Figurile de stil

Figurile de stil sunt procedee prin intermediul cărora se schimbă fie sensul propriu al unui
termen, fie construcția gramaticală obișnuită, cu scopul de a intensifica o expunere sau o
imagine. Ele se definesc drept cuvinte (sau grupuri de cuvinte ce formează expresii) care
schimbă raporturile uzuale dintre semnificant și semnificat.

Această schimbare se manifestă ca o deviere de la modalitatea obișnuită de realizare a

corespondenței dintre obiectul denumit și termenul care îl desemnează. Printre figurile de stil
se numără:
1. Epitetul

Epitetul este figura de stil care atribuie însușiri deosebite, neobișnuite, inedite, obiectelor,
fenomenelor sau acțiunilor. Acesta:

 determină fie un substantiv, fie un verb

 Prezintă obiectele sau acțiunile într-o lumină nouă, impresionând cititorul
 Poate fi exprimat prin: adjective, substantive, verbe sau adverbe
 Reflectă modul în care scriitorul/eul liric vede obiectele, ființele sau acțiunile cărora li se
atribuie epitetul

Clasificarea epitetelor

 În funcție de partea de vorbire ale cărei însușiri sunt determinate de epitet:

a. Epitele ale substantivelor

Exemple:

„zvelţi vânători, în arcuiţii lei” (Nichita Stănescu, „Lună în câmp”)

„Lumea-i veselă şi tristă” (Mihai Eminescu, „Glossă”)

b. Epitete ale verbelor

Exemple:

„Apele plâng, clar izvorând în fântâne” (Mihai Eminescu, „Sara pe deal”)

„Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut”

(Tudor Arghezi, „Toamna”)

 În funcție de poziția epitetului în cadrul unei construcții:

 a. Epitet postpus

  Însușirea exprimată de epitet se află după cuvântul determinat

Exemple:

„S-aplec la sărutare o frunte vinovată” (Tudor Arghezi, „Toamna”)

„Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare”

(Vasile Alecsandri, „Miezul iernei”)

b. Epitet antepus

 Însușirea exprimată de epitet se află înaintea cuvântului determinat

Exemple:

„Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

 În funcție de numărul termenilor ce constituie epitetul:

a. Epitet simplu

 Constituit dintr-un singur termen care atribuie o însușire unui obiect, fenomen sau unei
ființe

Exemple:

„Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb, și funerar vestmânt”

(George Bacovia, „Plumb”)

b. Epitet dublu

 Format din doi termeni care atribuie două însușiri unui obiect, fenomen sau unei ființe

Exemple:
 „Soarele rotund și palid se prevede printre nori”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Ah, ce clară noapte-albastră” (George Bacovia, „Noapte de vară”)

c. Epitet multiplu

 Se constituie din trei sau mai mulți termeni care atribuie varii însușiri unui obiect,
fenomen sau unei ființe

Exemplu:

„Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.”
(Ioan Slavici, „Popa Tanda”)

 În funcție de ceea ce exprimă epitetul:

a. Ornant

Exemple:

„Se-aude vremea bătrână” (Tudor Arghezi, „Ceasul de-apoi”)

„Cobori în jos, luceafăr blând” (Mihai Eminescu - „Luceafărul”)

b. Individual

 exprimă o caracteristică specifică unui anumit element sau legată de un anumit context

Exemplu:

„zăpada viorie” (Mihai Eminescu „Călin - file din poveste”)

„Frumos odor e Fulga! Și naltă-i e făptura!” (Vasile Alecsandri „Dan, căpitan de plai”)

c. Cromatic

 Exprimă o trăsătură legată de culoarea elementului descris

Exemple:

„floare albastră” (Mihai Eminescu)

„ţi-s ochii-aşa de negri” (Lucian Blaga, „Izvorul nopții”)

 d. Personificator

 Atribuie însușiri umane obiectelor, animalelor, fenomenelor, corpurilor cerești etc.

Exemplu:

„Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti” (referitor la lună)

(Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”)

e. Metaforic

 Asociază în mod inedit doi sau mai mulți termeni pentru a exprima o trăsătură

Exemple:

„Flori de plumb” (George Bacovia - „Plumb”)

„De treci codrii de aramă de departe vezi albind”

(Mihai Eminescu, „Călin - file de poveste”)

g. Hiperbolic

Exemplu:

„Gigantică poarta o cupola pe frunte…” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

2. Personificarea

Personificarea este figura de stil prin intermediul căreia se atribuie însușiri omenești obiectelor,
animalelor sau fenomenelor naturale. Aceasta se întâlnește cu precădere în creația folclorică, în
fabule și în operele lirice.

Exemple:

„- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult”
(Mihai Eminescu, „Revedere)

„Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare.”

(Tudor Arghezi, „Melancolie”)

3. Comparația

Comparația reprezintă procedeul prin care doi termeni sunt alăturați, pe baza unor trăsături
comune, cu scopul de a evidenția caracteristicile primului.

Exemple:

„Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători” (Vasile Alecsandri, „Iarna”)

„Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară” (Vasile Alecsandri, „Andrii Popa”)
4. Metafora

Metafora este figura de stil care se aseamănă cu o comparație, dar căreia îi lipsește termenul
comparat. Astfel, un termen cu sens propriu este înlocuit cu altul, neobișnuit, cu sens figurat,
creându-se o asociere inedită.

Exemple:

„Leoaică tânără, iubirea” (Nichita Stănescu)

„Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii„ (Mihai Eminescu, „Glossă”)
5. Hiperbola

Hiperbola este figura de stil prin care se augmentează exagerat caracteristicile unei ființe, ale
unui personaj literar, ale unui obiect, întâmplări sau fenomen al naturii, cu scopul de a crea o
impresie puternică asupra cititorului.

Exemple:

„Și vorba-i tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)
„Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.” (Mihai Eminescu, „Luceafărul”)
6. Alegoria

Alegoria este figura de stil care se compune dintr-o înlănțuire de metafore, comparații și
personificări, rezultând într-o imagine omogenă, cu ajutorul căreia poetul exprimă noțiuni
abstracte prin intermediul unor termeni concreți.

Exemplu:

„Şi-i spune curat

Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”(„Miorița”)
Procedee de expresivitate artistică
1. Enumerația

Enumeraţia este o figură de stil care presupune înşiruirea unor părți de vorbire de acelaşi fel
(substantive, adjective, pronume etc.) sau cu înțelesuri similare. Scopul enumerației este fie de
a evidenția ideea exprimată, fie de a accentua abundența sau gradul de diversitate.

Exemplu:

„Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte

„Ş-arată milă, dragoste, durere.”

(Mihai Eminescu, „Vorbește-ncet”)

2. Inversiunea

Inversiunea este o figură de stil cu ajutorul căreia se modifică ordinea uzuală a termenilor sau a
unor grupuri de cuvinte, în scopul accentuării expresivității construcției din care face parte
acest procedeu.
Exemplu:

„O dungă roşie-n zări se iscase

şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.”

(Nichita Stănescu - „Dimineață marină”)

3. Repetiția

Repetiţia este figura de stil care presupune reluarea unui termen sau a unui grup de cuvinte, în
scopul accentuării unor anume trăsături ale obiectelor sau ale acţiunilor menționate.

Exemplu:

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”

(Vasile Alecsandri, „Iarna”)

4. Antiteza

Antiteza este plasarea a două elemente (fie ele obiecte, fiinţe, concepte, fenomene, idei,
personaje etc.) într-o relație de opoziție. Acest procedeu literar este deosebit de complex, astfel
încât el poate presupune includerea altor figuri de stil în structura sa.

Exemplu:

„Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era
slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă
cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică,
ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase.”

(Ion Creangă - „Fata babei și fata moșneagului”)

5. Invocația retorică

Invocația retorică este procedeul literar care implică adresarea directă către un personaj absent
sau fantastic (o figură divină, o persoană apropiată, un erou decedat etc.), de la care nu se
așteaptă niciun răspuns. În literatura clasică, invocația retorică presupune ruga adresată de
către eul liric unei muze sau unei figuri divine.

Exemplu:
„Pentru credinţă sau pentru tăgadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.”

(Tudor Arghezi, „Psalm VI”)

6. Interogația retorică

Interogația retorică este figura de stil care se constituie din una sau mai multe întrebări care se
pun de către autor nu cu scopul de a primi un răspuns, ci pentru a evidenția o anumită
atitudine, perspectivă sau idee.

Exemplu:

„Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?

Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?”

(Tudor Arghezi, „Psalmul de taină”)

7. Exclamația retorică

Exclamația retorică este o figură de stil ce exprimă insistența, astfel încât aceasta presupune
interpelarea adresată unei figuri anume: fie unei muze sau figuri divine, fie unui element al
naturii personificat, fie unui personaj real, imaginar sau absent. Scopul interogației retorice este
acela de a exprima: o rugăminte, un îndemn, o revelație etc.

Exemplu:

Tare sunt singur, Doamne, si pieziș!

Copac pribeag uitat in câmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndârjire vie.”

(Tudor Arghezi, „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”)

Ocazional, exclamația retorică apare însoțită de interogația retorică, intensificând astfel

atitudinea și poziția eului liric.
Imagini artistice
Imaginea artistică este o expresie a imaginației creatoare a scriitorului. Aceasta beneficiază de o
deosebită valoare estetică, fiind în același timp o expunere a realității înconjurătoare, redată
prin intermediul simțurilor. În literatură, ea se manifestă la nivel artistic prin cuvinte.

În funcție de simțurile activate în receptarea imaginilor artistice, acestea pot fi:

  vizuale
 auditive
 olfactive
 tactile
 motorii (dinamice)

Imagini vizuale

Aceste imagini creează cititorului impresii la nivel vizual, contribuind astfel la introducerea
acestuia în universul operei.

Exemple:

„Ieșind din balta Craiovița,

Unde-a fost crai Craiovisin,
Văpaie, vezi plutind domnița
Mai argintată ca un crin.”
(Al. Macedonski - „Rondelul domniței”)

„Într-un sfeşnic ard pe masă două lumânări de ceară,

Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară”
Octavian Goga - „De demult”)

Imagini auditive

Aceste imagini sunt construite astfel încât să provoace cititorului senzații sonore.

 Exemple:

„Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră

din trei boturi, generos.”
(Nichita Stănescu, „Orologiu cu statui”)

„Iar când alaiul s-a oprit

Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -”
(George Coșbuc, Nunta Zamfirei”)

Imagini olfactive
Imaginile olfactive sunt legate de simțul mirosului. Deși nu sunt atât de des întâlnite precum
imaginile vizuale sau auditive, acestea creează impresii deosebit de puternice.

Exemple: 

şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,

fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.”
(Lucian Blaga, „Tămâie și fulgi”)

 „Iar în norul de profume

 Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire”
(Mihai Eminescu, „Misterele nopții”)

Imagini motorii

Imaginile motorii exprimă mișcarea, creând astfel impresia unei redări cinematografice a
realităților operei.

Exemple:

„Pe vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând”
George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

„Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;
Ş-apoi ca din vis trezită, [...],
De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.”
(Mihai Eminescu, „Noaptea…”)

Imagini tactile

Imaginile tactile descriu realități și elemente care implică atingerea sau pipăitul. 

Exemple:

„Un cuptor e roşul soare,

Şi cărbune sub picioare
E nisipul.”
(George Coșbuc, „În miezul verii”)
„Uh! ce frig... [...] şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.”
(Mihai Eminescu, „Cugetările sărmanului Dionis”)

„Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val”
(George Bacovia, „Lacustră”)

Imagini sinestezice

Acest tip de imagini reprezintă un amestec de senzații redate literar prin îmbinarea imaginilor
de două sau mai multe feluri. Ele se întâlnesc cel mai adesea în lirica simbolistă.

Exemple:  

„E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.”
(George Bacovia, „Nervi de toamnă”)

„Umbra ta, lovindu-se de ziduri,

 iar se sparge-n cioburi colorate.”
 (Nichita Stănescu, „Vitraliu”)

„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.”
(Lucian Blaga, „Liniște”)