Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei

1.1. Consideraţii introductive

Prin definiţie înţelegem "operaţia logico-semanlică exprimată într-o propoziţie concisă prin care se
indică proprietăţile esenţiale ale unui obiect sau fenomen"1
In acelaşi timp, în construirea definiţiei trebuie să se ţină seama de cele două elemente distincte,
inseparabile care sunt obligatorii- genul proxim căruia aparţine obiectul şi diferenţa specifică, care-1 separă de
celelalte obiecte.1
Ca să putem defini Criminologia ca ştiinţă, trebuie să ţinem seama şi de faptul că ştiinţa, ca noţiune
generică, constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe relative la unele categorii de fapte, de obiecte sau
fenomene supuse legilor (cunoaşterii n.n) şi verificate prin metode experimentale. 2
In procesul de aproape un secol de formare a acestei noi ştiinţe, preocupările criminologilor de a o
defini au fost multiple şi de foarte multe ori contradictorii, pornind şi de la faptul că cei care au contribuit la
formarea ei au provenit din diferite domenii, fiind medici, sociologi, jurişti, antropologi, psihologi, etc.
Se susţine că "diversitatea definiţiilor.... criminologiei sunt datorate faptului că există atâtea concepţii
criminologice câţi criminologi sunt" şi că " acest fenomen este dat de fantezia şi indisciplina criminologilor" 3
Citându-1 pe Raymond Gassin, definiţiile folosite adesea pentru Criminologie 4 sunt: fie "studiul
ştiinţific al fenomenului criminal" fie "ştiinţa fenomenului criminal sau simplu "ştiinţa crimei"5.
Apreciem, ca şi autorul suscitat, că acestea sunt doar "simple nominalizări", "care sunt la prima vedere
seducătoare" fără a răspunde la cerinţele epistemologice necesare în definirea ca ştiinţă a criminologiei.
După cum se cunoaşte, în accepţiunea epistemologică, orice ştiinţă trebuie:
a) să aibă un domeniu (obiect) propriu de cercetare;
b) să folosească metode specifice de studiu;
c) să elaboreze teorii, (judecăţi de valoare) privind fenomenul studiat.
In continuare, vom analiza dacă Criminologia răspunde acestor criterii, stabilind pentru fiecare în parte
caracteristicile specifice care o deosebesc sau o apropie de alte ştiinţe.

1.2. Obiectul criminologiei

Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente, acestea fiind
criminalitatea, crima, criminalul, victima şi reacţia societăţii faţă de criminalitate.

A. Criminalitatea

1Paul Popescu N., Dicţionar de psihologic, Editura Albatros, Bucureşti. 1978. p.178.
2 Idem
3
xxx, Dictionaire Huciclopedique, Le Pelil Larousse, Paris, 1992. p.895.
3 Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998. p.4.
4 Termenul de Criminologie este un cuvânt compus, provenind din latmescu "Crimen" - crimă şi grecescul
"logos" - ştiinţă. El a fost folosit pentru prima dată în lucrările sale, de antropologul francez Paul Topinard, însă el
s-a răspândit şi generalizat după anul 1885 când juristul italian Rafaele Garofalo şi-a publicat lucrarea sa
intitulată "Criminologia".
5 Raymond Gassin - op.citată, p.3.
 O primă componentă a obiectului de studiu al criminologiei îl constituie un fenomen distinct al realităţii
socio-umane: Criminalitatea, fenomen pe care-l studiază cu metode şi procedee adaptate.
In privinţă noţiunii de criminalitate, se face distincţie între criminalitatea reală (săvârşită),
criminalitatea relevată (sesizată sau aparentă) şi criminalitatea legală (sau judecată).
Dimensiunile acestora sunt diferite, cea mai mică fiind cea judecată iar cea mai mare fiind cea reală.
a) Prin criminalitate legală înţelegem totalitatea infracţiunilor ca fenomen social, comise, descoperite
şi condamnate de organele judiciare şi înregistrate în statisticile oficiale.
b) Prin criminalitatea aparentă sau sesizată se înţelege totalitatea faptelor penale sesizate organelor
judiciare dar care includ şi pe cele pretinse ca fiind comise şi faptele ale căror autori au rămas neidentificaţi.
Şi dimensiunile acestei criminalităţi pot fi cunoscute deoarece faptele reclamate (sesizate) sunt şi ele
cuprinse în situaţiile statistice ale organelor de urmărire penală.
c)Criminalitatea reală sau săvârşită reprezintă totalitatea comportamentelor umane, interzise de legea
penală (înţelegând aici Codul Penal şi legile speciale) comise într-o perioadă determinată, într-un teritoriu
naţional.6
Din totdeauna dimensiunile criminalităţii reale au fost şi sunt mai mari decât ale criminalităţii aparente.
Diferenţa dintre acestea este cunoscută şi sub numele de "cifra neagră a criminalităţii".
O astfel de diferenţă este posibilă fie datorită unor prevederi din legile penale, când anumite infracţiuni
se cercetează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie datorită abilităţii infractorilor care, de multe ori,
depăşesc posibilităţile organelor judiciare de a descoperi astfel de fapte.
Dacă în situaţia criminalităţilor legale şi sesizate dimensiunile acestora sunt uşor de stabilit, în cazul
"cifrei negre", aşa cum afirmă şi criminologul austriac Seeling 7 "este greu de aflat dimensiunea criminalităţii
reale prin folosirea acestei cifre".
Amintim aici că în componenţa cifrei negre intră infracţiunile care trebuie să fie "căutate" (descoperite),
în special cele din categoria economico-financiară, cunoscute şi sub sintagma, "criminalităţii în afaceri", ca
evaziunea fiscală, corupţia şi delapidarea, care, de fapt fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de
persoane instruite, din sfera economiei de sat şi particulare, a administraţiei şi politicului.
Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe interviuri, chestionare
şi teste (pe care le vom aborda în capitolul III al prezentului curs) administrate de specialişti calificaţi, ale căror
date să fie analizate şi concluzionate ştiinţific, cifra neagră a criminalităţii 8 poate fi cunoscută.
Lipsa fondurilor necesare şi calificarea slabă a investigatorilor au fost cauzele care au făcut ca până în
prezent această dimensiune să rămână necunoscută, apreciindu-se doar că ea este ca şi partea în imersie a
icebergului.
Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, este abordată sub aspect cantitativ şi structural, Criminologia
studiind-o pentru a-i cunoaşte manifestările, regularităţile şi legităţile.
In acelaşi timp, cercetarea etiologică (cauzală) a criminalităţii, stabilind şi căile de diminuare a acesteia,
constituie o altă faţetă importantă a criminologiei, care îi dă acestei ştiinţe caracterul de ştiinţă aplicată.
Studiul criminalităţii, ca fenomen colectiv specific unei comunităţi naţionale sau regionale, este
cunoscut în literatura de specialitate sub numele de macrocriminologie .

B. Criminalul

Acesta este de fapt "creatorul" criminalităţii.

6Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984.

79 F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956, p. 207.
8 Raymond Gassin (în lucrarea sa "Criminologia" pg. 106 a patra ediţie din anul 1998. publicată la Paris în Ed.
Dalloz), menţionează două tehnici de evaluare a cifrei negre: a) Anchetele de' autooonfesiune, supranumite şi
"autoportrete" care constau în interogarea unui grup de persoane luate din diferite comunităţi, asupra delictelor
comise de grupul selecţionat. Autorul avertizează că rezultatele obţinute pot fi false dacă eşantioanele de
populaţie alese pentru investigaţie nu sunt reprezentative, b) Anchetele de victimizare care constau în
interogarea unor grupuri de persoane bine delimitate (de obicei dintr-un oraş. un cartier, etc.) asupra infracţiunilor
ale căror victime au fost ele însele. Cele două tehnici au apărut pentru prima
 Din punct de vedere juridic, criminalul este persoana care a comis cu vinovăţie una sau mai multe
infracţiuni prevăzute de legea penală.
"Trecerea Ia act" (comiterea infracţiunii), concept introdus în limbajul de specialitate de Etienne de
Greef, este activitatea prin care o persoană devine subiect al studiului criminologiei, activitate care-i deosebeşte
pe indivizii infractori de noninfractori.
Ca subiect de studiu, persoana care a comis infracţiunea, criminalul, trebuie să fi fost şi condamnat
printr-o hotărâre judecătorească.
Criminalul era singurul obiect de studiu la începuturile Criminologiei, când aceasta era cunoscută sub
numele de "antropologie criminală"(in perioada de după cel de-al doilea război mondial, în SUA. răspândindu-
se ulterior în ţările anglo-saxone, în ţările scandinave, ulterior în fosta R.F. Germania şi Elveţia.)
Lucrarea lui Cesare Lambroso "L'uomo delinquente", publicată la Milano, în 1876, este rezultatul
cercetărilor autorului, efectuate asupra a câtorva mii de infractori, stabilind anumite caracteristici tipice acestor
categorii de oameni.
Criminalul, în Criminologia zilelor noastre, continuă să fie figura centrală a cercetărilor ştiinţifice, el fiind
analizat atât medical, psihologic cât şi social, urmărindu-se formarea personalităţii acestuia anterior comiterii
crimei, "antefactum" precum şi în momentul "trecerii la act dar şi "post factum", stabilind în funcţie de
individualitatea persoanei un program de reinserţie socială a acesteia.
Considerăm că fără studiul infractorului, obiectul criminologiei nu are sens pentru că el este cel care dă
dimensiunea stării şi dinamicii criminale, în el se află cauza crimei, asupra lui trebuie să se acţioneze pentru ca
acest fenomen social profund dăunător comunităţilor, criminalitatea, să fie diminuat.
Criminologia clinică, (asupra căreia ne vom opri separat într-un alt capitol al prezentei lucrări) care
constituie o criminologie aplicată, studiază personalitatea infractorului, cercetând crima la nivel microsocial,
având ca scop final resocializarea criminalului şi prevenirea recidivei. 9

C. Crima (Infracţiunea)

Acest concept "Crima", reprezintă al treilea element al obiectului de studiu al criminologiei, fiind legat
aproape inseparabil de persoana criminalului. Infracţiunea, conform articolului 15 al noului Codului Penal este
fapta „prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie, nejustificata si imputabila persoanei care a savarsit_o”.
Termenul de infracţiune este înlocuit în criminologie cu cel de "crimă" de la care de fapt, etimologic, îi
vine şi numele. Un alt concept utilizat în literatura de specialitate este cel de "acţiune criminală".
Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim crime toate actele
pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale, Criminologia. 10
Totalitatea acestor fapte umane reprezintă criminalitate şi, ca elemente ale acesteia, criminologia le
analizează individual, le descrie, le stabileşte conexiunile şi caracteristicile în cadrul general al criminalităţii,
explicându-le cauzele şi condiţiile producerii lor.11
In acelaşi timp susţinem, aşa cum afirma primul criminolog român Traian Pop, citat şi de Tudor
Amza12 , ca infracţiunea (sau crima), fiind legată de societate, a existat şi va exista întotdeauna. "Vor exista
mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi, imbecili. Această inegalitate este inerentă societăţii. Astfel,
este o utopie a ne gândi la stărpirea absolută a criminalităţii, tot ce putem face este ca s-o reducem şi s-o
îmblânzim".
Spre deosebire de studiul criminalităţii care este de natură cantitativă, cel al crimei, ca fenomen
individual, este de natură calitativă, acesta fiind cunoscut în literatura de specialitate sub numele de micro-
criminologie, în opoziţie cu macrocriminologia.
O altă distincţie în abordarea criminologică a infracţiunii, faţa de criminalitate, este aceea ca în prima
situaţie studiul se face în strânsă legătură cu persoana criminalului, prin tehnici numite clinice, iar în cazul

9Gh. Nistorescu, C. Păun, Crimmologia, Ed. Didactica şi Pedagogică. Bucureşti, 1995, p.263.
10E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a ediţie P.U.F. 1963, p.35.
11Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educaţional, Bucureşti, 1998, p.10.
12Tudor Amza, Criminologie. Ed. Lumina,1998, p.34, Raymond Gassin - op citat - p.60.
criminalităţii, studiul se realizează în strânsă corelaţie cu factorii socio-economici care o determină, iar tehnicile
cele mai utilizate de cercetare sunt statisticile, anchetele şi celelalte tehnici împrumutate din sociologie şi psiho-
sociologie.

D. Victima infracţiunii
Acest concept apărut în criminologie după deceniul şapte al secolului XX, reprezintă persoana
împotriva căreia sau a intereselor căreia s-a îndreptat actul criminal.
Apreciem că este firesc ca şi victima să fie inclusă în obiectul de studiu al criminologiei, alături de
criminal şi crimă, pentru că actul criminal implică obligatoriu existenţa celor doi "actori" într-un proces
complex, în care alegerea victimei, de foarte multe ori nu depinde numai de întâmplare ci se da de mai mulţi
factori (de diferite categorii), victimă, ea însăşi, având rolul cauzal sau favorizant în comiterea crimei.
Cercetările criminologice recente au dovedit că victima este un factor cu conţinut criminogen. 13
Aşa cum am arătat anterior, anchetele de victimizare 14 au ca obiect persoanele care au fost victimele
delictelor, pe baza cărora se poate aproxima dimensiunea cifrei negre a criminalităţii.
Noua disciplină denumită "victimologie", aşa cum afirmă Jacque-Henri Robert, este foarte aproape "de
mama sa Criminohgia"15. Sfera domeniul "victimologiei" este mult mai largă decât a Criminologiei, cea dintâi
cuprinzând nu numai victimele crimelor ci şi cele ale dezastrelor naturale, sale ale comportamentelor umane
care nu sunt considerate infracţiuni.
Studiile celor două ştiinţe se suprapun dar atunci când obiectul lor îl constituie victimele delictelor.

E. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Modul în care societatea răspunde faţa de criminalitate, ca fenomen socio-uman şi faţă de fiecare act
criminal în parte, este cunoscut sub numele de reacţie socială.
Cronologic, acest răspuns a cunoscut o dezvoltare calitativ ascendentă, pornind de la pedepse fizice cele
mai barbare (morţi prin decapitare, lapidare(lovire cu pietre) şi crucificare), colective şi materiale, ajungând în
zilele noastre la măsuri cu caracter preventiv şi de resocializare a delicvenţilor.
Acest răspuns este ultima componentă a obiectului de studiu al criminologiei.
Apreciem că în acest domeniu, criminologia este o ştiinţă aplicată care nu numai că stabileşte un mod
de comportare al nondelincvenţilor faţă de cel al delicvenţilor, dar şi propune atât măsuri concrete în cazul
politicii penale a statului, faţa de delicvenţi, cât şi pentru comunitate, pentru a diminua dimensiunile pericolului
şi costurile sociale ale criminalităţii.
Cele mai sus descrise dovedesc complexitatea domeniului de cercetare al criminologiei, domeniu care
secvenţional aparţine şi altor ştiinţe.
Cu privire la aceasta, Ion Oancea menţionează : "Criminologia are o poziţie similară cu ştiinţa
medicinii, în sensul că este o ştiinţă privind un obiect complex, un obiect care are o structură complexă şi care,
din această cauză, este studiat de mai multe ştiinţe-anatomia, fiziologia;psihologia etc.
Tot aşa şi criminologia are un obiect complex, studiat şi de alte ştiinţe-medicale, sociale, psihologice,
sociologice" .16

1.3. Metode de cercetare folosite în criminologie

A doua condiţie, în accepţiunea epistemologică, pe care trebuie să o îndeplinească orice ştiinţă este ca
"să folosească metode specifice de studiu" pentru a putea cunoaşte domeniul său de investigare.

13A 16-a Conferinţă de cercetare crhninologică - Strasbourg 26-29.XI.1984.

14Raymond Gassin - op.citat., p.107.
15Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.
16Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. AII Educaţional, Bucureşti. 1998, pp. 13-14.
 Criminologia răspunde acestor cerinţe, cercetarea realizată de ea impunând crearea sau adaptarea
metodelor ce aparţin altor ştiinţe la specificul obiectului studiat, astfel că ea are atât metode generale dar şi
speciale.
Metodele utilizate, în raport de aspectele investigate ale fenomenului criminalităţii, pot fi clasificate
astfel:

A. Metode generale

Acestea urmăresc să stabilească dimensiunile criminalităţii şi factorii cu conţinut criminogen. I n acest

domeniu se folosesc:
a) statisticile judiciare care stabilesc dimensiunile criminalităţii sesizate şi a criminalităţii legale;
b) metodele sociologice care, aşa cum sunt denumite, rezultă că au fost împrumutate din domeniul
sociologiei, cele mai utilizate fiind: observaţia, chestionarul şi interviul, toate având ca subiect delicventul sau
victima, spre deosebire de statisticile judiciare care au ca subiect fenomenul criminalităţii în ansamblul său;
c) metodele psihologice - fiind, ca şi în cazul celor sociologice, împrumutate din domeniul
psihologiei, adaptate specificului investigaţiei criminologice. Amintim aici metodele observaţiei, chestionarului
şi interviului psihologic, testele, asociaţia liberă şi psihanaliza, toate având ca subiect criminalul în cadrul
criminologiei aplicate, cunoscută sub numele de criminologie clinică.
d) metode medicale - folosite pentru investigarea delicventului - care suferă de tulburări glandulare,
de traumatisme fizice sau psihice.

B. Metode speciale

In această categorie intră acele metode create de criminologie, specifice obiectului său. Dintre acestea
fac parte:
a) metoda fiziologică;
b) metoda clinică;
c) metoda comparativă;
d) metoda studiului de caz;
e) metoda studiilor reluate;
f) metoda monografică.
Abordarea detaliată a problematicii metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetarea criminologică o vom
face în alt capitol al prezentului curs.

1.4. Scopul criminologiei

Ca orice ştiinţa umană, care are ca obiect omul şi comportamentele sale individuale şi colective, trecute
şi prezente, criminologia, prin studierea comportamentului deviant al societăţii, o face cu o motivaţie precisă.
Aceasta vizează binele omului, starea sa de siguranţă socială şi individuală, stabilind măsurile pe care societatea
trebuie să le ia, propunându-le altor ştiinţe pe baza concluziilor rezultate.
Din acest motiv, criminologia are un
- scop imediat, particular şi un
- scop general - comun şi altor ştiinţe.

A. Scopul imediat
 Criminologia, studiind fenomenul criminal în totalitatea sa şi ca act individual, vizează stabilirea
cauzelor care determină şi favorizează producerea criminalităţii, scop pe care nu-l găsim la alte ştiinţe sociale sau
juridice.
B. Scopul general
Acesta este stabilirea unei politici penale eficiente, menit ă să diminueze criminalitatea şi să umanizeze
formele de reacţie socială şi tratamentul delicvenţilor, aşa cum apreciază şi Rodica Mihaela Stănoiu.17
Se poate constata cu uşurinţă că, în parte, acest scop este identic cu scopul ştiinţelor penale fiecare însă,
ajungând la realizarea lui prin moduri diferite de concretizare, având în vedere c ă primele sunt ştiinţe juridice,
normative, iar criminologia este o ştiinţă umană.

1.5. Funcţiile criminologiei

În literatura de specialitate româneasc ă sunt unii autori care menţionează că ştiinţa criminologiei are
două funcţii, una teoretic - explicativă şi a doua: aplicativ - prospectivă.18
Alţi autori19 cărora ne alăturăm şi noi, consideră că această ştiinţă20 are o funcţie descriptivă, o funcţie
explicativă, o funcţie predictivă şi o funcţie preventivă.

A. Funcţia descriptivă

Această funcţie, de studiu descriptiv al fenomenului criminalit ăţii, ca realitate a vieţii sociale în
ansamblu şi individuală, răspunde cerinţei ştiinţifice de cunoaştere directă, fără interpunere a situaţiei concrete,
prin observare şi colectarea datelor referitoare la crim ă, criminali şi victime, la comportamentele acestora din
urmă precum şi la starea şi dinamica actelor antisociale comise.21,22
Descrierea criminalităţii a fost preocuparea constantă în criminologie, încă de la apariţia primelor lucrări
de specialitate şi până în zilele de astăzi.
Astfel, s-a încercat să se diferenţieze delicvenţii faţa de nondelicventi, să se stabilească tipuri de
criminali sau să evidenţieze dinamica criminalităţii intr-un teritoriu delimitat pe anumite perioade de timp.
Criminologia foloseşte următoarele concepte de ordin descriptiv:
a) mediul, înţelegând prin aceasta atât mediul natural înconjurător, format dinrelief, climă, alternanţa
anotimpurilor (care sunt influenţe naturale asupra personalităţii omului) cât şi mediul social în care
s-a format delicventul ca om;
b) terenul care desemnează trăsăturile bioconstituţionale ale criminalului;
b) personalitatea este conceptul care defineşte omul considerat ca unitate biopsihosocială purtător al
funcţiilor cunoaşterii, ale aflării adevărului şi ale ierarhizării sociale a valorilor. Aici interesează de fapt
personalitatea criminalului care este pus în situaţia de a comite infracţiunea;
c) situaţia reprezentând totalitatea împrejurărilor obiective şi subiective care precede actul delictual în
care este implicată personalitatea;
d) actul defineşte răspunsul care îl dă personalitatea (delicventul) unei situaţii. Acest concept este
folosit deseori în formula "trecere la act" desemnând comiterea infracţiunii după un proces lung sau scurt de
ordin psihologic sau emoţional prin care trece delicventul.
In îndeplinirea acestei funcţii, criminologii apelează la diferite surse de documentare cum sunt
statisticile judiciare, demografice sau penitenciare, această situaţie datorându-se faptului că ea nu dispune de
statistici proprii, deşi, după opinia noastră statisticile realizate de poliţie, organele de procuratură şi justiţie pot fi

17 R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.27.

18 Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinică şi relaţională, Ed. Simposion, Iaşi, 1995, p.21.
19 R.M.Slănoiu, Gh.Nistorescu. C. Păun - op citate.
20 R.M.Slănoiu, Gh.Nistorescu. C. Păun - op citate.
socotite statistici criminologice pentru că potrivit lui Raymond Gassin, persoanele care sunt antrenate în lupta
contra "răului social" numită criminalitate, atât în plan general sau individual, pot fi considerate "consumatoare
de criminologie", chiar dacă nu folosesc toţi acelaşi tip de cunoştinţe criminologice. 21

B. Funcţia explicativă

Descoperirea etologiei criminalităţii, a factorilor care favorizează este sarcina criminologiei, sarcina pe
care o îndeplineşte prin această funcţie, folosind următoarele concepte: cauză, condiţii, factorul, mobilul,
indicele, etc.
Cu privire la conceptul de cauză (prin care înţelegem elementul care determină în mod necesar
producerea fenomenului) unii criminologi adepţi ai noii criminologii afirmă că, în criminologie, "nu se poate
vorbi de acţiunea unor cauze ci numai de existenţă unor factori care influenţează comiterea crimef' 22 . Legat de
acest aspect. Herman Mannheim afirmă: uîn criminologie nu există cauze ale crimei care să fie atât necesar cât
şi suficiente. Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, în congregare cu alţi factori.
Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur factor care, în mod invariabil ar determina acest rezultat" 23

C. Funcţia predictivă

Dacă fenomenul socio-uman, criminalitatea, are o geneză complexă multicauzală, poate criminologia să
aibă o asemenea funcţie? poate să se anticipeze evoluţia unui asemenea fenomen? se întreabă R.M.Stănoiu. 24
Marea majoritate a criminologilor răspund afirmativ şi apreciază că apelând la metode matematice şi
folosindu-se de metode prospective, predicţia urmăreşte:
a) prevederea, pentru perioadele de timp imediat următoare celor tipului prezent, a unor schimbări ale
caracteristicilor ce definesc criminalitatea (structura, volum, intensitate);
b) stabilirea probabilităţii comiterii delictelor în funcţie de diferite ipostaze generale sau personale.
Această funcţie operează cu conceptele: prezent, viitor, similitudine, probabilitate, prognostic,
hazard, risc, extrapolare, termeni care nu sunt specifici numai criminologiei.

D. Funcţia profilactică (preventivă)

Prevenirea criminalităţii nu-i numai scopul ştiinţelor penale sau politicii penale şi penalogiei, care
o realizează prin administrarea pedepselor, considerând că numai frica este baza educaţiei. Acest deziderat
este în principal şi al criminologiei, în special al Criminologiei clinice, care a pus în centrul cercetărilor
crearea unor mijloace de tratament contribuind la prevenirea criminalităţii.
Conceptele folosite de această funcţie sunt: reacţia socială, control social, tratament, reinserţie
socială, prevenire primară, secundară, terţiară.

1.6. Definiţia criminologiei

21Raymond Gassin - op.oit.. pp. 234-235.

22 G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, în vol.Etudes relatives a la recherclie criminologique
Strasbourg 1967, p. 5 şi următoarele, citat de R.M. Slănoiu în op.cit.p. 28.
23 H. Mannheim, citat şi de Gh.Nistorescu, C.Păun în op.cit., p.49.
24 R.M.Stănoiu - op.cit, p.29.
 După abordarea problematicii anterioare care a privit pe rând domeniile de cercetare, metodele şi
tehnicile ştiinţifice de investigare a obiectului sau scopul şi funcţiile criminologiei, putem să abordăm şi
definiţia acestei ştiinţe menţionând următoarele:
- criminologia este o ştiinţa socială apropiată dreptului penal25, beneficiind din plin de rezultatele
cercetărilor sale;
- este ştiinţa pluridisciplinară, împrumutând de la alte ştiinţe, cum este sociologia, medicina,
matematica, psihiatria, metode de studiu pe care le adaptează scopului său;
- este în acelaşi timp o ştiinţă teoretică şi aplicată.
Afirmăm că este şi o ştiinţă aplicată, nu numai pentru ca numeroşi criminologi ai lumii au calificat-
o astfel (Pinetel în Franţa şi Leon Radzinowicz în Anglia) dar şi pentru soluţiile date de criminologie în
programele de prevenire a fenomenului criminal la diferite nivele (internaţionale, naţionale şi regionale),
precum şi pentru programele individuale create de criminologia clinică, pentru fiecare delicvent în parte în
vederea resocializării. Acestea sunt argumentele care impun caracterul criminologiei de ştiinţă aplicată.
Aproape toţi cei care au elaborat lucrări criminologice au încercat să dea câte o definiţie
criminologiei şi - din dorinţa de a fi cât mai originali - în funcţie de concepţiile pe care le-au avut cu privire
la obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei, în marea lor majoritate au adus elemente de noutate, fără însă a
afecta fondul problemei. Rodica Mihaela Stănoiu, pe bună dreptate apreciază că "numărul definiţiilor
egalează pe acela al criminologilor"26 . Pentru a nu cădea în acest păcat, apreciem că definiţia dată acestei
ştiinţe de Gh, Nistoreanu şi Costică Păun răspunde în totalitate cerinţelor noţiunii de definiţie.
Din aceste motive, definim CRIMINOLOGIA o ştiinţa din cadrul ştiinţelor sociale care studiază
fenomenul social al criminalităţii în scopul; prevenirii şi combaterii acestuia.

25Aurel Dineu, Criminologie, Bucureşti, 1984,. Acesta afirmă "Matca din care s-a desprins Criminologia este
Dreptul Penal".
26
Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti, p.40.