Curentul literar este definit ca o clasă de opere, create în aceeași epocă și înzestrate cu

însușiri ideologice și estetice comune. Curentul literar este unul din conceptele de bază ale
științei literare moderne.

Curente specifice literaturii românești

Pașoptismul literar a fost pregătit de apariția revistei „Dacia literară“, al cărei program a
trasat principalele direcții pentru unitatea culturală a românilor, deziderat ce precede unitatea
politică a Principatelor Române, înfăptuită prin Unirea Principatelor Române de la 24
ianuarie 1859. Ceea ce-i unea pe scriitorii pașoptiști era militantismul regăsit în creațiile
literare, care s-a constituit în adevărate manifeste pentru împlinirea unității și independenței
naționale, pentru dreptate socială.
Majoritatea scriitorilor pașoptiști au avut dascăli particulari, cu care au învățat limba greacă,
apoi și-au continuat studiile în Franța. Cei mai mulți dintre ei au aderat la idealurile
Revoluției Române de la 1848, fiind animați și de țelurile Marii Uniri. Participanți direct la
viața social-politică, pașoptiștii au creat opere literare cu un pronunțat caracter patriotic și
militant, inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială și unitate
națională. În operele lor s-au oglindit frumusețile patriei și s-a manifestat un puternic spirit
popular, preluat din neprețuitele creații folclorice românești.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale și evocarea realităților sociale constituie alte
caracteristici ale literaturii pașoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societății,
condamnând cu fermitate abuzurile și nedreptățile manifestate în epocă.
Din punct de vedere compozițional, operele scriitorilor pașoptiști împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat și o mare varietate de specii
literare: oda, elegia, meditația, epistola, satira, fabula, pastelul, idila, sonetul, balada.
Majoritatea poeților pașoptiști s-au înscris definitiv în patrimoniul literaturii române.
Gheorghe Asachi - introduce sonetul în poezia românească;
Anton Pann - Povestea vorbii;
Vasile Cârlova - Ruinurile Târgoviștii;
Ion Heliade Rădulescu - Sburătorul;
Cezar Bolliac - O dimineață pe Caraiman;
Grigore Alexandrescu - ciclul Epistole, ciclul Fabule, poezii de inspirație istorică;
Dimitrie Bolintineanu - volumele Florile Bosforului, Legende istorice;
Vasile Alecsandri - volumele Doine și lăcrămioare, Legende, Pasteluri;
Andrei Mureșanu - Deșteaptă-te române;
Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumatate a
secolului al XIX-lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi
intelectuale ale vremii.
 1859- 1890 este perioada de ființare a grupării
 început: 1864, acasă la Maiorescu a fost citită lectura traducerii lui McBeth (de Petre
Carp)
 numele de Junimea propus de Th. Rosetti
 şedinţele aveau loc vinerea seara la Pogor sau Maiorescu
 fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor

Istoric:
1.1864-1874 cu un caracter polemic,vizând problemele legate de cultură, literatură, limbă.
2.1874-1885 etapa formărilor marilor clasici : Eminescu,Creangă, Caragiale, Slavici etc. . În
1870-1890 literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale sale: proză, poezie şi
dramaturgie=> epoca marilor clasici.
3.dupa 1885,”Junimea” şi redacţia de la „Convorbiri literare” se mută la Bucureşti. Revista
cercetează în special filozofia, istoria, geografia, dobândeste un caracter academic.
„ Convorbiri literare”– revista cu cea mai mare longevitate; apare între 1867 şi 1944,
constituind cel mai important moment al presei româneşti.
Perioade ale revistei:
1.1867-1886 reprezintă perioada de glorie.
2.1886-1944 apare la Bucuresti avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi
conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu,
Simon Mehedinţi, P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).
Scopul revistei:
-raspândirea spiritului de critică literară autentică.
-încurajarea liteaturii naţionale.
-combaterea imiţatiilor operelor straine.
Colaboratori:
-Mihai Eminescu publică aici majoritatea poeziilor sale
-Ion Creanga publica primele trei părţi ale „Amintirilor” şi poveşti.
-Ion Luca Caragiale publica majoritatea comediilor sale.
-Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti
-Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cernea, I.Al.Bratescu Voineşti şi alţi scriitori
reprezentativi ai vremii.
Trăsăturile junimismului
Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale acestui spirit au fost următoarele:
înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, spirit clasic şi academic, ironia, spiritul critic.
Direcțiile Junimii:
1) educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu public ţinute de
Maiorescu, Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de viaţă ale popoarelor, filosofie,
cărţile omenirii, învăţământ, religie
 aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al intelectualităţii ieşene (profesori,
medici, avocaţi, studenţi, magistraţi)
2) lupta pentru unificarea limbii naționale
 în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul chirilic cu cel latin
 Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele sale.
 ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă un
sunet („Despre scrierea limbii române”- 1866)
 îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate din limbile
romanice („Neologismele”- 1881)
 să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea
fidelă a unor expresii din alte limbi), a inflației și bombasticismului verbal
(„Limba română în jurnalele din Austria”- 1868, „Beția de cuvinte”- 1873,
„Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3) promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu prin articolele
sale ce pun în discuție probleme de estetică:
 literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile
exprimate). Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite însă lipsite de adevăr
și valoare.
 arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de
înălțare și purificare asupra cititorului.
 tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor literare”. Aceștia
erau judecați critic după principii estetice, de valoare și adevăr.

Sămănătorismul (sau Semănătorismul) este un curent ideologic și literar constituit la

începutul secolului al XX-lea în jurul revistei Sămănătorul (1901-1910). La apariția
sămănătorismului a contribuit și interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă față
de problema țărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale care au
culminat cu Răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga.
El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat și teoretizat, supunând
criticii unele aspecte ale societății și atrăgând atenția asupra necesității culturalizării
țărănimii. Poziția critică era întregită de prețuirea tradițiilor istorice și folclorice, a valorilor
naționale, a luptei de eliberare națională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru
Vlahuță drept apogeul sămănătorismului.
Termenul sămănătorism provine de la revista Sămănătorul, în paginile căreia apăreau
poeziile sămănătoriștilor: poezia lui Alexandru Vlahuță Semănătorul, poezia lui George
Coșbuc cu același titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de sămănătorism este un
cuvânt derivat care provine de la „a sămăna” - ceea ce dă de înțeles că reprezentanții acestui
curent „seamănă” concepțiile lor în mediul sătesc.
Ideologia grupării conține un amestec de puncte de vedere ale Daciei literare, propoziții-
cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la
climatul socio-cultural al perioadei și vehiculate în numele a două deziderate fundamentale:
ridicarea ruralilor prin cultură și Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:
 paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici și spre istorie,
rezistența la transformări, atât pe plan literar cât și în artă (încremenirea în formele
consacrate, oroarea față de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care își însușesc antiteza cu prezentul;
 idilismul (preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, falsa înfrumusețare a
vieții): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei
virtuțile țărănimii. În proză apar intrigi romanțioase, naive; aici se manifestă atitudinea
anti-orășenească și opoziția: boier de neam-arendaș venetic ca o trăsătură a tragediei,
dispariției;
 sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleși pe cei care se aventurează la oraș,
uitându-și originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării și a
înfrângerii;
 predilecția pentru scenele tari, de violență, pentru personajele dominate de instincte,
de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor
tare biologice;
 „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înțeleasă de
toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române
devine un aspect al acțiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga
de la Eminescu).
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât se poate vorbi mai
curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu,
Ștefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază și Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

Poporanismul este o ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și

jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste care au debutat cu
Junimismul anilor 1860 și Sămănătorismul lui Nicolae Iorga. Stere a construit o ideologie în
jurul conceptului de unicitate a civilizației rurale românești, pe care o exaltă ca fiind
autentică, organică, în opoziție cu civilizația urbană considerată a fi străină de realitatea
românească, fiind o civilizație de import, deci inorganică. Stere argumentează că singura
formă socială și politică viabilă în România sfârșitului de secol XIX nu putea fi decât viața
rurală, în care țăranul și satul tradițional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării. De
fapt, Constantin Stere s-a inspirat din doctrina curentului narodnicismului rusesc. Din cauza
unor divergențe doctrinare, în mod special privind Liberalismul și antisemitismul, Constantin
Stere și Constantin Dobrogeanu Gherea s-au despărțit. Primul a format Partidul Social
Democrat al Muncitorilor, care a fuzionat cu Partidul Național Liberal, în timp ce al doilea s-
a apropiat de marxism.
Gruparea s-a constituit în jurul revistei Viața românească, apărută la 1 martie 1906, la Iași,
sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Adevăratul redactor și animator al revistei
a fost însă Garabet Ibrăileanu.
Revista se dorea oglinda vieții literare românești, o nouă Dacia literară, căreia i-a preluat și
dus mai departe tradițiile. Ea a impus valori noi, remarcabile, amintind prin rezultate de
epoca de aur a Convorbirilor literare. S-a bucurat de colaborarea celor mai talentați scriitori,
dobândind un prestigiu imens. Principalele trăsături au fost:
a) promovarea „culturii naționale”: în primul număr al revistei apare articolul Către cititori,
nesemnat, care prezintă idealul grupării – „munca pe cîmpul culturii naționale”, în ideea că
românii trebuie să contribuie la cultura universală prin specificul național și nu prin imitarea
modelelor străine;
b) emanciparea țărănimii prin cultură: din sentimentul datoriei față de popor se naște ideea
ridicării acestuia, pornindu-se de la o viziune fără romantism;
c) dezaprobarea falsei înfrumusețări a vieții: au combătut idilismul și paseismul;
d) atitudinea realist-critică: observarea necruțătoare și indiferentă a vieții se împletește cu
compasiunea față de lumea chinuită à satului, aplecarea cu înțelegere asupra realității rurale,
asupra suferinței maselor țărănești;
e) cultivarea democratismului: poporul se confundă cu clasa lui cea mai numeroasă,
țărănimea. Constantin Stere pune accentul pe ideea datoriei păturii culte față de popor, căreia
trebuie să-i soluționeze problemele.
Unele opere se integrează perfect poporanismului, cum ar fi: Datorii uitate, de Jean Bart,
Moș Gheorghe la expoziție și Rătăcirea din Stoborăni, de Spiridon Popescu. Alți scriitori,
cum ar fi Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion
Agârbiceanu, includ elemente poporaniste în operele lor.
Calistrat Hogaș, în Pe drumuri de munte, surprinde realist o serie de portrete de o cuceritoare
simpatie (părintele Ghermănuță, Axinia), inspirate de oamenii întîlniți în peregrinările sale
prin munții Neamțului. Natura este proiectată hiperbolic, cu veselie și familiaritate. Opera
este plină de aluzii livrești, care dovedesc o întinsă și solidă cultură clasică. Tudor Vianu l-a
numit „un Creangă trecut prin cultură”, iar George Călinescu, „un minor mare”.
Tradiționalismul este o mișcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei
ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea”, care a apărut în perioada 1921 - iunie
1944.
Tradiționalismul este o orientare literară a literaturii române către folclor și etnografie, către
civilizația rurală în tematica operelor literare, concomitent cu respingerea culturii urbane
moderne.
Tradiționalismul românesc cuprinde trei curente înrudite prin apropierea de tradiția rurală și
diferite prin modul în care se realizează această apropiere: sămănătorismul, poporanismul și
gândirismul.
Tradiționalismul românesc capătă expresie în ortodoxie, românism militant, elită apărătoare
și paternală, antimaterialism.

Simbolismul în literatura română

În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele și textele teoretice ale lui Alexandru
Macedonski. Alți reprezentanți sunt Ștefan Petică, Ion Minulescu și, mai ales, George
Bacovia, care folosește poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu
nuanțe expresioniste sau existențialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români și care încearcă să-l teoretizeze apar
odată cu Macedonski și sunt puse în circulație prin revista poetului, “Literatorul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia
viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca și prin
instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în
instrumentalism locul imaginilor”, poezia “și-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se
simte în largul ei…”.
Trăsăturile simbolismului literar:
- raportul dintre simbol (semn,cuvânt) și eul poetic care nu este exprimat, ci sugerat, așadar
sugestia este o manieră artistică obligatorie a creației simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze nivelul artei
adevărate; alte teme și motive simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de
spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca
proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanța erozivă, motivul
instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufletești specifice acestui
curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza,
toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
- corespondența dintre cuvintele-simbol și elementele din natură este principalul procedeu
artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările
interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal
greu, de culoare cenușie, maleabil și cu o sonoritate surdă)
- preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creației simboliste se construiește fie prin prezența instrumentelor muzicale,
fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecții auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie
sugerată prin corespondențe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor
percepții diferite (sunet,culoare, parfum) și trezirea simultană a simțurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiția
cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.

Perioada interbelică este cea mai prolifică din punct de vedere literar din literatura noastră.
Nicolae Manolescu o numește epoca marilor scriitori (Sadoveanu, Rebreanu, Pillat, Camil
Petrescu, Ion Barbu, George Călinescu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat
Bengescu etc.).
Lui Eugen Lovinescu îi revine meritul de a adapta modernismul la particularitățile și specificul
culturii românești. Prin intermediul revistei și a cenaclului „Sburătorul” el teoretizează și pune
bazele modernismului românesc. Spre deosebire de revistă (1919-1922; 1926-1927) cenaclul are
o existență mai lungă (1919-1943). Principalele lucrări ale lui Lovinescu au fost: „Istoria
civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”.
Concepte și idei susținute:
 sincronismul (literaturii române cu cea europeană) susținut în „Istoria civilizației române
moderne”
 aspirația spre o artă modernă românească la nivelul celei europene
 aceasta era necesară pentru că formele sămănătorite și tradiționaliste erau deja
perimate
 este o teorie a trăirii în aceelași spațiu sufletesc cu celelalte popoare
 legea imitației va sta la baza progresului civilizației române
 potrivit acestei concepții, o societate înapoiată suportă o influență pozitivă din
partea uneia avansate
 împrumutând formele se creează contextul îmbogățirii fondului (idee opusă
concepției formelor fără fond a lui Titu Maiorescu)
 imitația nu va inhiba spiritul nostru național care nu este negat de către Lovinescu
planul fiind să se adopte mai întâi niște forme ale civilizației superioare și apoi să
se creeze un fond propriu, original.
Trăsături:
 trecerea de la o literatură cu specific rural la una cu specific urban
  intelectualizarea poeziei și a prozei
 cultivarea romanului obiectiv
 cultivarea romanului analitic și psihologic
„Sburătorul” este o publicație de prim rang dintre cele două războaie, apărând între 1919-1927
sub diferite formate.
Directorul ei este Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu- secretar de redacție. Prin deschidere și
judecăți de valoare asupra operelor, Lovinescu seduce o întreagă generație de autori, reușind să
grupeze în jurul său scriitori și intelectuali de primă mărime: Liviu Rebreanu, Ion Barbu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Pillat, Perpessicius, T. Vianu, Ilarie Voronca, Camil Petrescu,
G. Călinescu etc.
Revista nu pornește cu idei preconcepute ci îi invită pe scriitori să se manifeste după talentul lor,
ca personalități distincte. Revista își trasează sarcina în primul rând de a descoperi talente tinere,
neajustate la vechile concepte, iar prin această abordare liberală și permisivă susține ideologia
sincronismului, iar apoi să imprime o tendință modernistă în literatura română.