocardului:

- neîntreruperea traseelor circuitelor asociate activităţii electrice a inimii;
- neobturarea arterelor coronariene.
Defibrilarea: tehnică de reanimare adresată inimii aflate în fibrilaţie ventriculară şi/sau atrială.
Fibrilaţia cardiacă: succesiune de impulsuri de mică amplitudine şi frecvenţă ridicată (180 - 300
bpm). Dacă în răstimp de 1-2 minute nu este înlăturată, rezultă stopul cardiac.
Constructiv, defibrilatoarele pot fi de două tipuri:
- defibrilatoare externe - au doi electrozi amplasaţi transtoracic (cuprind un traseu care include
zona inimii)
- defibrilatoare interne - au doi electrozi filiformi (folosiţi în cadrul operaţiilor pe cord deschis).
Defibrilatorul intern este comparabil cu un stimulator cardiac şi conţine trei componente:
generatorul de impulsuri electrice, electrozii şi un sistem de programare (programator).
Generatorul de impulsuri este un dispozitiv foarte mic, cu un volum de aproximativ 36 cm3.
Practic, el lucrează ca un mic computer, asimilând informaţii despre ritmul cardiac al persoanei
cu ajutorul electrozilor şi verificând dacă frecvenţa cardiacă este prea lentă sau prea rapidă (dacă
inima bate regulat sau neregulat). In cazul în care se constată abateri de la ritmul normal, acestea
sunt înregistrate de defibrilator sub forma unor ECG şi pot fi citite cu ajutorul programatorului,
astfel încât medicul poate reseta dispozitivul, dacă este cazul.
Energia necesară defibrilatorului pentru a funcţiona provine de la o baterie specială, care poate
rezista între 5 şi 10 ani, în funcţie de solicitări. Ceea ce este interesant este că defibrilatorul nu
numai că observă tulburările de ritm, dar şi intervine in cazul unor asemenea evenimente pentru
a opri dezvoltarea unei aritmii într-un mod cât mai blând.

Fig. 1. Defibrilator extern.

Schema de principiu pentru stabilirea curentului de descărcare a unui defibrilator cardiac este un
circuit oscilant (R –L –C) care conţine si rezistenţa de pacient.

Fig. 2. Schema circuitului electric pentru faza de descărcare a condensatorului.

În Fig. 2: R = Ri + Rp ; Ri - rezistenţa electrică internă a aparatului; Rp - rezistenţa electrică a
pacientului.
Ecuaţia care descrie descărcarea condensatorului
di 1
R  i + L  +   i  dt = 0 (1)
dt C
cu condiţiile iniţiale
i(0) = 0 Uc(0) = Uc.
Se definesc mărimile
- factorul de amortizare  = R / 2L 
- pulsaţia de rezonanţă 0 = 1 / L  C .
În raport cu relaţia dintre  şi 0, există trei tipuri ale formei de variaţie a curentului de
descărcare
a) pentru 0 >  - regim oscilant amortizat, expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind
 2 
ioa (t ) =   C  U c   2 + 1  e − t  sin   t  = 02 −  2 (2)
  
b) pentru 0 <  - regim aperiodic (simplu), expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind
 2  et − e −t
ia (t ) =   C  U c   2 + 1  e − t   =  2 − 02 (3)
  2
c) Forma aperiodică critică a impulsului de curent (pentru 0 = ) are expresia
iap,cr (t ) = U c  C   2  e − t  t (4)
iar valoarea maximă a impulsului critic este
  C U c
I m = I ap,cr ,max = (5)
e
Timpul corespunzător valorii maxime a curentului aperiodic critic este: tm = 1/  .
Variaţia curentului de descărcare în cele trei regimuri:

unde:
********: regim aperiodic critic;
++++++ : regim oscilant amortizat;
----------- : regim aperiodic.
Energia iniţială de descărcare şi energia disponibilă la nivelul pacientului sunt
1 Rp
Ws = C  U c2 ; W p =  Ws
2 R p + Ri
Energia disipată prin sarcină în timpul descărcării se poate măsura integrând i2·R de-a lungul
duratei de descărcare.
Tensiunea maximă de încărcare se limitează la 9 kV pentru a evita orice problemă legată de
izolaţie. Energia maximă stocată poate fi de ordinul sutelor de J. O tensiune de încărcare de 9 kV
este necesară pentru furnizarea unui curent de vârf “pentru pacient” de 40 A; 7 kV sunt necesari
pentru a furniza 30 A; 5 kV pentru a produce 20 A.
Se constată că o modificare a impedanţei pacientului afectează durata impulsului, într-o anumită
măsură, şi energia disipată la nivelul pacientului; prima creşte odată cu scăderea impedanţei
pacientului, iar a doua descreşte. Aproximativ 95 % din impedanţele pacienţilor par să fie
cuprinse între două valori de 30 Ω si 90 Ω, cu valori minime pentru piele umedă, tratată cu gel
conductiv, iar valori mari pentru piele uscată.

In cazul de faţă, există următoarele date iniţiale:

Ri = Ω Rezistenţa internă
Rp = Ω Rezistenţa pacientului
Uc = kV Tensiunea la bornele condensatorului
ti = ms Durata impulsului de curent
R2 = Ω Rezistenţa totală