Lantul epidemiologic in bolile infectioase

DESCRIPTION
PREVENIREA INFECTIILOR INTRASPITALICESTI SAUINFECTIILE NOSOCOMIALE Definitie Sunt
imbolnaviri de natura infectioasa, contracte in spital,si care apar in timpul spitalizarii sau dupa
externare.Transmiterea infectiei de la o persoana la alta este un proces in lant. Acest lant
comporta sase verigi. Daca se reuseste sa se rupa acest lant, boala nu se mai propaga. Fiecare
etapa a lantului depinde de succesul realizarii etapei precedente. Verigile lantului epidemiologic al
infectiei ( 6 ) 1. Sursa de

PREVENIREA INFECTIILOR INTRASPITALICESTI SAUINFECTIILE NOSOCOMIALE Definitie

Sunt imbolnaviri de natura infectioasa, contracte in spital,si care apar in timpul spitalizarii sau dupa
externare.Transmiterea infectiei de la o persoana la alta este un proces in lant. Acest lant comporta sase
verigi. Daca se reuseste sa se rupa acest lant, boala nu se mai propaga. Fiecare etapa a lantului depinde
de succesul realizarii etapei precedente. Verigile lantului epidemiologic al infectiei ( 6 ) 1. Sursa de

Orice boală transmisibilă poate exista numai sub forma unui lanţ continuu de procese
infecţioase legate unele de altele.
Acest proces de extindere a infecţiei în masa populaţiei, poartă numele de proces epidemiologic.
Pentru realizarea şi continuitatea procesului epidemiologic sunt necesare trei elemente de bază trei
factori obligatorii, determinanţi sau principali:
- izvorul de infecţie
- căile de transmitere ale infecţiei
- masa receptivă
Înlănţuirea şi interacţiunea acestora este condiţionată de prezenţa altor factori - factori
favorizanţi, care sunt împărţiţi, la rândul lor, în:
- factori naturali
- factori economico – sociali
- factori culturali
Factorii epidemiologici principali se găsesc în strânsă înlănţuire şi formează inelele procesului
epidemiologic, condiţionând obligatoriu apariţia şi răspândirea unei boli infecţioase.
Lipsa unuia dintre aceşti factori duce la întreruperea procesului epidemiologic.

Izvorul de infectie (Primul factor epidemiologic principal)

Izvorul de infecţie (sinonim: sursa de infecţie, rezervor de infecţie) este reprezentat de
organismul uman sau animal (mamifere, păsări, insecte), care adăposteşte sau creează condiţii de trai,
de înmulţire agentului patogen, de unde, pe o cale sau alta, infectează indivizi receptivi.
Elementele din mediul extern (apă, alimente, sol), în care unele microoganisme se pot înmulţi,
nu constituie propriu – zis izvoare de infecţie, ci, de cele mai multe ori, îndeplinesc rol de vehicul ( de
ex. laptele în toxiinfecţiile alimentare, apa în dizenterie, solul în antrax, etc).
Izvoarele de infecţie generează focare care dau infecţiei caracter epidemic.
Orice izvor de infecţie, are două elemente principale:
1.Localizarea epidemiologică specifică, definitorie, caracteristică a agentului infecţios:
corespunde acelui situs anatomic din organismul gazdă la nivelul căruia are loc cea mai semnificativă
înmulţire a agentului patogen şi care permite apoi eliminarea microorganismului patogen în mediul
extern.
Adeseori, localizarea epidemiologică coincide cu cea patologică: diareile acute infecţioase,
infecţiile acute respiratorii, infecţiile urinare.

1
 În unele boli infecţioase însă, localizarea epidemiologică este alta decât cea patologică: în
poliomielită, localizarea epidemiologică este intestinală, cea patologică – la nivelul neuronilor din
coarnele anterioare ale măduvei spinăroo; în rabie, localizarea epidemiologică este parotidiană, iar cea
patologică – cornul lui Amon.
2.Calea de eliminare a agentului infecţios din organismul gazdă este determinată de localizarea
epidemiologică specifică.
În infecţiile intestinale, principala cale de eliminare este cea prin fecale, iar în infecţiile respiratorii –
cea prin spută.
Într-o anumită infecţie poate exista o singură localizare epidemiologică a agentului etiologic sau
mai multe, dar şi în ultima situaţie, doar una din localizări este principală – responsabilă de răspândirea
agentului respectiv în colectivitatea umană (ex. în tuberculoză – principala localizare este cea
respiratorie, dar sunt posibile şi localizări renale, intestinale, osoase, etc; eliminarea principală va fi prin
spută, la care se pot adăuga urina, fecalele, puroi, s.a.)
Organismele care pot să se constituie în izvoare de infecţie, se grupează în următoarele
categorii:
a) Izvoare umane de infecţie
Sunt reprezentate de:
a1) Bolnavi: sunt izvoare de infecţie pe durata perioadei de contagiozitate;
a2) Infectaţi inaparenţi: sunt persoane care suportă procesul infecţios, dar fără manifestări
clinice decelabile, au acelaşi rol ca izvoare de infecţie ca şi bolnavii cu forme de boală aparentă;
a3) Purtătorii: sunt organisme aparent sănătoase, dar care elimină un agent patogen, fără a avea
semne de boală. Ei se pot diferenţia în:
-purtători cronici (foşti bolnavi) -purtători temporari -purtători criptici

b) Izvoare extraumane de infecţie

Sunt reprezentate de diverse animale şi păsări, fiind recunoscute aceleaşi categorii ca la om: bolnave,
infectate inaparent, purtătoare.

Caile de transmitere - (al II.lea factor ep. principal)

Transmiterea microorganismelor patogene reprezintă al doilea factor epdemiologic primar,
obligatoriu pentru constituirea procesului epiddemiologic.
Transmiterea are ca suport material diferite elemente ale mediului extern, numite factori sau căi
de transmitere, cum sunt: aerul, apa, alimentele, obiectele, solul, etc.
Ele se interpun între sursa de infecţie şi organismul receptiv.
Microorganismele patogene se pot clasifica -în funcţie de rezistenţa în mediul extern în:
- germeni cu rezistenţă scăzută (maxim 1 zi)
- germeni cu rezistenţă medie (cel mult 1 lună)
- germeni cu rezistenţă mare (luni sau ani).
După mecanismul de transmitere şi poarta de intrare în organismul uman , bolile infecţioase se
clasifică în:
- boli infecţioase respiratorii
- boli digestive
- boli tegumentare
- boli sanguine
n funcţie de complexitatea căii de transmitere, modalităţile de transmitere ale agenţilor
etiologici ai bolilor infecţioase se împart în:
a) Transmitere directă, realizată prin transferul direct, nemijlocit al agentului patogen de la
izvoeulde infecţie la organisnul receptiv, fără a interveni vreun element al mediului extern.
Transmiterea directă este realizabilă prin:
- contact sexual,
- alăptare – supt,
- sărut,
- muşcătură,

2
 - transplacentar.
Se mai poate realiza prin proiectarea directă a norului de picături rezultat prin tuse, strănut,
scuipare, vorbit, la o distanţă mai mică de 1 metru între sursa de infecţie şi receptor.
Această modalitate este caracteristică pentru bolile cu transmitere sexuală, pentru rabie, oreion,
mononucleoză infecţioasă, etc.
Agenţii etiologici ai acestor boli au rezistenţă mică în mediul extern.
b) Transmitere indirectă simplă, în care agentul infecţios ajunge de la izvorul de infecţie la receptiv
prin intermediul unui singur element al mediului extern.
Se clasifică în:
b1) Transmitere aerogenă
Este specifică infecţiilor acute respiratorii (viroze respiratorii, boli eruptive, meningite), care se
realizează prin diseminarea de aerosoli microbieni până la nivelul unei porţi de intrare respiratorii sau
conjunctivală: pulberi, picături – nucleosoli, care sunt rezultatul evaporării conţinutului lichid al
picăturilor Pfluge sau din laboratoare.
b2)Transmitere prin vectori
Se întâlneşte la bolile infecţioase transmise prin vectori activi (malarie, encefalite, tifos
exantematic). Agenţii cauzali ai acestor boli au rezistenţă medie în mediul extern.
Vectorii sunt: insecte gen ţânţari, căpuşe, pureci, păduchi.
b3) Transmitere prin mâna murdară este angrenată în transmiterea indirectă simplă prin:
-mâna autocontaminată a izvorului de infecţie (bolnav, infectat inaparent, purtător)
-mâna contaminată prin relaţii cu persoane care reprezintă izvoare de infecţie
-mâna contaminată a unor terţe persoane sănătoase, care a preluat infecţia de la un alt izvor de infecţie.
Această modalitate de transmitere se poate constitui mai ales în familie, în colectivităţi şi
instituţii medicale, unităţi de coafură – frizerie – cosmetică.
Se întâlneşte la bolile infecţioase tegumentare şi ale mucoaselor, poarta de intrare fiind
reprezentată de soluţiile de continuitate ale tegumentelor, mucoaselor (plăgi, zgârieturi).
Mâna murdară intervine, de asemena, în multe din bolile digestive.
c) Transmitere indirectă complexă, realizată prin transferul succesiv al agentului patogen pe
multiple elemente de mediu, legate între ele ca elementele unei ştafete, de la izvorul de infecţie
la organismul receptiv, ca de exemplu: jucării, batiste, haine murdare, veselă, instrumente
chirurgicale nesterile, apa, alimente.
Se realizează numai în cazul agenţilor etiologici rezistenţi în mediul extern.
Este caracteristică pentru marea majoritate a infecţiilor digestive, multe din infecţiile respiratorii
şi tegumentare.

Receptivitatea populatiei (al treilea factor epidemiologic principal)

Reprezintă proporţia subiecţilor dintr-o populaţie (colectivitate) susceptibili de a fi afectaţi de
către o anumită infecţie.
În funcţie de starea de receptivitate, în urma pătrunderii agenţilor în organismul gazdă, va
rezulta:
- necontractarea infecţiei, - forme uşoare de boală,
- simpla stare de purtător, - forme grave
- infecţii inaparente, - forme mortale.
La realizarea receptivităţii populaţiei concură două componente: receptivitatea naturală
(biologică) şi rezistenţa antiinfecţioasă (specifică şi nespecifică)
1. Receptivitatea naturală trebuie înţeleasă ca susceptibilitate la boală, care poate avea valori
diferite de la o boală la alta; astfel, deosebim:
-boli cu receptivitate naturală absolută sau generală, unde primoinfecţia se asociază întotdeauna cu
boală Ex. rujeola, variola, febra tifoidă)
-boli cu receptivitate naturală parţială sau incompletă, unde primoinfecţia este urmată de boală doar la o
parte din cei infectaţi, la restul evoluând infecţii subclinice (ex. hepatitele acute virale, scarlatina,
difteria)

3
-boli cu receptivitate naturală scăzută sau redusă, unde o mică parte din persoanele primoinfectate vor
face boala, majoritatea suportând doar infecţii inaparente (ex. poliomielita, meningita meningococică)
-boli cu receptivitate naturală condiţionată sau potenţială ; receptivitatea faţă de astfel de boli
infecţioase se realizează condiţionat de existenţa unor factori suplimentari de patogenitate (doză
infectantă masivă, cale de pătrundere largă şau rezistenţa naturală compromisă).
2. Rezistenţa antiinfecţioasă
Are două componente principale:
a) Rezistenţa antiinfecţioasă nespecifică: este capacitatea organismului de a se opune în mod
normal şi într-o anumită măsură atât intrării unor microorganisme vii în organism, cât şi
multiplicării lor ulteroare.
La realizarea acesteia iau parte trei categorii de factori, asociaţi în trei linii de apărare
antiinfecţioasă:
- bariera cutaneo – mucoasă, care include: integritatea morfologică a mucoaselor şi tegumentului,
pH-ul acid, secreţiilefiziologice (sudoarea, lacrimile, saliva)
- bariera cito – tisulară: reacţia inflamatorie, reacţia febrilă
- bariera umoral sanguină: lizine, complement
b) Rezistenţa specifică antiinfecţioasă reprez. proprietatea organismului de a fi protejat faţă de o
anumită boală atunci când suportă infecţia respectivă; este opusul receptivităţii.
Se diferenţiază:
b1)rezistenţa antiinfecţioasă specifică innăscută, moştenită, care include:
- rezistenţa naturală de specie, care conferă protecţie faţă de îmbolnăvirea cu agenţi patogeni
pentru alte specii animale
- rezistenţa relativă: derivă din anumite caracteristici ereditare sau ecologice ale unor persoane
- rezistenţa transplacentară, moştenită de fiecare copil de la mamă, pasiv, transplacentar
b2)rezistenţa specifică dobândită (câştigată) în cursul vieţii
Se poate constitui:
-în mod natural, prin suportarea infecţiei clinic manifest sau subclinic
-în mod artificial, prin imunizare activă şi/sau pasivă.

Factorii epidemiologici secundari

Coexistenţa factorului epidemiologic determinant – agentul infecţios – şi a factorilor
epidemiologici primari – sursa de infecţie, calea de transmitere, receptivitatea populaţiei – în acelaşi
timp şi în acelaşi loc, reprezintă tot atâtea condiţii pentru realizarea unui proces sau focar
epidemiologic.
Factorii de mediu - sociali, economici, culturali, naturali (fizici), biologici – au o influenţă
secundară, nedecisivă, asupra constituirii sau nu a focarului epidemiologic, dar pot interveni în modul
de manifestare sau de evoluţie al acestuia.
Factorii epidemiologici secundari se clasifică astfel:
1.Factorii naturali cu cea mai mare influenţă asupra proceselor epidemiologice sunt:
-factorii meteo – climatici: precipitaţii, umiditate, mişcarea aerului
-factorii cosmici: iradierea solară, ionizarea atmosferică
-factorii geografici: latitudinea, altitudinea, relieful
-factorii telurici: cutremure, erupţii vulcanice
2. Factorii economico – sociali se pot grupa astfel:
-factori ocupaţionali: profesia, condiţiile de muncă
-standardul economic al populaţiei: condiţii de lucuit, alimentaţie, asistenţă medicală
-standardul cultural şi educaţional al popoulaţiei
-aglomeraţia
-perturbările economico – sociale ocazionale: războaie, crize economice
3. Factorii biologici sunt reprezentaţi de invazii de rozătoae sau de păsări, atacuri cu arme
bacteriologice, etc.