REVISTA SIMPOZION 2015 Liceul Roznov

VALORI CULTURALE
ROZNOVENE
Revista Simpozionului interJUDEŢEAN
„GHEORGHE RUSET-ROZNOVANU”,
EDIŢIA a iII- a, 22 MAI 2015
ROZNOV, 2015
VALORI CULTURALE ROZNOVENE
REVISTA SIMPOZIONULUI INTERJUDEȚEAN "GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU"
EDIȚIA a III-a, NR. 3, 2015
CUPRINS:
CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................................3
COMUNICĂRI PROFESORI:
1.Oana Ilarie: Școala românească - o privire dinspre trecut spre viitor.....................................4

2.Paul Daniel Nedeloiu: File din istoria liceului din Roznov: începuturile................................6
3.Magdalena Livioara Todiresei: Colaborarea profesor-elev, între deziderat și realitate........10
4.Bogdan Drăgoi: Școala de ieri și școala de azi......................................................................11
5.Brîndușa Roman: Comunicare de marketing. Paralelă între forma de comunicare prin
organizarea unui magazin și a unei săli de clasă.......................................................................13
6.Alina Camelia Vasile: Un model viabil de parteneriat educațional: Școală-Biserică............16
7.Pavel Radu Lala: Roseteștii - ctitori de biserici pe meleaguri nemțene................................19
8.Iulian Vasile: Secvențe de viață la școala din Slobozia, în prima jumătate a secolului
al XX-lea ..................................................................................................................................21
9.Ene Vasile Sprîncenatu: Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul învățământului național
modern......................................................................................................................................24
10.Monica Pescaru: Despre școala romașcană în anii marelui război......................................28
11.Ionuț Zămescu: Episcopia Romanului și febra Unirii Principatelor....................................31
12.Cătălin Păiuș, Dana Păiuș: Episcopii cărturari ai Romanului în secolele XV-XVII..........34
13.Daniela Gabriela Mitrea: Evoluția învățământului nemțean în a doua jumătate a secolului
al XX-lea ..................................................................................................................................38
14.Raluca Ioana Șimonca: Modele tradiționale vs. metode moderne utilizate în procesul de
predare-învățare (școala de ieri - școala de azi)........................................................................42
15.Aneta Crețu: Povestea unei școli europene..........................................................................45
16.Larisa Elena Keller: Scurt istoric al problemei așezărilor fortificate din secolele VIII-XI
d.Hr. în spațiul carpato-danubiano-pontic.................................................................................49
17.Liliana Hîrlea, Alina Elena Barcan: Școala Tazlău între trecut și prezent.........................62
18.Maria Ligia Stanciu, Cristina Alterescu: Școala românească - între tradiție și inovație.....67
1
COMUNICĂRI ELEVI:
1.Cristina Popescu: Despre școală............................................................................................68

2.Ioana Roxana Bobric: Școala de ieri, școala de azi...............................................................71
3.Ioana Iarina Drăghiceanu, Elena Teodora Agapie: Școala de literatură și critică literară
"Mihai Eminescu".....................................................................................................................72
4.Dumitrița Armanu, Elena Astanei, Roxana Țăbîrnac: Ion Creangă......................................73
5.Ana Cristina Furnică: Istoria învățământului din România..................................................78
6.Maria Turnea, Antonia Blaga: Istoria educației în România.................................................80
7.Bianca Bucătaru, Cătălina Rugină: Limba franceză în școala românească..........................83
8.Iulian Alexandru Matei: Satele strămutate - o istorie neîntreruptă........................................85
9.Gabriel Alexandru: Colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu..................................................90
10.Maria Magdalena Dogariu, Larisa Stoica: Războiul de independență a României...........92
11.Sorina Ciulei, Raluca Paiu: Spiru Haret - întemeietor de școală modernă românească......97
12.Nicolae Pintilie: Primele încercări de reformă ale lui Spiru Haret......................................99
13.Alex Ionuț Ionescu: Un mic popas în marele drum al istoriei unei comune nemțene........102
14.Octavia Lazea, Mihai Tudor: Excursia noastră, o excursie altfel......................................107
15.Ioana Iarina Drăghiceanu, Elena Teodora Agapie: Vestimentația și rigorile de
altădată....................................................................................................................................111
Simpozionul Județean "Gheorghe Ruset - Roznovanu" – Prezentare în imagini .............114
2
Cuvânt înainte
3
Şcoala românească – o privire dinspre trecut spre viitor
Într-o şcoală ar fi bine dacă s-ar promova o atitudine

de acceptare a lucrurilor care nu pot fi schimbate, de a avea
curajul să schimbe lucrurile care trebuie schimbate şi de a
avea înţelepciunea de a face distincţia între acestea.
Şcoala ca organizaţie, ca sistem deschis, depinde de mediul în care funcţionează şi, în

consecinţă, ea „trebuie să evolueze pentru a se putea adapta unui mediu social definit tot mai
des ca aflându-se în schimbare rapidă şi imprevizibilă”1.
În contextul actualei descentralizări a sistemului de învăţământ, proiectarea
instituţională constituie procesul integrativ-operativ de transpunere a viziunii şi a valorilor în
rezultate semnificative, concrete, oportune. Astfel, acţiunea de proiectare reprezintă demersul
pentru schimbare, intenţiile generale de orientare a dezvoltării organizaţionale. Instituţia
şcolară fiind văzută ca o organizaţie care învaţă, creşterea, înţelegerea şi împărtăşirea
reprezintă calea cea mai scurtă către dezvoltare şi succes.
Descentralizarea este definită ca delegare a autorităţii decizionale la nivel local –
adică al unităţii şcolare – în tot ceea ce priveşte funcţionarea organizaţiei respective. Aceasta
înseamnă că şcoala devine autonomă, fiind abilitată să-şi conceapă o politică proprie în
domeniile curricular, financiar şi al resurselor umane.
Dar, descentralizarea mai înseamnă şi creşterea influenţei comunităţii locale asupra
unităţii şcolare: şcoala îşi va elabora oferta educaţională pe baza nevoilor şi a cererii de
educaţie exprimate de către comunitate. Deci, pe măsură ce şcoala îşi va spori independenţa
decizională faţă de nivelurile ierarhice superioare ale sistemului şcolar, ea va deveni tot mai
dependentă de comunitatea locală, atât în privinţa opţiunilor educaţionale strategice, cât şi din
punct de vedere al resurselor (umane şi materiale) care pot fi atrase.
Astfel, individualizarea ofertei educaţionale a unităţii şcolare se face în funcţie de
nevoile educaţionale ale comunităţii, pe de o parte, şi de condiţiile concrete (financiare,
„geografice”, de mediu etc.) în care funcţionează unitatea şcolară respectivă, pe de altă parte.
Diferenţierea curriculară vizează adaptarea procesului de predare-învăţare la
„posibilităţile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul şi stilul de învăţare al
elevului”2. Această strategie diferenţiatoare redă trecerea de la „o şcoală pentru toţi” la „o
şcoală pentru fiecare”.
Dacă funcţiile instituţiilor educaţionale erau până în 1989: formarea competenţelor de
bază, socializarea, pregătirea pentru viaţa activă, selecţia şi emanciparea socială şi culturală,
acestea au fost reconsiderate, ţinând cont de următoarele evoluţii:
- Curriculum-ul nucleu privind competenţele de bază (cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi
valori) nu mai poate fi garantat pe toată durata vieţii, printr-o instruire minimală;
- Competenţele se depreciază rapid, datorită evoluţiei cunoaşterii şi tehnologiilor;
1
Iosifescu, Serban, Managementul educaţional azi, în „Info Educaţional”, Anul I, nr.1, 2000, p.20.
2
Crişan, Alexandru, Contextul actual al elaborării Curriculumului naţional, în „Buletinul Informativ al
Proiectului de reformă a învăţământului preuniversitar” nr.2 iunie 1999, p.6.
4
- Socializarea exclusivă prin educaţie formală este limitată; devine tot mai importantă
„socializarea secundară” realizată prin interacţiunea instituţiilor educaţionale cu alte medii
educative;
- Formarea profesională iniţială este într-un decalaj continuu faţă de piaţa muncii;
- Metoda de selecţie culturală şi socială bazată exclusiv pe performanţele academice a
devenit chestionabilă; viaţa activă are alte exigenţe;
- Datorită posibilităţilor de exprimare şi manifestare a libertăţilor individuale oferite de
societatea civilă (media, viaţă asociativă, grupuri de interes, comunicarea electronică)
acţiunea emancipatoare a şcolii este mai limitată decât în perioada când aceasta deţinea
monopolul educaţiei.
În acest context, se impune redimensionarea conceptului de performanţă, părăsirea
accepţiunii tradiţionale în care performanţa şcolară era axată pe volumul şi precizia
cunoştinţelor însuşite şi demonstrate în competiţii mai mult sau mai puţin algoritmizate şi
considerarea pe lângă acestea a capacităţii de valorificare a experienţei educaţionale informale
prin contextualizare în viaţa reală. Totodată, „capacităţi extraacademice precum toleranţa la
eşec, potenţarea succesului deja obţinut, evitarea sau negocierea conflictelor, adaptarea prin
modalităţi comportamentale superioare etc.”3 ar trebui incluse în lista criteriilor de evaluare a
performanţei.
Este cunoscut faptul că orice activitate de tip educaţional urmăreşte inducerea unei
schimbări determinate la nivelul educabilului – la nivelul cunoaşterii, al aptitudinilor, al
comportamentului individual sau de grup. În plus, educaţia nu se mai poate limita la inducerea
unei adaptări reactive eficiente a educabilului în situaţii date, ci obţinerea unei adaptabilităţi
proactive efective, necesară existenţei şi dezvoltării într-o societate în schimbare:
- un numai „plierea” la condiţiile de mediu (= adaptare), ci şi anticiparea şi, mai ales,
influenţarea acestora;
- nu numai răspunsul la factorii externi, în funcţie de „dotarea” individuală (= reacţie),
ci şi construirea, crearea condiţiilor propriei dezvoltări, printr-un proces de tip
tranzacţional (= pro-acţie);
- nu numai atingerea unor obiective în condiţii date de costuri (= eficienţă), ci şi
performarea unor roluri şi actualizarea unor competenţe cât mai diverse în situaţii şi
contexte nu numai existente sau previzibile, ci şi posibile (= efectivitate).
Evoluţia reformei în educaţie din România evidenţiază necesitatea mutării accentului
strategic pe resursa umană: dacă educatorii nu ştiu, nu pot sau nu doresc reforma, ea nu se va
realiza. În consecinţă, convingerile lor, implicaţiile lor în procesele reformatoare şi, mai ales,
formarea lor pentru schimbare devin condiţii necesare şi prealabile. Astfel, formarea
profesională trebuie gândită în mod unitar, pe triada formare iniţială/inserţie
profesională/formare continuă.
Nici o reformă în educaţie, indiferent de cât de bine a fost ea pregătită, nu poate avea
succes în absenţa unei formări consistente a actorilor ei, în special, a profesorilor şi a
managerilor4.
Prof. Oana Ilarie
Liceul Tehnologic „Gh. Ruset Roznovanu”
3
Creţu, Carmen, Curriculum diferenţiat şi personalizat, Ghid metodologic pentru învăţătorii, profesorii şi
părinţii copiilor cu disponibilităţi înalte, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.22.
4
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, MEC, coord. Serban Iosifescu, Management educaţional pentru instituţiile de
învăţământ, Bucureşti, 2001.
5
File din istoria liceului din Roznov: începuturile

Aşa cum se cunoaşte, Şcoala Medie Roznov, arondată raionului Buhuşi, avea să capete
nivel liceal începând cu anul 1961. Despre istoria începuturilor învăţământului liceal
roznovean nu s-a scris aproape nimic, dat fiind faptul că accesul la documente, conform
legilor din domeniul arhivistic (Legea nr. 16/19961), se face după trecerea a 30 de ani de la
crearea lor, dacă sunt documente scrise, şi după 50 de ani, dacă sunt documente tehnice. În
plus, pentru cercetarea unor aspecte privind viaţa privată a corpului profesoral, spre exemplu
starea civilă, aceleaşi legi permit accesul la documente doar după 100 de ani de la crearea lor,
ceea ce explică dificultatea unei cercetări privind istoria recentă.
Dorind să aflu câte ceva din istoria primilor ani de învăţământ liceal la Roznov, la data
de 30 aprilie 2015, am ajuns la Arhivele Naţionale Neamţ, locul de care erau legate speranţele
mele de a găsi măcar liste conţinând corpul profesoral din aceşti ani, dacă nu date mai
consistente. Spre bucuria mea, cu sprijinul personalului de la sala de studiu2aici am identificat
un registru conţinând lista unor documente şcolare ce datau tocmai din perioada respectivă:
anii 603.
Inventarul cuprinde registre matricole, cataloage pe clase, dosare de corespondenţă
oficială, condici de procese verbale, planuri de şcolarizare, situaţii statistice, dispoziţii şi
circulare de la forurile superioare. La final, după ce se precizează că inventarul a fost alcătuit
în patru exemplare (trei predate la Arhivele Naţionale Neamţ, F.A.S – la vremea respectivă.),
conţinând 50 de dosare, este semnat, la 29 iunie 1988, de către directorul de atunci al Liceului
Agroindustrial Roznov, Prof. Elena Niţă, şi de secretarul raportor, Şerban Botezatu.
Peste o altă săptămână, la 6 mai 2015, revenind la Arhivele Naţionale Neamţ şi intrând
în posesia câtorva dosare din acest inventar, referitoare la anii 1961-1964, aveam să aflu date,
aşa cum pot fi desprinse ele din documentele oficiale, despre primii ani de învăţământ liceal
roznovean.
Astfel, liceul, numit în continuare Şcoala Medie Roznov, subordonat centrului raional
de la Buhuşi, dar având şi clase de nivel liceal pentru învăţământul seral, îl avea director pe
profesorul Laurenţiu Crivăţ, cu specializarea de pe diplomă matematică-fizică, titular, având
în normă 6 ore de matematică. Aşa cum se consemnează în fişa de încadrare, era născut la
data de 30 noiembrie 1933, având 28 de ani la preluarea mandatului directorial şi o vechime
în învăţământ de doar 5 ani (anul şcolar 1963-1964)4. Definitivatul şi-l luase în urmă cu puţin
timp, în anul 1962. Aceeaşi fişă specifică şi faptul că directorul era afiliat politic (Partidul
Muncitoresc Român, denumirea pe care a purtat-o Partidul Comunist Român între anii 1948 şi
1
http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2014/elena%20Legea%20Arhivelor%20National
e%20nr.16%20din%201996_republicata.pdf
2
Mulţumiri, pe această cale, D-lui arhivist Nicolae Dumitraşcu, consilier superior la Arhivele Naţionale Neamţ,
pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie respectivul registru de documente şi, mai apoi, numeroasele Dări
de seamă şi Acte de corespondenţă, ce privesc Liceul Agroindustrial Roznov.
3
Arhivele Naţionale Neamţ, Liceul Agroindustrial Roznov. Inventar (1971-1974), F 981/Inv. 1284.
4
Arhivele Naţionale Neamţ, Şcoala Medie Roznov, Situaţii statistice din anii şcolari 1963-1964, 1964-1965,
1965-1966, fila nr. 114, verso.
6
19655). Era căsătorit, soţia acestuia fiind profesoară de matematică, cu 18 ore în încadrare la
aceeaşi instituţie6.
Director adjunct era profesorul Nicolae Mihăilescu, născut la data de 12 octombrie
1919, în etate de 44 de ani, cu specializarea principală Limba Română, iar cea secundară –
Istorie. Ca şi directorul principal, Nicolae Mihăilescu era titular, însă nu era absolvent de
studii superioare, având un curs de calificare cu diplomă. Obţinuse definitivatul în anul 1959,
având o vechime de 21 de ani în învăţământ. Interesant este şi faptul că nu era afiliat politic.
Era căsătorit cu învăţătoarea Militina Mihăilescu, absolventă a Şcolii Normale, cu o vechime
de 21 de ani, titulară la Şcoala Medie Roznov, având în încadrare clasa a III-a A.
Învăţătorii, în număr de nouă, erau următorii: soţii Vasilescu Nicolae şi Vasilescu
Elena, Catarău Elena, soţii Rotaru Costică şi Rotaru Elena, Mihăilescu Militina, Istrate
Valeria, Bâlici Elidia şi Simion Ecaterina, soţia profesorului de matematică, Simion Mircea.
Catedra de Istorie era împărţită de profesoarele Moldoveanu Georgeta (născută la data
de 7 august 1933), adsolventă a Facultăţii de Filologie, necăsătorită, şi de Ciuruş Georgeta,
absolventă a aceleiaşi facultăţi, căsătorită cu Prof. Ciuruş Vasile, ce preda Limba Română, dar
avea şi două ore de Istorie şi Socialism (clasele IX-X)7.
Catedra de Limba Română era reprezentată de profesorii Ilea Dorina, Preotu Vera,
Ciuruş Vasile şi Ciuruş Georgeta.
Catedra de Matematică era condusă de Prof. Simion Mircea (născut la 17 ianuarie
1923), ce avea o vechime în învăţământ de 17 ani. Definitivatul şi-l luase în anul 1959.
Ceilalţi profesori pe catedra de matematică erau Crivăţ Maria şi Rusu Aurica.
Limba Franceză era predată de Prof. Manoliuc Alexandra (n. la 1.02.1906), cu 26 de
ani de vechime în învăţământ şi cu definitivatul obţinut tot în anul 1959.
Ca şi în cazul catedrei de Limba Franceză, Limba Rusă era predată de un singur cadru
didactic: Prof. Barabaşa Maria (n. 27.09.1939), profesoară stagiară, fiind în chiar primul an de
învăţământ.
Geografia era predată de Prof. Zaharia Emilia, iar cunoştinţele Agricole şi Industriale
de Prof. Popa Maria.
Catedra de Fizică avea doi profesori: Galinescu Luminiţa şi Ravaru Gheorghiţă,
Chimia un singur profesor: Petrescu Corina, iar Biologia, numită atunci Ştiinţe Naturale, de
asemenea tot un cadru didactic, în speţă Prof. Borş Lucia.
Educaţia Fizică era reprezentată de Prof. Silvia Bigiu, Muzica de Prof. Vintea Ileana şi
Desenul de Prof. Gogu Mărioara.
În total erau 23 de profesori, nouă învăţători şi şase maiştri. De remarcat faptul că
niciunul dintre ei nu avea gradul II didactic, ci cel mult definitivatul (18), restul fiind stagiari.
Aproape o treime din corpul profesoral era afiliată politic, 12 cadre didactice fiind înscrise în
Partidul Muncitoresc Român. Marea majoritate a cadrelor didactice (27), erau titulare la
Şcoala Medie Roznov, doar trei fiind suplinitori.
În ceea ce priveşte atmosfera din şcoală, relaţia dintre directori şi cadre didactice,
precum şi dintre elevi şi dascăli, aceasta, aşa cum transpare din rapoartele depozitate în
Arhivele Naţionale Neamţ, pare să fi fost una strictă, axată pe respectarea exigenţelor impuse
de regimul politic.
5
Prof. Univ. Dr. I. Agrigoroaiei, Istoria Românilor. Epoca Contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, p. 146.
6
Arhivele Naţionale Neamţ, Şcoala Medie Roznov, Situaţii statistice din anii şcolari 1963-1964, 1964-1965,
1965-1966, fila nr. 114, verso.
7
Arhivele Naţionale Neamţ, Dări de seamă şi rapoarte de activitate (1962-1963), 10/1962-1963, fila 245.
7
Exigenţa este reflectată de numărul mare de corigenţi, la diverse materii: spre exemplu,
la clasa a V-a B (Diriginte Prof. Silvia Bigiu), în anul şcolar 1962-1963, din 43 de elevi
înscrişi, au rămas corigenţi 27!!! Cei mai mulţi (18), erau corigenţi la Istorie, apoi la
Geografie (16) şi Limba Rusă (13). La Matematică erau 9 corigenţi, iar la Ştiinţe Naturale 5.
Până şi la Desen exista un corigent, iar puţinele materii care nu aveau corigenţi erau Muzica,
Educaţia Fizică, Caligrafia şi Cunoştinţele Agro-Industriale.
Raportul elaborat de direcţiune, pentru anul şcolar 1962-1963, reflectă de asemenea
stricteţea ce domnea în şcoală. Iată cum descria directorul Laurenţiu Crivăţ situaţia din
unitatea şcolară pe care o diriguia:
„Numărul mare de elevi repetenţi s-a datorat lipsurilor ce au existat în organizarea şi
desfăşurarea procesului de învăţământ. N-a existat o preocupare permanentă a tuturor
cadrelor didactice, şi în special a diriginţilor, asupra modului cum se pregătesc elevii slabi.
Nu s-a depus suficientă stăruinţă de către toate cadrele didactice în organizarea şi
desfăşurarea orelor de consultaţii.
Organizaţiile de pionieri şi Uniunea Tineretului Muncitoresc n-au depus muncă
suficientă pentru pregătirea elevilor slabi, n-au discutat îndeajuns în adunări problema
muncii independente ce trebuie să o desfăşoare fiecare elev.
Nu toţi diriginţii s-au străduit să ţină o legătură permanentă cu profesorii care au
predat la aceeaşi clasă şi nici cu părinţii elevilor. Diriginţii de la seral au ţinut o defectuoasă
legătură cu întreprinderile.
La pregătirea slabă a elevilor a contribuit şi faptul că unii părinţi nu se preocupă de
modul cum îşi folosesc copiii timpul după orele de curs, nu arată preocupare pentru mersul
lor la învăţătură, nu vin la şedinţele cu părinţii, nu răspund la chemările şcolii, iar când
învăţătorii şi profesorii diriginţi merg să-i viziteze la domiciliu, stau cu uşile închise.
Interasistenţele s-au făcut sporadic, nu s-au făcut întotdeauna notări în registrul de
interasistenţe, iar discuţiile asupra desfăşurării lecţiilor au lipsit.
Vizitele şi excursiile planificate au fost duse la îndeplinire numai parţial.8
Nu s-au aplicat întotdeauna toate hotărârile consiliului pedagogic privind activitatea
instructiv-educativă. Materialul didactic n-a fost folosit întotdeauna în măsură suficientă de
către toate cadrele didactice iar notarea n-a fost întotdeauna justă (au mai fost puse note
pentru indisciplină la obiectele de studiu).”
La final, în spiritul „autocritic” al vremii, direcţiunea îşi asuma responsabilitatea pentru
eşecurile din anul şcolar anterior, precizând:
„Directorii n-au urmărit întotdeauna rezultatul muncii cu elevii slabi şi n-au luat
măsuri de îndreptare acolo unde au văzut că această muncă se desfăşoară defectuos”9.
Iată, aşadar, un crâmpei din viaţa învăţământului roznovean, la începuturile trecerii la
nivel liceal, în anii ’60 ai secolului trecut, în plină perioadă comunistă, de factură „stalinistă”.
El reflectă însă atât regimul politic totalitar comunist, printre disciplinele prezente în
programa de nivel liceal figurând, aşa cum am văzut mai sus, Socialismul, dar şi atmosfera
tensionată şi stricteţea din şcoală, specifică acelei perioade.
8
Arhivele Naţionale Neamţ, Dări de seamă şi rapoarte de activitate (1962-1963), 10/1962-1963, Plan de
muncă pe trimestrul I şi normele generale pe anul şcolar 1962-1963, filele 378-379.
9
Arhivele Naţionale Neamţ, Dări de seamă şi rapoarte de activitate (1962-1963), 10/1962-1963, Plan de
muncă pe trimestrul I şi normele generale pe anul şcolar 1962-1963, fila 378.
8
FACSIMILE
Prof. Dr. Paul-Daniel Nedeloiu,

Liceul Tehnologic „Gh. Ruset-Roznovanu”, Roznov
9
Colaborarea profesor-elev, între deziderat şi realitate
În învăţământul modern, unul dintre cele mai importante aspecte este învăţarea
centrată pe elev precum şi colaborarea dintre profesor şi elev. Întrebarea care se impune este
dacă aceste două concepte se află în concordanţă sau pot fi privite separat.
În societatea modernă a secolului XXI, procesul instructiv-educativ se bazează pe
adoptarea unui stil de predare interactiv, pe metode şi procedee moderne care să stimuleze
creativitatea, imaginaţia elevului, punându-se accent şi pe cultivarea spiritului de colaborare,
dar şi a celui de competiţie, profesorul urmărind totodată dezvoltarea unor abilităţi şi
competenţe, atât de necesare pe piaţa muncii pentru viitorul absolvent.
Dar toate acestea se pot realiza, adeseori, doar dacă elevul este dispus să colaboreze şi
să participe activ la eforturile depuse de dascăl. Uneori însă, acesta descoperă o anumită
discordanţă între nivelul de înţelegere al elevilor, motivaţia acestora şi dorinţa lor de implicare
pentru propria autodepăşire. Profesorul trebuie să cunoască foarte bine particularităţile de
vârstă – specifice fiecărui colectiv de elevi – capacitatea intelectuală, puterea de asimilare a
cunoştinţelor, alte elemente ale personalităţii fiecărui elev.
Adoptarea metodelor moderne de predare şi evaluare vor fi, aşadar, o adevărată
provocare pentru fiecare dascăl deoarece el va trebui să stabilească „graniţa” dintre aceste
elemente. Uneori, elevul empatizează cu profesorul şi obiectivele sunt atinse într-un timp
relativ scurt, pentru majoritatea elevilor dintr-un colectiv. Alteori însă, din păcate, efortul este
soldat cu eşec, elevul refuzând să participe la „provocarea” lansată de profesor din varii
motive: o educaţie defectuoasă, lipsa de implicare a părinţilor, lipsa de motivaţie a elevului,
interesul slab pentru conţinuturile reprezentate. La toate acestea se mai adaugă, adesea, un
număr prea mare de elevi într-o clasă, ceea ce îngreunează şi mai mult efortul profesorului.
Cu toate acestea, se remarcă o tot mai mare implicare a dascălilor în antrenarea
elevilor şi în transformarea acestora în colaboratori direcţi, eliminându-se tot mai mult
tendinţa acestora de participare pasivă la procesul instructiv-educativ. Metodele moderne de
predare şi evaluare, alinierea învăţământului românesc la standardele europene precum şi
posibilităţile alegerii profesiei şi a practicării ei oriunde în lume sunt elemente importante care
sprijină eforturile dascălului modern. Putem vorbi, aşadar, de o legătură intrinsecă între
învăţarea centrată pe elev şi colaborarea profesor-elev şi cu siguranţă, în viitorul apropiat,
vom asista la înregistrarea unor noi progrese în învăţământul românesc al secolului XXI.
Prof. Dr. Todiresei Magdalena-Livioara

Liceul Tehnologic Economic-Administrativ, Piatra Neamț
10
Școala de ieri şi școala de azi
"Învățătura trebuie să fie uneori un drum; întotdeauna un orizont."- Nicolae Iorga
Şcoala reprezintă locul de formare al minții și de formare a caracterului. La prima

vedere întâlnim o clădire mai nouă sau mai veche, cu coridoare lungi şi întortocheate, săli cu
mese, biblioteci, scaune şi probabil computere. Dar şcoala înseamnă ceva mai mult decât alte
clădiri deoarece pentru fiecare om şcoala este o piatră de hotar în viața sa. Acest lucru
transformă școala într-un spaţiu plin de viață, culoare şi tot felul de întâmplări, ceea ce îl va
face să rămână mereu în amintirea acestuia.
Chintesența şcolii este întruchipată în elevi şi profesori, componentele unui proces din
care rezultă formarea. Elevul vine la şcoală pentru a cunoaște, iar profesorul îl ajută oferindu-i
uneltele necesare în procesul de descoperire şi înțelegere a noțiunilor întâlnite în acest proces.
Inițial elevul vine la şcoală pentru că acest lucru este necesar, iar mai apoi descoperă
beneficiile conlucrării cu persoane de vârsta sa, cu entuziasme adolescentine, cu aspirația de a
transforma lumea într-un loc mai bun. Profesorul este persoana care îl ghidează printr-un
univers complex și atrăgător, plin de noi provocări. Scopul școlii a rămas același numai că
metodele de predare s-au diversificat ca urmare a evoluției în diferite domenii, cum este cel
tehnologic.
Metodele de învăţământ se pot descrie ca „modalităţi de acţiune cu ajutorul cărora,
elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, îşi însuşesc cunoştinţe, îşi
formează priceperi şi deprinderi, aptitudini, atitudini, concepţia despre lume şi viaţă”.
Metodele tradiţionale, expozitive ori frontale oferă senzația că nu mai sunt conforme
cu principiile noi ale participării active şi conştiente a elevului. Acestea pot da un rezultat
excelent în condiţiile unui auditoriu numeros ce are cunoștințele necesare care să-i faciliteze
receptarea mesajului informaţional transmis, raportat la unitatea de timp.
Metodologia didactică actuală se bazează pe implicarea activă şi conştientă a elevilor
în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora. În acest context, transformările
metodelor de învăţământ prezintă câteva orientări caracteristice. Varietatea metodelor este
necesară datorită complexității procesului de învăţare, fiecare metodă trebuie selectată în
conformitate cu registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al
metodelor admite în mod prealabil focalizarea pe relaţiile sociale pe care le are elevul în
procesul de culturalizare şi formare a personalităţii. Reexaminarea continuă a metodelor
tradiţionale vizează adaptarea lor în funcţie de necesităţi şi raportarea lor la evoluţia ştiinţei.
Literatura de specialitate pune la dispoziție o reflexie fidelă a diferențelor dintre
metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au
următoarele trăsături:
 pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a
educaţiei;
 sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un
obiect al instruirii, aşadar comunicarea este unidirecţională;
11
 sunt predominant comunicative;

 sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o
reproducere a cunoştinţelor;
 au un caracter formal şi stimulează competiţia;
 stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;
 relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă. Aceste
metode generează pasivitatea în rândul elevilor.
La extremitatea opusă, metodele moderne au următoarele trăsături:
 dezvoltarea personalităţii elevilor este prioritară, vizând latura formativă a
educaţiei;
 sunt axate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al
procesului educaţional;
 sunt axate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;
 sunt orientate spre proces;
 sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare
la elevi, evaluarea fiind una formativă;
 stimulează motivaţia intrinsecă;
 relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar
disciplina derivă din modul de organizare a lecţiei. Prin metodele moderne se
încurajează participarea elevilor, inițiativa și creativitatea.
Din toate cele menţionate rezultă faptul că profesorul trebuie să-şi schimbe
concepţia şi metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real
de educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de
calitate.
Bibliografie:
- Elena Joiţa: A deveni profesor constructivist , Editura Didactică şi Pedagogică

- Aurelia Berușcă: Ghid metodologic al serbărilor şcolare
Prof. Drăgoi Bogdan

Școala Gimnazială "Dumitru Almaș"Negrești
12
Comunicare de marketing
Paralelă între forma de comunicare prin organizarea unui magazin şi a
unei săli de clasă
Comunicarea umană este esenţa legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de
a descifra permanent, sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor şi al
semnificaţiilor social – generalizate, în vederea stabilităţii ori a unor modificări de
comportament individual sau la nivel de grup.
Comunicarea este, în fapt, expresia vieţii (G. Et. G. Rousseau, 1973). Omul începe
viaţa anunţându-şi sosirea şi o termină tot comunicând. Totul este comunicare – spune
Francoise Dolto – pentru că ea, se află în inima vieţii umane, sociale. Dar avem libertatea să
ne manifestăm, să comunicăm oricum? Nu. Pentru că exprimarea noastră îndeplineşte nu
numai o nevoie personală ci şi una socială a celorlalţi, cărora de fapt ne adresăm – cu sau fără
voia noastră. Şi atunci, comunicarea trebuie învăţată, iar din suma cunoştinţelor acumulate
rezultă educaţia comunicării, care nu corespunde nici cu inventarul celor ştiute, nici cu
rangul calificativelor primite, la acest capitol, până la un moment dat, ci cu valoarea
atitudinilor, comportamentelor prezente şi viitoare. Nimeni nu este liber să comunice oricum
şi oricât, dar are libertatea acordării permanente a întâlnirilor sale cu lumea în care se află,
când emiţător, când receptor, fiindcă a comunica înseamnă a interacţiona cu oamenii, fie
direct, fie indirect sau imediat – prin intermediul unor canale speciale şi /sau specializate.
Nu m-am gândit niciodată că vitrina unui magazin ar putea să mă inspire,
aducându-mi un plus de idei în organizarea clasei unde sunt dirigintă, respectiv, clasa
a V-a, Şcoala Gimnazială „ I. Gr. Teodorescu”, Ruseni......
Totul este o formă de comunicare, de la alegerea amplasamentului, zona şi localitatea,
apoi a unui anumit loc în cadrul localităţii. Una este să ai un punct de lucru la marginea
oraşului, alta este în zona „zero„ depinde foarte mult de domeniul de activitate, de
adresabilitate şi mesajul pe care doreşti să-l transmiţi.
Alegerea clădirii este edificatoare – e vorba de spaţiu, faţadă, accesul, dispunerea,
compatibilitatea, sunt doar câteva criterii de selecţie când facem o alegere de amplasament.
În cazul nostru, ca şi profesori sau diriginţi, nu avem la dispoziţie această selecţie, însă
putem perfecta şi îmbunătăţi aceste locaţii care pot să devină mai frumoase, mai atractive,
poate mai prietenoase. Aşa cum amenajarea unui spaţiu comercial, impune şi o amenajare
tehnică, care înseamnă dispunerea logică a echipamentelor, mărfurilor, în conformitate cu
cerinţele procesului de producţie sau vânzare, etc, într-o sală de clasă, mâna unui profesor/
diriginte abil care găseşte utilitatea sau inutilitatea dispunerii sistemului logistic într-un
anumit mod, va uşura de bună seamă desfăşurarea în condiţii optime a actul educaţional.
Proiectarea organizării şi gestiunea personalului, în cazul nostru al elevilor este foarte
importantă. Organizarea reprezintă procesul de atribuire a sarcinilor şi coordonare a tuturor
salariaţilor/elevilor în vederea atingerii cu maximă eficienţă a obiectivelor stabilite – creşterea
vânzărilor la unii şi obţinerea de note mari la ceilalţi. Aşa cum în câmpul muncii fiecare
angajat are o sarcină de îndeplinit, elevii noştri trebuie să conştientizeze (în urma efortului
nostru de comunicare) rolul în colectivul clasei, sarcinile pe care le are de îndeplinit,
atribuţiile şi îndatoririle sale de elev rezultate din raportarea la normativele şcolii, clasei,
regulamentului de ordine interioară, etc.
13
În cadrul unei societăţi compartimentarea este după o ierarhie logică: producţie,

vânzări, marketing, financiar - contabil, etc şi subordonarea, gradul de responsabilizare. La
clasă e vorba de împărţirea atribuţiilor şi responsabilităţilor de la consiliul clasei, liderul
clasei, elevul responsabil cu igiena, disciplina, verificarea temelor, activităţilor culturale, etc,
etc. De multe ori, colegii noştri se reduc la a împărţi aceste responsabilităţi, fără a le indica
gradul de subordonare şi implicit de responsabilizare a elevilor implicaţi, se pierde din vedere
un aspect foarte important şi anume – finalitatea acestui mod de organizare care trebuie să ne
uşureze nouă munca iar pe elevii noştri să îi responsabilizeze.
Alegerea strategiei de marketing în cadrul unei firme poate fi definitorie în a avea cotă
de piaţă, deci reuşită sau a falimenta. Acelaşi lucru ar trebui să ne insufle şi pe noi în a găsi
cele mai potrivite metode şi mijloace de învăţământ pentru a reuşi să transmitem în modul cel
mai eficient cu putinţă conţinuturile, reuşind să imprimăm actului educaţional o finalitate
pedagogică. Aici intervine abilitatea şi măiestria fiecăruia dintre noi. Alegerea unu mixt de
strategii şi metode ne poate ajuta să transmitem în mod eficient informaţii către receptorii
noştri – elevii.
Promovarea este o formă de comunicare persuasivă, proiectată pentru a informa
consumatorii despre un anumit produs, serviciu şi pentru a-l influenţa să-l cumpere. În mod
analog, noi cadrele didactice ar trebui să vedem în elevii noştri, angajaţii de mâine, trebuie să
investim în ei astăzi, ca să ne aducă „ profit” pe termen lung. Obiectivul principal ar trebui să
fie deprinderea de cunoştinţe şi abilităţi necesare ca „ elevul – produsul nostru” să ajungă să
se vândă pe piaţa forţei de muncă singur. Cunoştinţele lor să devină cel mai util mod de a-şi
face reclamă.
Există diferite tipuri de risc, unele previzibile, altele imprevizibile, unele controlabile,
altele incontrolabile. Când vom reuşi să gestionăm cu tact, răbdare şi profesionalism aceste
situaţii de risc, situaţii problemă, să aplicăm strategii de gestionare a riscului, vom avea doar
învingători şi niciodată învinşi.
Macro mediul şi micro mediul este de asemenea un alt mod de comunicare. Mediul
demografic, mediul tehnologic, mediul politic şi juridic, mediul cultural sunt doar câţiva
factori care guvernează politica unei firme, iar oameni specializaţi din interior trebuie să ia
cele mai bune decizii pentru ca în acest context produsul prezentat de firma în cauză să fie cel
mai bun, cel mai competitiv, cel mai apreciat /cumpărat. Câţi dintre noi dăm Cezarului ce este
al Cezarului, ţinând cont că aceşti copii (care dorim să fie cei mai buni, să înţeleagă “din
prima” fără prea mult efort, eventual numai după cele 50 de minute de predare, în care de
regulă vorbeşte numai profesorul) provin dintr-un anumit mediu social, familial, cultural,
economic, religios, etnic, în care anumite particularităţi îi avantajează pe unii şi îi
dezavantajează pe ceilalţi.... că unii au nevoie de ajutor pentru a “ scoate la lumină” ceea ce
ştiu.......... că “ în funcţie de produs, serie, an de fabricaţie, tehnologie, etc. şi adresabilitatea
noastră este alta către „alt tip de consumator “.................
,,Nu suntem toţi la fel; nu avem toţi acelaşi fel de minte; la majoritatea oamenilor,
educaţia este mai degrabă eficientă dacă se ţine seama de aceste diferenţe în activitatea şi
capacitatea mentală, decât dacă acestea sunt ignorate sau negate” (Haward Gardner)
Politica de preţ într-o companie este un alt mod de comunicare. Acel preţ ne comunică
ceva, umeraşul, modul de prezentare la raft sau la bară, o vitrină atractivă care ne pofteşte pur
şi simplu în magazin, chiar dacă nu cumpărăm imediat, dar rolul ei de a stârni curiozitatea a
fost atins. Deci, cum stârnim interesul copiilor către disciplina pe care o predăm? Cum îi
atragem în „magazinul nostru? „ce politici de imagine promovăm şi câţi dintre noi şi-au pus
14
aceste probleme? Într-o societate mereu în schimbare, câţi dintre noi în cele 50 de minute
insuficiente recurg la o povestioară, citat, motto, etc. care să „spargă gheaţa„? Când aceste
strategii şi pârgii ale succesului vor fi aplicate la clasa de elevi, când elevii vor vorbi mai mult
iar noi mai puţin, când ei vor fi mai importanţi şi nu noi, disciplina noastră şi planificare
noastră, etc, etc, etc, abia atunci putem afirma că menirea noastră de dascăli este atinsă:
"Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai târziu să lumineze cu o
lumină proprie."( Plutarh)
Aş încheia mica mea paralelă între modul de organizare al unui magazin, a unei vitrine
şi o sală de clasă/elevii prin a menţiona faptul că lumea marketingului, implicit a vânzărilor
este într-o permanentă redefinire. Înainte, comunicarea cu clienţii se făcea în masă şi dădea
rezultate. Acum este apreciată comunicarea one – to one. Înainte, clientul cumpăra produsul
şi dacă era mulţumit, devenea loial. Acum clientul trebuie “loializat“. Procesul de loializare
este unul din cele mai delicate, în pregătirea sa trebuie să se ţină seama de numeroase aspecte.
OARE CARE SUNT ACELE ASPECTE DELICATE DE CARE TREBUIE SĂ
ŢINEM SEAMA PENTRU A NE LOIALIZA ELEVII NOŞTRI?
Bibliografie:
1. Cozma, D.G., Pui, A., (2003) Elemente de Didactica Chimiei, Ed. Spiru Haret, Iaşi
2. Creţu, C., (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Ed. Univ.
“Al.I.Cuza” Iaşi,
3. Balan, B., Boncu, Şt., Cosmovici, A., Cozma, T., Creţu, C., Cucoş, C. (coordonator),
Dafinoiu, I., Iacob, L., Moise, C., Momanu, M., Neculau, A., Rudică, T., (1998),
Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi
4. Cucoş, C., (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi
5. Bocoş, M., (2003), Teoria şi practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj – Napoca
6. Naumescu, A., Bocoş, M., (2004), Didactica Chimiei - De la teorie la practică,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca
7. Niac, G., (2002), Teste obiective (teste grilă, alcătuire şi exemplificări), Editura
Eurodidact, Cluj-Napoca
8. Fătu, S., (2002), Didactica chimiei, Editura Corint, Bucureşti
9. Jaba, Elisabeta, Grama, Ana, (2004), Analiza statistică cu SPSS sub Windows, Editura
Polirom, Iaşi
10. Howitt, D. Cramer, D. „Introducere în SPSS pentru psihologie”, Ed.Polirom, Iaşi,
2006
11. Jaba, E. „Statistică‖, Ediţia a treia, Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
12. Jemna, D.V. ‖Eficienţa sondajului statistic‖, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005
13. Labăr, A.V., „SPSS pentru ştiinţele educaţiei‖, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
14. Brînduşa Roman „Comunicare de marketing.Paralelă între forma de comunicare prin
organizarea unui magazin şi a unei săli de clasă‖ Ed. Colegiului Naţional ”Mircea cel
Bătrân”, Râmnicu Vâlcea, 2013
Prof. gr. II Brînduşa Roman
Liceul Tehnologic „ Gh. Ruset Roznovanu”, Roznov şi
Şcoala Gimnazială „ I. Gr. Teodorescu”, Ruseni, Neamţ
15
Un model viabil de parteneriat educaţional: Şcoală - Biserică
Educaţia este o voinţă de iubire generoasă faţă de sufletul altuia pentru a i se dezvolta
întreaga receptivitate pentru valori şi capacitatea de a realiza valori (Eduard Spranger). A
educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l
creşte pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma
un atlet pentru Hristos, adică a te îngriji de mântuirea lui. Educaţia este asemenea unei arte,
căci dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se înfăptuieşte pentru a
câştiga lumea veşniciei (Sfântul Ioan Gură de Aur). Arta de a fi pedagog e cea mai nobilă
artă; dacă pictorul sau sculptorul plămădesc un tablou memorabil sau o figură artistică
emoţionantă, însă fără viaţă, iată că un pedagog înţelept modelează un chip viu de care se
bucură şi Dumnezeu şi oamenii.
Cât din aceste definiţii se potrivesc, de pildă, sistemului nostru actual de învăţământ?
Din nefericire, foarte puţin, pentru că însăşi definiţiile par exagerat de idealiste pentru
pragmatismul vremurilor noastre.
Trăim astăzi într-o lume secularizată, în care normele morale şi valorile spirituale se
pierd, în detrimentul proliferării unui materialism feroce. Globalizarea lumii de azi,
sincretismul religios, explozia dezvoltării tehnologice, afişarea ostentativă a unei societăţi de
consum sunt factori de risc pentru bunul mers şi dezvoltarea armonioasă a procesului educativ
în sânul familiei. Nu doar părinţii, ci şi copiii (tinerii) sunt afectaţi psihic şi moral de aceste
tulburări ale lumii în care trăim.
Trăim într-o societate din ce în ce mai dezorientată, în care generațiile actuale de tineri
sunt tentate să creadă că reușita în viață constă în acumularea rapidă de bogății materiale, în
trăiri intense de tip senzațional și în cucerirea unei poziții sociale proeminente. Banul,
plăcerea și puterea sunt idolii societății secularizate, consumiste și tot mai individualiste,
care-i deturnează azi pe mulți oameni de la căutarea valorilor spirituale profunde ale vieții.
Într-un asemenea context, este nevoie de redescoperirea și de reafirmarea reperelor autentice
ale educației.
În dezvoltarea acestei educații pentru viață este esențială cultivarea unei legături
statornice și a unei cooperări rodnice între Biserică, Familie și Școală, precum și valorificarea
contribuțiilor specifice acestora. În contextul actual, marcat de tendințe ideologice
individualiste și secularizante, care erodează valorile consacrate ale familiei tradiționale, este
cu atât mai necesară această conlucrare benefică între instituții fundamentale. Mai precis, în
societatea de consum din zilele noastre, marcată tot mai mult de o mentalitate care orientează
copiii, adolescenții și tinerii spre senzaționalul artificial și profitul material, este esențială
cultivarea unei educații credibile axată pe luminile călăuzitoare ale vieții, atât la nivel
personal, cât și la nivel comunitar: credința în Dumnezeu, iubirea generoasă a omului,
16
cultivarea creativității pentru îmbogățirea tezaurului peren al umanității și cultivarea

responsabilității pentru natură.
Noi considerăm că prin educația religioasă este evidențiată complementaritatea dintre
spiritualitate și știință, dintre credință și cultură, reliefându-se și dimensiunea formativă a
acesteia, nu doar informativă. Educația religioasă oferă un orizont spiritual cuprinzător sau
integrator, un liant care relaționează și integrează cunoștințele de la celelalte discipline, spre a
forma împreună un reper spiritual luminos și edificator pentru viață.
Există mai multe circumstanţe de formare şi de informare a tinerilor: familia, şcoala,
biserica, instituţiile culturale, mass-media. Iată de ce, aceste realităţi trebuie tratate cu maximă
seriozitate de către pedagog: părinţi, învăţător-profesor, preot duhovnic sau de alţi formatori şi
modelatori ai conştiinţei umane.
Învăţătorul-profesorul trebuie să cunoască foarte bine această dinamică a factorilor de
risc ce împiedică buna creştere a tânărului, să ofere sprijin şi ajutor în procesul de formare
educaţională şi să găsească în spaţiul comunităţii noi modalităţi de petrecere a timpului liber
pentru tineri.
Necesitatea de a completa şi prelungi procesul de educaţie în afara clasei şi în afara
şcolii s-a impus la începutul secolului al XX-lea, fiind conştientizată de reprezentanţii
„educaţiei noi”. Valoarea acestor activităţi este mare din punct de vedere educativ, în măsura
în care asigură condiţiile de aplicare în practică a cunoştinţelor, de cunoaştere e elevilor între
ei, de dezvoltare a sentimentelor de preţuire a frumuseţilor naturale, a realizărilor artistice, de
identificare şi dezvoltare a predispoziţiilor artistice şi sportive. Se impune deci, cu necesitate,
ideea unui parteneriat de colaborare între posibilii factori educaţionali.
În acest sens, se poate crea o punte de legătură între Şcoală şi Biserică. Când copilul
îşi formează prima impresie despre lume, este bine ca cel mai important loc să-l ocupe
Dumnezeu. Atunci când cineva a primit o educaţie creştină, foarte greu îi va fi mai târziu să
rupă legătura cu Dumnezeu. Cu cât sunt mai obişnuiţi copiii cu atmosfera din biserică, cu atât
va fi mai puternică legătura lor cu Dumnezeu, când patimile vor încerca să-i biruie.
Mare este bucuria unui părinte credincios care îşi vede copiii crescând sub adăpostul
bisericii. Nu trebuie să ne fie teamă căci copiii noştri ar putea fi etichetaţi drept „bisericoşi”.
Pentru copil, slujba de duminică poate fi momentul cel mai frumos al săptămânii dacă familia
a ştiut să-l apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare.
Aşa cum o picătură de apă ce se află pe o suprafaţă netedă merge într-acolo unde o
conducem cu degetul, tot aşa şi un copil tânăr, gingaş, poate fi îndreptat într-o parte sau alta,
în cea bună sau în cea rea, şi să îl duci unde vrei, spunea Fericitul Ieronim.
Sunt convinsă că fiecare comunitate – biserică şi şcoală – funcţie de specificul ei
social, cultural şi pastoral ştie să investească în forţa, energia şi curăţenia sufletească a
copiilor (tinerilor), bine ştiut fiind că buna educaţie a lor este garanţia unui viitor sănătos al
lumii de mâine.
17
Bibliografie:
*** Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la

începutul anului școlar 2014-2015 (Educația, lumină pentru viață) pe
http://www.crestinortodox.ro/stiri.html
Cucoș, prof. Dr. univ. Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura
Polirom, Iași, 2009.
Prof. Înv. primar Vasile Alina Camelia

Liceul Tehnologic „Gheorghe Ruset Roznovanu” Roznov
18
Roseteştii – ctitori de biserici pe meleaguri nemţene

Loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu şi spaţiu al comuniunii dintre oameni, fiecare
biserică ortodoxă ne împărtăşeşte harul jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Hristos şi ne
aminteşte de jertfelnicia tuturor celor care având credinţa vie au contribuit, fiecare după
putere, la construirea ei. Astfel, o biserică se zideşte mai ales prin dragostea şi osteneala
credincioşilor, ale căror nume vor rămâne veşnic legate de acel sfânt lăcaş.
Nu există biserică fără ctitori, întrucât orice lăcaş de cult are la temelie dărnicia unor
persoane sau a unei comunităţi. Ctitorul creator sau ziditor de valori împlineşte în sine vocaţia
primordială a omului, aceea de a fi asemenea cu Dumnezeu Creatorul. Dumnezeu a făcut
cerul şi pământul, iar apoi, prin Fiul Său Cel Veşnic devenit Om, a întemeiat Biserica, pentru
a aduna pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi.
Familia Rosetti, familie nobiliară de vază a Moldovei, începând cu a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea va construi frumoase curţi unde vor rezida mai ales vara. Alături de
curţi, aşa cum era moda timpului, dar şi din necesităţi practice vor ctitori biserici. Primul care
are mare grijă de acareturile de Roznov şi care îşi va lua şi numele de la această localitate este
Nicolae Rosetti Roznovanu (1725-1806). El reface curtea boierească şi împreună cu soţia sa,
Smaranda, născută Hrisoscoleo, ridică o biserică de zid, ca loc de închinare pentru familia sa
şi probabil, pentru cei care munceau pe moşie1.
După moartea sa, timp de aproape opt decenii, copiii, nepoţii şi strănepoţii săi nu vor
mai avea aceeaşi grijă faţă de acareturile de la Roznov, acestea fiind date cu embatic la diferiţi
arendaşi, care s-au străduit mai mult să facă avere decât să se ocupe de renovarea curţii sau a
bisericii. Abia după retragerea colonelului Gheorghe Rosetti Roznovanu din armată şi
stabilirea lui la Roznov, moşia îşi va regăsi splendoarea de odinioară. Clădirile curţilor sunt
renovate, biserica veche distrusă de un cutremur va fi înlocuită cu o alta de o măreţie
deosebită. Colonelul Gheorghe Rosetti va fi ultimul descendent al ilustrei familii, care va mai
investi în Roznov2.
Ca multe alte monumente istorice bisericeşti presărate pe valea Bistriţei, Biserica
„Sfântul Nicolae” din Roznov, situată în dreapta şoselei Piatra Neamţ – Bacău, în mijlocul
unui parc natural, rămâne adânc fixată în amintirea tuturor celor care s-au oprit în faţa acestei
comori de artă3.
Biserica actuală, ridicată între anii 1890-18924 , pe un teren din apropierea curţii
boiereşti, este ctitoria colonelului Gheorghe Ruset Roznovanu şi a soţiei sale, Alexandrina,
născută Câmpineanu. A fost construită, după spusele ctitorului, „în amintirea bunilor,
străbunilor şi părinţilor lor, al neamului Ruset Roznovanu, al neamului Câmpineanu, al
singurului lor fiu, Alexandru, răposat în anul 1883 la vârsta de 20 ani” şi a tuturor
înaintaşilor4.
Proiectul bisericii a fost întocmit de arhitectul rus Neculai Vladimirovici Sultanov, din
St. Petersburg, consilier de stat şi director al Şcolii de Ingineri civili „Împăratul Neculai I”, cel
1
Iulian – Mihail Vasile, Ctitoriile familiei Rosetti la Roznov, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2011, p. 10.
2
Ibidem, p. 11.
3
Ibidem, p. 15.
4
Marele dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, de George
Ioan Lahovari, C. I Brătianu, Grigore Tocilescu, vol. V, Bucureşti, 1900, p. 286.
19
care a ridicat la Kremlin monumentul împăratului Alexandru al II-lea, dedicat amintirii

eliberării şerbilor din Rusia5.
Biserica din Roznov alături de faptul că este un unicat arhitectural în România, este şi
un model de felul cum ctitorii s-au îngrijit s-o înzestreze cu bunuri mobile, dar şi cu resurse
financiare pentru ca slujitorii ei să o întreţină aşa cum se cuvine.
Biserica preţuieşte mult în rugăciunile ei pe cei ce, chiar în timpuri de criză
economică, dăruiesc cu bucurie şi inima largă din agoniseala şi din timpul lor pentru ridicarea
unei biserici. Astfel, în rugăciunile Bisericii, ctitorii sunt numiţi „fericiţii şi pururea pomeniţii
ctitori”, arătând că, deşi au construit ziduri materiale, pământeşti şi trecătoare, ei primesc
daruri cereşti netrecătoare şi se bucură de o pomenire veşnică. Când nu mai au pe nimeni care
să-şi aducă aminte de ei, numele lor de ctitori rămâne permanent ca mărturie a credinţei,
iubirii şi jertfelniciei lor. Când nimeni din neamul lor nu mai trăieşte pentru a spune ceva
despre ei, rămâne mereu vie lumina ctitoriei lor, adică biserica zidită de ei. Pomenirea lor este
veşnică pentru că Dumnezeu veşnic îşi aduce aminte în ceruri de cei care şi-au adus aminte de
El şi L-au iubit în timpul vieţii lor pământeşti (cf. Matei 10, 32). Cu siguranţă, locuitorii din
Roznov nu au uitat pe ctitorii bisericii lor şi îi pomenesc şi astăzi în rugăciune atât la biserică
prin mijlocirea preotului la Sfântul Altar, cât şi ori de câte ori trec pe lângă biserica Sfântul
Nicolae, iar Dumnezeu le rosteşte numele la altarul cel de sus.
Dintre toate construcţiile din lume, biserica, construită de oameni având credinţă,
iubire şi speranţă, primeşte cea mai mare valoare, pentru că biserica sfinţită este „casa lui
Dumnezeu şi poartă a cerului” (Facere 28, 17).
Fiecare monument „este un unicat şi de aceea trebuie privit în funcţie de personalitatea
sa”6. Orice aşezare are nota ei de originalitate, deoarece şi oamenii sunt unici şi irepetabili.
Aproape în orice localitate există o construcţie unică prin simbolul său: biserica. Mai veche
sau mai nouă ea reprezintă centrul spiritualităţii unei localităţi. Ea este prin simbolistică un
monument de artă. Monumentul este „totdeauna înălţător prin viaţa şi limbajul său. El nu ne
înalţă doar emoţional, ci ne înalţă relaţional: în relaţia cu Dumnezeu - Creatorul şi cu
generaţiile umane, în timp şi peste timp”7.
Bibliografie:
 *** Marele dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele
parţiale pe judeţe, de George Ioan Lahovari, C. I Brătianu, Grigore Tocilescu, vol. V,
Bucureşti, 1900.
 † Preafericitul Daniel, Patriarhul României, Legătura interioară dintre Tradiţie şi
Viitor, în Monumentul. Istorie. Arheologie. Restaurare. Conservare”, vol. III, ”, Ed. Trinitas
Iaşi, 2001.
 Vasile, Iulian-Mihail, Ctitoriile familiei Rosetti la Roznov, Ed. Alfa, Pt Neamţ, 2011.
 Văcaru, Silviu, Adrian Brătoi, Istorie, ambient şi noua arhitectură, în „Monumentul.
Istorie. Arheologie. Restaurare. Conservare”, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.
Prof. Dr. Lala Pavel Radu

Prof. Religie ortodoxă Liceul de Arte “Victor Brauner” Piatra Neamţ
5
Ibidem.
6
Silviu Văcaru, Adrian Brătoi, Istorie, ambient şi noua arhitectură, în „Monumentul. Istorie. Arheologie.
Restaurare. Conservare”, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 194.
7
† Preafericitul Daniel, Patriarhul României, Legătura interioară dintre Tradiţie şi Viitor, în „Monumentul.
Istorie. Arheologie. Restaurare. Conservare”, Editura Trinitas, Iaşi,, III, 2001, p. 6.
20
Secvenţe de viaţă la şcoala din Slobozia, în prima jumătate

a secolului al XX-lea1
„Vorbesc în aceste rânduri pentru generaţiile de profesori şi de elevi (de ce nu?), care
au învăţat istoria ţării, în speţă şi a învăţământului, doar din cărţile de istorie, din documente,
fapte, ce sunt poate adevărate, dar eu adaug la ele sufletul meu de copil, de tânăr şi matur, le
filtrez prin propria mea simţire, prin propriile mele trăiri…
Prin anii 1930 a crescut interesul pentru şcoală, sătenii în vremea aceea erau obligaţi
să-şi dea copii să înveţe carte. Se plăteau amenzi pentru cei care nu respectau această ordine,
iar copiii erau pedepsiţi, desigur pe nedrept, cu bătaia pentru absenţe.
La Slobozia, în mijlocul satului, alături de biserica din lemn, se aflau două clădiri
pentru şcoală. Şcoala de fete era o clădire veche din lemn, cu două săli de clasă şi o anexă în
care locuia pe atunci învăţătorul Hanganu. Cealaltă clădire era din cărămidă, cu săli mari în
care se organizau serbări, ţinea loc şi de cămin cultural, dar şi baluri. Într-o astfel de clasă am
învăţat patru clase de primară şi, deşi eram vreo patruzeci de elevi, aveam destul loc şi pentru
joacă. Desigur că iarna stăteam îmbrăcaţi în clasă, o asemenea încăpere nu putea fi încălzită
cu o singură sobă, lângă care se afla catedra.
Am luat drumul şcolii în toamna lui 1939. Ştiam de la surorile mele ce înseamnă să
înveţi carte. Eram totuşi nedumerit de ce fratele meu, mai mare cu trei ani, când venea 15
septembrie, prefera să ia drumul câmpului din spatele casei. În perioada dintre cele două
războaie, orientarea ţăranului român era aceasta: Să fi rămas fecior la plug/ Să fi rămas la
coasă. Preocuparea pentru eliberarea rurală a venit destul de târziu, pe la începutul deceniului
patru, paradoxal, în timpul războiului. Pe atunci satele nu aveau grădiniţe şi nici nu cred că ar
fi fost de folos în condiţiile date. În casele ţăranilor erau mulţi copii, de pe o singură uliţă se
putea forma o grupă de grădiniţă, şi se creşteau unii pe alţii. De la patru-cinci ani primeau
responsabilităţi: păzirea cârlanilor, a gâştelor, strângerea de buruiană pentru porci, aşa că,
începutul şcolii îi găsea pregătiţi, pregătiţi pentru domnul învăţător care îi punea la plivit, la
strâns gunoaie, ori la prăşit când ajungeai la cursurile suplimentare.
După cum am spus, în 1939 am mers pentru prima dată la şcoală. Era cald, o căldură
blândă. Mama mai dusese la şcoală încă cinci copii. Era obişnuită cu această zi. Mama a vrut
să mă ducă ea pentru prima dată la şcoală. Purtam pantaloni din stofă de oraş, o cămaşă din
„americă”, o pânză foarte rezistentă, din bumbac, o pălărie luată încă de la Paşti, când ne
înnoiam cu toţii. În picioare n-aveam nimic. La şold duceam o trăistuţă înflorată, de lână,
ţesută în patru iţe, cu alesături. În trăistuţă aveam o plăcuţă la care era legat un mic burete
natural şi un plumb cu care aveam să scrijelesc aproape un an alfabetul sau cifrele învăţate.
1
Vă prezentăm câteva fragmente din interviul realizat cu Prof. Ermil Bucureşteanu, membru al Uniunii
Scriitorilor din România, născut în satul Slobozia (Roznov) în anul 1932.
21
La şcoala toţi copii arătam la fel, adică desculţi, şi cu capetele cu tunsoare rurală,
asemănătoare cu cea a oilor. Unul singur era deosebit, şi acesta era Cocuşor, băiatul
învăţătoarei.
Clasa în care am intrat era o sală imensă, înaltă în raport cu numărul şi dimensiunea
elevilor. Băncile erau lungi şi înalte, picioarele bălăbănindu-se şi la cei mai bine crescuţi, fizic
desigur. În rândul întâi se aflau două bănci mai mici cu câte două locuri, în care stăteau
băiatul învăţătoarei şi copii mai mărunţi de statură. Băncile erau prevăzute cu locaşuri de pus
călimările, nişte sticluţe speciale cu gâtul în interior care erau astupate fie cu dop de hârtie, fie
cu ce se găsea, şi nu rare ori se vărsa în traistă. De aceea copii mergeau mai totdeauna cu
călimara în mână,erau plini de cerneală. În clasa I copiii aveau alte necazuri. Tăbliţele se
spărgeau foarte uşor, băieţii mai uitau de ele când se băteau cu trăistuţele şi rămâneau fără
obiectul de bază al învăţării.
În şcoala primară n-am luat premiu decât în clasa a IV-a, şi atunci premiul III. Premiul
I era rezervat lui Cocuşor, băiatul învăţătoarei. Premiul II se dădea în funcţie de conjunctura
politică, de relaţiile de prietenie, etc. În clasa a IV-a l-a luat cel mai bun elev. În ceilalţi ani l-a
luat o dată băiatul unui şef de cuib al legionarilor. Altă dată, băiatul unui ofiţer de aviaţie venit
cu escadrila de avioane în apropierea frontului, izlazul comunal fiind transformat în teren de
zbor. Acesta veni în clasă cu multe prostii. Pătrunsese în sat atmosfera oraşului. Premiul II, la
sfârşitul clasei a IV-a, l-a luat cel mai deştept elev din clasă, Atomei Costache, căruia până
atunci i se rezervase doar premiul III. Noroc că n-au mai fost şi alţi copii de legionari, de
ofiţeri, etc. că nici pe acesta nu l-ar fi luat.
Pe vremea aceea, învăţământul la ţară nu se făcea pe ore. Poate în acte, dar în realitate,
nu. Aveam o singură recreaţie, una mare şi bună. Fiecare învăţător o făcea când credea de
cuviinţă, după treburile pe care le avea şi gustul fiecăruia. Era recreaţie doar pentru recreare,
atât a elevilor cât şi a învăţătorului. Copiii doar se jucau, se mai băteau, dar nu mânca nimeni.
Doar Cocuşor mergea în cancelarie cu maică-sa. Restul nu aducea nimic în traistă de-ale gurii.
Când plecam de acasă ne hrăneam bine cu câte-o strachină de lapte cu mămăligă şi burta era
plină până la prânz, dacă învăţam dimineaţa. Dacă învăţam după-masă – cursurile se ţineau
alternativ, o săptămână dimineaţă şi una după-masa din motiv de spaţiu şi pentru a fi mulţumit
fiecare învăţător pentru timpul rezervat – plecam de acasă sătui şi nu ne mai era foame decât
seară, când ne întorceam sătui de joacă.
Clasa noastră nu mergea la muncă la învăţător. Într-un cuvânt, făceam mai multă carte.
Învăţătoarea, deloc nepricepută, şi destul de aspră, a înţeles că fiul ei poate învăţa mai bine
numai dacă întreaga clasă învaţă. Aşa se face că am avut mult de scris şi de citit, că a trebuit
să învăţ mai mult decât fraţii mei. Şi pentru asta mulţumesc învăţătoarei mele şi uit de
necazurile cu premiile. Nu era numai ea de vină.
Metoda principală de educaţie pentru acel timp era pedeapsa corporală. Pe catedra
fiecărui învăţător se găsea o nuia. Elevul de serviciu trebuia să prezinte şi instrumentul de
educaţie. Metoda era de o perfidie neîntâlnită. Copiii se întreceau în a aduce nuiele cât mai
bune şi mai rezistente. Căutau alun, corn. Loviturile la palmă pentru tema nefăcută, pentru o
22
absenţă, de multe ori nu din vina elevului, aveau un rezultat contrar celui dorit de educator,
dacă aşa ceva exista, sau era o manifestare primară a stăpânului, o manifestare a neputinţei de
a se impune pe cale raţională. În satul natal câţiva învăţători din timpul meu erau recunoscuţi
pentru duritatea lor, de multe ori încurajată de părinţi, fiindcă bătaia la timpul acela era „ruptă
din rai”. Calea pedepselor, nu numai corporale, era pe larg folosită în şcoala primei jumătăţi a
secolului trecut. Educarea prin convingere, prin exemplul personal al educatorului intra prea
puţin în discuţia pedagogilor.
În şcoala primară am făcut patru clase grele, pe timp de război, când colegii care aveau
părinţi mai tineri, veneau plânşi la şcoală de dorul de taţii lor sau că au murit pe front. În acele
zile nu mai făceam carte. Învăţătoarea devenea tristă şi ne lăsa în recreaţie mult timp. Soţul ei,
învăţător şi el, era în armată, pe front. L-am văzut de câteva ori îmbrăcat în haine militare,
ofiţer, intrând în clasă. Atunci iarăși nu făceam şcoală, plecam mai devreme acasă. A fost să
fie ca soţul învăţătoarei mele să trăiască şi să mă ajute în primii ani de liceu.
În prima clasă de primară am prins şi „străjeria” [… noi am prins „pionieratul”, n.a.]. În
fiecare luni dimineaţă se ridica drapelul ţării pe catarg şi toţi elevii şcolii cântau „Trăiască
regele, în pace şi onor, de ţară iubitor…”. Rege era Carol al II-lea şi toată lumea ştie cât de
iubitor de ţară a fost. Încălţaţi în opinci, cu mâinile îngheţate eram iubiţi de rege. Învăţătorii
aveau mănuşi, căciuli trase pe urechi, iar doamnele purtau paltoanele la modă, cu gulere de
blană, cu manşoane căptuşite bine pentru a nu le fi frig. Cât devotament, câtă seriozitate era în
atitudinile unor oameni mari, undeva într-un colţ de ţară de care nu ştia nimeni! Domnii
învăţători, în hainele lor groase încotoşmănaţi, stăteau smirnă ca în faţa lui Dumnezeu, când în
bătaia crivăţului se ridica pânza roşie, galbenă şi albastră, iar noi dârdăiam de frig fără să
înţelegem de ce eram obligaţi să suportăm canonul. Intram apoi în clasă, târâindu-ne obielele
neînfăşurate bine şi ne aşezam în băncile mâncate de carii, iar învăţătoarea stătea pe lângă
godinul cât o batoză, de lângă care ne preda „o-i oi” şi ne spunea că regele iubeşte pe copii şi îl
arăta pe peretele de la catedră.
Mai am şi alte amintiri din anii de şcoală primară, desigur amintiri legate de viaţa de
şcolar şi care pot fi luate în seamă atunci când se aruncă o privire asupra învăţământului
românesc. Consider că cele trăite de mine nu sunt fapte unice şi că ele caracterizează o
anumită epocă a şcolii româneşti, un fel de a fi al slujitorilor şcolii din acea perioadă. Că pe
unele le-am întâlnit şi în anii de profesorat sau se manifestă şi acum sub o formă sau alta, îmi
dau certitudinea că demersul meu nu este în zădar…”.
Preot Dr. Iulian Vasile (parohia Chintinici)
23
Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul învăţământului naţional modern
În momentul în care evocăm personalitatea lui Cuza trebuie neapărat să ţinem cont şi
de realizările sale din domeniul educaţiei. Aşa cum se întâmplă adeseori cu faptele mari ale
unor oameni de stat şi realizările din acest domeniu ale domnitorului Cuza au fost la un
moment dat minimalizate sau subapreciate. O primă remarcă de acest gen a aparţinut chiar lui
Dimitrie Bolintineanu, într-o lucrare monografică, care deşi în mare parte era favorabilă
Domnului Unirii îl acuza pe acesta că, nu punea mare preţ pe educaţie1. La aceste remarci s-
au adăugat comentariile celor care la sfârşit de secol XIX doreau reformarea sistemului de
învăţământ şi considerau legea dată în vremea lui Cuza defectuoasă. O asemenea opinie a
exprimat chiar A.D. Xenopol care considera că, izbânzile mari domnitorul le obţinuse pe
tărâm economic şi social”2. Nicolae Iorga a preluat ideea predecesorului său adăugând că,
Domnul unirii nu a avut nici pregătirea, nici răgazul ca să adauge învăţământului românesc un
capitol care să-i aparţină totalmente”3. Aceste remarci, căci nu pot fi considerate critici
porneau de la anumiţi factori subiectivi, Bolintineanu fusese ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, iar cei care îşi doreau reformarea sistemului de învăţământ trebuiau să
pornească de la o critică a acestuia.
Cu siguranţă realizările din domeniul învăţământului din perioada 1859-1866 nu sunt
la nivelul celor din domeniul social dar nu trebuie minimalizate. Preocuparea pentru
dezvoltarea educaţiei devenea o necesitate după 1859, fără răspândirea valorilor culturii şi
civilizaţiei fiind imposibil progresul tehnologic economic şi social. Aşadar fruntaşii politici de
la 1848 şi unioniştii de la 1856-1859 erau intelectuali şi au jucat un rol important în pregătirea
spiritelor pentru transformarea în sens modern a societăţii româneşti.
După actul de la 24 ianuarie 1859 programul de constituire a unei naţiuni cu adevărat
moderne avea să aibă încorporate o serie de preocupări privind şi dezvoltarea învăţământului.
Preocuparea pentru şcoală în general într-o epocă de intense transformări politice şi sociale
părea să aibă un loc secundar faţă de epocile anterioare, lipsite de dinamism pe sectoarele mai
sus menţionate. Transformarea rapidă în sens modern a întregii naţiuni nu s-a putut realiza
fără ridicarea nivelului cultural şi răspândirea valorilor. Militanţii pentru unire nu doreau doar
un stat mai mare, ei aveau o viziune a unei dezvoltări cuprinzătoare, un loc important fiind
rezervat învăţământului. Această viziune era împărtăşită şi de Cuza deşi domnul nu făcea
parte din rândurile intelectualilor consacraţi ai vremii cum era cazul lui Alecsandri,
Bolintineanu şi mulţi alţii4.
Preocuparea pentru constituirea unui sistem de învăţământ modern a apărut cu ceva
vreme înainte de Cuza, în spaţiul românesc. În 1832 regulamentul şcolar al Ţării Româneşti
pornea de la ideea că, bună creşterea era prima trebuinţă a unui neam” 5. În perioada
regulamentară învăţământul naţional a cunoscut realizări importante. În această perioadă s-a
1
D. Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, Iaşi 1904 ,p.43
2
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. aIII-a, vol XIV, bucureşti 1930,p. 94-95
3
N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti 1928 ,p.310.
4
Dan Berindei,Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza(1859-18669), Lista de miniştri, ,,Revista
Arhivelor‖,III,(1959), nr.1, p.148-172.
5
V.A. Urechia, Istoria Şcoalelor, Vol IV, Bucureşti, 1902, p.273.
24
acordat o atenţie însemnată învăţământului gimnazial şi liceal şi una mai redusă şcolii
elementare. În Ţara Românească erau înfiinţate un oarecare număr de şcoli elementare dar
funcţionarea lor nu era garantată şi ocrotită de stat. Viziunea privind învăţământul în perioada
regulamentară nu era deloc una democratică, şcoala trebuia să pregătească cadrele viitoarei
administraţii care să servească un stat de tip aristocratic.
Revoluţia de la 1848 a venit cu o nouă viziune despre educaţie cuprinsă în
documentele programatice precum; Petiţia-Proclamaţiune care cerea răspândirea şcolilor la o
scară largă. Proclamaţia de la Izlaz avea prevederi şi mai clare în acest sens;, instrucţia egală
pentru ambele sexe”. În perioada imediat următoare după revoluţie nu s-au putut pune în
practică asemenea idei. În anul 1850 se încerca printr-o lege introducerea gratuităţii
învăţământului, deşi nu au fost alocate surse suficiente.
La momentul 24 ianuarie 1859 învăţământul în spaţiul românesc extra carpatic avea
ceva realizări dar era departe de a răspunde necesităţilor momentului, de transformare
generală în sens modern. Necesităţile îndemnau la o transformare radicală. Astfel de
transformări pentru a reuşi au nevoie în afară de o viziune clară de strategii pragmatice.
Pentru început s-a avut în vedere îmbunătăţirea situaţiei şcolilor deja existente. S-a trecut apoi
la organizarea unui învăţământ sătesc, atât prin extindere numerică cât şi prin ridicare
calitativă. În acest sens realizări vizibile s-au obţinut în Moldova, unde se înregistra o
deficienţă faţă de Ţara Românească6. Un aspect important a fost ridicarea restricţiilor pentru
fete în şcolile de băieţi din sate, până atunci educaţia fetelor se putea face doar în pensioane şi
era rezervată doar anumitor categorii sociale.
Măsurile luate imediat nu au vizat doar aspecte cantitative, luându-se măsuri pentru
pregătirea învăţătorilor, fiind înfiinţată o, şcoală preparandală” la Trei Ierarhi la Iaşi unde
predau distinşi profesori precum: B.P. Haşdeu, Gr. Cobălcescu şi V.A. Urechia. Ultimul în
calitate de director în Ministerul Cultelor şi instrucţiunii publice a redactat pentru învăţătorii
de la sate, Instrucţiuni privind predarea diferitelor materii după programa Şcoalelor primare
săteşti”, pentru anul 1859-18607. Era o premieră în literatura didactică de profil acest tip de
scrieri şi aveau un evident spirit novator. Se poate evidenţia tendinţa de a da un sens practic
şcolii şi de a adecva programele la necesităţile de atunci ale societăţii şi economiei. O
problemă imensă era cea a manualelor, făcându-se eforturi pentru crearea unei Tipografii
şcolare la Bucureşti. Primordial apărea în epocă, dezvoltarea învăţământului de la sate dar
curând s-a observat că această dezvoltare avea unele limite impuse nu doar de legislaţia
nedemocratică, ci şi de numărul învăţătorilor şi al profesorilor care era insuficient pentru un
sistem modern. În acest scop toate guvernele lui Al.I. Cuza au susţinut cu burse studenţii din
ţară cât şi din străinătate acolo unde era cazul, cum au fost Petru Poni şi Gr. Cobălcescu8.
Spiritul novator al epocii avea să-i determine pe cei aflaţi în poziţii de decizie în
învăţământ să nu se mulţumească doar cu măsuri ameliorative, dorindu-se aşezarea întregului
sistem pe baze noi cu o nouă viziune. În acest sens Mihail Kogălniceanu la 11 iulie 1859 se
adresa Comisiei Centrale de la Focşani cerând să elaborarea unei noi legi a Instrucţiunii
publice. În acest sens s-a creat un comitet special care nu a reuşit să ajungă la un rezultat
6
Maria Itu, Maria Potorac, Activitatea lui V.A. Urechia privind organizarea şcolii în timpul său, ,,Studii şi
articole de istorie, VIII8,1966), p.171-183.
7
V. A. Urechia, op.cit. , III, p.159.
8
Idem, Istoria Şcoalelor,III,p.168.
25
concret. Totuşi merită amintit că în proiectul de constituţie redactat de Comisia Centrală era
introdus pentru prima dată principiul obligativităţii învăţământului primar9.
Viziunea de modernizare a sistemului de învăţământ cuprindea şi uniformizarea la
nivel naţional, în acest sens instituţiile de învăţământ private au fost obligate să respecte
aceleaşi norme ca şi cele de stat şi aceleaşi programe, în acest sens luându-se măsuri severe10
Atitudinea lui Cuza faţă de învăţământ transpare în modul cel mai clar prin mesajul
din 6 decembrie 1859, care cuprindea un adevărat program de modernizare. Domnitorul
pornea de la constatarea deficienţelor vechiului sistem subliniind că neîmplinirile nu se
datorau unor persoane ci sistemului urmat, noi am prea căutat a imita ce se petrece în alte ţări,
pregătind numai oameni pentru profesiile liberale... România are nevoile ei speciale la care a
sosit timpul să ne gândim”11. Domnitorul tot la momentul respectiv fixa şi ţintele de atins:,
Educaţia trebuie să răspundă nevoilor fiecărei naţii... instrucţia elementară ne este neapărată
pentru a răspândi o viaţă nouă în toată ţara”12. Pentru prima dată asemenea idei erau
exprimate în mod oficial iar şcoala urma să se transforme dintr-un instrument al ordinii
sociale într-unul al modernizării în sens democratic. Dezvoltarea învăţământului primar era
organic legată de cea a învăţământului secundar care trebuia să aibă la rândul său o răspândire
largă şi să corespundă, trebuinţelor şi naturii românilor, decât să fie imitat fără chibzuinţă de
la străini”13. Domnitorul nu a scăpat din vedere nici învăţământul superior unde arăta că pe
lângă facultăţile atunci la modă dreptul şi medicina erau, trebuincioase o facultate de ştiinţe
economice şi administrative, precum şi o facultate de ştiinţă agronomică şi comercială”14.
Acest document a stat la baza politicii şcolare între anii 1859-1866, însă punerea în
practică a unui asemenea program necesita o pregătire tactică, resurse financiare şi umane
considerabile. Astfel, în paralel cu reaşezarea generală a învăţământului s-a procedat la unele
măsuri parţiale care au creat premizele favorabile pentru apariţia şi punerea în practică a legii
Instrucţiunii Publice din 1864. Una din aceste măsuri parţiale dar cu o importanţă enormă a
fost înfiinţarea la Iaşi în 1860 a Universităţii, fapt care a contribuit la menţinerea oraşului ca
un important pol cultural al ţării. O altă măsură realizată din iniţiativa statului dar şi a
comunităţilor săteşti a fost lărgirea reţelei de şcoli rurale, deşi nu toate categoriile sociale de la
sat din acea vreme înţelegeau importanţa şcolii.
Dezvoltarea unui sistem de învăţământ modern s-a lovit şi de forţe potrivnice atât din
interior cât şi din exterior. Organizarea unui învăţământ pe baze democratice era respinsă de
acele forţe politice care respingeau sistemul democratic în sine. Prin unificarea administrativă
a învăţământului din prima perioadă a domniei lui Cuza s-au realizat prin măsuri parţiale dar
repetate premizele realizării unei reforme cuprinzătoare a învăţământului15.
Dezbaterea proiectului de lege a învăţământului în Adunarea Legislativă a stârnit vii
dispute cu grupările conservatoare, iar pentru depăşirea divergenţelor s-a recurs la tot felul de
subterfugii (difuzarea târzie, neanunţarea titlurilor care intrau la dezbatere, votarea rapidă).
Această situaţie a fost sesizată abia spre final când nu s-a mai putut reveni16. Pentru a-i limita
efectele unii deputaţi conservatori au arătat că o asemenea lege nu şi-o permit nici cele mai
9
I.C.Filiti, Izvoarele constituţiei de la 1866, p.13-14.
10
V.A.Urechia, Istoria Şcoalelor,III, P.171.
11
,,Monitorul Oficial al Moldovei”, II (1859),nr.55, p.103
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
,,Monitorul”, Nr.155,2-14 iulie1860, p.726.
16
,,Dezbaterile adunării legislative a României”,(1863-1864), supl.nr.166, p.1320.
26
dezvoltate state, considerând acest proiect unul fantezist, rupt de realitate. S-a mers până la a
argumenta că principiul obligativităţii ar dăuna economiei rurale şi se cerea scurtarea anului
şcolar la lunile de iarnă iar obligativitatea să înceteze de la 11 ani, arătându-se rolul copiilor în
gospodăria ţărănească17. Domnitorul a refuzat să sancţioneze această lege tocmai datorită unor
astfel de atenuări şi denaturări care veneau pe fondul problemei sociale. Domnitorul a vrut
prin nesancţionare să arate opiniei publice că Adunarea avea o atitudine neconstructivă şi a
reuşit să-şi justifice acţiunea de la 2 mai 1864. După lovitura de stat legea a fost promulgată
fără atenuările stabilite în Adunare.
Legea din 1864 a însemnat o însumarea a tuturor activităţilor desfăşurate pentru
dezvoltarea învăţământului în timpul lui Cuza. În planurile de învăţământ o atenţie deosebită
s-a acordat istoriei, subliniindu-se că prin studiul ei elevul, ia exemple pentru viitor, va da
omagiul său eroilor, se va feri de viciu şi laşitate”18
După această dată învăţământul românesc a beneficiat de un cadru modern adecvat
specificităţiilor locale şi naţionale. Rezultatele acestui sistem s-au materializat printr-un cert
progres în cultură şi ştiinţă dar şi în alte domenii.
Progresul învăţământului din Principate a fost susţinut şi de intelectuali români din
Transilvania. La nivel cultural legăturile cu românii de peste munţi s-au înmulţit, iar mulţi
tineri români din afara graniţelor României preferau să îşi facă studiile în Instituţii Şcolare
româneşti, cristalizându-se o viaţă culturală unitară la nivel naţional.
Domnia lui Cuza a reprezentat sub toate aspectele temelia statului român modern iar
dezvoltarea învăţământului pe baze moderne a fost umbrită în epocă de puternicele ecouri ale
reformelor sociale şi politice. Mai târziu când roadele erau vizibile noua generaţie de
reformatori s-a străduit să adapteze şcoala românească la noile standarde ale timpului scoţând
în evidenţă mai degrabă ceea ce trebuia modificat s-au schimbat neprocedându-se la o analiză,
pe durată lungă”. Dincolo de divergenţele de gândire este cert că învăţământul modern
românesc începe clar odată cu domnia lui Cuza. Sistemul educaţional trebuie privit sub
aspectul unei creşteri organice compatibilă cu specificul naţional. Atunci când se impun
adaptări, modificări sau schimbări ele trebuie făcute după o analiză corectă, care să stabilească
ce nu a fost viabil fără a cădea în negativism de dragul reformei sau sub fascinaţia unor
modele splendide la ele acasă.
Bibliografie:
Berindei Dan, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-18669), Lista de miniştri,
Revista Arhivelor‖, III, (1959), nr.1.
Bolintineanu Dimitrie, Viaţa lui Cuza-Vodă, Iaşi, 1904.
Iorga Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928 p.310.
Itu Maria, Maria Potorac, Activitatea lui V.A. Urechia privind organizarea şcolii în
timpul său, Studii şi articole de istorie, VIII, 8,1966).
Urechia V. A., Istoria Şcoalelor, Vol IV, Bucureşti, 1902, p.273.
Xenopol A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol XIV, Bucureşti,
1930.
Prof. Sprîncenatu Ene-Vasile
Şcoala Gimnazială "Ştefan Ciobotăraşuˮ Lipovăţ, jud. Vaslui
17
Ibidem,p.1292.
18
V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, III, p.214.
27
Despre școala romașcană în anii marelui război
Vâltoarea Marelui Război a schimbat lumea şi, aşa cum profetic a evocat Take
Ionescu, a dus la „prăbuşirea tronurilor, ascendentul mişcării socialiste, dominaţia americană
asupra lumii”1, iar pentru români la realizarea idealului naţional. Războiul a însemnat
suferinţe greu de imaginat, imense pierderi umane şi materiale, dar şi spirit de sacrificiu,
curaj, eroism, solidaritate umană.
Nefiind plasat în zona confruntărilor directe, totuşi Romanul n-a fost ocolit de de
cortegiul de suferinţe şi orori pe care orice război le aduce după sine. Populaţia de aici resimţit
din plin ce înseamnă moartea, prin pierderea celor dragi, boala, sărăcia, lipsurile, mizeria şi,
ca orice român în vremuri de restrişte, fiecare a încercat să-şi aducă contribuţia la uriaşul efort
de război depus de o ţară întreagă, de la cei care, pe front, au luptat, sacrificându-şi chiar
viaţa, până la cei din spatele frontului ce au susţinut, după posibilităţi, aceste nevoi de război,
fie că a fost vorba de donaţii, contribuţii, muncă voluntară sau de îngrijirea orfanilor de
război, adăpostirea refugiaţilor etc.
Autorităţile locale, atât cele civile cât şi cele militare, au încercat şi au reuşit, după
eforturi deosebite, să organizeze activitatea principalelor instituţii şi întreprinderi din oraş. S-a
acordat atenţie persoanelor defavorizate, s-au luat măsuri pentru a se preveni eventualele
tulburări. Viaţa economică, religioasă, culturală, a continuat să se desfăşoare normal, pe cât
era posibil atunci.
Deși confruntate cu marile probleme inerente unor vremuri de război (cadre didactice
mobilizate, clădiri rechiziționate de armată, distrugeri etc.), școlile romașcane și-au continuat,
în mare măsură, activitatea (parțial întreruptă), chiar dacă cursurile s-au desfășurat în condiții
improprii. Astfel, gimnaziul „Roman-Vodă”, devenit liceu în 1919, a reprezentat şi în această
perioadă cea mai importantă instituţie de învăţământ a oraşului, înfiinţată la 30 septembrie
1872. Începând cu anul 1913, gimnaziul a primit dreptul de a înfiinţa un curs superior de
secţie reală-normală, astfel încât în anul şcolar 1913-1914 a fost înfiinţată o clasă a V-a cu
caracter real-normal, cu un număr de 20 de elevi. În total, în cele cinci clase au fost înscrişi
203 elevi, dintre care au urmat regula 184 şi au promovat clasa 139. În anul şcolar 1915-1916
a mai apărut o clasă a VI-a cu 14 elevi, în total fiind 252 elevi înscrişi, iar în 1917 s-a mai
adăugat încă o clasă de a VII-a.2 Serbarea de sfârşit de an şcolar 1915-1916 s-a desfăşurat în
sala teatrului în ziua de 15 iunie 1916 şi a participat un public numeros. Serbarea a fost
deschisă de intonarea „Imnului Regal”, urmată de dizertaţia elevului Ionescu Dimitrie (mai
târziu doctor docent în bacteriologie, directorul Institutului antirabic central dr. Babeş şi
membru corespondent al Academiei Române, cu numeroase lucrări de specialitate) din clasa a
VI-a despre „Creştinismul ca factor important în progresul istoriei omenirii”. Directorul
gimnaziului, Emanoil Silberg, a expus pe scurt situaţia elevilor, cei mai merituoşi fiind
premiaţi de către maior Bădărău, în numele prefectului, serbarea încheindu-se cu reprezentaţia
1
C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989, p. 129
2
N. Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Pagini din istoria liceului Roman-Vodă 1872-1972, editată de Liceul
„Roman-Vodă”, Roman, 1972, p. 93-94
28
corului şcolii condus de profesorul de muzică I. Danielescu, recitări de versuri şi punerea în

scenă a unui fragment din piesa „Despot Vodă”. Cu câteva zile înainte, pe 12 iunie, s-a serbat
finele anului şi la Grădina de copii „Episcop Melchisedek” şi cu această ocazie s-a inaugurat
noul local de şcoală construit pe cheltuiala Arhiereului Valerian şi la care G. Morţun a
contribuit cu instalarea apei şi a canalizării. La această manifestare au participat, pe lângă
părinţi şi public, o serie de notabilităţi ale oraşului: P.S.S. Episcopul Teodosie al Romanului,
prefectul Kapri, primarul, inspectorul Pastia şi epitropii acestei instituţii.3
Din iniţiativa căpitanului Boerescu, având şi concursul autorităţilor locale, s-au pus şi
la Roman bazele unei filiale locale a Asociaţiei Cercetaşilor României, care va purta numele
de „Cohorta Alexandru cel Bun a cercetaşilor din Roman”, în care puteau intra tineri cu vârsta
cuprinsă între 11 şi 18 ani. Scopul urmărit era acela de a „forma caractere şi de a completa
educaţia fizică a tineretului”, iar în caz de mobilizare rolul lor era de ajuta autorităţile şi pe
membrii Crucii Roşii la spitale, răniţi, telegraf etc.4 La jurământul depus de cercetaşii
romaşcani în iunie 1915 au participat principele Carol şi prinţul Nicolae, care a defilat în
fruntea patrulei de onoare.5
În 1916, după cum mărturisesc unii elevi, şcoala a început activitatea normal. La „Roman-
Vodă”, funcţionau, ca şi în anul precedent, tot 6 clase, iar din februarie apare şi clasa a VII-a, dar
între timp localul a fost rechiziţionat de armata rusă. În timpul iernii elevii s-au risipit, dar din
primăvară până în iunie inclusiv lecţiile s-au ţinut în aer liber, multe cadre didactice fiind
mobilizate. Deşi matricolele pentru anii 1916-1917 lipsesc, cu siguranţă că şi în acest an şcolar au
fost mai multe sesiuni de examene de clasă în octombrie şi noiembrie 1916, martie şi iunie 1917
pentru elevii înscrişi regulat în anii anteriori şi pentru elevii înscrişi în particular. În anul şcolar
1917-1918, localul se afla tot la dispoziţia armatei ruse, şcoala funcţionând în turnul şi chiliile
Episcopiei, fiind tot 7 clase. Cursurile erau comune, elevii despărţindu-se la anumite ore. După
tratatul de pace de la Bucureşti din 24 aprilie 1918 şi demobilizarea armatei, şcoala şi-a reînceput
cursurile în localul ei propriu6, în acest an terminând prima serie de bacalaureaţi. Însă se
impuneau reparaţii, ruşii lăsând clădirea într-o stare jalnică. De aceea, ziarul „Îndreptarea”, organ
al Partidului Conservator din Roman, lansa un apel romaşcanilor de a contribui la strângerea de
fonduri necesare reparaţiilor pentru a începe cursurile în noul an şcolar în mod normal.7
Simion Mehedinţi, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul condus de
Alexandru Marghiloman, a decis a în fiecare capitală de judeţ să se înfiinţeze o eforie şcolară,
compusă din prefect, revizorul şcolar, administratorul financiar şi alţi 4 membri, care să se ocupe
de interesele învăţământului din regiunea respectivă.8 Eforia Şcolară Roman a luat fiinţă la
iniţiativa prefectului D. Tacu, primarului C. Roiu şi a revizorului şcolar T. Spătaru cu scopul de
aduna fonduri prin contribuţii, donaţii şi serbări spre a „veni în ajutorul tuturor şcoalelor ţi
liceului din oraş.” În şedinţa ţinută joi, 14 august 1918, în localul primăriei sub preşedinţia
primarului, a fost ales următorul comitet: preşedinte – C. N. Roiu, vicepreşedinte – E. Silberg,
directorul liceului, casier – Cantemir, directorul Şcolii de Meserii, secretar – P. Lăzăresc,
directorul Şcolii Nr. 1 de băieţi. Cu această ocazie s-a hotărât a se face apel la public pentru
strângere de fonduri înainte de 1 septembrie şi organizarea de serbări în acelaşi scop. Au subscris
3
„Ecoul Romanului”, an XVI, nr. 739, 19 iunie 1916
4
Idem, an XV, nr. 679, 21 martie 1915
5
Idem, a V, nr. 689, 28 iunie 1915
6
N. Steţcu, Gh. A. M. Ciobanu, op. cit., p. 95-96
7
„Îndreptarea”, an IV, nr, 16, 12 august 1918
8
N. Steţcu, Gh. A. M. Ciobanu, op. cit., p. 96
29
cu sume următoarele persoane: C. N. Roiu – 100 lei, ing. N. G. Ciumeti – 50 lei, C. Calcovorescu
– 80 lei, col. D. Niculescu – 40 lei, Elena Mitrescu – 30 lei, Alexandrina Ioan – 100 lei, E. Silberg
-20 lei, Ghe. Dragnea – 30 lei, M. Rosenberg – 200 lei, N. Popovici – 25 lei, St. A. Theodorescu
100 lei, Olga dr. Vasiliu – 100 lei, Federala „Silistra” – 1000 lei ş. a.9 Sunt contribuții care
reliefează dorința romașcanilor de a repune învăţământul pe picioare, fiind o prioritate de care
autoritățile, dar și comunitatea, s-au ocupat responsabil.
Școlile romașcane și-au ținut, așadar, porțile deschise în această perioadă marcată de
război, iar cadrele didactice au știut să-și facă datoria cu același stoicism și devotament la catedră,
pe front, în spitale și oriunde a fost nevoie de ele.
Bibliografie:
- „Ecoul Romanului”, 1914, 1915, 1916

- „Îndreptarea”, 1918
- Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919,
vol. I-II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
- Steţcu, Nicolae, Gheorghe A. M. Ciobanu, Pagini din istoria liceului Roman-Vodă
1872-1972, editată de Liceul „Roman-Vodă”, Roman, 1972
Prof. Monica Pescaru

Colegiul Tehnic „Petru Poni” Roman
9
„Îndreptarea”, an IV, nr. 17, 19 august 1918
30
Episcopia Romanului şi febra Unirii Principatelor
Consolidarea statului naţional român va cunoaşte implicarea a mai mulţi factori în

cadrul concret al deciziilor privind situaţia modernizării structurilor de stat. În rândul divers al
acestora se numără şi tagma clerului romaşcan prins în vâltoarea evenimentelor pe poziţii
oscilante, poziţii dictate de evoluţii generale incerte.
Timp de cincisprezece ani (iulie 1851-mai 1865) episcopia Romanului nu a avut
episcopi titulari, ci locotenenţi de episcopi (vicari). De altfel, în această etapă a istoriei
bisericeşti din Moldova şi celelalte eparhii au cunoscut situaţii asemănătoare. De exemplu,
Mitropolia ţării a fost condusă începând din iunie 1848 până în februarie 1851 şi din
noiembrie 1860 până în mai 1865 de locotenenţi, iar Episcopia Huşilor în intervalul august
1857 – iunie 1865 de asemenea de locotenenţi.1 Resorturile acestor mişcări şi tulburări ale
vieţii religioase vin din contextul mai larg al transformărilor social-politice din secolul XIX.
A fost vorba de încadrarea religiei, într-o formă sau alta, într-un proces mult mai complex de
modernizare – proces care nu a rămas fără urmări în planul religiozităţii generale. Dacă în
plan instituţional se va adopta modelul occidental, pe plan mental religios ortodoxia
românească a rămas în poziţie de indistincţie organică cu puterea seculară2. Această
indistincţie pleca din îndărătnicia concepţiei că singura formă de creştinism veritabil este
idealul celui care întoarce definitiv spatele lumii (în Occident mântuirea nu era cu putinţă în
afara bisericii în timp ce în Orient ea este posibilă doar în pustie – diferenţă conceptuală care
va justifica apoi impotenţa colaboraţionismului laic-sacru privind instituţionalizarea)3.
Cert este, că vorbim de o etapă categorică a transformărilor de orice fel, în care
trecerea de la medievalitate la modernitate reprezintă o zbatere continuă, vorbim de un secol
“plin” de evenimente şi care potenţează astfel şi evoluţiile bisericeşti4.
Revenind la situaţia de la episcopia de Roman, în preajma Unirii Principatelor, vedem
că după moartea lui Veniamin Rosset a fost numit locotenent de episcop prin decret domnesc
nr. 3513 iulie 1851 arhiereul Iustin Crivăţ Edesis. Din motive personale de sănătate, acesta se
retrage la Mănăstirea Neamţ unde a fost şi îngropat, la 11 decembrie 1856.5 Succesorul său în
scaunul episcopal a fost tot un locotenent, şi anume Nectarie Hermeziu, descendent al unei
familii răzăşeşti din Moldova6, conform cercetărilor efectuate de Scarlat Porcescu, Hermeziu
deţinând suprafeţe de pământ la Butnăreşti – Unceşti. Deşi numirea sa a fost bine primită în
“articolele vremii”7, contemporanii nu aveau o părere grozavă despre el; Melchisedec îl
definea ca fiind un om “mărginit”, “lipsit de cultură intelectuală” cu “oarecare aplecare spre
buna iconomie casnică”.8 În ce priveşte atitudinea sa cu privire la unire, există o unanimitate a
1
Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Editura Filocalia, Roman, 2008, p. 290.
2
Horia Roman Patapievici, Biserica ortodoxă română şi modernitatea –partea I-în “Dilema”, nr. 331, an 1999.
3
Ibidem
4
Melchisedec Ştefănescu, Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, partea a II-a, Bucureşti, 1875, p. 219-
229.
5
Scarlat Porcescu, op. cit., p.292.
6
Ibidem, p.293.
7
Ibidem, p.294.
8
Melchisedec Ştefănescu, op. cit., p. 221-222.
31
cercetătorilor care afirmă lipsa sa de înţelegere a importanţei evenimentului; la îndemnurile

fratelui său Grigore9 şi a altor antiunionişti, Nectarie a avut o atitudine potrivnică unirii. La 29
iunie 1856 Nectarie şi-a dat acordul pentru înfiinţarea Comitetului Unirii din Roman.10 Apoi,
la 21 aprilie 1857 participă la o întrevedere cu Savfet Effendi (comisarul sultanului) ce se afla
în trecere prin Roman în drumul său mai lung către Iaşi.11 Mai devreme, în aceeaşi lună (8
aprilie) el ceruse Ministrului de Interne, C. Catargiu, înlăturarea din funcţie a directorului
Cancelariei episcopale pentru că era unionist.12 La două zile după trecerea lui Savfet Effendi,
Nectarie Hermeziu hotărăşte destituirea protopopului de Tecuci (Gheorghe Dumitru) pe motiv
că se opunea gândirii sale.13 Conform unei adrese a Comitetului unionist din Roman către
Comitetul Central al Unirii din Iaşi, reiese că Nectarie Hermeziu interzicea preoţilor
adeziunea la comitetul unionist sub ameninţarea că-i va îndepărta din funcţii pe toţi cei care ar
subscrie protestului împotriva procedeelor adoptate de autorităţile antiunioniste.14 Astfel de
acţiuni au continuat: la 7 iulie 1857 a destituit din funcţia de protopop de Roman pe Dimitrie
Matcaş pentru că a îndemnat la nesupunere în faţa unei decizii a sa iar la 8 iulie a eliberat din
funcţia de membru al Consistoriului Spiritual pe Vasile Brăescu. 15 Mai mult decât atât, la 7
octombrie, odată cu refacerea alegerilor din Divan - după constatarea fraudelor produse -
Nectarie Hermeziu este singurul cleric care votează alături de Alecu Balş împotriva unirii
celor două principate.16
La 7 august 1858 Convenţia de la Paris, după ce a luat la cunoştinţă de “dorinţele
românilor” exprimate în Divanurile ad-hoc, încuviinţează unirea celor două ţări cu domni
separaţi şi cu autorităţi centrale la Focşani.17
În calitatea sa de deputat în Divanul ţării, la şedinţa din 20 Decembrie 1857 a acestui
for, Nectarie a propus două amendamente: unul privind organizarea şi funcţionarea
monahismului potrivit spiritului canoanelor, iar al doilea sugerând atârnarea schiturilor şi
mănăstirilor numai de episcopul locului.18 Opinia sa conservatoare este reliefată şi de
argumentaţia propusă în cadrul celei de-a doua propuneri făcute şi anume că în cazul în care
Biserica ar depinde de o autoritate în plus ar pierde din substanţa ei de bază.19
În contra-pondere la atitudinea şi acţiunile lui Nectarie Hermeziu s-au situat clerici
atât pe plan local cât şi naţional. Cel care avea să devină episcop de Roman după cucerirea
independenţei de stat, Melchisedec Ştefănescu, lansa îndemnuri la unire folosind argument de
ordin social, teologic şi chiar istoric în celebrul discurs/predică “Jertfă pentru Unirea
Principatelor”.20 Un reprezentant al clerului muntean, Neofit Scriban, realizează cu prilejul
alegerii lui Alexandru Ioan Cuza un adevărat vârtej de figuri de stil în cinstea momentului.21
9
Grigore Hermeziu era la data respectivă preşedintele Tribunalului Roman.
10
Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României, vol. III, Bucureşti, 1889, p. 552.
11
Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României, vol. IV, Bucureşti, 1889, p. 379.
12
Ibidem, p. 268.
13
Ibidem, p. 379.
14
Ibidem, p. 978.
15
Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României, vol. V, Bucureşti, 1890, p. 163-181.
16
Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României, vol. VI, Bucureşti, 1890, p. 80.
17
Scarlat Porcescu, op. cit., p. 298.
18
Documente privind istoria renaşterii României, vol. VI/1, Bucureşti, 1896, p. 159-161.
19
Scarlat Porcescu, op. cit., p. 298.
20
Acte şi documente referitoare la istoria renaşterii României, vol. III, Bucureşti, 1889, p. 624.
21
Neofit Scriban, O salutare României în 1859, ianuarie 24, în volumul Mărturii despre Unire, Bucureşti, 1959,
p. 492 şi 495.
32
Pe plan local, se distinge figura lui Dimitrie Matcaş ca reprezentant al clerului

unionist. Acesta s-a născut la 10 aprilie 1817 în judeţul Galaţi, urmând ca studii de specialitate
cursurile de la seminarul ieşean “Veniamin”; la data de 1845 susţine un concurs de ocupare a
postului de profesor al Şcolii catehetice ţinutale de la Roman iar la data de 1 septembrie 1858
este numit rector al noului seminar teologic înfiinţat în “citadela muşatină” de la confluenţa
Moldovei cu Siretul.22 Atitudinea sa contrară lui Nectarie îi va aduce destituirea din funcţia de
protoiereu al districtului Roman dar nu numai.23 Omul opus lui Matcaş de Nectarie pentru
alegerile de deputaţi clerici a fost Teodor Gheorghiu. Abuzurile înfăptuite de autorităţi au dus
la redactarea unui memoriu de către preoţii unionişti romaşcani spre mitropolitul Moldovei la
acea vreme, Sofronie Miclescu.24 Scrisoarea către mitropolit este semnată de: iconomii N.
Pascu, D. Matache, Andrei Berescu, Ştefan Stabolschi, Ioan Mavrodin, Gheorghe Stamatin,
Ioan Sofrăcescu, Vasile Brăescu, Ştefan Cucu, Andrei Nistor, Gheorghe Teodor, Vasile
Loghin şi sachelarii N. Dornescu, C. Sârbuleţ, V. Nicolau, I. Tobolca, C. Teodor. 25 După
anularea scrutinului din august, la alegerile ce au urmat a fost ales deputat cleric Dimitrie
Matcaş iar la Huşi Melchisedec Ştefănescu.26 Divanul ad-hoc şi-a început activitatea în data
de 22 septembrie 1857. În cadrul dezbaterilor pentru problema unirii toţi clericii au votat
pentru, singura figura bisericească anti unionistă fiind reprezentată de către Nectarie.27
În cadrul dezbaterilor privind temele de organizare bisericească, Dimitrie Matcaş a
sprijinit proiectele care aveau un caracter inovator, în spiritul transformărilor tipice epocii de
secol XIX.28
Peisagistica clerului romaşcan din timpul zbaterilor sociale pentru evenimentele din
preajma momentului 1859 au reliefat o stare de fapt complexă, stare care împărţea nu numai
tagma personalului bisericesc ci întreaga societate a vremii.
Prof. Zămescu Ionuț

Colegiul Național "Roman Vodă", Roman
22
Informaţiile cu caracter biografic despre Dimitrie Matcaş aparţin lucrării lui Scarlat Porcescu Preoţi ortodocşi
din Moldova luptători pentru Unirea Ţărilor române în revista “MMS”, anul XXXV, nr. 1-2 ( 1959), p. 44.
23
Pentru că nu a dat ascultare ordinelor episcopale privind alegerile este destituit şi din funcţia de membru al
Consistoriului Spiritual.
24
Scarlat Porcescu, Preoţi ortodocşi din Moldova….,p. 46.
25
Ibidem.
26
Dan Emilian Nicolau, Un slujitor al altarului care a activat pentru Unire: preot Dimitrie Matcaş, în “MMS”,
LIV -1978, nr 1-2, Anexa 11, p. 18.
27
Scarlat Porcescu, Contribuţia clerului ortodox român la înfăptuirea Unirii Principatelor, în revista “MMS” an
LV -1979, nr. 1-2, p.19.
28
Dan Emilian Nicolau, op. cit., p. 18.
33
Episcopii cărturari ai Romanului în sec. XV-XVII

“Atenţia acordată de Episcopie şi de titularii acestei instituţii învăţământului şi culturii
în general, nu era întâmplătoare, mulţi dintre ocupanţii scaunului de la Roman, ilustrându-se
printr-o strălucită activitate cărturărească, ce a făcut cinste nu numai oraşului ci şi ţării!” [1]
Primul episcop romaşcan, cunoscut pentru înclinaţiile cultural-literare a fost Vasile (?
- 1500), care la 2 februarie 1484 trimitea o scrisoare mitropolitului Gherontie al Moscovei,
prin care-i dădea lămuriri privind ritualul de sfinţire a bisericilor practicat de greci [2].
Scrisoarea aceasta, document de mare valoare, atestă pe de o parte legăturile dintre Biserica
Moldovei şi aceea a Moscovei, dar şi pregătirea teologică deosebită a episcopului romaşcan.
Între anii 1500 şi 1508, înainte de a urca în scaunul mitropolitan al ţării, a păstorit la
Roman alt episcop cărturar – Teoctist. În condiţiile timpului în care a trăit şi activat, Teoctist
era un om învăţat. Ca ucenic şi apoi stareţ [3] la mănăstirea Neamţ (importantă vatră de
cultură bisericească din Moldova în sec. XV-XVI), a avut posibilitatea de a agonisi învăţătură,
care-i va folosi în cariera sa. Ajuns episcop al Romanului, după care mitropolit al Moldovei
[4], era totodată un creator şi conducător de şcoală cărturărească în cadrul căreia s-au format
mai mulţi din slujitorii bisericeşti. Unul din ucenicii săi, el însuşi mai târziu episcop cărturar
al Romanului – Macarie, a schiţat un portret care pune în lumină unele trăsături
caracterologice ale dascălului său: „a adormit întru Domnul, la adânci bătrâneţe, cel care
ungea pe domni şi învăţătorul Moldovei, mitropolit chir Teoctist... bărbat învăţat ca nimeni
altul, cele vechi şi cele noi le-a învăţat până la capăt şi a îndeplinit multe, înainte de plecarea
lui către Dumnezeu” [5] – scria Macarie la 15 ianuarie 1528. Această caracterizare a
episcopului Teoctist făcută de cel ce va fi unul din marii prelaţi ai tării aplecat asupra
studiului cărţilor, demonstra o figură monahală deosebită, iubitor de carte şi de cele sfinte,
dornic de a împărtăşi şi altora din experienţa lui călugărească, un adevărat „învăţător al
Moldovei”; la acestea mai putem adăuga respectul deosebit pe care i-l arătau ucenicii săi. În
sprijinul acestei afirmaţii, pr. Scarlat Porcescu a scos la iveală una din particularităţile
dominante ale şcolii lui Teoctist, prin analizarea critică a pisaniilor de la bisericile din
Războieni, Neamţ, şi Roman: „Am convingerea că textul acestor două pisanii (de la Neamţ şi
Războieni) a fost compus de Teoctist, stareţ la Neamţ, în ultimele două decenii ale sec. XV.
Ucenicul său Macarie împrumutase de la dascălul său, stilul şi optica acestuia... Caracterul
narativ – retoric al pisaniei de la biserica episcopală din Roman, formulată, sunt convins, de
cronicarul Macarie, episcop al Romanului pe când se zidea această catedrală, deoarece este
asemănătoare ca stil, cu cronica slavo-romană scrisă de el, este preluat de la Teoctist
‹‹părintele său sufletesc›› şi ‹‹învăţătorul›› său.” [6]
Unul din cei mai reprezentativi episcopi aflaţi în scaunul de la Roman, implicat în
viaţa culturală de odinioară a oraşului şi a Moldovei, a fost Macarie (cunoscut sub denumirea
de Macarie II); el a păstorit în fruntea acestei episcopii în două rânduri: între 1531-1548 (când
Iliaş Rareş l-a înlăturat din scaunul vlădicesc, lucru pe care aminteşte el însuşi în „Cronica” sa
[7]) şi 1551-1558. Istoricii literaturii noastre vechi au afirmat că Macarie a fost „întemeietorul
unei şcoli de slavonie în Moldova” [8] şi „ctitorul naraţiunii istorice [9]”, iar ucenicii l-au
considerat şi ei „învăţătorul Moldovei” şi „ales între filozofi” (Eftimie şi Azarie)[10].
Domnitorul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) – care-l cunoscuse pe Macarie direct
sau din informaţiile date de logofătul chir Teodor [11] - îi dă poruncă acestui ieromonah
34
învăţat „să tragă lanţul cuvintelor până la anii şi împărăţiile din vremea noastră” [12], adică să
continue „Letopiseţul moldovenesc” scris la curtea tatălui său, Ştefan cel Mare.
În cronica lui Macarie sunt consemnate faptele petrecute după moartea marelui
domnitor (la 1504), iar acestea sunt prezentate într-un stil retoric, mult deosebit de al autorilor
dinaintea sa [13]. Figura centrală a acestei Cronici, este voievodul Petru Rareş, cu multe
cuvinte de laudă şi aprecieri la adresa acestuia – uneori nereale, pe când alţi domnitori şi în
special Iliaş Rareş, sunt prezentaţi în culori întunecate. La alcătuirea Cronicii, Macarie s-a
folosit nu numai de amintirile, observaţiile, constatările proprii, ci şi de alte izvoare, de
vechile letopiseţe ale ţării, pe care le-a prelucrat şi completat cu procedeele sale stilistice [14].
Cea mai importantă înfăptuire din vremea episcopului Macarie la Roman a fost
catedrala episcopală cu hramul „Prea Cuvioasa Paraschiva”, ridicată din ordinul aceluiaşi
Petru Rareş, care i-a încredinţat îngrijirea lucrărilor de terminare a bisericii episcopale tot lui
Macarie – vrednicul ierarh în care avea atâta încredere. Episcopul Melchisedec Ştefănescu
afirma că: „Macarie se bucura de toată încrederea domniei; Petru Rareş şi doamna Elena i-au
încredinţat lui, atât mijloacele băneşti, cât şi inspecţiunea edificării templului, care fu construit
după modelul templelor de la mănăstirile domneşti anterioare şi cu o solitudine admirabilă...”
[15] Macarie a păstorit la Roman până la moartea sa (1 ianuarie 1558), fiind „îngropat cu
toată cinstea şi în chip vrednic de sfinţi de către ucenicii săi, în mănăstirea Rasca întemeiată
de dânsul” [16].
Istoria bisericească a Moldovei din a doua jumătate a secolului XVII este dominată de
figura mitropolitului Dosoftei (Dosoftei II), care înainte de a trece în scaunul mitropolitan al
ţării, a păstorit timp de un deceniu şi mai bine Episcopia Romanului (1660-1671). Privitor la
originea acestui ierarh, au existat în istoriografia mai veche unele controverse: pornindu-se de
la existenţa unor particularităţi dialectice macedo-române din scrierile sale şi de numele
părinţilor săi Leontie Barila şi Maria Misiva (antroponime întâlnite îndeosebi la aromâni) s-a
susţinut că Dosoftei ar fi de origine sud-dunăreană [17]. Însă cei mai mulţi cercetători şi
istorici afirmă că el „era un fiu al Moldovei” [18], născut probabil în jurul anului 1624,
primind la botez numele de Dumitru.
Din păcate, nu a rămas nici un document din timpul episcopatului lui Dosoftei la
Roman [19], de aceea nu se cunosc înfăptuiri gospodăreşti de-ale sale [20], atâta vreme cât s-a
aflat în frunte acestei Episcopii. Totuşi, sunt temeiuri care adeveresc că învăţatul Dosoftei,
despre cel care Ion Neculce spunea „prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, latineşte,
slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În
ţara noastră pe aceste vremi nu se afla un om ca acela” [21], cât a purtat cârja episcopală a
acestei eparhii, a avut preocupări cărturăreşti încununate de opere valoroase. Dosoftei a urmat
calea deschisă de mitropolitul Varlaam (înaintaşul său în scaun), tălmăcind cărţi bisericeşti în
limba română pentru îndrumarea clericilor şi credincioşilor în acelaşi timp, stăruind pentru
utilizarea limbii române în biserică [22].
Mitropolitul Varlaam, se pare, părintele său duhovnicesc, alcătuise şi câteva stihuri la
stema ţării, dar Dosoftei, cu mult mai mult, a versificat psalmii şi a scris alte versuri, motiv
pentru care cercetători ai culturii noastre vechi (Dan Zamfirescu, Vasile Pop: „începătura
poeziei întru adevăr singur moldovenilor se cuvine...” [23]) îl trec printre ctitorii literaturii
române, printre cei dintâi poeţi ai noştri: „întâiul mare liric românesc” [24], „părintele poeziei
române” [25].
„Psaltirea la versuri” cum este îndeosebi cunoscută opera sa de căpetenie, tipărită în
1673 în mănăstirea Uniev din Rusia polonă [26] – deci după trecerea lui Dosoftei în scaunul
35
mitropolitan - a fost, se pare realizată şi pregătită pentru tipar, în timp ce cărturarul ierarh se
afla în scaunul episcopal de la Roman, plecându-se şi de la titlul operei, în care se zice:
„Psaltire a sfântului proroc David... cu lunga osteneală în mulţi a (n) i socotită şi cercată prin
svintele cărţi şi de-acia pe versuri tocmită în cinci a (n) i foarte cu osârdie mare” [27]. Această
operă a fost dedicată domnitorului Ştefan Petriceicu (în prima domnie a acestuia 10 august
1672 – noiembrie 1673), aşa cum era obiceiul din vechime de a dedica cărţile cele mai noi
unei persoane importante [28] (în cazul de faţă domnitorului Moldovei).
În Psaltire sunt explicate înţelesurile Sfintei Scripturi (el arată că explicarea celor patru
sensuri ale scripturii i-a făcut-o Dosoftei – arhidiaconul lui Nectarie, Patriarhul de Ierusalim,
când se afla la Iaşi, în vizită împreună cu Patriarhul)[29].
În comentariul Psaltirii lui Dosoftei, episcopul Melchisedec afirma „... încât cu dreptul
se poate zice că el a localizată, a romanizat opera profetului împărat David. De aceea, ea a
fost foarte gustoasă inimii româneşti contemporane, din toate stările. Mulţi din psalmi au
devenit cântece populare” [30]. Din scrierea lui Dosoftei, se desprinde – pe lângă propriile
sale sentimente religioase, prezentarea evenimentelor contemporane lui, datinile şi aspiraţiile
românilor – şi o mare dragoste faţă de neamul său, de mândrie faţă de originea naţiei sale;
aceasta se observă din odă la Letopiseţul lui Miron Costin [31].
„Neamul Ţării Moldovei de unde dă raza? Împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească.

Din ţara Italiei, tot omul să crează. Semnele stau de se văd de dânsul făcute,
Filah întâi, apoi Traian au adus pre-acice Turnul Severinului ca custe-n vremi multe
Pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice. Strămoşii Moldovei adus-au în ţară,
Răsădit-au ţărilor hotarelor toate Pre gheţii cu sabia scoţând din hotară...”
Pre semne ce stă în veci a să vedea poate. [32]
El cu viţa cestui neam Ţara Românească
Tot la Roman sau chiar înainte de a ajunge episcop al Romanului, el a tălmăcit psalmii
în proză, precum şi alte cărţi pe care le-a tipărit mai târziu (spre exemplu: „Prea cinstitul
acatist”, „Liturghierul” [33]), fapt ce evidenţiază că o bună parte a activităţii literare a
renumitului ierarh Dosoftei a fost dusă la îndeplinire pe când păstorea la Roman.
Din cele prezentate se observă că aceşti ierarhi de frunte ai Episcopiei Romanului, au
contribuit în vremurile lor, nu numai la crearea unei atmosfere cultural+artistice în oraşul
episcopiei lor, dar şi în întreaga Moldovă, contribuind în timp, la îmbogăţirea tezaurului
spiritualităţii româneşti din epoca medievală; după cum am văzut, unii dintre ei sunt
consideraţi – şi nu fără temei – adevăraţi ctitori şi părinţi ai literaturii şi culturii naţionale.
Bibliografie:
[1] Istoria oraşului Roman: 1932-1992, colectiv, Roman, 1992, p.134

[2] M.Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile teologice,
Sibiu, 1972, p.87
[3] D.R.H., A.Moldova, sec. XVI, vol. III (30 sept.1445-17 nov.1502), Bucureşti, 1980; 1.
Xi.1487, p.30; 17. III.1500, p.454
[4] Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi
completată de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959, p.95.
[5] Ibidem
36
[6] Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Roman, 1984, p.155

[7] P.P.Panaitescu, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Bucureşti, 1959, p.104
[8] Ilie Minea, Letopiseţele moldoveneşti scrise slavoneşte, în „Cercetări istorice”, nr.1/1925,
p. 253
[9] George Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969, p.83
[10] P.P.Panaitescu, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Bucureşti, 1959, p.120 şi
p.141
[11] Ibidem, p.90
[12] Ibidem
[14] Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru seminariile
teologice, Sibiu, 1972, p.486
[15] Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, vol. I, Bucureşti,
1874, p.184
[16] P.P.Panaitescu, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Bucureşti, 1959, p.141
[17] George Ivaşcu, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1969, p.199
[18] Eugen Pavelescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939, p.510-511; Iustin
Moisescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Ctitoria mitropolitului Dosoftei, în „M.M.S.”,
nr.9-12/1974, p.731-733.
1874, p.280
1874, p.280
[22] P.P.Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p.187
[23] Vasile Pop, Prefaţă la Psaltirea în versuri, ed. Ioan Prale
[24] Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1981, p.125
[25] Ibidem, p.123
1874, p.283
1874, p.284
[29] Ibidem
[30] Ibidem, p.290-291
[31] Ibidem, p.301
[32] Ibidem
Prof. Păiuş Cătălin

Liceul Tehnologic “Vasile Sav “Roman, Jud. Neamţ
Prof. Păiuş Dana
Colegiul Tehnic "Petru Poni" Roman, Jud. Neamţ
37
Evoluția învățământului nemțean în a doua jumătate a sec. XX

În destinul unui popor învăţământul reprezintă, fără îndoială, fermentul care determină
calitatea civilizaţiei, culturii şi, nu în ultimă instanţă, a istoriei, a vieţii sociale şi economice.
Un stat, o comunitate sunt atât de inteligente, de cultivate şi de prospere pe cât de inteligenţi şi
luminaţi îi sunt cetăţenii. În acelaşi timp, învăţământul este o expresie a istoriei culturale şi
sociale.
Judeţul Neamţ poate fi considerată o zonă de referinţă în ceea ce priveşte începuturile
învăţământului românesc, având în vedere consistenţa educaţiei religioase şi umaniste
promovată de “şcolile mănăstireşti” de la Neamţ şi Bistriţa încă din secolele XV-XVI în care,
conform documentelor, “activitatea şcolară” se rezuma la “învăţarea cititului şi scrierii în
limba slavonă, la interpretarea textelor religioase, noţiuni de astrologie, heraldică şi chiar
aritmetică”1. În secolele XVI-XVII, prin apariţia a noi mănăstiri şi biserici se înmulţeşte şi
numărul “centrelor de învăţământ” din Neamţ: Pângăraţi, Agapia, Bisericani, Secu, iar
secolele XVIII-XIX sunt cele care determină o adevărată efervescenţă şcolară în judeţul
Neamţ, bineînţeles în contextul dezvoltării învăţământului în întreaga Moldovă în spiritul
ideilor europene, acelea privind dreptul şi accesul la învăţătură al tinerilor. Zona Romanului,
pe atunci judeţ separat, are o evoluţie proprie, în sensul că la 1 octombrie 1832 a luat fiinţă la
Roman “Şcoala primară de băieţi nr. 1 Grigore Al. Ghica Voievod”, având patru clase, cu un
efectiv de 60 de elevi2, iar în 1880, din iniţiativă particulară, Şcoala de Meserii, una dintre
cele mai vechi şcoli profesionale din ţară.3
Secolul XX reprezintă intrarea în coerenţă şi substanţialitate, după secole de căutări şi
aşezări, a învăţământului nemţean şi a celui românesc. Sistemul educaţional românesc din
perioada interbelică şi postbelică, atât prin latura sa metodologică cât şi în ceea ce priveşte
calitatea manualelor şi a instrucţiei, determină un loc onorabil în contextul european.
Extinderea învăţământului, tendinţa de eradicare a analfabetismului, au fost posibile datorită
efortului conjugat al dascălilor de conştiinţă, patriotism şi carte românească. În acest sens,
judeţul Neamţ poate oferi exemple nenumărate căci se poate vorbi chiar de o vocaţie
pedagogică a intelectualităţii din această zonă. Indiferent de câtă istorie brutală s-a abătut
asupra întregii societăţi româneşti, asupra învăţământului, de la sovietizare şi dogmatizare la
izolarea şi privarea de informaţie curentă sau la politizarea grotească, fondul de inteligenţă şi
vocaţia s-au dezvoltat, multe lucruri fireşti au fost amânate, dar niciodată anulate.
Contemporaneitatea învăţământului nemţean susţine cu strălucire tradiţia, amplificându-i
coordonatele şi rezultatele și concurând la imaginea de excepţie a învăţământului românesc.
Putem vorbi astfel, de o reală şcoală de matematică la Piatra-Neamţ (îndeosebi la Colegiul
Naţional “Petru-Rareş”) şi Roman (îndeosebi la Colegiul Naţional “Roman-Vodă”), de o
activă catedră de limba şi literatura română cu contribuţii la elaborarea manualelor şcolare şi a
metodicilor, de o apreciată catedră de muzică într-un judeţ care a dat numeroşi muzicieni, de o
1
Miron, Costin, Opere, ediţia P.P. Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958,
p. 91
2
Gheorghe, Dumitroaia (coordonator), Judeţul Neamţ – monografie, Casa de Editură Panteon, Piatra-
Neamţ, 1995, p. 127
3
Ibidem, p. 129
38
catedră de istorie cu profesori dotaţi cu cea mai curată sensibilitate patriotică şi rigoare a
adevărului istoric.
Referindu-ne, de exemplu, la şcoala de matematică de la Piatra-Neamţ, să reţinem
cuvintele academicianului Radu Miron de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi: “În ultima
jumătate de secol matematicienii din această parte a ţării, care gravitau în jurul unui veritabil
magistru, profesorul emerit Constantin Borş, s-au implicat total şi benefic în modernizarea
învăţământului matematic din România dobândind autoritatea unei autentice şcoli de cercetări
metodico-didactice, ştiinţifice şi de formare a tinerelor talente care manifestau aptitudini
pentru ştiinţele exacte...”4. Fiind un fenomen în curs de cristalizare și de împlinire,
învăţământul nemţean actual aşteaptă decantările timpului care reţin cu cea mai mare
obiectivitate nume şi fapte pentru o reală istorie a acestor locuri. De la societatea comunistă,
judeţul Neamţ (ca de altfel toate judeţele României) a moştenit un sistem de învăţământ care
era proiectat instituţional – prin distribuţia socio-geografică – să satisfacă nevoile de forţă de
muncă ale industriei socialiste şi, prin anumite componente, politica de cadre a partidului
comunist. După 1989, fenomenul îngrijorător constă în scăderea populaţiei şcolare de la 24%
în anul şcolar 1989-1990, la numai 20,7% în anul şcolar 1998-1999 şi este neclar cum va
evolua acest procent, în continuare, dat fiind faptul că dinamica populaţiei şcolare este
afectată atât de factori demografici, cât şi de măsuri administrative. 5 Această scădere se
datorează scăderii populaţiei de vârstă şcolară pentru aceste grade de învăţământ, dar şi
scăderii gradului de cuprindere în învăţământul obligatoriu al populaţiei de vârstă şcolară.
Pornind de la anul 1948, populaţia de pe teritoriul judeţului cuprindea 357 348 de locuitori,
pentru ca în 1956 să ajungă la 419 949 locuitori, în 1966 la 470 206 locuitori, iar după 1971
până în 1989 sporul să fie de 14,4‰.6 Datorită ritmului de creştere a populaţiei, în mod
constant superior mediei pe ţară, începând din anul 1970, sporul populaţiei urbane s-a
manifestat ca un proces continuu.
Plecând de la aceste prime statistici, populaţia cuprinsă în învăţământ (ca număr de
elevi şi preşcolari) s-a situat între 28% şi 30,7%7; densitatea fiind superioară în zonele urbane
faţă de zonele rurale. Cu toate acestea, tipul predominant de aşezări din judeţul Neamţ l-au
reprezentat localităţile rurale, care cuprindeau 70% din numărul total al locuitorilor. Pe lângă
şcolile urbane, cele rurale, menţionate ca fiind de tradiţie începând cu deceniul 5 al secolului
al XX-lea sunt: Zăneşti, Girov, Bodeşti, Bălţăteşti, Săbăoani, Săvineşti, Taşca, Hangu,
Buhalniţa, Izvorul-Alb, Bistricioara, Farcaşa, Gârcina, Dămuc, Oanţu, Bistriţa, Borca, Galu,
Pângăraţi, Dumbrava-Roşie, Roznov, Vânători-Neamţ, Humuleştii Noi, Viişoara, etc..8
Populaţia şcolară din aşezările urbane din judeţul Neamţ a evoluat atât numeric cât şi
calitativ, ca urmare a evoluţiei factorilor istorici şi social-economici legaţi de valorificarea
resurselor naturale şi de îndeplinirea anumitor funcţii politico-administrative care s-au
conturat de-a lungul deceniilor de după 1945. În prezent, gradul de urbanizare este redus, pe
teritoriul judeţului găsindu-se cinci aşezări urbane: două municipii (Piatra-Neamţ şi Roman) şi
trei oraşe (Târgu-Neamţ, Bicaz, Roznov). Piatra-Neamţ, Roman şi Târgu-Neamţ sunt oraşe
4
Gheorghe, Dumitroaia (coordonator), op.cit., p. 135
5
După Raportul privind evoluţia economică şi socială a judeţului Neamţ-anii 1989…1998, Direcţia
Judeţeană de Statistică, Neamţ
6
Ion Bojoi, Ioniţă Ichim, Judeţul Neamţ, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 75-76
7
Ibidem, p.77
8
Ibidem, p. 87
39
foarte vechi, datând cel puţin din perioada feudalismului timpuriu, în timp ce Bicazul
funcţionează ca oraş din anii “dezvoltării socialiste a ţării”9.
Deşi, pe ansamblul judeţului, gradul de urbanizare este relativ redus și populaţia
şcolară existentă în oraşe atinge procente de 63% şi 71%, explicaţia constând în numărul mare
de şcoli existente şi în faptul că acestea “absorb” şi elevi din zonele rurale, situaţia fiind cel
mai des întâlnită la învăţământul liceal.
Pentru a putea face o paralelă la nivelul anilor 1960-1980 și după 1990 trebuie
precizat că reţeaua unităţilor şcolare se compunea din “341 grădiniţe, 432 de şcoli, 10 licee de
cultură generală, 9 şcoli profesionale, 6 licee de specialitate, 2 şcoli de specializare post-
liceală şi 4 şcoli de maiştri. În perioada 1971-1975 au fost construite noi spaţii de şcolarizare
care presupuneau: localuri de creşă cu 1 000 de locuri, 237 săli de clasă şi 20 ateliere-şcoală.
Numărul total al populaţiei şcolare şi preşcolare din judeţul Neamţ cuprindea 112.031 copii şi
tineri”10.
După anul 1990 “învăţământul preşcolar cuprindea 608 unităţi, cel primar 170 unităţi,
gimnazial 208 unităţi şi liceal 27 unităţi. La această situaţie statistică se adaugă: 16 unităţi cu
învăţământ profesional, 64 unităţi cu învăţământ complementar sau ucenicie, 6 şcoli de
maiştri, 4 cluburi sportive şcolare, 8 case de copii şi 2 case pentru copii cu deficienţe, numărul
populaţiei preşcolare şi şcolare din judeţ atingând aproximativ 115 604 copii şi tineri”11.
Între 1995-2000 “numărul total al şcolilor a ajuns la 757 din care: învăţământ primar -
174, gimnazial - 206 şcoli şi 3 case copii şcolari, 56 şcoli în care funcţiona învăţământul
complementar, 14 unităţi şcolare afectate învăţământului profesional”12.
La nivelul învăţământului preşcolar existau “348 grădiniţe şi 2 case copii preşcolari,
iar numărul total al elevilor (pentru învăţământul preuniversitar) atingea, în anul 2000,
aproximativ 118.427 elevi”13. Se remarcă o creştere sensibilă a populaţiei şcolare de la nivelul
anului 1995 (115.604) până la anul 2000 (118.427) cu aproximativ 2 823 elevi. Creşterea s-a
resimţit şi la nivelul cadrelor didactice, acestea ajungând în anul 2000 la “3 700 profesori (cu
studii universitare de lungă şi de scurtă durată), 1 200 învăţători, 813 educatoare şi 325
maiştri”14. Desigur, cifrele sunt “reci” dar dincolo de ele există efort şi aspiraţie, ideal şi
perspectivă.
Istoria, în general, nu este opera unor oameni altfel decât suntem noi, ci este scrisă şi a
fost scrisă de oameni la fel ca noi. Cea mai mare nedreptate care li se poate face oamenilor
este tocmai trecerea sub tăcere a realităţilor lor umane, ca şi cum ne-am teme să nu-i vedem
cumva micşoraţi din această cauză. Ca pretutindeni în România şi aici s-a format o întreagă
pleiadă de oameni de ştiinţă şi semnificativ ni se pare a fi, în acest sens, faptul că, din rândul
foştilor absolvenţi ai liceelor nemţene, aproximativ 375 sunt astăzi colegi cu foştii lor
profesori. Dovada bunei pregătiri a elevilor o constituie puternica afirmare a şcolilor ştiinţifice
româneşti de matematică, fizică, chimie (prin aportul Colegiilor “Petru-Rareş” din Piatra-
9
Ion Bojoi, Ioniţă Ichim, op.cit., p. 90
10
Ibidem, p. 103
11
După Raportul privind evoluţia economică şi socială a judeţului Neamţ-anul 1992, Direcţia Judeţeană
de Statistică, Neamţ, p. 81-86
12
Gheorghe Dumitroaia (coordonator), op. cit., p. 136
13
Ibidem, p. 137
14
După Raportul privind evoluţia economică şi socială a judeţului Neamţ-anii 1989-2000, Direcţia Judeţeană
de Statistică, Neamţ, p. 72
40
Neamţ, “Roman-Vodă” din Roman, “Ştefan cel Mare” din Târgu-Neamţ), limbi străine și
limba română (prin aportul Colegiului “Calistrat-Hogaş” din Piatra-Neamţ).
Cu toate că învăţământul a cunoscut şi cunoaşte o evoluţie sinuoasă, în condiţiile unei
societăţi marcate de existenţa a numeroase contradicţii, slujitorii instituţiilor pot fi mândri că
şi-au făcut datoria.
În ciuda dificultăţilor cu care a fost silit să se confrunte, învăţământul din judeţul
Neamţ, ca şi învăţământul românesc în general, din perioada postbelică, a cunoscut un progres
evident: a fost extinsă reţeaua grădiniţelor de copii şi cea a instituţiilor speciale de pregătire a
educatoarelor, învăţământul primar s-a dezvoltat în paralel cu cel gimnazial şi liceal şi, după
1990, cu cel postliceal şi universitar. Progrese evidente s-au realizat şi în desfăşurarea
procesului de învăţământ, în practica instructiv-educativă, a unor tehnici didactice noi, mai
productive, menite să stimuleze participarea elevilor la actul didactic consacrat propriei lor
formări. În aprecierea evoluţiei învăţământului din Neamţ se impune constatarea că şcoala a
fost şi este bine organizată, dispune de cadre didactice temeinic pregătite, în măsură să asigure
o bună instruire a elevilor. Apoi, spre lauda lor, marea majoritate a slujitorilor şcolii nemţene
nu s-au implicat direct, au manifestat rezistenţă chiar faţă de ideologia şi politica promovată
de partidele politice şi reprezentanţii puterii, continuând să sădească în conştiinţa tinerei
generaţii ideea necesităţii preţuirii şi însuşirii tezaurului culturii naţionale şi universale. De
altfel, s-a desprins concluzia că dezvoltarea şcolii nemţene a stimulat mişcarea pedagogică,
mişcare care, la rândul ei, a contribuit la perfecţionarea corpului didactic din întreg
învăţământul preuniversitar. Rezultă, de asemenea că – în condiţiile unei societăţi dominată
de numeroase interese şi marcată de contradicţii – poziţia celor mai mulţi teoreticieni ai
educaţiei a fost, în general, una democratică: ei au militat pentru ideea propăşirii
învăţământului, pentru crearea de condiţii în măsură să asigure un larg şi neîngrădit acces al
copiilor la instrucţia de toate gradele şi pentru promovarea în şcoli a valorilor culturii
naţionale. Este cazul să spunem că şcoala, în societatea actuală, este o instituţie de bază, iar
educaţia, un factor determinant al dezvoltării societăţii.
Învăţământul nemţean – de-a lungul perioadei de după 1945 până la sfârșitul secolului
al XX-lea – a fost raportat la politica şi legislaţia şcolară care l-au orientat şi l-au încadrat în
mod organic, firesc şi necesar în viaţa societăţii care l-a generat şi i-a determinat orientarea,
principiile, conţinutul, căile şi mijloacele de realizare, în funcţie de obiectivele sau de
sarcinile instructiv-educative propuse.
Bibliografie:
1. Bojoi, Ion, Ichim, Ioniţă, Judeţul Neamţ, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974
2. Bârzea, Cezar, Reforme de învăţământ contemporane. Tendinţe şi semnificaţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
3. Costin, Miron, Opere, ediţia P.P. Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1958
4. Dumitroaia, Gheorghe, (coordonator), Judeţul Neamţ – monografie, Casa de Editură
Panteon, Piatra-Neamţ, 1995
5. Iliescu, Vasile, Acces şi şanse în învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1976
6. Raportul privind evoluţia economică şi socială a judeţului Neamţ-anii 1989-2000,
Direcţia Judeţeană de Statistică, Neamţ
Prof. Mitrea Daniela Gabriela
Colegiul Tehnic de Transporturi, Piatra-Neamț
41
Metodele tradiţionale vs. metode moderne

utilizate în procesul de predare - învăţare
(şcoala de ieri-şcoala de azi)
Activitatea instructiv-educativă se desfăşoară în baza unor finalităţi, este pusă în
practică prin intermediul unui sistem de metode şi procedee, apelează la o serie de mijloace
tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate şi evaluate prin strategii specifice.
Curriculum-ul şcolar integrează toate aceste componente, dintre care o poziţie centrală revine
metodelor care fac posibilă atingerea finalităţilor educaţionale.
Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum
spre”. Metodele de învăţământ pot fi definite ca „modalităţi de acţiune cu ajutorul cărora,
elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, îşi însuşesc cunoştinţe, îşi
formează priceperi şi deprinderi, aptitudini, atitudini, concepţia despre lume şi viaţă”.
(M.Ionescu, V.Chiş, p.126)
Elevii prezintă particularităţi psihoindividuale, astfel încât se impune utilizarea unei
game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potenţialul. Semnificaţia
metodelor depinde, în cea mai mare măsură, de utilizator şi de contextul în care este folosită.
Metodele tradiţionale, expozitive ori frontale lasă impresia că nu ar mai fi în
conformitate cu noile principii ale participării active şi conştiente a elevului. Acestea pot însă
dobândi o valoare deosebită în condiţiile unui auditoriu numeros, având un nivel cultural care
să-i asigure accesul la mesajul informaţional transmis raportat la unitatea de timp.
Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă şi conştientă a
elevilor în procesul propriei formări şi stimularea creativităţii acestora. În acest context,
prefacerile pe care le cunosc metodele de învăţământ cunosc câteva direcţii definitorii. Relaţia
dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode.
Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învăţare, fiecare metodă
trebuie să fie aleasă în funcţie de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului
formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relaţiile sociale pe care le are elevul în
procesul de culturalizare şi formare a personalităţii. Reevaluarea permanentă a metodelor
tradiţionale vizează adaptarea lor în funcţie de necesităţi şi raportarea lor la evoluţia ştiinţei.
Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în:
1. Tradiţionale: expunerea didactică, conversaţia didactică, demonstraţia, lucrul cu
manualul, exerciţiul;
2. Moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul
de caz, metode de simulare (jocurile, învăţarea pe simulator), învăţarea prin
descoperire.
Principala metodă de educare a gândirii în învăţământul tradiţional o constituie
expunerea profesorului, completată cu studiul individual al elevului. Această metodă a fost
criticată, susţinându-se că ea nu favorizează legătura cu practica. Lipsa de legătură cu
realitatea vine de la atitudinea elevilor: ei asistă pasiv la expunere, pe care ştiu că trebuie să o
repete.
Cealaltă metodă tradiţională, convorbirea cu întreaga clasă, antrenează mai mult
participarea elevilor, dar elevii sunt ghidaţi, nu ştiu ce se urmăreşte. Aşadar, forma clasică a
învăţământului dezvoltă puţin gândirea elevilor.
42
Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învăţământului, denumite şcoli

active, în care accentul cade pe studiul individual efectuat de elevi. Modul nou, activ, de
organizare a învăţământului se dovedeşte superior, dar solicită mult timp. Odată cu
descongestionarea programelor şcolare în cadrul reformei învăţământului, se va începe şi
activizarea predării în şcoala românească.
Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se în
antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia pentru participare îi ajută pe elevi să-şi
exprime opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanţi la
propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant activ la
educaţie. În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă
pasul de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă
situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-
participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea capacităţii acestora
de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi
dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică.
Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie
dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a
deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a
accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente propriilor
opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a
gândirii critice sunt: metoda Ciorchinelui; metoda Mozaic; metoda Cubul; metoda Turul
Galeriei; metoda 6/3/5; metoda Lotus; metoda Pălăriile gânditoare; metoda Frisco; metoda
Schimbă perechea; metoda Explozia stelară; diagrama Venn; metoda Cauză-efect.
Pentru ca învăţarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se impune
respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca elevii să fie
dispuşi să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiţii: asigurarea unui climat
pozitiv în clasă; formularea unor explicaţii complete şi corecte asupra sarcinii de lucru, astfel
încât aceasta să fie înţeleasă de toată lumea.
În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca elevii să aibă
impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă sunt:
formularea de expectanţe pozitive faţă de elevi; utilizarea unor strategii de management
educaţional eficient; stabilirea de obiective clare şi comunicarea acestora elevilor;
valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea obiectivă.
Eficienţa muncii în grup depinde de claritatea explicaţiei pentru sarcinile de lucru.
Profesorii trebuie să ofere explicaţii cât mai clare şi să se asigure că ele au fost corect înţelese
de către elevi.
Literatura de specialitate oferă o imagine fidelă asupra antitezei care se creează între
metodele tradiţionale şi cele moderne utilizate în predare. Metodele tradiţionale au
următoarele caracteristici:
• pun accentul pe însuşirea conţinutului, vizând, în principal, latura informativă a educaţiei;
• sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al
instruirii, aşadar comunicarea este unidirecţională;
• sunt predominant comunicative;
• sunt orientate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a
cunoştinţelor;
• au un caracter formal şi stimulează competiţia;
43
• stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;

• relaţia profesor-elev este autocratică, disciplina şcolară fiind impusă. Aceste metode
generează pasivitatea în rândul elevilor.
La polul opus, metodele moderne se caracterizează prin următoarele note:
• acordă prioritate dezvoltării personalităţii elevilor, vizând latura formativă a educaţiei;
• sunt centrate pe activitatea de învăţare a elevului, acesta devenind subiect al procesului
educaţional;
• sunt centrate pe acţiune, pe învăţarea prin descoperire;
• sunt orientate spre proces;
• sunt flexibile, încurajează învăţarea prin cooperare şi capacitatea de autoevaluare la elevi,
evaluarea fiind una formativă;
• stimulează motivaţia intrinsecă;
• relaţia profesor-elev este democratică, bazată pe respect şi colaborare, iar disciplina derivă
din modul de organizare a lecţiei. Prin metodele moderne se încurajează participarea elevilor,
iniţiativa şi creativitatea.
Din toate cele menţionate rezultă faptul că profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi
metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de educaţie
permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate.
Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea
tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate
libertate, ca nou sens al educaţiei, prin preaînvăţate şi rezolvarea altor situaţii din procesul
educaţional şcolar.
Bibliografie:
1. Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,

Timişoara, 2001
2. Guţu, V., Dezvoltarea şi implementarea curriculumului în învăţământul gimnazial:
cadru conceptual, Grupul Editorial Litera, Chişinău, 1999
3. Ionescu, M., Radu I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
4. Marcu V., Filimon L., Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura
Universităţii din Oradea, 2003
Prof. Înv. Primar Raluca Ioana Şimonca

Şcoala Gimnazială Gherţa Mică, Jud. Satu Mare
44
Povestea unei şcoli europene
În municipiul Cluj-Napoca, în cartierul Mărăşti, fost cartier muncitoresc tronează,

falnic, Şcoala Gimnazială “Ion Agârbiceanu”: clădiri impresionante, spaţiu verde generos,
terenuri de sport. Este de fapt, una dintre cele mai spaţioase instituţii de învăţământ gimnazial
şcolar şi neîndoielnic, şcoala cu cel mai mare număr de elevi din judeţ, nu numai din
municipiu!1
Ca profesoară de istorie venită în Cluj din fostul Regat am fost încă de la început
impresionată de istoria acestei instituţii de învăţământ clujean şi de aceea am şi realizat o
Monografie a şcolii, încă din anul 2004. Prin această prezentare, o profesoară olteancă scrie
pentru oamenii de cultură moldoveni, despre o frumoasă şcoală din istoricul Ardeal!
Piatra de temelie a şcolii a fost pusă în anii ’30 ai secolului XX: ani de apogeu
economic şi cultural, de manifestare a spiritului democratic în viaţa politică internă şi a
geniului românesc în politica externă. Scopul ridicării unei instituţii de învăţământ în acest
cartier, destul de aproape de centrul oraşului era nobil: copiii muncitorilor dar şi al familiilor
de oştezeni din fostul cartier Bulgaria aveau nevoie de un locaş de educaţie, aproape de casă.
Astfel, în 15 septembrie 1930 îşi deschide porţile pentru 213 elevi români, maghiari, evrei şi
rromi, Şcoala Primară de Stat nr. 14. Elevii sunt repartizaţi în o clasă I, două clase a II-a şi o
clasă a III-a. În anul următor, funcţionează şi clasa a IV-a. Ca şcoală primară va funcţiona
până în anul 1940.2
În 1 septembrie 1939 s-a declanşat cel de-al II-lea Război Mondial şi, deşi România s-
a declarat neutră, situaţia a devenit foarte grea pentru ţara noastră: URSS, Ungaria şi Bulgaria
au început presiunea asupra lui Adolf Hitler, conducătorul Germaniei naziste, cu scopul de a
impune României cedări teritoriale. România condusă de regele Carol al II-lea (1930-1940) a
acceptat cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa URSS-ului, Cadrilaterul l-a
cedat Bulgariei, iar prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 s-a “rezolvat” litigiul
româno-maghiar prin trasarea unei frontiere care împărţea Transilvania între cele două ţări
1
Creţu,A. Monografia Şcolii Ion Agârbiceanu,Cluj-Napoca, pag. 2
2
Arhivele Statului-Filiala Cluj-Napoca, Fond 1091, inv. 726
45
care şi-o revendicau3. Prin urmare, 43.492 km2 din Transilvania de Nord-Vest, inclusiv oraşul
Cluj-Napoca au intrat sub stăpânirea Ungariei horthyste.
Şcoala Primară de Stat nr. 14 este transformată în Şcoala Primară de Stat a Regatului
Maghiar, cu limba de predare maghiară. Elevii români, împreună cu familiile lor luaseră calea
pribegiei.
Din 1945 până în 1947 în şcoală se organizează două secţii: secţia română unde învaţă
între 85 şi 144 elevi în clasele I-IV şi secţia cu predare în limba maghiară - clasele I-VII cu un
număr de elevi ce variază între 110 şi 174.4
În anul şcolar 1948-1949 secţia maghiară s-a separat de clasele româneşti formând o
nouă şcoală.5
Între anii 1953-1960 Şcoala Primară de Stat nr. 14 cu clase în care limba de predare
este limba română, îşi schimbă denumirea în Şcoala de 7 clase nr 19.
În anul şcolar 1960-1961 la clasele româneşti revin cele cu elevi maghiari şi împreună
formează Şcoala Generală nr. 5 Cluj-Napoca, şcoală cu clasele I-VII. Cei 730 de elevi
cuprinşi în 26 clase învaţă în două corpuri de clădire (al II-lea s-a dat în folosinţă în 1956)
ridicate pe aproximativ 1000 m2.6
În anul şcolar 1969-1970 se introduce învăţământul general obligatoriu de 10 clase şi
pentru al doilea an au fost şcolarizaţi elevi de 6 ani.7
Până în anul 1994, Şcoala Generală nr. 5 din Cluj-Napoca a reprezentat una dintre cele
mai renumite şcoli din oraş: atât din punct de vedere al numărului de elevi (cel mai mare
efectiv dintre toate unităţile şcolare generale-aproape 2700 elevi care învăţau în 78 clase; pe
de altă parte, numărul învăţătorilor şi profesorilor care aveau nobila misiune de a pregăti
aceste generaţii de elevi, este impresionant: 46 învăţători şi 59 profesori; 8 numărul corpurilor
de clădire unde îşi desfăşurau activitatea instructiv-educativă a ajuns la patru. Rezultatele la
învăţătură sunt reflectate în procentul de promovabilitate, superior atât faţă de judeţ cât şi de
ţară.9
Rezultate impresionante au fost obţinute în activitatea cultural-educativă, în şcoală
funcţionând 11 formaţii cultural-artistice cu zeci de premii obţinute la nivel judeţean şi
naţional precum: formaţia de dansuri populare” Căluşarii” a obţinut locul I pe ţară, în anii
1985-1986, montajul literar-coregrafic “Pacea” şi montajul literar-coregrafic “Copiii lumii”
au luat premiul I pe ţară, în anii 1987-1988 şi 1988-1989.10
În decembrie 1989 şi în România care, până atunci se manifestase ca ţara cu regimul
comunist cel mai greu de înlăturat, s-a declanşat “o revoltă populară la Timişoara;
<<revoluţia>> română a continuat cu o lovitură de stat de tip nou, desfăşurată la Bucureşti.”11
3
Pop,I.-A. Ioan Bolovan,I.- Istoria Românilor, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004,
pag.606
4
Creţu ,A. Monografia Şcolii Ion Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 2004, pag. 5
5
Arhivele Statului Filial Cluj-Napoca, Fond 1091 inv. 727
6
Planul de muncă al Şcolii nr.5, Cluj-Napoca, pag. 22, anul şcolar. 1990-1991
7
Idem,pag.23
8
Însemnările prof. Lucia Locusteanu, director între 1984-1989, din Monografie, pag. 14
9
Creţu, A. Monografia Şcolii I.on Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 2004, pag. 15
10
Însemnările prof. Lucia Locusteanu, director al Şcolii Generale nr. 5 între 1984-1989
11
Ioan-Aurel Pop,I.-A. Bolovan, I.,Istoria Românilor, Institutul Cultural Român, Cluj-
Napoca, 2004, pag. 679
46
Soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu şi cu ei regimul comunist au fost spulberaţi de românii

dezlănţuiţi. În ţară se reinstaurează regimul democrat ce are legitimitatea oferită de Constituţia
României din 1991.
Şcoala Generală nr. 5 Cluj - Napoca - profesori, învăţători şi elevi - a trăit la
intensitate maximă transformările benefice ce ating punctul culminant la 1 octombrie 1994,
când şcoala primeşte un alt nume, de această dată, hotărât de dascăli şi directoare, d-na
profesor de desen, Georgeta Botez, şi anume Şcoala “Ion Agârbiceanu”: nume de scriitor
ardelean nume ce cu mândrie îl poartă şi astăzi!12
Din anii 1990 şi până astăzi, şcoala a fost condusă cu deosebită competenţă
profesională şi dedicaţie pedagogică de directorii: Irimie Nemeş - profesor de istorie,
Georgeta Botez - profesor de desen, Alexandru Rus - profesor de chimie, Rodica Dosa -
profesor de chimie şi Maria - Flavia Iacoviţă- profesor de educaţie tehnologică. Fiecare
director a adus o valoroasă contribuţie la ridicarea şcolii la nivel de municipiu şi judeţ.
Directorul Irimie Nemeş, din păcate, plecat prea devreme dintre noi, a fost primul şi
ultimul până azi, director ales prin vot de către cadrele didactice în 1990, iar în scurtul său
mandat (până în 1993) s-a preocupat de stabilirea unor relaţii corecte între conducere şi cadre
didactice, a depus eforturi susţinute în vederea trecerii, cât mai uşor posibil, de la
învăţământul din epoca abia apusă, comunistă, la ceea ce se întrezărea a fi în regimul
democrat.
D-na prof. Georgeta Botez, directoare între 1993-1995 a lăsat moştenire şcolii un
nume ce curând, directorul Alexandru Rus (1995-2005) îl va transforma în renume.
Mandatele sale au fost deosebit de fructuoase: şcoala a devenit cunoscută în străinătate prin
derularea programelor europene “Comenius”, “Phare “şi “Soros”; fondurile de investiţii şi de
întreţinere a unităţii şcolare au atins cifre record; achiziţiile de material didactic s-au
desfăşurat într-un ritm fără precedent.13 Au fost dotate două cabinete de informatică,
modernizate laboratoarele de chimie, fizică, biologie, s-a dotat cu cabinet de logopedie, s-au
pus bazele construcţiei unei săli de sport multifuncţională. Elevii şcolii au obţinut rezultate
foarte bune la învăţătură, reflectate în procentul de promovabilitate, dar şi în premiile obţinute
la olimpiadele şcolare şi concursurile sportive şi culturale. Cele mai importante: menţiune la
nivel naţional la olimpiada de limba română; premiul al II-lea la etapa interjudeţeană de
religie; premiul I la etapa judeţeană de limba franceză; premiul I la etapa judeţeană la
olimpiada de tehnologie şi acestea sunt doar câteva premii obţinute doar în anul şcolar 2001-
2002.
În timpul directoratului d-nei prof. Rodica Dosa (2002-2007) s-au continuat dotările
materiale: un modern cabinet de istorie, s-a făcut recenzia sălii de sport. Elevii au obţinut
rezultate bune şi foarte bune la învăţătură, dar cea mai importantă realizare a fost obţinerea
titlului de campioană naţională de către echipa de fotbal” Pinocchio” (anul 2002) care a şi
reprezentat România la Campionatul Mondial de Fotbal, desfăşurat în vara lui 2002 în
Olanda, la Rotterdam. Revista şcolii “Idei alese” a obţinut în anul 2004 titlul de “Laureat
Naţional” la Concursul Naţional de reviste şcolare.
În anul 2007 director al Şcolii Ion Agârbiceanu ajunge d-na prof. Inginer Maria Flavia
Iacoviţă, iar perioada de mari dotări începe, deoarece scopul principal al mandatului domniei
sale a fost crearea unui climat atrăgător pentru elevi, cadre didactice şi părinţi. Cele mai
12
Creţu, A., Monografia Şcolii Ion Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 2004, pag. 22
13
Creţu, A., Monografia Şcolii Ion Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 2004, pag. 6
47
importante dotări sunt: table magnetice în toate cele 34 săli de clasă; 12 table interactive, 34
laptop-uri; 6 plasme; 6 D.V.D-uri; 98 soft-uri educaţionale; Internet în toată şcoala; aparatură
necesară editării tuturor materialelor publicitare. Fiind o şcoală cu mulţi elevi, cu multe
clădiri, spaţiu verde generos, terenuri de sport s-a impus o supraveghere audio-video
impresionantă: 68 camere de luat vederi dispuse atât în clădiri cât şi în exterior; paza este
asigurată de firme de specialitate, prin contract de servicii externe.
Cadrele didactice (65 din care 41 cu gradul didactic I) care predau în şcoală sunt
adevăraţi specialişti în tainele educaţiei, lucru dovedit prin numeroase publicaţii de
specialitate.
Şcoala este cunoscută la nivel internaţional prin parteneriatele câştigate, fiind prima
şcoală la nivel naţional cu două proiecte Comenius câştigate în acelaşi an, după cum, cu
mândrie susţine doamna directoare, Flavia Iacoviţă. Recunoaşterea a venit în 2002 şi 2013
când am fost declarată, de două ori, Şcoală europeană.
Proiectele de viitor sunt pe măsura prezentului: dezvoltarea infrastructurii, prin
mansardarea clădirii vechi, construirea a două corpuri de clădire, cu o sală de sticlă
multifuncţională şi lift; dezvoltarea curriculară, prin implementarea unui CDŞ performant la
nivelul unităţii şcolare, care să satisfacă nevoile beneficiarilor primari şi secundari, sporindu-
le astfel gradul de satisfacţie în alegerea ca şcoală pentru copiii lor, a Şcolii mele;
implementarea proiectului de mentorat, real şi activ, care să ducă la creşterea performanţelor
profesionale a tinerilor debutanţi.
Precizez că toate informaţiile precise şi detaliatele le deţin de la doamna directoare,
Flavia Maria Iacoviţă.
Încheierea comunicării mele este reprezentată de un aforism ce aparţine marelui poet,
Lucian Blaga şi se numeşte” Experienţă şi idee: Orice idee creatoare este „prilejuită” de
experienţă, dar aceeaşi experienţă zădărniceşte energia inerentă ideii de a se desfăşura în toată
amploarea ei. Din această pricină, nici o idee creatoare n-a fost gândită vreodată până în
ultimele ei consecinţe14”.
Bibliografie:
Agârbiceanu, I.: Nuvele, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1986.

Blaga, L.: Aforisme, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.
Creţu, A.: Monografia Şcolii “Ion Agârbiceanu”, Tipografia A&M Graphis S.R.L., Cluj-
Napoca, 2004.
Pop, A.I., I. Bolovan: Istoria României (compendiu), Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca,
2004.
Arhivele Statului, Filiala Cluj-Napoca, Fond 1091.
Planul de muncă al Şcolii nr. 5, Cluj-Napoca, anul şcolar 1970-1971.
Însemnările profesoarei Lucia Locusteanu, 2002.
Prof. Aneta Creţu

Şcoala Gimnazială „Ion Agârbiceanu” Cluj-Napoca
14
Blaga, L.,Aforisme, Bucureşti, 2001,pag. 20
48
Scurt istoric al problemei aşezărilor fortificate din

secolele VIII-XI d. Hr. în spaţiul carpato-danubiano-pontic
Intensificare cercetărilor arheologice privind perioada de la sfârşitul mileniului I şi

începutul celui următor a permis istoriografiei noastre noi puncte de vedere mult mai
apropiate de realitate, privind cunoaşterea structurilor social-economice şi politice ale
societăţii româneşti din pragul evului mediu.1
Cercetarea realităţilor etno-culturale, socio-economice, culturale şi politice din
regiunile carpato-dunăreano-pontic de la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului al II-lea
prezintă pentru istoriei României, ca şi a sudestului european, o importanţă cu totul aparte. În
această perioadă a avut loc procesul complex de închegare a primelor formaţiuni prestatale şi
ulterior întemeierea primelor state medievale româneşti. Acest proces constituie un moment
de o mare însemnătate şi semnificaţie pentru înţelegerea corectă a evoluţiei şi dezvoltării
societăţii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic.2 Un aspect important al acestei evoluţii se
referă la problematica aşezărilor fortificate de la sfârşitul mileniului I.
Evoluţia aşezărilor fortificate este departe de a fi una foarte simplă şi liniară. Istoria
unei fortificaţii este pusă în legătură cu întreaga activitate umană pe care a generat-o, de
spaţiul uman ori geografic pe care l-a modificat sau care depindea în vreun fel de ea.3
Cercetările arheologice referitoare la secolele VIII-XI d. Hr. Efectuate până în prezent
pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă n-au condus la rezultate de aceeaşi
dimensiune în toate ţinuturile româneşti datorită faptului că nu peste tot investigaţia
arheologică s-a desfăşurat cu aceeaşi intensitate, permit totuşi emiterea unor consideraţii
istorice de o remarcabilă însemnătate privind aşezările fortificate.
Cercetările istorice efectuate au pus în evidenţă componentele fundamentale ale
structurii demo-economice şi sociale din cadrul societăţii noastre oferindu-ne astfel o imagine
de ansamblu, evident încă incompletă, a peisajului din cetăţile întărite din ţinuturile carpato-
danubiano-pontic în cursul secolelor VIII-XI d. Hr.
Aşezările întărite cu val de pământ, palisade şi şanţuri de apărare sunt cunoscute sub
diverse denumiri în Europa unde au existat asemenea fortificaţii. Astfel pentru răsăritul
Europei avem denumirea de horodişti, cuvânt de origine slavă, derivat din gród, care
desemnează o aşezare întărită, cu funcţii preurbane.4 Din termenul gród cu sensul de cetate
derivă gorod în rusă, grod în poloneză, grad în limba sârbă şi bulgară, hrad în cehă, toate cu
sensul de oraş. 5În legătură cu această denumire este şi toponimul slav horodişte din regiunile
est-carpatice, având echivalent în alte zone din spaţiul carpato-danubiano-pontic pe acela de
1
Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971, p. 19-103; Şt. Olteanu, Societatea românească la cumpănă
de milenii (sec. VIII-XI), Bucureşti, 1983, p. 34
2
D. Gh. Teodor, Contribuţiile cercetărilor arheologice la cunoaşterea istoriei spaţiului carpato-nistrean în
secolele II-XIV, în Spaţiul nord-est carpatic în mileniul întunecat, Iaşi, 1997, p. 219
3
A.A. Rusu, Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat, Reşiţa, 1996, p. 5
4
J. Filip, Enzyklopädisches Handbuch zur Ur-und Frühgeschichte Europas, I, Praha, 1966, p. 88
5
P. Iambor, Izvoarele istorice şi terminologia privind aşezările fortificate din sec. IXXIII, în ActaMN, XXVI-
XXX, II, 1989-1993, p. 12
49
grădişte. Acestei denumiri îi corespunde acea de Burgwall în ţările germanice sau de Tyniec
în Boemia şi Polonia, cuvânt originar din limbile germanice6, preluat de acestea de la celţi.7
Pe teritoriul Moldovei, asemenea aşezări întărite sunt cunoscute, ca toponime, nu
numai sub formă de horodişte ci şi de cetate, cetăţuie, redută etc., ocupând de obicei poziţii
dominante.8
Aşezările întărite din Transilvania, Crişana şi Banat apar în documentele scrise uneori
sub numele de castrum, urbs, civitas, dar pentru unele dintre ele nu este sigură localizarea.9
Pentru perioada secolelor VIII-XI, cercetări mai ample în aşezările fortificate, s-au
efectuat în spaţiul carpato-danubiano-pontic la Biharea (încă din secolul al XIX-lea şi
începutul secolului XX),10 Dăbîca,11 Cluj-Napoca,12 Şirioara,13 Moldoveneşti,14 Moreşti,15
Vladimirescu,16 Moigrad, 17Alba-Iulia,18 Sînmiclăuş,19 Blandiana,20 Pescari,21 în Transilvania
şi Banat, Fundu- Herţii,22 Tudora23 şi Dersca24 în Moldova, Slon25 în Muntenia, Echimăuţi,26
6
W. Hensel, La naissance de la Polonge, Wroclaw-Kraków-Warszawa, 1966, p. 157
7
M. Petrescu-Dîmboviţa. D. Gh. Teodor. Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi. Aşezarea
de la Fundu Herţii (jud. Botoşani), Iaşi, 1987, p. 22; P. Iambor, op.cit., p. 13; B. Géza, Elemente de origine
locală şi răsăriteană în arhitectura militară a epocii feudale timpurii din Transilvania, în SAI, III, 1961, p. 60
8
M. Petrescu-Dîmboviţa, D. Gh. Teodor, op. cit., p. 22
9
M. Rusu, Castrum, urbs, civitas (Cetăţi şi oraşe transilvănene din secolele IX-XIII e.n.),în ActaMN, VIII, 1971,
p. 197 -198
10
S. Dumitraşcu, Biharea. Săpături arheologice (1973-1980), I, Oradea, 1994; M. Rusu, Contribuţii arheologice
la istoricul cetăţii Biharea, în AIIC (Cluj-Napoca), III, 1960, p. 7-24
11
Şt. Pascu, M. Rusu şi colab., Cetatea Dăbâca, în Acta MN, V, 1968, p. 153-168
12
P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală de la Cluj-Mănăştur, în AIIA, Cluj, XVIII, 1975, p. 291-304; Idem,
Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV), în AMN, XVI, 1979, p. 599-619
13
M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în FI, Bistriţa, 1972, p. 47-64
14
K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, p.48-60; Idem,
Untersuchungen zur Frűhgeschichte Siebenbűrgens, Bucureşti, 1958, p. 49-70, 112-137
15
Idem, Moreşti. Grabungen in einer vor—und frühgeschichtilichen Siedlung in Siebenbürgen, I, Bucureşti,
1979, p. 72-88
16
M. Barbu, Săpăturile de la Arad-Vladimirescu. Campania 1979, în Ziridava, XII, 1980, p. 151-163; M. Barbu,
M. Zdroba, Noi contribuţii privind cetatea de pământ de la Vladimirescu, în Ziridava, VIII, 1977, p. 17-28;
Idem, Şantierul arheologic Arad-Vladimirescu. Campania 1977, în Ziridava, X, 1978, p. 101-121 ; Idem,
Cercetărilearheologice de la Arad-Vladimirescu. Campania 1978, în Ziridava, XI, 1979, p. 181-193;M. Zdroba,
M. Barbu, Săpăturile de la Felnac şi Vladimirescu (Raport preliminar), în Ziridava, VI, 1976, p. 50-69
17
M. Rusu, Cetatea Moigrad şi Porţile Mezeşului, în Sub semnul lui Clio. Omagiu prof. Ştefan Pascu, Cluj,
1974, p. 265-274; M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în FI, Bistriţa, 1972, p. 47-66
18
K. Horedt, Voievodatul de la Bălgrad-Alba Iulia, în SCIV, 3-4/5, p. 468-498
19
Gh. Anghel, M. Blăjan, Sondajul de salvare de la Sînmiclăuş (jud. Alba), în Apulum,XII, 1974, p. 319-328
20
K. Horedt, Die Ansiedlung von Blandiana, Royon Orăştie, am Ausgang des erstein Jahrtausends u.Z. în
Dacia, N.S., 1968, p. 261-289
21
Şt. Matei, I. Uzum, Cetatea de la Pescari, în Banatica, II, 1973, p. 141-155
22
I. P. Verona, Memoriu relativ la descoperirile făcute în regiunea Herţii din judeţul Dorohoi, în RIR, V-VI,
1935-1936, p. 635
23
D. Gh. Teodor, Les établissements fortifiés des régions Est-Carpatiques de la Roumanie aux VIII e-XI e
siècles de notre ère, în Slov. Arch., XXVI, 1978, 1, p. 69
24
Ibidem, p. 70 şi urm.
25
Maria Comşa, Cercetările de la Slon şi importanţa lor pentru studiul formării relaţiilor feudale la sud de
Carpaţi, în Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţuluiPrahova, II, Ploieşti, 1969; Eadem, Die
Forschungen Slon und ihre Bedeutung für das Studium der Entwicklung der Feudalbeziehungen südlitch dere
Karpaten, în Siedlung, Burg und Stadt, Berlin, 1969, p.232; Eadem, Un Knézat Romain des Xe-XIIe, siécles, a
Slon-Prahova (Etude preliminaire), în Dacia N.S., XXII, 1978; Eadem, Raport preliminar asupra săpăturilor de
la Slon-Prahova (campania 1978), în Materiale, XIII, 1979; Eadem, op cit, în Muzeul Naţional, 1981; Eadem,
50
Alcedar27 şi Calfa28, Răciula29, Rudi30 în Republica Moldova. Prin intermediul acestor

cercetări s-au putut aduna date noi de mare valoare ştiinţifică, privind mai ales sistemul de
apărare. Studiul problemelor legate de cauzele construirii acestor cetăţi de pământ, fie ele
directe sau indirecte precum şi mijloacele prin care au fost realizate, funcţia socială,
economică şi politică, atribuirea etnică a unora dintre ele, au o mare importanţă pentru
cercetarea istorică a trecutului teritoriului românesc. Date noi care vor completa problema
studiată se pot obţine numai printr-o cercetare temeinică şi exhaustivă a unor astfel de
fortificaţii, cu atât mai mult cu cât dintre sutele de obiective aparţinând secolelor VIII-XI fie
aşezări deschise, fie aşezări fortificate, au fost săpate în întregime sau aproape în întregime
doar câteva.31
În spaţiul carpato-danubiano-pontic la sfârşitul mileniului I existau numeroase centre
fortificate cu şanţ, val de pământ şi palisadă de lemn. Sursele narative relevă că şi românii din
Peninsula Balcanică aveau propriile cetăţi de piatră în zonele montane,32 ca şi triburile slave
de pe Nistrul Mijlociu, Prutul Superior33 şi cele mai multe populaţii din centrul şi răsăritul
Europei.34 Nivelul general al societăţii europene impunea prin urmare ridicarea sistemelor de
apărare atât din raţiuni interne cât şi externe.35
Încă din secolul al XIX-lea studiul fortificaţiilor din Transilvania a fost o preocupare
importantă ca urmare a impulsului dat de curentul romantic. Rezultatele sunt departe însă de a
oferi concluzii clare. În general problematica fortificaţiilor a fost tratată secvenţial.
Istoriografia de limbă germană s-a preocupat în special de fortificaţiile din sudul
Transilvaniei.
Istoriografia română a fost deosebit de preocupată de obţinerea unor rezultate care să
susţină informaţiile din Cronica Notarului Anonim referitoare la fortificaţiile asediate de
unguri la începutul secolului al X-lea.
Istoriografia maghiară (din Ungaria) şi-a cantonat interesul în special asupra
Fortificaţiilor din perioada arpadiană din spaţiul transilvan. Totuşi, datorită istoriografiei
maghiare există cele mai importante studii referitoare la fortificaţiile din Ungaria şi
Transilvania.36
Cetatea de lemn din secolele VIII-IX de la Slon-Prahova, în Muzeul Naţional, Bucureşti, V, 1981; Eadem,
Contribuţii privind existenţa unor cnezate şi stabilirea unui drum comercial între Carpaţi şi Dunăre în secolele
IX-X, în Muzeul Naţional, Bucureşti, VI, 1982, p. 143-147
26
G. B. Fedorov, Gorodiŝče Echimăuţi, în KS, Moskva, 50, 1953, p.12
27
M.T. Kaşuba, N. P. Telinov, T. A Şcerbakova, Aşezarea rusă de la Alcedar (săpături din anii 1987-1989),
Tiraspol, 1997, p. 5
28
G. F. Cebotarenko, Kalfa. Gorodišče VIII-IX vv. na Dnestre, Chişinău, 1973, p. 25
29
N. Telenov, I. Vlasenko, Cetăţuia Răciula, în Pyretus, I, nr. 1, 2001, p. 16
30
A.P. Vel´tman, Načertanie drevnei istorii Bassarabii s prisovokupleniem istoričeskich vypisok i karty,
Moscova, 1975, p. 34
31
D. Gh. Teodor, Câteva precizări cu privire la perioada secolelor VIII-XI e.n. pe
teritoriul României, în Spaţiul carpato-danubiano-pontico-pontic în mileniul marilor migraţii, Buzău, 2003, p.
464
32
W. Hensel, op.cit., p. 158
33
Idem, Die Slawen in frühen Mitterlatter. Ihre material Kultur, Berlin, 1965, p. 200 şi urm.
34
S. Columbeanu, Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973, p. 119 şi urm.; Al. A. Bolşacov-Ghimpu,
Cronica ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 18 şi urm.
35
V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII.
Români şi turanici, Iaşi, 1985, p. 100
36
I.M. Ţiplic, Caracteristici tipologice ale fortificaţiilor de pământ şi lemn din
Transilvania secolelor X-XIII, în Acta T. S., III, Sibiu, 1994, p. 184
51
Nu a fost pe deplin lămurită originea arhitecturii fortificaţiilor din perioada arpadiană, chiar
dacă unele particularităţi structurale le apropie de fortificaţiile din Europa Centrală şi de Est
din perioada secolelor XI-XIII.37
Istoriografia română privind fortificaţiile din Transilvania, îşi are originea în
cercetările de la Dăbîca. Informaţiile au fost publicate parţial încă din anii ’60 ai secolului al
XX-lea,38 dar au fost reluate în contextul analizării aşezărilor fortificate, de către P. Iambor în
anul 1999, în cadrul tezei sale de doctorat.39 Pe baza datelor oferite de cercetarea de la Dăbîca
s-a putut formula ideea departajării fortificaţiilor transilvănene în trei mari categorii:
fortificaţii cu unul sau mai multe valuri de pământ şi unul sau două şanţuri de apărare;
fortificaţii cu palisadă în spatele sau pe coama valului de pământ; fortificaţii din piatră.40
În stadiul actual al cercetărilor, ca urmare a observaţiilor înregistrate referitor la
tehnica de construcţie, ori amplasarea lor pe teren, cetăţile transilvănene pot fi împărţite în
cele trei tipuri principale enumerate mai sus, chiar dacă pentru fiecare tip au fost înregistrate
două sau mai multe faze de construcţie Primul tip de fortificaţie constă în unul sau mai multe
valuri de pământ în faţa cărora se află, uneori o bermă, precum şi unul sau două şanţuri de
apărare, cu fundul plat sau în formă de albie. Înspre interior, la unele fortificaţii s-a construit
un drum de rond pietruit cu lespezi de gresie, ori pietre de râu. Aproape toate cetăţile de acest
tip sunt aşezate pe terasele superioare ale văilor, izolând vârful terasei cu pantele sale abrupte
de restul platoului. La Moreşti şi Dăbîca au fost descoperite alte trei incinte
Fortificate, cu şanţurile de apărare corespunzătoare, înglobând un teritoriu fortificat destul de
întins, ceea ce oglindeşte importanţa lor strategică, istorică şi economică pe parcursul
secolelor IX-XI. Excepţie fac cetăţile din câmpie Biharea, Pâncota, Zărand, Vladimirescu 41şi
Cenad, 42care au o formă patrulateră cu un singur val de pământ şi şanţ de apărare.43
O categorie aparte o reprezintă cetăţile cu zid din piatră, unicat în această privinţă fiind
Moldoveneşti, în Transilvania. Aici peste valurile de pământ mai vechi, construite în două
faze, s-a suprapus un zid ce avea faţade formate din blocuri fasonate, paralelipipedice, legate
între ele cu scoabe de fier, fixate cu plumb. Emplectonul zidului era format din pietre sfărmate
legate cu mortar de ghips, indicând o tehnică de construcţie bizantină. De fapt cele trei tipuri
de blocuri fasonate folosite la zidul de incintă de la Moldoveneşti sunt identice ca formă şi
dimensiuni cu cele aflate de pildă la cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare din Dobrogea.
Construirea cetăţii de la Moldoveneşti într-o tehnică bizantină, dimpreună cu alte vestigii de
factură bizantină, cu fragmente de capiteluri, ceramică smălţuită, amfore, etc. ar sugera
prezenţa unor meşteri bizantini mai ales că şi mortarul din ghips are o reţetă aparte foarte
puţin folosită în Europa, dar frecventă în părţile orientale ale imperiului (o carieră de ghips se
află pe malul stâng al Arieşului în faţa Cheilor Turzii).44 Deoarece cetatea este situată în
defileul
37
B. Köpeczi (red), Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1992, p. 158.
38
Şt. Pascu. M. Rusu şi colab., op. cit., p. 153-202;
39
P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, Cluj-Napoca, 2001, p. 190
40
I.M. Ţiplic, op. cit. p, 186
41
L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, vol. III, Timişoara, 1985, p. 79
42
V. Boroneanţ, Consideraţii cu privire la satele, cnezii şi voievozii din Zarand şi
Câmpia Aradului, în Crisia, XIX, 1989, p. 181-203
43
Istoria României, Transilvania, vol. I, coordn.. A. Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997, p. 295
44
M. Rusu, The autochthonous population and The Hungarians on the territory of
Transylvania in the 9th-11th centuries, în Relations between the autochthonous
population, Bucureşti, 1975, p. 210
52
Ce apără accesul la zăcămintele de sare de la Turda, interesul pentru acest punct

strategic era firesc (ştiut fiind că meşterii bizantini au construit şi cetăţile din caganatul
chazar, Sarkel, spre exemplu, ori hanatul bulgar Plisca, Madara, etc.).45 M. Rusu presupune
că în această grupă ar putea fi încadrate şi fostele castre romane de la Alba Iulia, Cluj, Turda
şi Cenad care după cum rezultă din cronici şi documente, dar mai ales din cercetările
arheologice recente au fost reparate şi refolosite pe parcursul secolelor XXIII. 46
La unele cetăţi transilvănene au fost efectuate numai sondaje de verificare, care deşi au
furnizat observaţii stratigrafice interesante cu privire la tehnica de construcţie, nu au adus
precizări concrete pentru perioada şi etapele de timp cât au funcţionat ele. Avem astfel cetăţile
de la Feldioara, Cetatea de Baltă, Chinari, Clit, Dedrad etc. Pentru alte fortificaţii, datarea lor
s-a putut face cu ajutorul monedelor (au fost suprapuse de necropole datate cu monede în
secolele IX-XII, ceea ce dovedeşte că ele au evoluat în perioada anterioară), ca de exemplu la
Ortelec, Hunedoara, Cladova, Cuzdioara, Ilidia, Vladimirescu-Arad etc.47
Cercetările arheologice efectuate în ultimele decenii au adus contribuţii substanţiale la
reconstituirea cadrului istoric general şi la o cunoaştere mai aprofundată a situaţiei
demografice. Cartând descoperirile făcute prin săpături sistematice şi sondaje arheologice
efectuate pe teritoriul Transilvaniei se constată existenţa a 283 de aşezări, a 31 cetăţi sau
fortificaţii şi a 81 necropole48 în perioada secolelor X-XIII. O atenţie aparte a fost acordată
cetăţilor şi fortificaţiilor din secolele IX-XI deoarece studierea lor permite o înţelegere mai
realistă a transformărilor de ordin economic, social şi politic petrecute în sânul societăţii
acelei vremi. M. Rusu pune pe seama acestor transformări apariţia fortificaţiilor transilvănene
medievale timpurii,49
Lăsând în plan secund impactul pe care lumea medievală apuseană l-a avut asupra
acestei zone.
Şt. Pascu, acordând credit relatărilor Cronicii Notarului Anonim, scrise pe la anul
1200, în privinţa fortificaţiilor pe care ungurii le-au găsit în primele decenii ale secolului al X-
lea în Bihor, Banat şi Transilvania identifică pe teren marea majoritate a obiectivelor
enumerate de această cronică.50 Numeroasele cetăţi despre care acelaşi izvor pretinde că le-ar
fi construit ungurii de-a lungul secolului al X-lea nu le admite însă.51
Cetăţile transilvănene pot fi împărţite - conform cercetărilor lui M.Rusu52
- În trei tipuri principale:
A) cu unul sau mai multe valuri de pământ dublate de şanţuri cu fundul plat sau în
formă de albie;
B) cu palisadă complexă situată în spatele sau pe muchia valului de pământ;
45
Ibidem, p. 294
46
Ibidem, p. 296
47
Ibidem, p. 297
48
Ibidem, p. 294.
49
Ibidem, p. 295.
50
Şt. Pascu, op cit., p.42
51
Al. Madgearu, Misiunea episcopului Hierotheos. Contribuţii la Istoria Transilvaniei şi Ungariei în secolul al
X-lea, în Revista Istorică, V, 1-2, 1994¸ p.151
52
Istoria României. Transilvania…., p. 295-296. Faţă de articolul publicat în 1978, autorul citat nu aduce nici o
modificare, în sinteza pe care o face în volumul I al tratatului de Istorie a României, în legătură cu fortificaţiile
medievale timpurii transilvănene şi cu menţionată într-o lucrare este cea de la Dăbîca, semnalată pentru prima
dată datarea acestora. M. Rusu, op.cit., p. 159-170. Pentru referiri critice asupra unora dintre fortificaţiile
menţionate vezi R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria Anului O Mie, în SCIVA, 42, 1991, 3-4, p. 156
53
C) cu ziduri din piatră construite într-o tehnică ce are analogii doar în spaţiul bizantin.
Multe din cetăţile secolelor IX-XI, amintite în documentele vremii, nu sunt nici până
în prezent identificate pe teren şi singurele informaţii pe baza cărora se pot face identificări
ale acestora sunt de natură toponimică.
Numeroase aşezări, supravieţuitoare sau "dispărute", au conţinut sau conţin în numele
lor indicii cu privire la caracterul întărit al localităţii sau la existenţa odinioară a unei
fortificaţii. În legătură cu aceasta avem numeroase toponime care amintesc de acele întărituri
mai simple, din bârne şi şanţuri, din îngrădituri şi valuri de pământ, unele dintre aceste
întărituri fiind distruse sau cucerite de către unguri în perioada luptelor pentru preluării
Transilvaniei. Existenţa cetăţilor pe teritoriul transilvănean este dovedită şi de informaţiile
oferite de către Anonymus care le menţionează în lucrarea Gesta Hungarorum.53
Astfel de fortificaţii sunt atestate şi în spaţiul Europei de Est, în teritoriile de la est de
Nistru ajungând până în zona Sileziei de astăzi.54
Prima dintre cetăţile transilvane, din perioada secolelor VIII-XI, la 1837 de către K.
Hodor, care presupunea că iniţial a fost aici o cetate dacică, peste care s-a ridicat apoi cetatea
feudală.55
Primul sondaj arheologic de la Dăbîca a fost efectuat de către K. Crettier în 1942 care
bazându-se pe informaţiile scrise consideră că cetatea a fost construită în perioade diferite: o
cetate preistorică peste care se suprapune o cetatea arpadiană cu val de pământ din secolele
XI-XIV, ulterior au fost construite ziduri de piatră în secolele XV-XVII. 56
O altă fortificaţie despre care avem unele informaţii este cea de la Biharea, existenţa ei
fiind atestată de către Cronica pictată de la Viena care relatează despre întemeierea unei
mânăstiri, pe la 1093, precizând că aceasta s-a făcut „... în parochia castri Bihor.” 57La
sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui următor s-a utilizat forma parochia castri
Bichoriensi sau parochia Bichoriensi. 58Primul comite menţionat pe la 1067, este Stephanus
comes Byhoriensis.59 De la el şi până la Saul atestat la 1111, nu avem nici o altă menţiune.
În martie 1900 Societatea de arheologie şi istorie din Bihor şi Oradea însărcinează pe
P. Cseplö, custodele Muzeului orădean şi pe I. Karácsonyi să efectueze săpături arheologice la
Biharea. Rapoartele asupra săpăturilor de la Biharea din 1900 au fost publicate cu mare
promptitudine în anul următor şi ne-au oferit două puncte diferite de vedere.60
Astfel P. Cseplö apelează la datele arheologice pe care le coroborează cu ştirile
istorice şi susţine că deşi relatările lui Anonymus sunt puse sub semnul întrebării, trebuie să le
considerăm realităţi istorice. El se întreabă cine a construit cetatea, slavii sau un alt popor care
a fost stăpânul părţilor crişene din cele mai vechi timpuri. Concluzia lui P. Cseplö ar fi că
maghiarii vin în cetate, în Crişana, cucerind ţara de la un alt popor (el crede că sunt slavi,
53
P. L. Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor, Bucureşti, 1996. Subiectul este tratat pe
larg în I. M. Ţiplic, Consideraţii cu privire la liniile întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-XIII), în
ActaTS, 1, 2002, p. 147-164.
54
L. Chiţescu, Fortificaţiile de pământ şi lemn pe teritoriul Ţărilor Române în Evul Mediu, în SMMIM, 2-3,
1969-1970 , p.48.
55
K. Hodor, Doboka megye természeti és polgári ismertetése, Cluj, 1837, p. 14
56
Şt. Pascu, M. Rusu, şi colab., op.cit., p. 157
57
P. L. Tonciulescu, op. cit., p. 57
58
Documente privind istoria României, seria C, Transilvania, vol. I, veac. XI,XII, XII în care se află publicat
Registrul de la Oradea, p. 26
59
Ibidem, p. 27
60
S. Dumitraşcu, Biharea………, Oradea, 1994, p. 35
54
ignorând afirmaţia lui Anonymus că în Transilvania locuiau români şi slavi). Afirmă răspicat
că ei nu puteau construi cetăţi de piatră, ce vor fi ridicate după invazia tătară din 1241. 61
I. Karácsonyi susţine că cetatea de pământ este realizarea a două populaţii, dar admite
că ar fi existat şi un al treilea popor adică maghiarii.62
V. Pârvan afirmă că „P. Cseplö e de părere că şi Cetatea Bihorului, după vasele
grafitate găsite acolo ar fi dacică. Totuşi săpătura făcută acolo de I. Karácsonyi nu confirmă
suficient cele spuse de Cseplö.”63
M. Roşka reia săpăturile de la Biharea între abia 1924-1925. 64Acest arheolog
cercetează la 400-500 m sud de cetatea de pământ, la locul „Cărămidărie”. Rezultatele
cercetărilor lui nu au fost niciodată publicate în întregime, pentru că o parte din materialele
descoperite s-au pierdut în cel de-al doilea război mondial.65
Săpăturile sunt reluate de către M. Rusu, în 1954 şi el constată existenţa a trei straturi
de vestigii datând din eneolitic, epoca bonzului şi de la sfârşitul mileniului I.66
S. Dumitraşcu este cercetătorul care efectuează săpături în această zonă între 1973-
1980 realizeazând o monografie a zonei, publicată în 1994.67
Ulterior săpături sistematice s-au efectuat în puţine aşezări fortificate. În Transilvania
una dintre ele este cea de la Vladimirescu-Arad. Săpăturile din această aşezare întărită au fost
coordonate de M. Zdroba şi M. Barbu între 1975-1979, fără a se realiza însă o monografie. 68
Alte săpături arheologice, au fost realizate între anii 1968-1994 de către A. Medve la
Cheud, 69P. Iambor şi Şt. Matei la Cluj-Mănăştur70 şi Halmăjd (unele informaţii au fost
preluate de către C. Cosma),71 de către M. Rusu72 şi C. Cosma73 la Moigrad, ultimul dintre ei
săpând şi la Pâncota.74
H. Pop a coordonat săpăturile la Şimleul Silvaniei75 (unele informaţii fiind preluate tot de
către C. Cosma76), dar rezultatele cercetării nu au fost publicate.
61
Ibidem, p. 36
62
Ibidem, p. 37
63
Ibidem, p. 44
64
O.G. Lecca, Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937, p. 67
65
Ibidem, p. 68
66
S. Dumitraşcu, op.cit., p. 46
67
Ibidem, p. 47
68
M. Barbu, M. Zdroba, Noi contribuţii….., p. 17-28 ; Idem, Şantierul... Campania 1977, p. 101-121; Idem,
Cercetările arheologice …Campania 1978, p. 181-193; M. Barbu, Săpăturile... Campania 1979, p. 156-193; M.
Zdroba, M. Barbu, Săpăturile de la Felnac…, p. 50-56
69
A. Medve, Cadrul natural al fortificaţiilor de la Cheud, în Acta MP, XVI, 1992, p. 383- 388
70
P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală de la Cluj-Mănăştur…, p. 291-304; Idem, Incinta fortificată de la Cluj-
Mănăştur…, p. 599-619
71
C. Cosma, Vestul şi şi nord-vestul Transilvaniei în secolele VIII-XI d. H, Cluj-Napoca, 2002, p. 201
72
M. Rusu, Cetatea Moigrad…, p. 266-267
73
C. Cosma, Consideraţii privind aşezările şi tipurile de locuinţe din Transilvania în secolele VIII-X, în
EphemNap, VI, 1996, p. 261-279; Idem, Consideraţii privind
structura vieţii economice în spaţiul vestic şi nord-vestic românesc în secolele VIII-X d. H., în Crisia, XXVI-
XXVII, 1996-1997, p. 67-79; C. Cosma, Al. Gudea, Habitat und Gessellschaft im westen und nordwesten
rumäniens in dem 8.-10 jahrhunderten N. CHR., Cluj-Napoca, 2002, p. 94-95
74
C. Cosma, op.cit., p. 213
75
H. Pop, Observaţii de topografie arheologică la Şimleul Silvaniei. Cetatea feudal timpurie, în Sargeţia, XXI-
XXIV, 1989-1991, p. 701-713; Idem, Şimleul Silvaniei‖ Cetate”, în CCA. Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 76;
H. Pop, I. Bejenariu, Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, „Observator”, în CCA, Bucureşti, 1997
76
C. Cosma, op.cit., p. 232
55
Cercetări de suprafaţă au fost realizate în spaţiul transilvan la Bodrogu Vechi (această

aşezare a apărut pe o hartă din 1870 ca fortificaţie)77 şi la Tauţ de către E.D. Pădureanu,78 M.
Rusu la Pâncota şi Zărand79 şi A.A. Rusu la Zalnoc.80
În ceea ce priveşte periodizarea fortificaţiilor există încă o dezbatere asupra celei mai
vechi dintre ele vorbindu-se fie despre cetăţile de la Moreşti, Porumbeii Mici, Şeica Mică
(datate în secolul al VI-lea), sau de cetatea de la Tîrnăvioara, care conform unei opinii mai noi
ar putea fi atestată cândva la sfârşitul secolului al III-lea sau la începutul secolului al IV-lea.81
Ar fi prematur să acceptăm un astfel de început, insuficient de argumentat, şi în plus, ţinând
conform cronologiei europene, încă de perioada romană.82
Sintetizând cele de mai sus, se poate remarca că în Transilvania cercetările arheologice
referitoare la problematica aşezărilor fortificate din perioada secolelor VIII-XI sunt mai
numeroase decât pentru celelalte zone ale spaţiului carpato-danibiano-pontic.
Pentru spaţiul est carpatic sunt cunoscute sisteme de fortificaţii încă în cadrul aşezările
eneolitice ale culturii Cucuteni până în epoca romană. Cercetările efectuate relevă că în
condiţiile istorice ale marilor migraţii, în prima jumătate a mileniului I d. Hr. (până secolele
VII-IX) încetează folosirea aşezărilor întărite, constatându-se doar existenţa unor valuri de
pământ prevăzute cu şanţuri în regiunea cuprinsă între Siret şi Nistru, problema rămânând să
fie elucidată în urma cercetărilor ulterioare.83
În secolul IX datorită ultimelor grupuri de migratori şi a transformărilor social-
economice înregistrate de societatea veche românească de la est de Carpaţi, la fel ca şi în
restul teritoriului carpato-danubiano- pontic, se construiesc noi aşezări întărite. Aşezări de
acest tip vor cunoaşte o maximă dezvoltare în secolele IX-XI,84 putând fi menţionate cetăţile
din nordul Moldovei de la Fundu Herţii, 85Dersca,86 Tudora, 87Orofteana,88 Baranga,89
Horodiştea90 etc.
Preocupările în domeniul arheologiei în legătură cu aşezările întărite din secolele VIII-
XI sunt cunoscute în această zonă a spaţiului carpatodunărean
De mai bine de un secol. În anul 1872 Al. Odobescu adresează Ministerului Instrucţiunii un
raport conţinând răspunsurile învăţătorilor din fostul judeţ Dorohoi la Chestionarul
arheologico-istoric trimis de el. Potrivit acestui raport în nordul Moldovei astfel de aşezări
77
Ibidem, p. 187
78
E.D. Pădureanu, Noi fortificaţii pe teritoriul judeţului Arad, în Ziridava, XV-XVI, 1987, p. 29-31
79
M. Rusu, op.cit., p. 162
80
A.A Rusu, Donjoane din Transilvania, în ActaMN, XVII, 1980, p. 162
81
M. Blăjan, Aşezarea fortificată de la Tîrnăvioara (jud. Sibiu), în EphemNap, Cluj, 4, 1994, p. 221-231
82
A.A. Rusu, op.cit., p. 4
83
D.Gh. Teodor, Les établissements fortifiés des régions Est-Carpatiques de la Roumanie aux VIII e-XI e siècles
de notre ère, în Slov. Arch., XXVI, 1978, 1, p. 69
84
M. Petrescu - Dîmboviţa, D. Gh. Teodor, op. cit., p. 7
85
Ibidem, p. 8
86
D. Gh. Teodor, Aşezarea întărită medievală timpurie de la Dersca-Botoşani, în
Hierasus, 2001, p. 107-130
87
M. Petrescu - Dîmboviţa, D. Gh. Teodor, op. cit, p. 70 şi urm.
88
Al. Odobescu, Rămăşiţe antice din judeţul Dorohoi, în Opere complete, III, Bucureşti, 1908, p. 126 şi urm. ; P.
Verona, Memoriu relativ la descoperirile făcute în regiunea Herţii din judeţul Dorohoi, în RIR, V-VI, 1935-
1936, p. 635 şi urm.
89
Al. Odobescu, op.cit., p. 162 ; C. Ambrojevici şi R. Popovici, Zur vorgeschichtlichen und mittelalterlichen
Vergangenheit des Bezirkes Dorohoi, în Dacia, IX-X (1941-1944), 1945, p. 118 şi urm.; Al. Păunescu, P.
Şandurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, I, Bucureşti, 1976, p. 150
56
întărite, au fost atestate la Fundu-Herţei, Orofteana, Hudeşti90 şi Dersca. 91 Unele din aceste
aşezări sunt amintite, de asemenea şi în alte lucrări de la sfârşitul secolului al XIX-lea.92
Primul sondaj arheologic în cetăţuia de la Fundu-Herţeii, a fost realizat în perioada
interbelică de către pictorul P. Verona, originar de pe aceste meleaguri. 93Pe baza studiului lui
P. Verona, în care sunt analizate şi alte aşezări fortificate, C. Ambrojevici efectuează săpături
şi pune în legătură grupul de aşezări întărite din nordul Moldovei cu acela aflat mai la nord, în
regiunea Cernăuţi din Ucraina Subcarpatică, unde sunt cunoscute cetăţuile de pe Bila, Revna,
Lencăuţii de Sud, Stăncăuţii de Sus, Adâncata, Prisecani şi altele, considerându-le pe toate un
grup compact.94
M. Petrescu-Dimboviţa, D. Gh. Teodor şi V. Spinei au efectuat cercetări arheologice
de mare amploare şi săpături între anii 1967-1974 la Fundu Herţii. 95
Aşezarea fortificată de la Dersca a fost menţionată în 1971, când a fost descoperită ca
urmare a unor cercetări de suprafaţă efectuate de D. Gh. Teodor. Cercetările sunt continuate
începând cu 1973 când se efectuează ample săpături arheologice.96
Pe baza materialelor arheologice recoltate, ca şi pe baza formei de teren, suprafaţă şi a
sistemului de apărare folosit, pot fi încadrate în acelaşi tip şi datate în aceeaşi vreme o serie de
aşezări întărite, dintre care menţionăm pe acelea de la Horodiştea, Orofteana, Baranca-
Hudeşti, Dersca şi Tudora, în judeţul Botoşani. O serie de cetăţui de pământ observate în
diferite locuri din Moldova nu sunt încă precis datate, urmând ca eventualele săpături
arheologice desfăşurate în viitor să stabilească precis perioada lor de evoluţie.97
Cercetătorii ieşeni N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa şi Em. Zaharia sunt primii care
în 1970 au publicat un repertoriu general al aşezărilor din Moldova, pentru întreg spaţiul
temporal din paleolitic până în secolul al XVIII-lea. Acestuia i-au urmat alte două repertorii,
unul pentru descoperirile din judeţul Botoşani realizat de Al. Păunescu, P. Şadurschi, V.
Chirica şi altul al judeţului Vaslui realizat de Gh. Coman. 98
Cercetarea aşezărilor întărite s-a realizat la nivelul izvoarelor arheologice, a vestigiilor
care ne-au rămas, coroborate cu toate categoriile de izvoare. Prin cercetarea aşezărilor întărite
se încearcă să se demonstreze stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele VIII-XI.
90
N. Zaharia, M. Petrescu - Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la
paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 274.
91
Al. Odobescu, op.cit., p. 118
92
N. Filipescu-Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, p. 44; Gr. I. Tocilescu, Marele
Dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, 1900, p. 706
93
P. Verona, op.cit., p. 633-634
94
C. Ambrojevici şi R. Popovici, op.cit., p. 115
95
D. Gh. Teodor, Descoperiri arheologice din secolele VI-XI e.n. în judeţul Botoşani, în Din trecutul judeţului
Botoşani, I, 1974, p. 103 şi urm.
96
Idem, Aşezarea întărită medievală…, p. 107
97
Idem, Aşezările întărite din regiunile est-carpatice ale României în secolele VIII-XI, în
AMM, II, 1980, p. 199 p. 35
98 Idem, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice
la problema formării poporului român, Iaşi, 1978, p. 67
98
Idem, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice
la problema formării poporului român, Iaşi, 1978, p. 67
57
Abrevieri:
ActaMN = Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca

ActaMP = Acta Musei Porolisenssis, Zalău
ActaTS = Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj- Napoca
AMM = Acta Moldavie Meridionalis, Vaslui
Apulum = Apulum. Buletinul Muzeului Regional Alba – Iulia
Banatica = Banatica, Muzeul Judeţean Caraş-Severin, Reşiţa
CCA = Cronica cercetărilor arheologice, Bucureşti
Crisia = Crisia, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea
Dacia = Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti, I-XII
(1924-1948); Nouvelle série; Revue d' archéologie et d'historire ancienne, Bucureşti
EphemNap = Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca.
FI = File de Istorie, Bistriţa
KS = Kratkie soobşcenia o dokladah i polevih isslodovaniah Institut istorii materialnoi
Kulturî, Moscova
Materiale = Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti
Muzeul Naţional = Muzeul Naţional, Bucureşti
Pyretus = Pyretus. Anuar al Muzeului de Istorie si Etnografie din Ungheni, Ungheni
Revista Istorică = Revista Istorică, Bucureşti
RIR = Revista Istorică Română, Bucureşti
SAI = Studii şi Articole de Istorie, Bucureşti
Sargeţia = Sargetia. Acta Musei Devensis, Deva
SlovArch = Slovenská Archeologia, Bratislava.
SMMIM = Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, Bucureşti
Ziridava = Ziridava. Studii şi cercetări, Arad
Bibliografie:
LUCRĂRI GENERALE:
Documente privind istoria României, C, Transilvania, vol. I, 1951

Istoria României, Transilvania, vol. I, coordn.. A. Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997
Al. A. Bolşacov-Ghimpu, Cronica ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979
G. F. Cebotarenko, Kalfa. Gorodišče VIII-IX vv. na Dnestre, Chişinău, 1973
S. Columbeanu, Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973
C. Cosma, Vestul şi şi nord-vestul Transilvaniei în secolele VIII-XI d. H, Cluj-Napoca, 2002
C. Cosma, Al. Gudea, Habitat und Gessellschaft im westen und nordwesten rumäniens in dem
8. - 10 jahrhunderten N. CHR., Cluj-Napoca, 2002
S. Dumitraşcu, Biharea. Săpături arheologice (1973-1980), I, Oradea, 1994
J. Filip, Enzyklopädisches Handbuch zur Ur-und Frühgeschichte Europas, I, Praha, 1966
N. Filipescu-Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891
W. Hensel, Die Slawen in frühen Mitterlatter. Ihre material Kultur, Berlin, 1965
Idem, La naissance de la Polonge, Wroclaw-Kraków-Warszawa, 1966
K. Hodor, Doboka megye természeti és polgári ismertetése, Cluj, 1837
58
K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958

Idem, Untersuchungen zur Frűhgeschichte Siebenbűrgens, Bucureşti, 1958
P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, Cluj-Napoca, 2001
M.T. Kaşuba, N. P. Telinov, T. A Şcerbakova, Aşezarea rusă de la Alcedar (săpături din anii
1987-1989), Tiraspol, 1997
B. Köpeczi (red), Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1992
O.G. Lecca, Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României, Bucureşti, 1937
L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, vol. III, Timişoara, 1985
Şt. Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (sec. VIII-XI), Bucureşti, 1983
Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj - Napoca, 1971
Al. Păunescu, P. Şandurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, I,
Bucureşti, 1976,
M. Petrescu-Dîmboviţa. D. Gh. Teodor. Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de
Carpaţi. Aşezarea de la Fundu Herţii (jud. Botoşani), Iaşi, 1987
A.A. Rusu, Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne din Transilvania şi Banat,
Reşiţa, 1996
V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII.Români şi
turanici, Iaşi, 1985
D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi
istorice la problema formării poporului român, Iaşi, 1978
Idem, Spaţiul carpato-dunăreano-pontic în mileniul marilor migraţii, Buzău, 2003
Gr. I. Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, 1900,
P. L. Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor, Bucureşti, 1996.
A.P. Veltman, Načertanie drevnei istorii Bassarabii s prisovokupleniem istoričeskich vypisok
i karty, Moscova, 1975,
N. Zaharia, M. Petrescu - Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic
până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970
LUCRĂRI SPECIALE:
C. Ambrojevici şi R. Popovici, Zur vorgeschichtlichen und mittelalterlichen Vergangenheit

des Bezirkes Dorohoi, în Dacia, IX-X (1941-1944), 1945, p. 118 şi urm.
Gh. Anghel, M. Blăjan, Sondajul de salvare de la Sînmiclăuş (jud. Alba), în Apulum, XII,
1974, p. 319-328
M. Barbu, Săpăturile de la Arad-Vladimirescu. Campania 1979, în Ziridava, XII, 1980, p.
151-163
M. Barbu, M. Zdroba, Noi contribuţii privind cetatea de pământ de la Vladimirescu, în
Ziridava, VIII, 1977, p. 17-28
Idem, Şantierul arheologic Arad-Vladimirescu. Campania 1977, în Ziridava, X, 1978, p. 101-
121
Idem, Cercetărilearheologice de la Arad-Vladimirescu. Campania 1978, în Ziridava, XI,
1979, p. 181-193
M. Blăjan, Aşezarea fortificată de la Tîrnăvioara (jud. Sibiu), în EphemNap, Cluj, 4, 1994, p.
221-231
V. Boroneanţ, Consideraţii cu privire la satele, cnezii şi voievozii din Zarand şi Câmpia
Aradului, în Crisia, XIX, 1989, p. 181-203
59
L. Chiţescu, Fortificaţiile de pământ şi lemn pe teritoriul Ţărilor Române în Evul Mediu, în

SMMIM, 2-3, 1969-1970, p.48
Maria Comşa, Cercetările de la Slon şi importanţa lor pentru studiul formării relaţiilor
feudale la sud de Carpaţi, în Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului
Prahova, II, Ploieşti, 1969
Eadem, Die Forschungen Slon und ihre Bedeutung für das Studium der Entwicklung der
Feudalbeziehungen südlitch dere Karpaten, în Siedlung, Burg und Stadt, Berlin, 1969, p.232
Eadem, Un Knézat Romain des Xe-XIIe, siécles, a Slon-Prahova (Etude preliminaire), în
Dacia N.S., XXII, 1978;
Eadem, Raport preliminar asupra săpăturilor de la Slon-Prahova (campania 1978), în
Materiale, XIII, 1979
Eadem, Cetatea de lemn din secolele VIII-IX de la Slon-Prahova, în Muzeul Naţional,
Bucureşti, V, 198
Eadem, Contribuţii privind existenţa unor cnezate şi stabilirea unui drum comercial între
Carpaţi şi Dunăre în secolele IX-X, în Muzeul Naţional, Bucureşti, VI, 1982, p. 143-147
C. Cosma, Consideraţii privind aşezările şi tipurile de locuinţe din Transilvania în secolele
VIII-X, în EphemNap, VI, 1996, p. 261-27
Idem, Consideraţii privindstructura vieţii economice în spaţiul vestic şi nord-vestic românesc
în secolele VIII-X d. H., în Crisia, XXVI-XXVII, 1996-1997, p. 67-79
G. B. Fedorov, Gorodiŝče Echimăuţi, în KS, Moskva, 50, 1953, p.12
B. Géza, Elemente de origine locală şi răsăriteană în arhitectura militară a epocii feudale
timpurii din Transilvania, în SAI, III, 1961, p. 60
K. Horedt, Voievodatul de la Bălgrad-Alba Iulia, în SCIV, 3-4/5, p. 468-498
Idem, Die Ansiedlung von Blandiana, Royon Orăştie, am Ausgang des erstein Jahrtausends
u.Z. în Dacia, N.S., 1968, p. 261-289
Idem, Moreşti. Grabungen in einer vor—und frühgeschichtilichen Siedlung in Siebenbürgen,
I, Bucureşti, 1979
P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală de la Cluj-Mănăştur, în AIIC, Cluj, XVIII, 1975, p.
291-304
Idem, Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV), în AMN, XVI, 1979, p. 599-619
Idem, Izvoarele istorice şi terminologia privind aşezările fortificate din sec. IXXIII, în
ActaMN, XXVI-XXX, II, 1989-1993, p. 12
Al. Odobescu, Rămăşiţe antice din judeţul Dorohoi, în Opere complete, III, Bucureşti, 1908,
p. 126 şi urm.
Al. Madgearu, Misiunea episcopului Hierotheos. Contribuţii la Istoria Transilvaniei şi
Ungariei în secolul al X-lea, în Revista Istorică, V, 1-2, 1994¸ p.151
Şt. Matei, I. Uzum, Cetatea de la Pescari, în Banatica, II, 1973, p. 141-155
A. Medve, Cadrul natural al fortificaţiilor de la Cheud, în Acta MP, XVI, 1992, p. 383- 388
E.D. Pădureanu, Noi fortificaţii pe teritoriul judeţului Arad, în Ziridava, XV-XVI, 1987, p.
29-31
Şt. Pascu, M. Rusu şi colab., Cetatea Dăbâca, în ActaMN, V, 1968, p. 153-168
H. Pop, Observaţii de topografie arheologică la Şimleul Silvaniei. Cetatea feudal timpurie, în
Sargeţia, XXI-XXIV, 1989-1991, p. 701-713
Idem, Şimleul Silvaniei‖ Cetate”, în CCA. Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 76
H. Pop, I. Bejenariu, Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, „Observator”, în CCA, Bucureşti, 1997
A.A Rusu, Donjoane din Transilvania, în ActaMN, XVII, 1980, p. 162
60
M. Rusu, Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în AIIC (Cluj-Napoca), III,

1960, p. 7-24
Idem, Castrum, urbs, civitas (Cetăţi şi oraşe transilvănene din secolele IX-XIII e.n.), în
ActaMN, VIII, 1971, p. 197 -198
Idem, Cetatea Moigrad şi Porţile Mezeşului, în Sub semnul lui Clio. Omagiu prof. Ştefan
Pascu, Cluj, 1974, p. 265-274
Idem, The autochthonous population and The Hungarians on the territory of Transylvania in
the 9th-11th centuries, în Relations between the autochthonous Population, Bucureşti, 1975,
p. 210
M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în FI, Bistriţa, 1972, p. 47-64
N. Telenov, I. Vlasenko, Cetăţuia Răciula, în Pyretus, I, nr. 1, 2001, p. 16
D. Gh. Teodor, Descoperiri arheologice din secolele VI-XI e.n. în judeţul Botoşani, în Din
trecutul judeţului Botoşani, I, 1974, p. 103 şi urm.
Idem, Les établissements fortifiés des régions Est-Carpatiques de la Roumanie aux VIII e-XI e
siècles de notre ère, în Slov. Arch., XXVI, 1978, 1, p. 69
Idem, Aşezările întărite din regiunile est-carpatice ale României în secolele VIII-XI, în AMM,
II, 1980, p. 199 p. 35
Idem, Aşezarea întărită medievală timpurie de la Dersca-Botoşani, în Hierasus, 2001, p. 107-
130
I.M. Ţiplic, Caracteristici tipologice ale fortificaţiilor de pământ şi lemn din Transilvania
secolelor X-XIII, în Acta T. S., III, Sibiu, 1994, p. 184
I. P. Verona, Memoriu relativ la descoperirile făcute în regiunea Herţii din judeţul Dorohoi,
în RIR, V-VI, 1935-1936, p. 635
M. Zdroba, M. Barbu, Săpăturile de la Felnac şi Vladimirescu (Raport preliminar), în
Ziridava, VI, 1976, p. 50-69
Profesor dr. Larisa Elena Koller

Colegiul Național De Artă "Octav Băncilă" Iași
61
Şcoala Tazlău între trecut şi prezent

Scurt istoric:
Şcoala Gimnazială, I.I.Mironescu’’ Tazlău aparţine comunităţii locale din Tazlău,

judeţul Neamţ. Comuna, cu un singur sat, este situată la aproximativ 35 de km distanţă de
Piatra Neamţ, pe D.J.156A, care leagă oraşul Roznov (jud. Neamţ) de oraşul Moineşti (jud.
Bacău).
Şcoala din Tazlău a fost înfiinţată la 20 decembrie 1864, ca urmare a Reformei şcolare
înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza, şi a funcţionat mulţi ani într-un local necorespunzător.
Printre oamenii de seamă din comuna Tazlău, care constituie o mândrie, nu numai
locală, dar şi naţională, se numără Ion Mironescu, învăţător al vechii generaţii, cadru didactic
de excepţie, atât de apreciat de A.D.Xenopol, cât şi de Spiru Haret, care în 1899, cu ocazia
unei inspecţii făcute la şcoala din Tazlău, răsplăteşte munca acestuia de douăzeci şi cinci de
ani în domeniul învăţământului primar, oferindu-i lui Mironescu medalia "Bene Merenti"
clasa a III-a.
La 1 septembrie 1911 a fost inaugurat un alt local de şcoală cu 3 săli de clasă,

cancelarie şi locuinţă pentru director, clădire construită în întregime de locuitorii comunei.
În 1970 s-a dat în folosinţă actuala şcoală cu 12 săli de clasă, laboratoare, bibliotecă,
săli pentru material didactic.
De-a lungul anilor Școala din Tazlău s-a bucurat de un prestigiu deosebit, prestigiu
stabilit de eforturile conjugate ale cadrelor didactice de aici. Acești oameni au înțeles că
modernizarea permanentă a învățământului este lucrul cel mai important în activitatea
instructiv-educativă. Aici s-a înțeles că principiul general al perfecționării și modernizării
procesului de învățământ este integrarea învățământului cu o activitate modernă de învățare a
elevilor în spații special amenajate. Simpla sală de clasă cu nuanțe închise și care îmbie la
monotonie și placiditate nu mai este folositoare elevului modern - chiar și de la țară fiind el.
Actuală şcoală dispune de patru laboratoare funcţionale (fizică-chimie, informatică,
matematică-informatică), sală de festivităţi şi cabinete (franceză, geografie), un mini-muzeu
etnografic, Centru de documentare și informare ce include și biblioteca școlii, Microcentru de
62
formare. Elevii noștri folosesc activitatea independentă, lucrând în laboratoare și cabinete care
îi ajută să-și formeze un larg orizont de cunoștințe.
La cabinetul metodic cadrele didactice au posibilitatea să se documenteze cu noutățile
din domeniul instructiv- educativ. Se găsesc aici lucrări de pedagogie, psihopedagogie, de
metodică, dosare ale comisiilor metodice, mape de studiu cu planificări și planuri de lecție
model, precum și lucrări de gradul I ale colegilor învățători și profesori. Acest cabinet este de
un real folos cadrelor didactice mai tinere care-și manifestă dorința de a se perfecționa
permanent pentru îndeplinirea cu succes a nobilei misiuni alese.
Mini-muzeul etnografic conține obiecte vechi, adunate de la săteni - obiecte de
mobilier, obiecte de lemn folosite în gospodăria țărănească, carpete țesute la război sau cusute
de mâna harnică a femeilor din sat, costume populare, atestând faptul că țăranii noștri sunt
creatorii și purtătorii unei adevărate comori artistice. Prin acest muzeu, elevii școlii mențin
legătura cu trecutul, înțelegând că poporul nostru este depozitarul unui neprețuit tezaur de
cultură națională.
Spaţiul destinat bibliotecii integrată în CDI cuprinde 4 săli, din care: o sală multimedia
în care se află şi o parte din fondul de carte (65,70 m2), biblioteca (21,11m2), un depozit de
carte (15,20 m2) şi o sală pentru lectură (31,80 m2).
Biblioteca şcolii este una dintre principalele spaţii de cultură, de informare şi
documentare ale instituţiei şcolare.
Actuala bibliotecă a luat fiinţă din nevoia de lectură a locuitorilor acestui ţinut, în anul
1964, după cum certifică primul registru de evidenţă - 26. VIII. 1964, cartea cu nr. 1
"Baltagul". Poate nu întâmplător, începuturile bibliotecii sunt legate de Sadoveanu, care,
prieten fiind cu Mironescu, fiul spiritual al satului, fiul învăţătorului Mironescu menţionat mai
sus, aminteşte în scrierile sale:
"Iată cum a fost vânătoarea asta, care s-a sfârşit şi cu cea mai extraordinară captură din
câte am făcut în cariera noastră. Tovarăşul meu era doctorul Ion Mironescu din Tazlău. (...)
Vânători s-a întâmplat să fim noi doi (Sadoveanu şi Panait Istrati) şi tovarăşul meu doctorul
Ion de la Tazlău. Cumpănind omul în toate pornirile lui aprige şi aflând că el cercetase
Orientul şi Occidentul, însă din ţara mamei nu cunoaşte decât drumul de la Brăila la
Bucureşti, l-am invitat în haiducie ca să descopere ţara strămoşilor. Aşa că de la Iaşi ne-am
dus cu Istrati la Tazlău. A văzut acolo unele lucruri de la Ştefan - Vodă şi altele de la
Dumnezeu. Ne-am suit în fund de munte la Preluci, unde strămoşii doctorului, ciobani, au
poposit cu turmele, dulăii şi măgăruşii, venind din Ţara Ardealului. Am văzut prăpastiile
Duruitoarei şi piscurile depărtării. Coborând de acolo, am făcut vatră de foc sub pădure, am
mâncat miel fript tâlhăreşte şi am spart în măsele jir." (Mihail Sadoveanu-CHEILE
BICAZULUI).
Nidaba şi-a continuat călătoria prin ţinuturile tăzlăuane, numite de medicul - scriitor
Mironescu "colţ de rai", şi a legat prin fire nevăzute, "a fost şi, este", ca punte între ieri şi azi,
purtând prin aceleaşi locuri alţi dăruitori de cultură, dedaţi risipei de gânduri, cuvinte şi
aduceri aminte, strânse între copertele multor cărţi aflate pe rafturile bibliotecii şcolare din
Tazlău. Constantin Ardeleanu, Radu Dănăilă, Cezar Ţucu (actualul director al şcolii, membru
al Uniunii Scriitorilor din România) – personalităţi literare ale Tazlăului de azi, întregesc
ideea de cultură în comunitatea din care fac parte, dar o şi completează dincolo de acest
meleag de tradiţie, prin recunoaşterea valorii scriitorilor tăzlăuani în lumea literară.
63
În primii ani s-a urmărit organizarea unei biblioteci proprii şcolii, achiziţiei de cărţi
care să corespundă nevoii de lectură a cititorilor. Conform registrului de evidenţă, la
5.09.1967 erau înregistrate 1184 de volume, în valoare de 8273,25 lei.
De-a lungul timpului activitatea de bibliotecă a fost responsabilitatea secretarului,
profesorilor de limba română, a învăţătorilor, dascăli inimoşi care au cinstit CARTEA, fie că
au fost retribuiţi simbolic sau deloc. În prezent, responsabilul pentru cele două structuri-
biblioteca inclusă în CDI este încadrat cu o normă întreagă, începând din anul 2004.
Spaţiile destinate bibliotecii au fost sălile de clasă, iar pe măsură ce numărul cărţilor a
crescut s-au găsit locaţii corespunzătoare, mai spaţioase, care să asigure desfăşurarea în
condiţii optime a activităţii de bibliotecă.
La data de 30. VII.1977 existau 1504 volume cu valoarea de 20.650 lei; 31 august
1977- 3989 volume, valoare 29.348; 20 august 1980- 4944 volume, valoare 40.996, 2002-
9000 volume, 2014-10 800 volume.
În tot acest răstimp, de la înfiinţare şi până în prezent, biblioteca şcolară, astăzi
bibliotecă inclusă în CDI a căutat să-şi lege tradiţiile de serviciile moderne ale prezentului, să
reducă distanţa culturală şi psihologică dintre cititori şi carte, să creeze situaţii care să-i
motiveze pe utilizatori, pentru lectura de orice tip, la petrecerea plăcută a timpului liber în
compania lecturii, să formeze cititori capabili de discernământ şi spirit analitic în atitudinea
faţă de informaţie.
Pe lângă deservirea cititorilor, biblioteca a organizat şi prezentat o serie de acţiuni de
popularizare a cărţii, bibliotecii, CDI-ului, precum: prezentări de cărţi, expoziţii de carte,
recenzii de carte, medalioane literare, întâlniri cu scriitori şi autori de cărţi, integrarea noilor
tehnologii ale informării şi comunicării în practica pedagogică. Aceste activităţi au răspuns
politicii de informare şi documentare ale unităţii şcolare, incluse în proiectul şcolii, fiind
permanent ghidate de solicitările şi interesele elevilor, cadrelor didactice şi ale membrilor
comunităţii locale.
Personalităţi marcante
I. I. Mironescu (1883-1939) s-a născut la 13 iunie 1883, în satul Tazlău, ca fiu fiu al
învățătorului Ion Mironescu. A urmat școala primară în localitatea natală și la Piatra Neamț,
studiile liceale și Facultatea de Medicină la Iași. După 1912 se consacră medicinei ocupând
numeroase funcții în cadrul spitalelor, clinicilor și la Facultatea de Medicină din Iași, unde a
fost profesor între anii 1921-1939.
64
Ca medic și profesor, I. I. Mironescu s-a impus prin activitatea științifică desfășurată

în domeniul dermatologiei și imunologiei, înființând la Tazlău un sanatoriu. De altfel,
ultimele zile ale vieții scriitorul și le-a petrecut tot la Tazlău, unde s-a stins la 2 iulie 1939,
fiind înmormântat în cimitirul din incinta mănăstirii.
Medic - scriitor, a făcut parte din cercul revistei ieșene „Viața Românească” conduse
de Garabet Ibrăileanu. A scris cu predilecți schițe și nuvele. Oprea sa este reprezentată de cele
două volume Oameni și vremuri (1920) și Într-un colț de rai (1930). Se remarcă prin scrieri
inspirate din viața satului de la începutul secolului XX. Unele nuvele surprind momente din
viața socială a timpului său. I. I. Mironescu nu s-a impus în literatura română ca scriitor de
primă mărime, dar a lăsat o moștenire valoroasă, creditată de umanismul și realismul unui
luptător, atribute care însoțesc întreaga activitate a scriitorului. A fost prieten cu Mihail
Sadoveanu și cu Panait Istrati care vizitează Tazlăul în mai multe rânduri. De la rudele
scriitorului (sora, fiica, nepoți) s-au recuperat unele documente, scrisori de familie, însemnări
ale autorului, cărți, fotografii. În anii 70 ai secolului trecut, pe baza acestora, la inițiativa și
contribuția fiicei scriitorului, Rodica Mironescu, și a altor tăzlăuani iubitori de cultură s-a
reușit amenajarea Casei memoriale. Prin amenajarea acesteia s-a urmărit reconstituirea unei
fărâme din modul de viață al Tazlăului interbelic.
Radu Dănăilă s-a născut pe 31 octombrie 1938 la Podeni- Bosanci (Suceava). Părinţi
au fost Constantin şi Venera (născută Negruş, din Tazlău, Neamţ), de profesie învăţători. A
absolvit Şcoala Medie Nr. 1 de Băieţi din Piatra Neamţ (actualmente Colegiul, Petru Rareş”)
A ocupat funcţiile de secretar de şcoală între anii 1956-1964, 1974-1993 şi bibliotecar la
biblioteca comunală din Tazlău, judeţul Neamţ, unde locuieşte.
Volume apărute Leagănul de vise (1993), Umbrele luminii (1996), Spiritualitate şi
divin (1999), Valenţe ancestrale (1998), Cronici literare, Stropi de cristal (versuri pentru
copii)-2000, Florile inimii (2000), Omul între cer şi pământ - eseuri filosofico-religioase
(2002), Poezii cu formă fixă (2003), La izvoarele creştinismului (sinteze - scrierile Sfinţilor
Părinţi)-2004, Pasărea de pradă (2004), Pe urmele umbrelor (2005), Printre raze diafane
(versuri pentru copii) - 2006, Printre stele şi luceferi (2009).
Este membru al Societăţii Scriitorilor din Neamţ și corespondent la revistele Amurg
sentimental, Asachi, La Tazlău, Heliopolis, Luceafărul, Convorbiri Literare.
Constantin Ardeleanu este poet, prozator, dramaturgul, eseist, publicist și moralist
născut în Tazlău. Despre scrierile lui s-a afirmat că acestea conturează „o monografie
spirituală a Tazlăului, care devine un loc magic al umorului românesc” (Lucian Strochi). Alți
interpreți ai operelor sale văd în el, „dincolo de aparentul spirit bășcălios”, „un scriitor al
farsei, calamburului și snoavei”.
Cărți importante ale scriitorului (Hâtrii Tazlăului I, II, III, Chetronia, Trif și Tazlău,
un sfert de infinit), încheagă, o monografie a Tazlăului etern, care i-a înfrumusețat viața.
Scrie despre tăzlăuani cu dragoste, care vizează ca entitate patru elemente esențiale:
locul natal, părinții, iubita și copiii. Constantin Ardeleanu joacă mai multe roluri, fiind, pe
rând, autor, bărbat matur întors în timpul mitic al copilăriei eterne și miraculoase, precum și
erou al atâtor întâmplări de pomină evocate cu har. S-ar putea spune că, în fața cenușiului
vieții, a șirului neîntrerupt de nedreptăți, de forme de manifestare a prostiei, imbecilității,
ticăloșiei, ipocriziei, minciunii, imposturii și incompetenței, Constantin Ardeleanu se
refugiază în scris, din care face și o armă de luptă, nu una obișnuită, ci apelând la alternativa
umorului, jovialității și ironiei.
65
Lumea evocată în scrierile sale este una reală, nu una a unui spațiu imaginar și
atemporal. Lumea Tazlăului este văzută cu toate înfățișările sale: locuri, chipuri de oameni,
tradiții, obiceiuri, credințe, superstiții, reacții, replici, fără ca nimic să fie idealizat. Tazlăul și
tăzlăuanii devin, astfel, teme de căpătâi ale unui scriitor cu spirit modern care cotrobăiește
prin ungherele de lumină și de întuneric ale existenței, pentru a-și face cunoscute gândurile și
frământările de suflet întru libertatea de zâmbet în universul grijilor și lacrimilor vieții
tăzlăuanilor săi.
Prozele lui Constantin Ardeleanu înseamnă și momente de sinceritate și de curaj.
Nimic nu îl descurajează pe povestitor, care pune totul sub lupă: îndărătnicii și ticăloșii ale
eroilor săi ori, după caz, acte de compasiune, de omenie, de generozitate, privirile lucide și
scrutătoare ale autorului îndreptându-se spre toate orizonturile vieții din trecut și din prezent.
Viața tăzlăuanilor înseamnă osteneală, sudoare, încrâncenare, lipsuri, dar și petreceri,
dinamism, reflecție și bună-dispoziție. Tăzlăuanii nu sunt o masă amorfă, pentru că aceștia se
disting după numele străvechi (todirițeni, mocăneni, sârmeni, ardeleni, murăreni, corfeni,
iosubeni, floreni, dogăreni), după ocupații (cărăuși, ciobani, tăietori de lemne, pădurari,
notari, primari, medici, învățători, profesori) și, nu mai puțin, după psihologii și
comportamente.
Ţucu Cezar născut la 21 ianuarie 1951 în comuna Blăgeşti (Bacău), urmează cursurile
Şcolii Generale din localitate, apoi ale Liceului George Bacovia din Bacău, după care, în
1974, absolvă cursurile Universităţii Al I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Matematică.
Se stabileşte în Tazlău, unde este profesor de matematică şi director de şcoală.
Cărţi publicate Lumea în 300 de epigrame și catrene (1998), Blestemele și scrisorile
Creatorului (1999), Reforma școlară și alte fabulații (2000), Aproape fabule (2001), Aria
figurilor plane (2000), Fabule matematice (2002), Alte scrisori și blesteme (2005), Noi
scrisori și blesteme (2007), Numai blesteme (2007), Scrisori neterminate (2010), Blestemele
păcatelor, I.I. Mironescu - scrieri (ediție îngrijită).
Caracteristica generală a poeziei sale este folosirea ironiei în toate formele ei, de la
aspectele rafinate, prezentate cu eleganță și menajamente, la persiflare, autopersiflare.
A fost prezent în diverse antologii, redactor la revistele La Tazlău, Antiteze. Cezar
Ţucu a primit distincţia de Cetăţean de onoare al comunei Tazlău şi a fost inclus în
Dicţionarul oamenilor de seamă din Judeţul Neamţ.
Bibliografie:
1. Preda Elena, Diaconu, D., Scurtu, I.: Identitate nemțeană, Editura Cetatea Doamnei, 2012,
Piatra Neamț
2. *** Scriitori din Neamț - antologie, 2012, Editura Răzeșu, Piatra Neamț
3. *** Antiteze- revistă de literatură și artă, nr 28/2011, Piatra Neamț
4. *** Revista La Tazlău, nr. 33/2004
Bibliotecar Hîrlea Liliana

Prof. Alina – Elena Barcan
Şcoala Gimnazială „I. I. Mironescu” - Tazlău
66
Şcoala românească – între tradiţie şi inovaţie

Zarvă, glasuri cristaline de copii, sunetul unui clopoţel ce vesteşte că pauza s-a
terminat şi că încep orele de curs... Iată câteva lucruri familiare oricui şi care trezesc în
sufletul oricărui adult o nostalgie aparte... Dar aceste emoţii mai există oare în zilele unui
secol atât de agitat şi solicitant cum este cel în care trăim? Unde se situează oare astăzi
valorile de altădată ale şcolii? Cum mai sunt percepute de către elevii secolului XXI salutul
sobru al profesorului, imaginea catalogului sau cea a cancelariei, privită altădată ca un
sanctuar?
Trebuie să analizăm totul din perspectiva unei societăţi aflate în continuă transformare
căci, nu-i aşa, elevii de azi nu mai seamănă parcă atât de mult cu cei din perioada interbelică.
Rolul şcolii este tot mai mult de a învăţa, de a descoperi abilităţi şi competenţe, de a se adapta
unor cerinţe ale pieţii muncii. Profesorul a rămas acelaşi dascăl cu rolul de a-i îndruma pe
discipolii săi, însă şi acesta trebuie să lucreze rapid pe computer, să se familiarizeze cu noile
gadgeturi pentru a fi în pas cu progresul... Şi toate aceste transformări nu fac decât să pună
într-o nouă ecuaţie valorile şcolii româneşti, aflate într-o continuă schimbare, impusă de
alinierea la norme europene, sau, pur şi simplu, impuse de noile condiţii ale societăţii
româneşti...
Dascălul secolul XXI trebuie să fie... cool, să fie veşnic tânăr, permisiv, adaptat nevoii
de nou al elevului de astăzi al cărui ghiozdan de altădată este înlocuit cu o borsetă, cu o poşetă
modernă, în trend, sau cu o servietă dintr-un material scump pe care toţi colegii să o sesizeze
şi să o admire... Profesorul este tot mai des asociat cu un foarte bun prieten, capabil să
înţeleagă toate nevoile, spaimele, temerile unor tineri aflaţi în derivă... din cauza teribilismului
adolescentin sau a nevoii de afecţiune, cauzată adeseori de lipsa părinţilor plecaţi pentru un
trai mai bun pe meleaguri străine... Şi astfel revenim la întrebarea de început: care este rolul
profesorului? Cum mai este el perceput de părinţi, de elevi, de societate? Practica ne arată tot
mai des, din păcate, că sunetul clopoţelului devine... îndepărtat şi desuet, cancelaria nu mai
este un sanctuar unde elevii visează cu respect să acceadă cândva, iar meseria de dascăl este,
adeseori, privită cu reticenţă pentru că acesta nu poate fi altceva decât formator de... suflete...
Să ne oprim fiecare dintre noi pentru o secundă şi să ne întrebăm: cum putem face ca
sunetul clopoţelului de altădată să aibă aceeaşi vibraţie pentru fiecare dintre noi? Cum să
desluşim valorile adevărate pe care şcoala românească le are şi care se mai regăsesc încă în
premiile, medaliile şi recunoaşterea internaţională a elevilor şi absolvenţilor români?
Iată, aşadar, că trebuie să cugetăm la câteva aspecte importante ale şcolii de azi... unde
ne aflăm, de fapt, şi încotro ne îndreptăm? Spre o modernizare rapidă sau spre păstrarea unor
valori ale tradiţiei şcolii româneşti, atât de apreciată şi de bine cotată în sistemul european al
educaţiei?
Probabil că răspunsul îl vom afla, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat...
important este să nu uităm că personalităţi de marcă ale istoriei noastre precum Spiru Haret,
de exemplu, au avut un rol marcant în afirmarea învăţământului românesc şi că peste tot în
lume se vorbeşte cu respect şi consideraţie despre absolvenţii şcolii româneşti, de atâtea zeci
de ani! Să ne oprim, aşadar, pentru o clipă şi să mai auzim sunetul clopoţelului...
Prof. Stanciu Maria-Ligia
Liceul Tehnologic Economic Administrativ, Piatra-Neamţ
Prof. Alterescu Cristina
Liceul Tehnologic „Gh. Ruset Roznovanu”, Roznov
67
Despre școală
Putem spune că școala se află în strânsă legătură cu literatura, acest fapt fiind evident
din proveniența cuvântului „școala”. „Școala” este un cuvânt de origine greacă, care în timp a
ajuns să însemne „locul în care era petrecut timpul liber”, adică locul în care se țineau discuții
filosofice sau științifice în timpul liber, pentru a descrie mai apoi „locul de lectură” până la a
descrie locul de instruire pentru excelență.
În literatură găsim numeroase secvențe despre şcoală. În volumul „Amintiri din
copilărie” de Ion Creangă școala era poziționată lângă biserică și se afla în raport de
subordonare cu aceasta. Ion Creangă relatează din perspectiva elevului Nică, care a fost inițiat
în tainele școlii cu ajutorul preotului, care după multe insistențe, îi convinge pe părinții lui să-l
dea la școală. Deși are oroare de carte, el ajunge preot și învățător. Acesta evidențiază, în
scrieriile lui, relația școală-biserică. Aceste relatări sunt întărite și de fapte istorice, chiar
religioase, prin implicarea mitropoliților în dezvoltarea școlii. Exemple în acest sens sunt
activitățile Mitropolitului Andrei Șaguna și ale Mitropolitui Antim Ivireanul. Pentru a ajunge
la școală, elevii erau nevoiți să facă anumite sacrificii, precum a merge mulți kilometri prin
pădure. Scriitorul Agustin Buzura, povestește în memoriile sale că drumul spre școală trecea
prin pădure, iar el era vegheat de mama sa, care îl petrecea cu privirea. În prezent, școala se
află în locuri aglomerate, unde accesul la educație este ușor realizabil. Pentru ca elevii să
ajungă la timp la școală li se pun la dispoziție microbuze.
Învăţământul primar (de obicei clasele I-IV) dădea pregătirea necesară unui elev silitor
ca să reuşească la examenul de admitere în liceu (pe atunci cu o durată de 8 ani), fără să
recurgă la meditaţii. Aceste informații se pot găsi în diverse lucrări, cât și în biografia unor
scriitori celebri. Câteva exemple ce susțin aceste informații se găsesc în operele lui Mircea
Eliade: „Romanul adolescentului miop”. Reforma învăţământului din 1948 a organizat un
învăţământ superior constituit din facultăţi, universităţi, institute de învăţământ superior
tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, după modelul sovietic, cu o durată între 2
şi 5 ani. Cele mai frecventate „instituții” de învățământ erau școlile de ucenici. În opera
„Mara” de Ioan Slavici, Mara pune mare accent pe intrarea fiului ei, Trică, în ucenicie.
Astăzi școala este formată din 3 cicluri obligatorii: învăţământ primar (clasele 0-IV),
învăţământ gimnazial (clasele V-VIII) și învăţământ liceal (ciclul inferior al liceului, clasele
IX-X încadrate în învățământul obligatoriu și ciclul superior al liceului, clasele XI-XII/ XIII
care nu sunt obligatorii), iar studiile universitare sunt, de asemenea, facultative.
Regulamentul a fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare
de reglementare coerentă a sistemului educațional. Principalele sale prevederi se refereau la:
 corpul profesoral: „Dascălii să se așeze totdeauna în număr de șase, învățați
fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică sau
aritmetică, geometrie și astronomie încă și istorie; unul pentru științele naturale, unul
pentru religie și unul pentru limba latină veche și italiană. Științele naturale să se învețe în
limba elină, urmând pe Aristotel și pe comentatorii lui, iar matematicele, de nu se va putea
să se învețe cum se cuvine în limba elină, să fie predate și în limba latină sau în limba
italiană, care din ele se va socoti mai prețioasă.” Erau precizate totodată și criteriile după
68
care se stabileau veniturile acestor dascăli și anume: „după predare și valoarea lui personală,
după judecata și hotărârea înălțimii sale”;
 sprijinirea elevilor fără posibilități, introducându-se pentru prima dată un
sistem de burse acordate de domnitor, câte douăsprezece burse pentru fiecare din cei cinci ani,
deci un total de 60 de burse, „pentru ca lipsiți de orice altă grijă și nepreocupați de cele
necesare pentru viață să aibă neîntrerupt în vedere învățarea lecțiilor”;
 proveniența elevilor: în acest sens reglementarea era una restrictivă, accesul în
academie fiind permis „doar copiilor de neam bun, adică copiii boerilor în lipsă, sau urmașii
boerilor numiți mazili, sau străini săraci, nu însă și ai țăranilor cari se îndeletnicesc cu
plugăria și păstoria”. În același sens, copiii negustorilor sau ai meșteșugarilor erau admiși doar
la cursul elementar de „învățare numai a gramaticii.” Vârsta minimă de admitere pentru elevii
bursieri era de șapte ani cu condiția „ca să nu fie însă niște proști și leneși încât pe alții
sârguitori să-i lenevească”.
 programul de desfășurare a lecțiilor, timpul liber și reapusul duminical;
 măsurile disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic și concordanța dintre
greșeală și pedeapsă: „Iar dacă vreunul din ei pare neorânduit și turburător al ordinii celorlalți,
pe unul ca acesta să-l îndrepteze, nu însă cu injurii și cu biciul, ci cu mijloace atrăgătoare pe
care pedagogia le arată, de la cele mai ușoare către cele mai grele înaintând”;
Astăzi găsim asemănări, dar și deosebiri între „școala de azi și școala de ieri”, precum:
Art.3. În România, cetăţenii au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de
învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, de rasă, de naţionalitate, de
apartenenţă politică sau religioasă, fără restricţii care ar putea constitui o discriminare sau o
segregare. (Acest articol subliniază importanța practicări școlii de toate clasele sociale).
Existența Programului național de protecție socială "Bani de liceu", care sprijnă elevii
proveniți din familii cu venituri mici.
În spațiul românesc studiile superioare au început să se practice în mod fidel din
secolul al XIX-lea, deși au existat interese în acest sens încă din secolele al XVI-lea, respectiv
al XVII-lea.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fondat Colegiul „Sfântul Sava” în anul 1649,
aflându-se în clădirile mănăstirii cu același nume și numărându-se printre cele mai importante
din Europa. Până în 1818 limba de predare era greaca, dar după eforturile lui Ghiorghe Lazăr,
predarea se făcea în română.
Prima instituție modernă de învăţământ superior a fost Universitatea din Iași, fondată
de Alexandru Ioan Cuza în 1860. Printre absolvenţii de renume ai acestei instituţii de
învăţământ superior cu tradiţie se numără Alexandru Philippide, Alexandru D. Xenopol,
Gheorghe Brătianu, Marin Sorescu, Gheorghe Platon, etc. Universitatea din București a fost
înființată printr-un decret domnesc, de Al. I. Cuza în anul 1864. Printre absolvenții
remarcabili au fost: Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Ion Barbu, Monica
Lovinescu.
Relația dintre elev-profesor era în raport de subordonare. Profesorii aveau o mare
influență, aceștia abuzând uneori de autoritatea lor, acționând într-un mod barbar, luându-și
libertatea de a lovi, pedepsi și accepta bunuri. În operele: „Domnul Vucea” de Barbu
Ștefănescu Delavrancea, elevii sunt agresați fizic, „Calul Bălan și Sfântul Neculai din pod”
sunt mijloace didactice, copiii sunt pedepsiți în mod violent, sau sunt nevoiți să ofere anumite
bunuri, precum alimente. În schițele lui Caragiale, școala este un nesfârșit „lanț al
slăbiciunilor”. Personajele sale se află în extreme: de la profesori corupți, la elevi eminenți.
69
Metodele de învățare erau mecanice: Ioan Slavici în nuvela „Budulea Taichii” și Ion Creangă
în „Amintiri din copilărie” sunt doar câteva exemple care atestă acest lucru.
Nu doar elevii erau evaluați, ca și astăzi, și profesorii erau agitați la gândul primirii
unei inspecții. Operele ce ne oferă un exemplu de evaluare a profesorului sunt: „Ion” de Liviu
Rebreanu, „Domnu' Trandafir” de Mihail Sadoveanu, cât și diverse opere ale lui Ion Luca
Caragiale.
Școala este caracterizată de marile personalități ale lumii prin citatele:
 „A citi o carte înseamnă a te împărtăşi de dânsa, a găsi prin ea sufletul, omul care a
scris-o, a sta de vorbă cu el, a te lăsa înrâurit de dânsul, a primi de la bunătatea lui lecţii de
iertare, de la ştiinţa lui lecţii de învăţătură. Acest minunat mijloc de păstrare şi răspândire îţi
face cu putinţă să ai la tine, peste marginile timpului, peste hotarele morţii, pe cei mai aleşi ai
omenirii, pe adevăraţii cărturari care au fost, pentru ei şi pentru alţii, adevăraţi oameni,
vorbind omeneşte, pentru folosul omenirii.” (Nicolae Iorga)
 „Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi cel mai
aspru.”(Nicolae Iorga)
 „Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat în şcoală.”(Albert
Einstein)
 „De fapt, întreaga educație este auto-educaţie. Învăţătorul este numai un ghid care îţi
arată drumul, şi nicio şcoală, fie oricât de bună, nu îţi dă educaţie. Ceea ce primeşti este ceva
ca liniile dintr-o carte de colorat. Tu însuţi trebuie să pui culorile potrivite.” (Louis L’Amour)
Cu toate că astăzi avem acces nelimitat la cultură, mulți tineri refuză această
posibilitate. Consider că școala este sursa civilizației, sugestia auto-educării și simbolul
nobilității. Este expresia celor care se jertfesc pentru a transmite informații, cu speranța că
individul va crede, își va construi valori și va simți fericirea apropierii orizontul dorit, iar la
baza sa va exista analiza marilor intelectuali. Acest lucru îl va face să aibă stimă de sine.
Surse:
 http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coal%C4%83
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scurt-istoric-al-invatamantului-
superior-romanesc-cele-mai-vechi
 http://www.ucv.ro/pdf/international/informatii_generale/doctor_honoris/68.pdf
 http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011Februarie/Tudosoiu%20Silvia-
Nicoleta%20-
%20Educatia%20in%20sistemul%20comunist%20din%20Romania%20%28anii%201
965-
1989%29/Educatia%20in%20sistemul%20comunist%20din%20Romania%20%28anii
%201965-1989%29%20Tudosoiu%20Silvia-Nicoleta.pdf
Popescu Cristina, Clasa a X-a A

Prof. coordonator: Gabur Paulina
Liceul Tehnologic „ Gh. Ruset Roznovanu”, Roznov
70
Școala de ieri, școala de azi
Școala e a doua casă a copiilor. Ea ne învață cum să ne comportăm în societate, să ne

respectăm valorile și să le cultivăm.
Mai demult, școala era un loc în care elevii purtau cu mândrie o uniformă și erau
interesați să învețe lucruri noi.
Astăzi, din păcate, rar mai vezi o uniformă iar copii nu își mai dau silința să învețe.
Desigur, există și mulți copii care au o minte deschisă spre orice lucru bun și folositor.
“Pe vremuri, noi învățam din cărți și citeam orice carte ne cădea în mână.
Se organizau cercuri de română, matematică, geografie, etc. Acolo, fiecare se înscria
unde dorea și își cultiva talentul.
Nu era vremea internetului! Trebuia să muncești pentru orice și nu găseai de-a gata un
referat pe internet.”, spunea mama.
„Acum e mai bine! Școala de pe timpuri pare mult mai severă. Noi putem avea acces
la orice informație, oricând, foarte ușor.
E bine că nu se mai organizează așa de multe concursuri și cercuri ca pe vremea
părinților noștri.”, spune Vlad, un copil din clasa a șasea.
Din punctul meu de vedere, această afirmație nu este adevărată deoarece participăm la
foarte multe concursuri. Se organizează multe activități extrașcolare frumoase și interactive.
Câștigăm multe premii și profesorii ne ajută mereu cu orice.
În concluzie, realizăm că acum copiii au multe oportunități pe care nu le folosesc.
Bobric Ioana Roxana, Clasa a VI- a

Școala Gimnazială „Dumitru Almaș”, Negrești
71
Școala de literatură şi critică literară

,,Mihai Eminescu’’
A fost înfiinţată în anul 1950, în urma unei decizii din 1949 având ca model Institutul
de Literatură "Maxim Gorki" al Uniunii U.R.S.S. din Moscova. A fost creată cu scopul de a
forma cadre tinere de scriitori şi critici literari, ridicaţi din rândurile poporului muncitor, în
Republica Populară Română, de a le da acestora o educaţie comunistă, de a-i înarma cu
cunoştinţele necesare creaţiei, facerii unei literaturi noi puse în slujba poporului muncitor.
Şcoala de literatură combină, într-un spirit specific epocii, condiţii material excelente
într-o perioada de penurie generală, cu disciplină aproape militară şi control riguros. Studenţii
beneficiau de o bursă considerabilă, o cantină de invidiat şi multe alte avantaje demne de un
viitor scriitor de partid în stare să aplice în viitoarele lor opere modelul realismului socialist.
Ea era, în acelaşi timp, una dintre măsurile de control al accesului la profesiunea de
scriitor.
De la început, din 1950, şcoala a fost condusă de Mihai Sovicov. A fost desfiinţată în
1955. Şcoala de literatură, aflată în subordinea Uniunii Scriitorilor, funcţiona într-o clădire de
pe şoseaua Kiseleff, nr. 10. Elevii locuiau toţi într-un cămin special, cu un regim destul de
auster, duceau aproape o viaţă de cazarmă.
Se studia limba şi literatura rusă, literatura română curăţată de secolul XX, teoria
literaturii, măiestria literară şi, nu în ultimul rând, marxism-leninismul. "Cartea de căpătâi" a
studenţilor de la Şcoala de Literatură "Mihai Eminescu" era o culegere de studii staliniste,
publicată în 1952, "Probleme ale literaturii noi în R.P.R." (de 364 de pagini).
În octombrie 1951 a fost fondata revista “Tânărul scriitor”, un organ intern al Uniunii
Scriitorilor, folosită ca buletin de îndrumare şi sprijin al activităţii cenaclurilor şi tribuna de
afirmare a elevilor Şcolii de Literatură. A fost desfiinţată în decembrie 1957, transformându-
se în revista “Mioriţa” şi apoi în “Luceafărul “.
Radu Bâlbâie, autorul unei teze de doctorat pe tema "Şcoala de Literatură “Mihai
Eminescu”" susţine că şcoala a fost un experiment ratat.
Deşi de-a lungul celor şase ani de existenţă a şcolii pe la catedra de măiestrie literară
s-au plimbat mulţi dintre intelectualii care se aliniaseră regimului, a rămas celebră în epocă o
vorbă a lui Mihail Sadoveanu (pe atunci directorul Uniunii Scriitorilor):” Din şcoala asta au
ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat.”
În general, după absolvire, foştii cursanţi au fost încadraţi în redacţii, în instituţii
culturale, dar au existat şi unii care s-au hotărât să-şi continue studiile la Filologie.
O statistică oficială precizează că din 31 de absolvenţi ai Şcolii de Literatură din prima
serie (1951) s-au impus în literatura română cinsprezece poeţi, nouă prozatori şi un critic
literar, faţă de zece poeţi, doisprezece prozatori şi nouă critici literari din şase sute douăzeci
de absolvenţi ai facultăţilor de filologie-Limba şi Literatura română din întreaga ţară
(Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara).
Drăghiceanu Ioana Iarina, Agapie Elena Teodora,clasa a XI- a A

Prof. coordonator: Gabur Paulina
Liceul Tehnologic „ Gh. Ruset Roznovanu”, Roznov
72
Ion Creangă
Școala pe timpul lui Creangă

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) este recunoscut
datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi
povestirilor sale şi considerat a fi unul
dintre clasicii literaturii române, mai ales
datorită operei sale autobiografice
″Amintiri din copilărie″.
Tinerețea lui Creangă este bine
cunoscută prin prisma Amintirilor sale. În
1847 începe şcoala de pe lângă biserica
din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit
mai întâi de dascălul din sat, după care
mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din
Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broşteni, unde continuă şcoala. În
1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ștefănescu Ion, unde îl
are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-
l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub
numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din
Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de la Socola.
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul,
revine în satul natal.
În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a
avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la Şcoala
primară nr. 1 din Iaşi.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus
definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu
puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate
incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile
clerului.) Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor,
însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A
colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare, între care şi un „Abecedar” (1868).
Viziunea lui Ion Creangă asupra şcolii este
exprimată prin vocea personajului-narator din Amintiri
din copilărie.
Aflăm că învăţământul din acea vreme nu era
obligatoriu, de aceea părintele Ioan şi dascălul Vasile
umblau din casa în casa explicându-le sătenilor
―binefacerile învăţăturii‖, aceasta constituind prima
73
mare caracteristică negativă a “instituţiei” din acea vreme. Modalitatea de pedepsire a elevilor
pentru greşelile din evaluare este una deplasată, spartană, fiind “mângâiaţi” de Sfântul Nicolai
“făcătorul de vânătăi”.
Încă de la începutul romanului, naratorul se pronunţă asupra învăţăturii de carte de la
„fabrica de popi” din Fălticeni: „şcoala era numai de mântuială; boii să iasă!” Catihetul
„venea rar pe la şcoală”, iar elevii „şi mai rar”, concluzia fiind „Ş-apoi carte se învăţa acolo,
nu glumă!”.
Pregătirea viitorilor preoţi, axată pe învăţarea de cântece religioase şi însuşirea unor
cunoştinţe gramaticale, era rudimentară (“cumplit meşteşug de tâmpenie‖) şi irelevantă (“şi-n
gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice‖ – Trăsnea).
Elevii nu frecventau cursurile în mod normal şi nici dascălii (“Catihetul [….] rar venea pe la
şcoală; Noi [….] ne duceam şi mai rar‖). Profesorul de religie nu avea pregătire pedagogică
(“se mira şi el cum au ajuns profesori‖), bizuindu-se – în paradosirea cântecelor – numai pe
cărţile de cântări (ceaslovuri şi psaltiri), iar – în predarea gramaticii – exclusiv pe materiale
didactice (“<< Luaţi de ici până ici >>”) inaccesibile ca limbaj şi prin excesul de informaţie.
Manualele nu erau cele mai potrivite, învăţatul devenind un ″meşteşug cumplit de
tâmpenie″.
Modurile de raportare ale elevilor faţă de şcoală sunt diverse: majoritatea era
nepăsătoare (―cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd
vremea […]‖), fiind preocupată de situaţia precară a familiei din satul natal (―[….] şi numai
oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă‖) sau doar desconsiderând pregătirea
educaţională, acesteia aparţinând şi protagonistul
operei (―Eu [….] nu mă prea osteneam într-atâta, să
mor învăţând‖); ceilalţi – preocupaţi cât de puţin de
şcoală – fie încercau să înveţe, dar nu puteau (din lipsă
de voinţă ori capacităţi de memorare), fie reuşeau să
asimileze o cantitate considerabilă de cunoştinţe, însă
se străduiau din greu să o păstreze în memorie (―Unii
dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeala; alţii o
duceau numai într-un muget, cetind până le perea
vederea‖).
Din cauza acestor metode ineficiente, Creangă,
ajuns pedagog, propune predarea scris-citit, pornirea de la studiul sunetelor şi nu al literelor.
Punând accentul pe această modalitate de predare, autorul făcea un pas decisiv în direcţia
metodei fonetice a zilelor noastre.
Prezentând toate aceste derapaje ale sistemului educaţional într-o manieră comică,
detaşată, autorul – în ansamblul întregii opere – reliefează nu o lume dezechilibrată datorită
lipsei de educaţie, ci o comunitate aflată în armonie tipic tradiţională, marcată de valori
morale şi religioase.
În comparaţie cu şcoala din acele timpuri, cea din prezent este mult evoluată, atât din
punct de vedere al materialelor şi a metodelor de predare-învăţare cât şi al personalului
didactic specializat. Dacă în acele timpuri învăţământul era opţional şi, oarecum, nu necesar,
putând merge cei cu anumite posibilităţi materiale şi cu dorinţă aprigă de cunoaştere, în
prezent este necesar şi impus, neţinându-se cont de diferenţele dintre oameni. De-a lungul
deceniilor şcoala cunoaşte o evoluţie majoră, de la arhaic la modern, creând astfel o societate
cu un intelect mult mai dezvoltat şi cu o gamă variată de cunoştinţe.
74
Titu Maiorescu, mentorul lui Creangă

Legătura lui Creangă cu Maiorescu începe în perioada în care
diaconul a decis că vrea să urmeze o carieră didactică. Mai precis
spune George Călinescu, Creangă s-a înscris la cursurile Şcolii
normale din Iaşi, unde preda tânărul Maiorescu, în anul 1864 pe data
de 9 ianuarie. Ca elev, Creangă l-a admirat pe Maiorescu, era un
mentor. ”Maiorescu îi va fi produs încântare nu prin ştiinţa pe care nu
găsea cu cale să o dezvăluie, ci prin popularizările sale, prin arta de a
trata problemele înalte pe înţelesul tuturor.”, scria Călinescu. Mai
mult decât atât, profesorul Maiorescu îl apreciază pe elevul Creangă
şi îi oferă şi primul său serviciu în domeniul educaţional.
În 1876, Eminescu îl aduce pe Creangă la ”Junimea”, iar Maiorescu şi fostul său elev
se întâlnesc în calitate de colegi.
Rolul jucat de Titu Maiorescu în pregătirea dascălului Ion Creangă a fost evidențiat
încă din 1888 de elevul însuși, împreună cu alți foști colegi ai săi, acum colaboratori la
manuale școlare: "După cum se știe — scriau aceștia la data amintită — de pe la anul 1863
până pe la 1867, școala normală Vasile Lupu de la Trei Ierarhi din Iași avu norocul să aibă
director și profesor de pedagogie pe d-l Titu Maiorescu. În cei doi ani de la început, adecă în
1863-64 și 1864-65, unii dintre noi am urmat în școala normală, ca școlari înscriși, iar alții,
deși erau institutori, văzând că slabul curs de pedagogie ce-l făcusem mai înainte nu era de
puțin folos practic și fiindcă lecțiunile de pedagogie ce le făcea d-l Maiorescu se țineau
înadins în orele libere de clasă, pentru a putea urma toți institutorii din Iași, cari vor voi, am
urmat și noi cu mare plăcere la acel curs, care ne-a fost de foarte mare folos și pentru care-i
suntem și-i vom fi totdeauna recunoscători d-lui Maiorescu. Căci în țară la noi singurul care
a înțeles rolul ce joacă știința pedagogică, întemeiată pe practică, este d-nul Maiorescu, care
în tot timpul profesoratului său de pedagogie s-a ferit de a îndopa pe școlarii săi cu teorii
pedagogice abstracte, fără să fie întemeiate pe o practică adevărată" .
Mai înaintat în vârstă, mai înzestrat și mai instruit decât toți colegii săi, Ion Creangă
era în stare să-și dea imediat seama că a nimerit la școala unui profesor cu totul deosebit, cum
nu avusese ocazia până atunci să întâlnească altul asemenea. Nu încape îndoială că abia acum,
de la Maiorescu, a învățat Creangă să scrie, și-a însușit tehnica scrisului prin desele exerciții și
dictări, prin compunerile alcătuite, discutarea și corectarea lor, echivalente, după G.
Călinescu, cu „critica sub raportul stilului și al ortografiei". Entuziasmul ce i l-a provocat
Maiorescu lui Creangă a fost determinat de darul cu care viitorul critic reușea să-i înlesnească
înțelegerea laturilor greoaie și abstracte ale disciplinelor predate, făcând, de regulă, opera de
popularizare. Tot G. Călinescu considera entuziasmul, atracția ca fiind determinate de faptul
că profesorul poseda „arta de a trata probleme înalte pe înțelesul tuturor". Dar stima era
reciprocă, deoarece Maiorescu descoperea la elevul său însușiri deosebite și ambiție pentru a
se instrui. Tocmai acest moment din relațiile sale cu Creangă a fost reținut, semnificativ, de
profesor, amintindu-l în discursul rostit la 22 noiembrie 1909, cu prilejul retragerii sale din
învățământ: „Ce fericit a fost cel care vă vorbește acum, când la Trei-Ierarhi din Iași a dat de
prima lucrare a școlarului său Ion Creangă".
75
Învățătorul
În vara anului 1858 îşi cumpără cartea
,,Aritmetica sau învăţarea socotelilor întocmită
în acest chip pentru folosul tinerilor din
Seminarul Socolei”, pe care el va scrie:
,,Această Aritmetică este a me mai jos
iscălitului cumpărător la 10 iulie 1858; Creangă
Ion”. Acesta este primul gest al său de a urma
cariera didactică. Altfel, la ce să-i fie necesar un
astfel de manual? Răspunsul vine foarte curând:
în toamna aceluiaşi an se va înscrie la ,,Şcoala
Preparondală de Învăţători” din Iaşi, dar din
diverse motive, nu urmează cursurile. Oricum,
faptul că se înscrie la şcoala aceasta este
lămuritor în privinţa dorinţei sale.
În anul şcolar 1863 – 1864 i se
împlineşte visul: devine cursant al ,,Şcolii
Normale de Învăţători” din Iaşi (fosta Şcoală
Preparondală). Director al şcolii era Titu
Maiorescu. Acesta îl sprijină foarte mult pe Ion Creangă, ale cărui note din cataloagele şcolii
erau eminente, iar la 10 iunie 1865 devine Învăţător cu Certificat de Absolvire. Acum se
încheie drumul său de şcolar, la vârsta de 28 de ani. Iată ce mărturiseşte profesorul Titu
Maiorescu: ,,Ce fericit trebuie să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a şcolarului
Eminescu! Ce fericit am fost eu, când am dat de prima lucrare a şcolarului Ion Creangă!”.
La 15 septembrie 1864, cu ajutorul lui
Titu Maiorescu, Ion Creangă este numit
Învăţător Titular la clasa I prin Decret
Domnesc de către Domnitorul Al. I. Cuza.
Ion Creangă nu este un simplu
învăţător sau un învăţător de excepţie şi doar
atât. Şcoala fusese pentru el scena cu decoruri,
regie şi spectatori ideali pentru rolurile sale:
şcolarii. Între foştii săi elevi amintim: scriitorii
Emil Gârleanu și Jean Bart, pictorul Octav
Băncilă şi cercetătorul Emil Racoviţă.
După manualul ,,Abecedar” (al cărui
autor era Ion Creangă) a învăţat scriitorul
Mihail Sadoveanu.
Din amintirile foştilor săi elevi s-a alcătuit portretul învăţătorului Ion Creangă: ,,În
primii ani de activitate didactică era înalt și sprinten, voinic, iar atunci când mergea parcă
valsa. Privirea ageră, având mai tot timpul de spus o glumă, radiind voioşie şi blândeţe din
ochii lui albaştri-verzi. Pielea era deschisă, părul era bălan. Odată cu trecerea anilor, sănătatea
i s-a şubrezit. Mergea adâncit în gânduri, dar când se întâlnea cu cineva cunoscut, se dăruia
din toată inima altora, dorea să-i bucure pe alţii. Aşa era el. Nu trebuia să ştie nimeni de
durerile sale. Citire, caligrafie şi calcul matematic ca la el, nu era nicăieri în Iaşi. De vedea
copiii obosiţi, le spunea o poveste; de-i vedea prea obraznici, el nu se supăra. Lecţiile sale
76
erau foarte atrăgătoare, aşa că de atenţia elevilor nu se plângea. Autor, actor şi regizor făcea
spectacole de câte ori i se ivea ocazia, iar aceste ocazii erau orele de clasă, lecţiile sale model,
adevărate ,,puneri în scenă”. Era un ,,personaj cunoscut în tot Iaşul, se saluta cu toată lumea.
De altfel, este cunoscut faptul că scrisorile sale erau trimise pe adresa ,,Ion Creangă – IAŞI”,
ajungând întotdeauna la destinaţie.”
Aşa a fost omul, scriitorul, învăţătorul ION CREANGĂ!
Armanu Dumitrița, Astanei Elena, Țăbîrnac Roxana

Prof. coordonator: Teioșanu Violeta
Liceul Tehnologic "Gh. Ruset Roznovanu", Roznov
77
Istoria învățământului din România
Instrucția și educația în Dacia Romană
Pe lângă urmările negative - mai ales la începutul stăpânirii romane pentru poporul
dac, care-și pierduse libertatea, stăpânirea romană din Dacia, datorită unei mai bune
organizări, a însemnat un progres din toate punctele de vedere: economie, militar, cultural.
Analiza materialului epigrafic descoperit în Dacia ne oferă câteva concluzii în legătură
cu răspândirea scrisului în sânul claselor și păturilor sociale ale provinciilor romane.
Majoritatea acestora texte (circa 3500) sunt scrise în limba latină și redactate într-o latină
surprinzător de corectă. Există, însă, o categorie de inscripții numite instrumentum, scrise de
oameni simpli, soldați, ceea ce dovedește un lucru de importanță deosebită: cunoașterea limbii
latine și a scrisului în această limbă de către oamenii simpli. Inscripțiile aparțin autorităților
administrative, armatei, veteranilor, micilor proprietari, arendașilor, etc. Inscripțiile cu text
grec nu depăşesc cifra de 45, la care se mai adaugă circa 8-10 în scrierea siriană. Autorii
acestora din urmă sunt proaspeți recruți sau coloniști care cunosc acest scris de acasă. În
Dacia, ca și în alte provincii romane, școala și nevoile scrierii în latinește au ocupat un loc
important în procesul romanizării dacilor și a elementelor romane colonizate.
Textele epigrafice din provincia Dacia folosesc scrierea monumentală (scriptura
monumentalis) sau pe cea în scriptura cursiva. Cele mai frumoase și perfecte ca redactare
provin de la autoritățile provinciale, care folosesc texte stereotipe pentru cinstirea zeilor, a
împăraților, a guvernatorilor, dar și pentru povestiri. Astfel, doi frați, Aurelius Marinus Bassus
și Aurelius Castor, au redactat pe o piatră povestea luptei dintre un vultur și trei balauri,
poveste ce constituie cel mai vechi text în proza latină de pe teritoriul Daciei.
Cu ajutorul tăblițelor cerate culese din galeriile minelor de aur romane ale Munților
Apuseni, constatăm, din învoiala scrisă, că cei care își vindeau forța lor de muncă arendașilor
extractori ai minereului prețios erau neștiutori de carte. Pe trei documente apare un scrib
ocazional, care redacta contractele (... scripsi rogatus...) în prezența martorilor, întrucât cel ce
se angajase a declarat că nu cunoaște scrisul. Când un atare scrib nu le sta la îndemâna, ei
apelau la soldații din castru, toți știutori de carte și specializați în formularea contractelor,
fiindcă mulți se ocupau cu negustoria.
Pe baza inscripțiilor, se poate afirma că pregătirea intelectuală a sclavilor era
determinată de rolul ce li se rezerva în domeniul muncii productive. Sclavii de stat seri publici
și ai arendașilor bogăţiilor publice conductores, folosiţi în treburi administrative, finanțe,
vămi, birouri, etc., erau toți știutori de carte. Aceștia strângeau averi personale, își întemeiau
familii, adesea ridicau temple și comandau inscripții.Ca origine erau străini de provincia
Dacia și fuseseră pregătiți în prealabil în școli speciale, organizate de împărat sau de arendași,
în scopul de a-i învăța să cunoască scrisul, cititul, aritmetica, contabilitatea și legislația
romană. O atare pregătire intelectuală se orienta după nevoile activității pe care o aveau de
îndeplinit. Inscripţiile din Dacia conțin ştiri cu privire la un număr de asemenea sclavi,
slujbași mărunți: secretari, casieri, contabili, socotitori, perceptori, cantaragii etc.
78
Familiile bogate, care posedau pământ la țară, prăvălii și ateliere meșteșugărești la

oraș, foloseau un număr mare de sclavi. Pentru supravegherea muncii acestora erau selectați
sclavi mai destoinici.
La orașe pregătirea intelectuală era mai ridicată decât la sat, cititul și lectura unor poeți
fiind frecvent practicate. Ne lipsesc însă dovezi directe privitoare la școlile elementare din
mediul urban. Cele circa 10-15 texte epigrafice versificate, descoperite în Dacia, constituie
rezultatul unei producții poetice modeste și de imitație. Mai toate sunt stihuri funerare
compuse de rude sau de unii poeți anonimi, prelucrate după modele care circulau în tot
imperiul. Dintre poeți latini a fost preferat Vergillius. În secolul trecut a fost descoperit la
Romula-Malva Reșca, județul Olt un fragment de cărămidă pe care se află scris un hexametru
grecesc cu următoarea recomandare: "învață după Homer ordinea evenimentelor din războiul
troian". Primul editor al documentului sublinia "scopul pedagogic" al acestui vers, de o mare
importanță pentru istoria educației în țara noastră; era o prima foaie a unui manual dispărut,
folosit într-o școală pentru "tineretul din Romula, în al cărui program de studii se citeau
poemele homerice". Alte izvoare epigrafice arată că în acest oraș veniseră mulți soldați și
coloniști greco-orientali, dalmați, sirieni etc.
La orașe și în centrele rurale dezvoltate economic, un rol important în răspândirea
scrisului și a unor elemente de cultură îl dețineau colegiile cu caracter profesional. Erau
asociaţii constituite din meșteșugari, lemnari, fierari.
Centrele militare au avut, de aceea, un rol pozitiv în ceea ce privește răspândirea
științei de carte și a unor elemente de cultură, fiindcă soldații erau obligați a învăța cel puţin
scrisul și cititul. Istoricul Polybiu ne informează că încă din epoca Republicii romane ordinele
în armată se transmiteau numai în scris.
La muzeul din Deva se păstrează o cărămidă descoperită la Sarmizegetusa, pe care
este scris de trei ori alfabetul latin, dar numai ultima dată este dus până la capăt.
Despre sistemele de educație și despre metodele pedagogice aplicate în Scythia Minor
și în Dacia Romană, ca și în Moesia Inferioară, se poate presupune că au fost același ca și în
alte părți ale lumii grecești și romane. Metodele pedagogice grecești, ca și cele romane, erau
de natură pasivă, se bazau pe memorare și pe imitație și nu stimulau emulaţia colectivă.
Bibliografie:
"Istoria învățământului din România", Editura Didactică și Pedagogică, București,

1983
Furnică Ana-Cristina, clasa a XI a A

Profesor coordonator: Nedeloiu Paul-Daniel
Liceul Tehnologic „Gh. Ruset Roznovanu”, Roznov
79
Istoria educației în România
Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape evoluția sistemului

politic și administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României.
Domnii Țărilor Române nu au acordat practic nicio atenție creării de școli și academii
pentru educarea tineretului țării. În toată această perioadă, populația formațiunilor statale
românești a fost practic analfabetă în cvasitotalitatea ei.
După Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu s-a inițiat procesului de
construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, proces care s-a desfășurat
pe toată perioada secolului XIX. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituții
de învățământ (școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități etc.).
Totodată au apărut o serie de legi de organizare și funcționare a acestui sistem
(Regulamentul Organic, legea lui Cuza, legile lui Spiru Haret, etc.).
În perioada de după primul război mondial principala provocare a constituit-o
integrarea diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar
român. Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui
număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ. Învățământul
primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul afecta încă o
proporție semnificativă a populației (în special segmentele vârstnice).
După cel de-al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, sistemul
educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe ideologie și
îndoctrinarea de masă. În condițiile „deschiderii” din perioada 1965-1975 sistemul de
învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri vizând renunțarea la
ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al
științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. S-a reușit astfel eliminarea practic a
analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel
liceal sau profesional
.
Şcoala în timpul comunismului
Învăţământul era structurat astfel:
Clasele I-IV,
Clasele V-VIII
Treapta I= IX-X,
Treapta II= XI-XII,
Bacalaureatul şi admiterea în învăţământul superior.
Copiii cuprinşi în clasele II-III erau şoimi ai patriei, apoi deveneau în clasa a IV-a
pionieri şi în clasele superioare VII-VIII utc-işti.
La grădiniţă, şcoala generală şi liceu se purtau uniforme obligatorii:
- La grădiniţă: - şorţuleţ bleu cu fundiţă albă
- La şcoala generală (Cls. I-IV): - şorţuleţ pepit alb-albastru
- Şcoala generală (cls. V-VIII): - sarafane albastre şi cămaşă bleu
- Liceu: - sarafan albastru-închis spre negru şi cămaşă bleu.
80
Erau obligatorii: - şapcă pentru băieţi, bentiţă albă pentru fete şi matricolă, obiecte fară
de care nu aveai acces în şcoală!
La începutul secolului al XX-lea, în România mulţi aveau o educaţie foarte serioasă.
Şi prin aceasta nu înţelegem neapărat ştiinţă multă de carte, ci ştiinţa de a te comporta în
societate. Între cele două războaie mondiale nu se duceau toţi copiii la şcoală pentru că
părinţii aveau alte visuri. Mai bine le cumpărau pământ decât să îi dea la şcoală. Astăzi toată
lumea este şcolarizată.
Educația înainte de 1800

Caracteristica principală a sistemului educațional din Țările Române până la începutul
epocii moderne, a fost cvasi-absența sa de-a lungul întregii perioade.
Au existat unele încercări limitate ca scop și cu durată efemeră a unor domni, principi
sau conducători religioși de a înființa o serie de instituții cu rol educațional, dar acestea au fost
foarte puține și fără realizări notabile la scara societății.
Aceste „școli” sau „academii” ofereau o educație predominat de natură religioasă,
precum și câteva noțiuni de educație științifică elementară (scrisul, cititul, operațiile aritmetice
de bază, unele limbi străine, elemente de geografie, etc.) Limbile de predare au fost de regulă
greaca și slavona (în Țara Românească și Moldova) și latina în Transilvania.
Primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau ca scop
învățarea scrisului în limba slavonă, necesar întocmirii documentelor și corespondenței
oficiale.
Din aceste „școli de chilie” cum la numea Nicolae Iorga au provenit tahigrafii
Atanasie și Paladie or Mircea caligraful, din Moldova secolului al XV-lea.
Tot cam din aceeași perioadă sunt menționate și primele elemente ale unui învățământ
profesional cum ar fi școlile de meserii care pregăteau meșterii îmbrăcători în argint ai cărților
și ai icoanelor de catapeteasmă sau școala de musică, de psaltichie, a câte unui diac domnesc
care învăța la șapte glasuri.
Școala era văzută mai degrabă ca o pedeapsă, iar școlarii erau înmatriculați prin
procedee mult diferite de cele moderne.
După cum arată o cronică a vremii se recrutau învățăcei, copii prinși, furați de prin
sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici și egumeni și preoţi și diaconi pre la svintele
mănăstiri.
Cercetările istorice au demonstrat că primii voievozii şi cnezii români din Maramureș
știau să scrie în slavonă. De asemenea domnii, atât în Moldova cât și în Țara Românească
învățau carte. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește.
Educația între 1945-1990

Această perioadă poate fi împărțită în trei perioade mai mici, bazate pe cele trei
reforme ale învățământului. Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care în esență a
instalat un sistem copie a sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost de reforma
din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cel
de-al treilea din 1972, care din nou restricționa sistemul și readucea ideologia național-
stalinistă în sistemul educațional. Această reformă urma modelul schimbărilor din societatea
românească, după vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de Nord.
În perioada 1949-1958 întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului
Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația a fost considerată de către
81
guvernul comunist, ca un instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou".

Reformele din 1949 au fost esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi
versiuni. În primul rând, un număr mare de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar
cei mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare de partid le-au luat locul.
Clasica divizare între liceele tehnice, clasice și școlile profesionale au fost eliminate
complet - școlile au fost segmentate pe trei niveluri (grupuri școlare, școli și universități de
mijloc), care ofereau o educație identice la toată lumea.
Cele mai multe universități au fost retrogradate la nivelul de institute tehnice.
Toate școlile private și religioase au fost închise și au fost preluat de către stat (care le-
au limitat sever). Noi materii au fost introduse - rusa a devenit obligatorie la toate nivelurile
iar franceza a fost eliminată. Ateismul științific a luat locul religiei, iar materia despre studiul
sovietic a devenit foarte răspândită.
Educația după 1990

Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un
continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.
În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este
reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI).
Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6
ani) și este obligatorie până în clasa a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau
17).
Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior
este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele
diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea
liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvirea a Universității, după un
examen și/sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen),
Doctorat (doctor, după o teză).
În 2004, aproximativ 4.4 milioane din populație era înscrisă la școală.
Turnea Maria, Blaga Antonia

Prof. Coordonator: Nedeloiu Daniel
Liceul Tehnologic "Gh. Ruset Roznovanu" Roznov
82
Limba franceză în școala românească
Parcursul francofon al României

Istoria modernă şi contemporană a României a fost marcată de o componentă
francofonă importantă. Începând chiar din secolul al XVIII-lea, cultura şi limba franceză au
pătruns masiv în educaţia membrilor înaltei societăţi româneşti.
În 1776, limba franceză a fost introdusă ca disciplină de studiu obligatorie la şcoala
superioară din Bucureşti, de către Alexandru Ipsilanti. S-a adăugat la aceasta şi obiceiul
călătoriilor de studii în Franţa pentru descendenţii elitei româneşti, călătorii care reprezentau
o importantă sursă de difuzare a ideilor franceze în mediul românesc.
Vorbirea asiduă a limbii franceze în Principate este relatată de numeroşi călători
străini prin ţările române, legătura românilor cu Franţa fiind, potrivit spuselor Elenei
Văcărescu, citată de istoricul Neagu Djuvara, „un caz pasional”, întrucât nicăieri în Europa
influenţa franceză nu s-a resimţit atât de profund ca în ţările române. Unul dintre călătorii
străini ce ajung în Principate, consulul francez M. Cochelet, amintea, la 1835, larga circulaţie
a limbii franceze atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi.
Micul Paris
Dimensiunea francofonă a României s-a dezvoltat în special în prima jumătate a
secolului XX. Atunci a devenit Bucureştiul “Micul Paris”. Cafenelele, buticurile, magazinele
cu vitrina, chiar și casele cu balcon apar în această perioadă și încep să facă parte din viața
orașului. Astfel, noul oraș, cu străzi largi, cu tramvaie trase de cai, cu clădiri de câteva etaje
aflate în apropierea grădinilor bogate în arbori de diferite soiuri, este botezat de vizitatorii săi
"Micul Paris", fiind inca un oraș al contrastelor și al scandalurilor, însă în același timp, și un
tablou unic, un amestec al culturilor și în același timp o creație originală în sine.
Pensionul
PENSIÓN, pensioane, s. n. Instituție școlară
particulară de grad elementar sau mediu unde elevii
erau găzduiți în perioada școlarizării; pensionat. [Pr.: -
si-on. – Var.: (înv.) pansión s. n.] – Din fr. pension.
Pensionul a fost timp de aproape 100 de ani o
modalitate de educaţie pentru fetele din Bucureşti care
proveneau din familii înstărite. Pentru „a atinge“
finalitatea morală pe care o urmărea educaţia feminină
în epocă, absolventele Pensionului trebuiau să aibă, pe
lângă noţiuni teoretice ( limba română -valahă-, limba
franceză, ştiinţe), şi unele practice, de bucătărie,
servirea mesei, de croitorie.
L’usage du monde a făcut ca acestea să înveţe a vorbi greceşte şi franţuzeşte, să ştie a
citi, a scrie, să cunoască noţiuni de istorie, geografie şi mitologie, precum şi „morala,
bontonul şi cărţile de literatură”. Rolul acestei educaţii din familie, cât şi din pensioane, era
acela de „a face dintr-o mică sălbatecă o păpuşă de lume, o podoabă de salon”.
83
Învăţământul în limba franceză din România

În sistemul educativ românesc, limba franceză deţine un loc important, menţinând
tradiţia francofonă în România.
În prezent, un număr important de tineri români învaţă franceza ca prima sau a doua
limbă străină, iar învăţământul bilingv s-a dezvoltat în peste 63 de licee.
România are mai bine de 10.000 de profesori de limba franceză, reuniţi în Asociaţia
Profesorilor de Franceză (cu 13 filiale).
România şi Francofonia
România a devenit membru observator al comunităţii statelor şi guvernelor având în
comun limba franceză în cadrul Sommet-ului de la Versailles din 1991.
În 1993, la următorul sommet din Maurice (Mauritius), România a obţinut statutul de
membru cu drepturi depline al acestei structuri.
Sărbătorirea Zilei Internaţionale a Francofoniei în România

La 20 martie România celebrează, alături de celelalte state francofone, Ziua
Internaţională a Francofoniei printr-o serie de manifestări culturale, artistice şi educaţionale,
organizate atât în ţară cât şi în străinătate, prin intermediul misiunilor sale diplomatice.
În 2010, sărbătorirea Zilei Francofoniei a coincis cu cea de a 40-a aniversare a
Francofoniei instituţionale. Ministerul Afacerilor Externe a celebrat acest eveniment în
asociere cu ambasadele şi misiunile francofone de la Bucureşti.
Bibliografie:
Neagu Djuvara: Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne (1800-
1848), Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 336.
Simona Vărzaru: Prin ţările române: Călători străini din secolul al XIX-lea, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1984, p. 58.
Surse:
www.mae.ro
www.adevarul.ro
www.dexonline.ro
Bucătaru Bianca, Rugină Cătălina, clasa a X-a

Prof. coordonator: Sprîncenatu Monica
Liceul Teoretic ,,Emil Racoviţăˮ Vaslui
84
Satele strămutate - o istorie neîntreruptă
A.Prevederi generale
Titlul ales indică scopul propus, studiul istoriei și modului de trai din două sate
strămutate – Hangu și Izorul Alb din județul Neamț – cu ocazia construirii barajului și a
hidrocentralei de la Bicaz. Este vorba despre două sate care au disparut și au renăscut într-un
alt loc, pe alte vetre și pe baza unui alt mod de viață. În scrierea istoriei este tot mai necesar a
surprinde nu numai o înșiruire de date și fapte, ci și omul cu universul său spiritual și material.
Astfel, sfârșitul secolului al XX-lea aduce o renunțare la științele individuale, punându-se
accent pe interdisciplinaritate. În general, în Europa, are prioritate cunoașterea substratului
arhaic și a stratificărilor istorice asimilabile sau neasimilabile pentru a determina valențele
spirituale ale autohtonității, precum și continuitatea, unitatea și capacitatea de creație culturală
și materială determinate de timp și spațiu. Sursa de informare, în această direcție, o prezintă
documentele de oralitate (datini, rituri, tradiții), ceea ce formează mentalitatea populară.
Primul document în care este pomenit satul Hangu datează din 1458. În acest ”hrisov
de danie”, Ștefan cel Mare confirmă proprietățile Mănăstirilor din Bistrița și Neamț din acest
ținut1 , încât se presupune vechimea așezărilor domnești. În așezământul din 25 martie 1627,
voievodul Miron Barnovski ridică pe moșia Hangu o mănăstire care va fi înzestrată de el, de
Vasile Lupu și alți voievozi cu întinse moșii și heleștee.2 Satul Hangu apare și în documente
cartografice de la 1717, în harta lui Dimitrie Cantemir, descoperită de geograful român G.
Vâslan în 1926 la Biblioteca Națională din Paris. Un alt document important îl reprezintă
și”Harta Moldovei pentru a sluji la istoria militară a războiului dintre ruși și turci” ridicată de
Statul major rus la 1772 sub conducera lui F.G.Bauer, harta cuprinzând multe denumiri de
așezări printre care și Hangul.
Într-un document ce datează din 1585 sunt pomenite nume de poieni precum Poiana
Răchiții, Poiana Calului sau Poiana Izvorului Alb, acest document fiind cel dintâi în care
apare numele satului Izvorul Alb. Practic, popularea se va face mult mai târziu cu prilejul
împroprietăririlor lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, cu elemente venite din alte părți. Dacă
Hangu a fost situat pe deal, Izvorul Alb a fost de la început întemeiat în Lunca Bistriței, în
special după împroprietărirea din 1864.
Pe la mijlocul secolului trecut casele erau rare și la mari distanțe unele de altele, ceea ce
duce la concluzia că a predominat tipul de sat sau ”cătun” cu case izolate.”Cătunul este
modul național de grupare”, scria Emme de Mortonne în lucrarea La Valachie.3 Dintre tipurile
clasice de sate cunoscute se constată în zonă absența satelor cu case izolate și a satelor de tip
îngrămădit în forma lor tipică, cele două sate fiind sate de vale, răsfirate, într-o formă
specifică zonei. Locuitorii cunosc doi termeni cu privire la așezări: pentru cele mai mari cel
1
M. Dragotescu, D. Bârlădeanu, Gh. Bunghez, Monumente istorice din județul Neamț, Editura Meridiane,
București, 1971, p. 42
2
Ibidem,p.46
3
Valer Butură, Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 15
85
de sat, iar pentru cele mai mici cel de cot sau cătună (de exemplu, Hangu are cătune – între
Gârle are Gura Hangului, la Chirițeni, la Jităreni, la Fârțigi).4
Satele la care ne referim reprezintă o tradiție între satul cu case izolate și satul răsfirat
atât în privința structurii gospodăriilor, cât și în privința structurii economice. Le vom numi
”sate de vale”, căci sunt o consecință a mulțimii afluenților Bistriței care au favorizat
formarea unui sat. Satul Izvorul Alb, din Depresiunea Secului, a fost așezat în Lunca Bistriței
și a avut ulițe cu case dese și cu trăsături caracteristice satelor de vale precum ulița Iepurele,
ulița Grăgușanilor, ulița Humăriei, Izvorul Alb fiind exemplul tipic pentru coborârea satelor
din fundul văilor la gura lor. Astăzi, satul se află pe vechea vatră care a existat înainte de
coborârea în lunca pârâului cu același nume, iar nucleul gospodăriilor s-a păstrat atât de bine
încât după strămutare satul s-a dezvoltat aproximativ după aceleși tipare ca cel din lunca
pârâului. Poziția satului Hangu a fost influențată și ea de Lunca Bistriței, fiind situat în Lunca
pârâului Hangului.
B.Considerații asupra teritoriului și economiei zonei

Atât hidrocentrala, cât și lacul de acumulare au fost construite pe hotarul unor comune al
căror teritoriu și economie au suferit prin aceasta o serie de modificări importante. Astfel, o
parte însemnată a teritoriului a fost acoperită de apa lacului și scoasă din circuitul economic
existent, iar altă parte a teritoriului a devenit zona exterioară de protecție a lacului și a fost
amenajată în acest scop. Prin zona economică a lacului de acumulare la care ne referim se
înțelege teritoriul comunelor pe hotarul cărora s-a întins apa sau complexul de lucrări legate
de înființarea hidrocentralei și a lacului. În această categorie au fost considerate comunele
Galu, Poiana Teiului, Ceahlău, Hangu, Izvorul Alb și, parțial, Bicaz.
Comunele din acestă zonă au aparținut administrativ de fostele raioane Ceahlău și Piatra
Neamț. Geografic, zona face parte din Carpații Răsăriteni, Munții Bistriței, fiind așezate pe o
parte și de alta a râului Bistrița. Zona este muntoasă, formată din numeroase bîtci 5 și obcine6.
Suprafața totală a acestei zone este de aproape 47.200 ha din care 94,4% teren productiv. Cea
mai mare parte din suprafață este ocupată de teren silvic (63,5%), în medie revenind pe
comună circa 5400 ha teren silvic. Făcând o analiză a stucturii folosințelor terenului pe
gospodării individuale, se constată că fâneața naturală este categoria de teren cea mai
răspîndită la toate gosposăriile țărănești indiferent de mărimea lor. Aceasta se datorează, pe de
o parte, situației geografice prielnice dezvoltării acestei folosințe, iar, pe de altă parte,
preocupării populației locale pentru dezvoltarea creșterii animalelor care constituie pentru ea
o sursă principală de existeță. Cele mai multe gospodării agicole posedă între 1-3 ha (57,3%),
după care urmează gospodăriile cu 0-1 ha (22,1%) și gospodăriile cu 3-5 ha (17,1%), în medie
revenind pe comună 8720 ha.7 Fiind situată într-o regiune muntoasă, producția silvică a avut
totdeauna un rol preponderent de existență la circa 70% din populația locală, iar plutăritul la
circa 16%.
4
H. Sthal, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol.I, București, 1958, p. 205-207
5
Bâtcă-munte sau deal de formă aproape conică. Localnicii numesc bîtcă numai partea superioară a unei
înălțimi. Numele este întotdeauna însoțit de un atribut: Bîtca Frumosului, Bîtca Strungăriei etc.În Maramureș
termenul e citat ca topic de I. Mihaly în ”Diplome maramureșene, secolul VIV-XV”, iar Artur Gorovei și M.
Lupescu citează pentru fostul județ Suceava peste 20 de bîtce.
6
Obcină-locul unde o ramură de munte se desface (de exemplu, Obcina Furciturilor din Ceahlău se desface în
Obcina Furcii și Obcina Secuieșului).
7
Etnografia Văii Bistrițe-zona Bicaz, Piatra Neamț, 1973, p. 61
86
Pentru a demonstra repartizarea diferitelor categorii de terenuri, cultivate ori utilizate sub
alte forme și a terenurilor neproductive, prezint tabloul pe unități administrative:
Terenuri arabile
Pășuni naturale
Căi comunicații
Total general
Rîuri, pîrîuri
Lacuri, bălți
neprielnice
Drumuri
Terenuri
Boi, vaci
Comuna
Fînețuri
Păduri
Livezi
Porci
Cai
Oi
4560
1805
1764
1199
5071
390
119
119
115
156
77
43
73
86
Hangu
2
3884
1445
1245
4836
Izvorul
315
880
252
131
219
25
35
94
42
93
2
Alb
O examinare atentă a acestui tabel ne arată clar că aceste sate fac parte, din punct de
vedere al repartiției de terenuri folosite, din categoria așezărilor din zona fânețelor a căror
ocupație principală este creșterea vitelor. Deosebirea mare între zonele de fânețe și cele două
sate constă tocmai în faptul că arăturile, deși în număr redus, se află concentrate în însăși vatra
satului. În consecință, nota distinctivă a acestor așezări este caracterul pronunțat agricol al
vetrei satului față de terenurile înconjurătoare (fânețe și pășuni) tipice zonei fânețurilor unde
predomină creșterea vitelor. Acest contrast aparent este rezultatul adaptării și expoatării
diferitelor categorii de suprafețe după posibilitățile de cultivare și folosire.
Exploatarea forestieră din ce în ce mai intensă a determinat apariția unei serii de unități
industriale legate de tăierea pădurii și prelucrarea lemnului. Spre sfîrșitul secolului al XIX-lea
și începutul secolului al XX-lea au funcționat o serie de fierăstraie așezate în special pe
pîraiele Hangu și Izvorul Alb și la Schitu, Răpciunița și Pîrîul Mare. Zona nu a avut o
industrie dezvoltată care să fi fost reprezentată prin mari fabrici din diferite ramuri
economice, predominantă fiind industria casnică și micile ateliere de tâmplărie, fierărie,
cojocărie, etc.
Dacă în plan industrial realizările nu sunt deloc spectaculoase, din punct de vedere
comercial zona a avut o importanță deosebită în istoria comerțului moldovenesc. Trei drumuri
comerciale importante au asigurat în decursul istoriei schimburi de mărfuri între Moldova și
Transilvania: al Bistriței în nord, al Brașovului în sud și al Băii în mijloc. Am menționat care
erau cele trei drumuri comerciale care legau Moldova de Trasilvania, iar acum voi încerca să
le explic traseul. Între Valea Bistriței și Transilvania drumul mergea pe Valea Bistricioarei
prin pasul Tulgheș, iar la Gura Bistricioarei acest drum suferea o primă bifurcare: primul
drum mergea spre Călugăreni și Poiana Teiului și continua spre Valea Largului prin
depresiunea Pipirigului, ajungînd la Tîrgu Neamț; al doilea drum pornea de la Gura
Bistricioarei în jos pe apa Bistriței pînă la comuna Hangu unde se bifurca, iar de aici un drum
mergea pe Valea Hangului, traversa peste munți (Dealul Doamnei), făcea legătura cu Valea
Cracăului și apoi se îndrepta spre nord către Tîrgu Neamț.8 Mai tîrziu, între anii 1871-1888, s-
a construit șoseaua națională de pe Valea Bistriței. Un complex de cauze precum lipsa căilor
8
Etnografia Văii Bistriței-zona Bicaz, Piatra Neamț, 1973, p. 71
87
de comunicație, panta de scurgere, debitul existent sau existența unor suprafețe mari de
pădure a făcut ca Bistrița să ajungă cel mai important râu flotabil din țara noastră.
C.Locuința Țărănească și Biserica

Locuința trebuie considerată ca una dintre cele mai grăitoare expresii a modului de
viață a poporului, a gustului său pentru frumos, a unor tradiții etnice și culturale. Locul casei
în viața omului este determinat de asemnătatea polivalentă covărșitoare pe care o au pentru
om complexitatea și varietatea funcțiilor locuinței căci aici se înfăptuiesc anumite munci, se
transmite experiența de viață a generațiilor mai vîrstnice, se însușește conduita morală și
etnică, este locul de odihnă, de desfășurare și de petrecere a familiei. Asupra evoluției
locuinței a acționat un complex de factori economici, social-culturali, etnici, geografici și
politico-administrativi. Influența acestora s-a accentuat sau a slăbit, în funcție de condițiile
social-istorice concrete ale fiecărei perioade. Teoretic, evoluția nucleului inițial al casei s-a
putut desfășura pe căi multiple, prin desfășurarea de noi încăperi la cea de bază, prin
segmentarea unora dintre încăperile mari, prin supradimensionarea altora, prin unirea de
construcții aparte, prin schimbarea organizării interioare a locuinței, prin introducerea unor
elemente constitutive noi, prin elevarea locuinței.9
Primul tip de casă este cea cu tindă. Trăsăturile caracteristice ale acestei categorii de casă
este că intrarea se face în prima încăpere numită tindă, care este o încăpere rece și fără sobă. 10
Tinda servea numai ca loc de trecere în casă și pod, iar în lipsa unei cămări se țineau în ea
polobocul cu varză, bărbînța cu brînză și bărbînța cu lapte. O primă constatare este faptul că
locuința nu avea o prispă cu stâlpi ci o simplă prispă al cărui scop era de a păstra casa de frig,
oprindu-l să intre pe sub pereți deoarece casele vechi nu aveau dedesubt nici pivniță și nici
fundament. Mijlocul de încălzit și gătit era reprezentat de o alcătuire complexă, care a
cunoscut o evoluție treptată în timp. Centrul și partea cea mai importantă din acestă alcătuire
complexă o formează cuptorul care, împreună cu celelalte anexe așezate pe soclu, ocupa
aproape un sfert din spațiul camerei. Cuptorul era mare, cu o suprafață orizontală și netedă
deasupra lui care a permis generațiilor vârstnice să-l folosească drept loc de dormit, iar pe
soclul din fața gurii cuptorului se afla vatra focului cu un horn dreptunghiular deasupra.
Recent, alături de cuptor, s-a construit și o sobă mai îngustă și înaltă, având în fața ei o plită
pe care se gătește și care a înlocuit vechea vatră a focului din fața gurii cuptorului.
Mobilierul din locuința țărănească este cel tipic, tradițional și vechi. În dosul ușii se afla
un blidar pentru veselă și alimente, în jurul pereților cu cele două ferestre de dimensiuni mai
mici erau două lavițe care se întâlneau în colțul unde este masa, iar singurul pat existent își
avea locul lângă cuptor în celălalt colț al peretelui cu dimensiuni destul de mari. Casa cu tindă
o întînlim și de cealaltă parte a Carpaților unde ea are și alte elemente comune cu casa de pe
Valea Bistriței, ca de exemplu același cuptor mare cu vatră înaintea lui în camera de locuit și
pe care, ca și în Moldova, mai de mult se și dormea.11
Trecând de Bicaz, peisajul e dominat de prezența coplesitoare a Ceahlăului și a celor
3000 hectare de apă care formează „ochiul de mare” dintre Izvorul Muntelui și Poiana
Teiului. Un roi de case acoperă vechea terasă a Bistriței și coastele din jur, iar pe fundalul
acestui peisaj se profilează și silueta zveltă a vechii mănăstiri Hangu. Pomenită din vremuri
9
Ion Vlăduțiu, Etnografia românească, Editura Științifică, București, 1973, p. 161
10
P. Stahl, P. Petrescu, Elemente de înfrumusețare a locuințelor țărănești de la Valea Bistriței, în Studii și
Cercetări de Istoria Artei, nr.1-2, București, 1955, p. 39
11
P. Stahl, Planurile caselor românești, Editura Științifică, Sibiu, 1958, p. 11
88
îndelungate, biserica de pe fosta moșie din 25 martie 1627:” Început-am a zidi și am făcut
biserica aceasta…care naște, în partea apusului depărtat și întru deosebită pustie, în locul ce se
cheamă Hangul. Și această urmare și facere am pus domnia mea a fi nerăușită în veci întru a
noastră din nou zidită mănăstire de mai sus, numita Hangul”12. Nu este exclus ca biserica lui
Miron Barnovski să fi fost zidită pe locul unui schit de lemn suficient de modest pentru a nu
mai lăsa nici o urmă după aceea. În orice caz însă, nu poate fi vorba de o așezare călugărească
mai trainică înainte de secolul al XVIII-lea13, deoarece investigațiile arheologice făcute în
incinta mănăstirii înainte de formarea lacului de acumulare au dovedit cu certitudine
inexistența unor vestigii anterioare acestui secol. De altfel, se pare că biserica de la Hangu a
fost zidită pe moșia vechiului Schit ctitorit de Ieremia Movilă.
După 1627 Miron Barnovski, Vasile Lupu și alți voievozi ai țării înzestrează mănăstirea
Hangu cu întinse moșii și heleștee. Ctitoria lui Miron Barnovski își va spori necontenit avutul
prin mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe din care nu era exclusă nici camăta, ea
devenind un puternic rival pentru boierii cantacuzini, stăpîni ai moșiei Hangu, care își
revendică unele sate cedate mănăstirii printr-un schimb cu aceasta. Aceste dimensiuni dintre
călugări și cantacuzini vor provoca un lung șir de procese, începând din 1653 până la
jumătatea secolului trecut. În anul 1715, în timp ce se afla în Moldova, Patriarhul Samuil din
Alexandria, voievodul Nicolae Mavrocordat închina Patriarhiei mănăstirea cu tot venitul ei. În
1863 mănăstirea este transformată în Biserica Patriarhala ( prin secularizarea care a avut loc
în același an). În 1958, când începe strămutarea satelor din zona lacului de acumulare al
hidrocentralei, monumentul este demolat cu grijă și reconstituit întocmai pe locul său actual.
Biserica este înconjurată de un zid de piatră de râu, spre sud intratrea în incintă fiind străjuită
de turnul clopotniței, o construcție prismatică, lipsită de trăsături caracteristice, cu acoperiș
bulbat de tablă.14
Și în prezent se scrie istorie, dar important este că se conservă un mod de viață patriarhal
pe care l-a surprins marele Calistrat Hogaș.
Bibliografie:
Butură, Valer: Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978

Dragotescu, M., Bârlădeanu, D., Bunghez, Gh.: Monumente istorice din județul Neamț,
Editura Meridiane, București, 1971
Etnografia văii Bistriței-zona Bicaz, Piatra-Neamț, 1973
Sthal, H.: Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, volumul I, Editura Științifică,
București, 1958
Stahl, P., Petrescu, P.: Elemente de înfrumusețare a locuințelor țărănești de la Valea Bistriței,
în Studii și Cercetări de Istoria Artei, nr.1-2, București, 1955
Stahl, P.: Planurile caselor românești, Editura Științifică, Sibiu, 1958
Vlăduțiu, Ion: Etnografia românească, Editura Științifică, București, 1973
Matei Iulian-Alexandru, Clasa a XII-a A

12
M. Dragotescu, D. Bîrlădeanu, Gh.Bunghez, op.cit., p. 46
13
Ibidem, p. 47
14
Ibidem, p. 47-50
89
Colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu
Gheorghe Alexandru Ruset-Roznovanu, cunoscut și sub numele de Rosset-

Roznovanu sau Rosetti-Roznovanu, (n. 1 martie 1834, Roznov - d. 2 octombrie 1904,
Roznov) a fost un ofițer și politician român, membru al familiei nobiliare Rosetti. Gheorghe
Ruset-Roznovanu a fost ispravnic al județului Neamț între anii 1871-1876, a participat la
Războiul de Independență având comanda Brigăzii 4 Călărași și ulterior, după retragerea din
armată, a fost ales deputat și senator din partea Partidului Conservator.
Familia
Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a născut la 1 martie 1834 la Roznov, părinții săi fiind
Alecu Ruset-Roznovanu și Ruxandra Callimachi. Alecu Ruset-Roznovanu făcea parte din
ramura moldoveană a familiei Rosetti, ramură care a dat Principatului Moldovei numeroși
demnitari între care Antonie Ruset, voievod al Moldovei între anii 1675-1678, și Iordache
Ruset-Roznovanu, caimacam al Moldovei în anul 1807. Părinții săi au moștenit moșia din
Roznov, stăpânirea acestei proprietăți fiind la originea numelui compus al acestei ramuri a
Rosetteștilor, și au fost proprietarii Palatului Roset-Roznovanu, actualul sediu al primăriei
Iași, și Palatului Calimachi, primul sediu al Universității din Iași.
S-a căsătorit în anul 1862 cu Alexandrina Câmpineanu (d. 1907), fiica boierului Ioan
Câmpineanu, mare logofăt al Dreptății din Valahia. Din această căsătorie a rezultat un fiu,
Alexandru (n. 1863 - d. 1883), singurul moștenitor direct, decedat la vârsta de 20 de ani în
urma unei pneumonii.
Cariera militară
Gheorghe Ruset-Roznovanu a făcut studii în străinătate, întâi în Austria și apoi în
Rusia unde a absolvit școala de cavalerie din Sankt-Petersburg. După terminarea studiilor
militare și-a început cariera militară activând în Regimentul de Gardă Călare din garda
imperială rusă.
Reîntors în Moldova înainte de Unirea Principatelor Române a intrat în miliție fiind
avansat la gradul de colonel, primind comanda unui regiment de jandarmi și fiind pentru un
timp ispravnic (prefect) al județului Neamț. Deși filorus și antiunionist, relațiile sale cu
Alexandru Ioan Cuza au fost bune (soția acestuia, Elena Cuza, făcând și ea parte din familia
Rosetti) ceea ce a permis numirea sa, în anul 1860, la comanda Regimentului 4 Infanterie de
Linie și ulterior, între 1862-1863, la Regimentului 1 Lăncieri. Avansat la gradul de colonel, a
luptat în Războiul de Independență având comanda Brigăzii 4 Călărași ce a acționat în
sectorul de front cuprins între Grivița și Vidin.
Cariera politică
Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a retras din armată la terminarea războiului și a
desfășurat o importantă activitate politică de partea Partidului Conservator. A reprezentat
partidul în Parlamentul României ca deputat (1866-1870), fiind pentru un timp președinte al
Camerei Deputaților, și senator, începând cu anul 1871. În același an a fost ales președinte al
90
Consiliului județean Neamț și ulterior a fost numit prefect al județului Neamț, funcție în care a
contribuit la dezvoltarea rețelei de drumuri a județului.
Activitatea filantropică
Gheorghe Ruset-Roznovanu a fost un filantrop, finanțând construirea și funcționarea
la Roznov, localitatea unde își avea moșia, a primei școli din comună (1865) precum și a
bisericii „Sf. Nicolae” (1884-1892),[8] construită în stil slavon-bizantin de inginerul Ioan
Bacalu după planurile arhitectului rus Nicolai Vladimirovici Sultanov⁠(ru), director al
Institutului de Ingineri „Împăratul Neculai I” din Petrograd, cunoscut pentru realizarea
monumentul țarului Alexandru al II-lea de la Kremlin. Gheorghe Ruset-Roznovanu a
contribuit, de asemenea, la înființarea spitalului din localitate (1892), la construirea clădirii
primăriei și la realizarea căii ferate Bacău-Piatra Neamț și a gării din Roznov.
Moştenirea
Neavând descendenți direcți, colonelului Gheorghe Alexandru Ruset-Roznovanu a
lăsat prin testament întreaga sa avere pentru realizarea de opere de binefacere: întreținerea
bisericii din Roznov, finanțarea a patru paturi la spitalul din Roznov, acordarea de burse de
studii. Testamentul a fost atacat în justiție de rude, acestea câștigând în final procesul.
In memoriam
Piatra funerară și mormântul lui Gheorghe Ruset-Roznovanu au fost executate de
scuptorul italian Vincenzo Puschiasis.
Pentru a onora memoria lui Gheorghe Ruset-Roznovanu, în anul 1905 a fost dezvelită
o statuie amplasată în fața Palatului administrativ din Piatra Neamț, statuie mutată ulterior în
grădina publică din centrul orașului.
În anul 2002, parohia a înființat „Muzeul Gheorghe Ruset-Roznovanu” la demisolul
Bisericii „Sfântul Nicolae” din Roznov, în cripta familiei Ruset-Roznovanu. Muzeul
păstrează obiecte personale ale colonelului Gheorghe Ruset-Roznovanu, medalii și decorații
care i-au fost decernate acestuia, fotografii și icoane.
Alexandru Gabriel, clasa a IX-a

91
Războiul de independenţă a României
Războiul de independenţă al României s-a desfăşurat între anii 1877 şi 1878 şi a fost
dus împotriva Imperiului Otoman. Războiul s-a terminat cu victoria României şi Rusiei
împotriva turcilor, obţinerea independenţei României şi unirea Dobrogei cu România.
Aspectul negativ a fost acela că Rusia a anexat sudului Basarabiei.
Desfăşurarea evenimentelor
Pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Turcia deveneau tot mai încordate în a doua
jumătate a anului 1876, partea română a considerat că era important să se semneze un acord
cu partea rusă prin care să se asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze
integritatea teritorială. Deoarece partea rusă era interesată doar în semnarea unei înţelegeri
prin care să se permită trecerea armatei ruse pe teritoriul românesc, negocierile au stagnat
până în aprilie 1877, când, războiul ruso-turc era iminent. În aceste condiţii Rusia a acceptat
să încheie o convenţie.
În data de 4 aprilie 1877, la Bucureşti, ministrul de externe român Mihail
Kogălniceanu şi baronul rus Dimitri Stuart semnează convenţia specială cu privire la trecerea
trupelor ruseşti “libera trecere pe teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”,
“toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său,
precum şi pentru satisfacerea trebuinţelor sale” revenind Rusiei. Guvernul rus se obliga
“a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din
legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integralitatea actuală a
României”.
La 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu face o declaraţie în parlament prin care declară
independenţa: “Domnilor deputaţi nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa
reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă...”. În acest sens atât
Camera Deputaţilor cât şi Senatul au votat moţiunea de independenţă.
Chiar dacă România nu era implicată pe baza unui tratat şi în mod oficial în război,
artileria şi trupele române le sprijină pe cele ruseşti în asedierea cetăţii Nicopole care se predă
la 4 iulie. La 15 iulie deşi se refuzase iniţial ocuparea cetăţii Nicopole, deoarece diplomaţia
rusă nu accepta să semneze o convenţie de colaborare româno-rusă care să conţină
angajamente şi garanţii reciproce, comandamentul român, în urma situaţiei create de nereuşita
primului atac rus asupra Plevnei şi a “insistenţelor personale ale împăratului”, hotărăşte
trimiterea unor unităţi române peste Dunăre spre a coopera cu armata rusă. George Manu
primeşte însărcinarea să colaboreze cu armata rusă nu numai la ocuparea cetăţii Nicopol, ci şi
mai departe, “chiar la Plevna, în marşul spre Isker”. Primele trupe româneşti, din divizia
a IV-a, trec în 16 iulie Dunărea pe la Nicopole, sub comanda colonelului Roznovanu.
Proclamarea independenţei
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o
serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol,
sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni,
atacarea pichetelor de frontieră. Ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat în
92
această situație trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare
a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi,
Parlamentul României declară rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea
existenței stării de război dintre cele două state.
Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României.
A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către
principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma
fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național
Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe
timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de
Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică
internațională a fost favorabilă luptei poporului român.
Mai înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să
coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să
participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.
Mobilizarea, finanţarea, înzestrarea şi aprovizionare armatei în campanie

România nu avea la 1877 o armată prea numeroasă, dar prin mobilizarea făcută în
aprilie şi-a mărit simţitor efectivele. Decretul propriu-zis de mobilizare a apărut la 6 aprilie.
Armata, mobilizată în aprilie, a fost organizată în 2 corpuri, fiecare având câte 2 divizii,
fiecare divizie câte 2 brigăzi de infanterie, o brigada de cavalerie, 3 baterii de artilerie, o
companie de geniu, o coloană cu muniţii şi o ambulanţă.
Gheorghe Ruset-Roznovanu
Gheorghe Alexandru Ruset-Roznovanu, cunoscut și sub numele de Rosset-Roznovanu
sau Rosetti-Roznovanu, (n. 1 martie 1834, Roznov - d. 2 octombrie 1904, Roznov) a fost un
ofițer și politician român, membru al familiei nobiliare Rosetti. Gheorghe Ruset-Roznovanu a
fost ispravnic al județului Neamț între anii 1871-1876, a participat la Războiul de
Independență având comanda Brigăzii 4 Călărași și ulterior, după retragerea din armată, a fost
ales deputat și senator din partea Partidului Conservator.
Participarea lui Roznovanu

La 27 noiembrie în preziua victoriei de la Plevna - Colonelul Roznovanu raporta că de
mai mult timp intendenţa a dat călăraşilor din brigada sa “raţia pe jumătate”, iar în urmă
”chiar cea jumătate au început de a o da, încât, pe cât a fost posibil de a rechiziţiona prin
satele învecinate, s-au hrănit oamenii şi caii prin modul rechiziţiunii.”
El roagă pe generalul Racoviţă, comandantul Diviziei a 4-a, să ia măsuri pentru a se
“asigura existenţa atât a soldaţilor cât şi a cailor.”
Regruparea armatei române în Oltenia şi operaţiunile ei până la trecere Dunării

Divizia şi-a continuat apoi marşul spre Oltenia, pe două coloane - comandate de
coloneii Gr. Boranescu şi Gh. Roznovanu - prima pornind din capitală la 14 mai, iar a doua în
ziua următoare.
Aceleaşi inundaţii au determinat şi coloanele Diviziei a 4-a să-şi modifice itinerarul
iniţial şi să treacă Oltul tot pe la Slatina, continuându-şi apoi drumul pe la Brâncoveni la
Caracal.
93
În noaptea de 11 iulie a fost trimis în recunoaştere un nou detaşament de 32 dorobanţi,

condus de căpitanul Grigore Andronescu, care a izbutit să-i alunge din Belsi.
Tot în aceeaşi noapte colonelul Roznovanu a trimis pe Georgescu cu 40 de vânători să
apere de basibuzuci pe locuitorii ce se refugiaseră vis-à-vis de Corabia sub protecţia bateriei
otomane.
Trupelor române comandante de Roznovanu li s-au încredinţat, îndată după trecerea
Dunării, diferite misiuni.
În linii generale acesta a fost şi spiritul în care ostaşii români şi ruşi au căutat să
coopereze, să-şi îndeplinească misiunile de luptă împotriva inamicului comun deşi
reglementările necesare nu se făcuseră de la început, iar detaşamentul col. Roznovanu intrase,
în mod practic, în subordinea generalului Stolipin, recunoscut prin neîncrederea şi dispreţul
afişat uneori chiar faţă de ofiţerii români.
Luptele
Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri,
iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în
iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în
parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și
„Rândunica”). După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală,
care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede – Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele.
Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele
din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane. Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse,
românii au organizat posturi de supraveghere la vărsare Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea
mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat,
Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au
beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic au cucerit pe 4 iulie
cetatea Nicopol.
Trecerea Dunării de către armata română

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să
faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a
alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și
controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.
Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost
respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată,
marele duce Nicolae s-a adresat principelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele
mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă
se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea
aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.
Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul
suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute
ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe
malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus, armata română a fost
reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de
operațiuni de sub comanda generalului Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110
94
tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari,
1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.
În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă
respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură
grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe
25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război
aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.
Bătăliile de la Vidin și Smârdan

Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata
română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din
nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la
sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse care staționau în Nicopol și Rahova au fost
înlocuite cu unități române. Pentru nimicirea grupării turceşti de la Vidin şi cucerirea acestei
cetăţi, a fost destinat Corpul de vest. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit
ordin să se concentreze în Oltenia, cu forţele principale în zona Calafat, şi să intervină cu
artileria în sprijinul marilor unităţi care urmau să atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea
de a participa la lichidarea unor eventuale încercări otomane de forţare a fluviului în această
zonă.
Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții forte grele, pe un ger de
până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul
reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei
Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu
exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova şi Kapitanovcea, aliniament care
constituia centura principală exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru
apărare, cetatea Vidin dispunea de 12 000 de militari bine înarmaţi, aflaţi sub comanda lui
Izzet pasa, cunoscut ca un general energic şi inteligent. Garnizoana otomană era pregătită
pentru o rezistenţă de lungă durată, dispunând de suficiente cantităţi de alimente şi muniţii;
poziţiile înaintate, mai ales cele de la Smârdan şi Inova, scoteau practic Vidinul de sub bătaia
artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificaţiilor exterioare. Comandamentul
român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. Pe 9
ianuarie, toate satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea,
Inova și Kapitanovcea) au fost atacate și cucerite concomitent. În sprijinul atacului trupelor
terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și
Ciuperceni. Vidinul era apărat pe peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și
artileriști cu 84 de tunuri. După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a
pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile
otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12
februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik.
Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de
Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie
1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.
Sfârşitul şi consecinţele războiului

Cu trupele ruseşti ajunse la câţiva kilometri de Constantinopol, turcii capitulează.
Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 19/31 ianuarie
95
1878, însă ruşii îi exclud pe reprezentanţii României de la negocieri. Aceştia au avut aceeaşi
atitudine şi la redactarea tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/3 martie. Prin tratatul
ruso-turc a fost recunoscută independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, iar Bulgaria a
devenit autonomă. Partea negativă a tratatului a fost impunerea retrocedării sudului Basarabiei
către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, acest fapt a
produs o mare indignare oficialilor români care au acuzat Rusia că nu şi-a respectat
promisiunile.
Nemulţumite de prevederile tratatului de la San Stefano, care acordau Rusiei o
influenţă sporită în Europa de Est, puterile occidentale organizează un Congres la Berlin
pentru a revizui tratatul. La acest congres au participat: Germania, Marea Britanie, Austro-
Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Rusia. România a fost invitată şi ea, dar
reprezentanţii ei Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost ţinuţi în anticameră şi au fost
primiţi în sală doar odată pentru a face o declaraţie. În ceea ce priveşte România, Congresul
de la Berlin, a lăsat în mare măsură intacte prevederile iniţiale prin care i se recunoştea
independenţa, i se lua sudul Basarabiei şi i se restituia Dobrogea.
A fost şi un moment în care recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată
de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, la grămadă. Aceste presiuni au fost
făcute în special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare
bancher evreu din Germania. Reprezentanţii români nu au cedat presiunilor argumentând că
marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili în societatea românească şi că
naturalizarea se va face în mod individual.

 Dogariu Maria Magdalena, Stoica Larisa, Clasa a X-a
96
Spiru Haret - Întemeietor de școală modernă românească
MOTTO:
„Cea dintâi datorie a şcolii este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâiu condiţiune
pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara, fără reservă şi de a avé o
încredere nemărginită într’însa şi în viitorul ei”
Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași - d. 17 decembrie 1912, București) a fost
un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru
organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a
deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Romane.
Spiru Haret este considerat pedagogul şi reformatorul învăţământului românesc,
caracterizat de o puternică dragoste de patrie. A crezut în ridicarea culturii românesti prin
şcoală. A primit şi apelativul de „părintele ţărănimii” precum Mihail Kogălniceanu. A creat
un real curent – haretismul – ce avea ca plan de manifestare introducerea aspectelor culturale
şi economice în mediul rural prin institutori.
S-a străduit să valorifice esenţa, importanţa şcolii româneşti, să o aducă la nivelul celor
din ţările dezvoltate.
A fost printre cei dintâi oameni de ştiinţă, ce şi-au susţinut teza de doctorat la
Universitatea din Paris. A refuzat un post la universitate în Franţa – ce i-a fost oferit – dornic
să revină în patria pe care o iubea nespus. În acest sens a fost un exemplu, pentru alţi
cercetători români, însă mulţi au preferat să rămână, decât să revină in ţară.
Învățământul primar era considerat obligatoriu, se confrunta cu lipsa de personal și de
localuri. Au fost introduse amenzile scolare pentru părinţii care nu erau de acord să-și lase
copiii la şcoală. Frecventarea școlii trebuia sa fie regulată, pentru ca elevii să participe la
cursul normal al lecțiilor predate şi pentru a avea rezultate. Se impunea aceasta în schimbul
sacrificiilor făcute de stat pentru învățământ, preciza Spiru Haret.
Pentru copiii săraci erau prevăzute ajutoare de haine şi hrană. S-au înfiinţat cantinele
şcolare. Învățământul primar rural avea reguli specifice: un orar adaptat cerinţelor rurale,
vacanţele regionale, învăţământul agricol.
Școala primară urbană prevedea lucrul manual pentru fete şi baieți (și în mediul rural),
învăţarea muzicii, desenului. Au apărut serbările școlare și teatrul sătesc. Se putea studia și în
afara școlii, în biblioteci. Se pune accentul pe tipărirea revistelor și altor publicatii. Acțiunea
educativă a școlii trebuia regăsită și în exteriorul acesteia. Cei care doreau se puteau înscrie la
cursuri complementare. Apar școli pentru adulți, cercurile culturale la care pot participa și
șezătorile în mediul rural.
Şcoala corespundea nevoilor societăţii şi cerinţelor dezvoltării intelectuale a elevilor.
Cursul superior al liceului – format din patru clase oferea posibilitatea unui început de
specializare a elevilor, în funcţie de aptitudini.
În secția clasică se punea accent pe limbile greacă şi latină, iar în sectia reală pe
matematică. Se considera ca limba latină era limba ştiinței, a studiilor religioase, a bisericii, a
diplomației, justiției şi administrației superioare.
97
Admiterea se făcea pe bază de concurs. Se punea accent pe însuşirea mai bună a

cunostințelor. Se acordau burse elevilor cu rezultate bune şi cu situație materială precară
Femeia nu trebuia sa fie numai soție şi mamă în societate, putea să acceadă la
dezvoltarea deplinei sale personalităţi.
Învățământul superior ce funcţiona după legea din 1898 era diferit de cel prevăzut în
legea din 1864. Legea din urma prevedea patru facultăti: ştiințe, litere, medicină şi drept.
Spiru Haret solicita ca profesorul sa fie pregatit multilateral. Era împotriva faptului că
fiecare curs aparţinea unui profesor. Catedrele universitare se ocupau prin concurs potrivit
legii din 1864. În urma unor studii timp de trei decenii, Haret, care nu se împotrivea din
principiu concursului, se declara nemulțumit în privința competenței organismului, care făcea
recomandările pentru ocuparea catedrelor.
Universitatea de la Iaşi a fost înființată în 1860, cea de la Bucuresti în 1864. Facultatea
de medicina se înființează la Bucureşti în 1869, la Iaşi în 1883, facultatea de teologie la
Bucureşti în 1884.
Spiru Haret a înfiinţat trei grade pentru şcolile de meserii: pentru populaţia de la sate –
şcolile elementare de meserii; pentru principalele comune urbane – şcolile inferioare de
meserii şi şcolile superioare de meserii, pentru cei ce necesitau cunoştinţe teoretice avansate.
Spiru Haret formează, în 1897, trei comisii din care făceau parte toți bărbaţii
cunoscători ai artelor şi s-au elaborat trei proiecte de legi: unul pentru şcolile de arte
frumoase; al doilea pentru şcolile de muzică şi declamaţie şi cel de-al treilea pentru teatre. Se
impunea ca deziderat – şcolile de arte frumoase şi de muzică să pregătească maeştri pentru
şcolile secundare şi speciale.
Prin decizia din 30 mai 1897, concretizată în regulamentul din 12 septembrie 1898, se
înființează secția de arhitectură la şcoala de arte frumoase din Bucureşti.
Regulamentul din 31 iulie 1901 introduce taxele pentru studenții consevatoarelor,
pentru a împiedica înscrierea acelora, care nu au talent artistic. Ordinul din 3 septembrie 1902
introduce diapazonul normal. Se prevede ca admiterea să se facă pe bază de concurs şi în
număr limitat.
Teatrul era o altă instituție aflată în subordinea ministerului instructiunii publice şi
cultelor. Legea din 6 aprilie 1877 conferă o structură teatrului, pornind de la cea a comediei
franceze. Statul atribuie subvenții teatrelor din Bucureşti, Iaşi şi Craiova, contribuie la
reparații şi întreținerea acestora. În cazul teatrelor din Bucureşti şi Iaşi sălile sunt gratuite.
Spiru Haret a fost un om minunat graţie bunătăţii şi compasiunii de care a dat dovadă,
a avut dragoste faţă de neam, era deosebit prin gândurile ce le dorea puse în practică, era
frumos prin tot ceea ce a intreprins pentru clădirea unui viitor Romaniei.
Bibliografie:
Şerban Orăsc: Spiru Haret, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Prof. Eugen Orghidan: Spiru Haret-reformator al învăţământului românesc, Ed. Self Soft
Computer, 1994.
Ciulei Sorina, Paiu Raluca, clasa a VIII-a

Prof. coordonator: Sprîncenatu Ene-Vasile
Şcoala Gimnazială Lipovăţ, Vaslui
98
Primele încercări de reformă ale lui Spiru Haret
După întoarcerea în ţară, Spiru Haret s-a înscris în corpul

inginerilor hotarnici1. A exercitat ocazional în timpul vacanţelor de
vară această profesie care rezolva problemele practice stringente ale
ţăranilor.
În 1879 a primit din partea Ministerului instrucţiunii misiunea
de a inspecta şcolile medii din Moldova. Cu această ocazie, Spiru
Haret arăta numărul exagerat de şcoli de cultură generală şi lipsa unor
şcoli practice de comerţ sau industrie2. Era criticat accentul pus pe
memorare, cât şi modelul promovat de profesor atras de politicianism
şi slab pedagog.În 1881 Haret era numit membru în comisia de
statistică3. Din dorinţa de participare socială, Haret a luat atitudine în anumite chestiuni de
statistică. Problemele de corupţie şi părtinire l-au determinat pe ministrul V.A.Urechia ca în
vara lui 1881 să formeze comisii de examinare din personaliţăţi culturale recunoscute, printre
alţii la matematică fiind numit Spiru Haret4.În martie 1881 acesta era numit de ministru ca
membrul al Consiliului permanent al instrucţiunii care viza în protocol actele Ministerului.
Spiru Haret a demisionat din acest post datorită unor probleme de principiu.
Un an mai târziu, ministrul instrucţiunii publice, P.S.Aurelian, l-a numit pe tânărul
inginer, inspector general al şcolilor, 4 mai 1883. Haret a adunat, astfel, un vast material cu
privire la situaţia învăţământului mediu cuprins în 18 rapoarte înainte ministerului. Costatând
însă că observaţiile şi propunerile sale aveau un prea mic ecou, Haret a demisionat dar
problema unei reforme şcolare era deja conştientizată de opinia publică. ,,Raportul general
asupra învăţământului secundarˮ era tipărit in 1884, într-un moment în care PNL aflat la
guvernare părea decis să realizeze reforma învăţământului.
Haret dovedea calităţile unui planificator cu viziune asupra obiectivelor şi conştient
asupra necesităţilor şi estimarea mijloacelor. Constata că la aproximativ 20 de ani de la 1864,
deficienţele sistemului de învăţământ, şcoala devenind doar un furnizor de funcţionare si fiind
axată strict pe direcţie clasică. Tineretul era îndrumat prin intermediul şcolii spre profesii
birocratice si mult mai puţin spre cele productive5. Reforma din 1864 a avut viziunea
dezvoltării unui învăţământ tradiţional. Necesitatea a făcut ca în unele oraşe să funcţioneze
şcoli secundare de profil real, improvizate cu programă aprobată la nivel local. Învăţământul
secundar pentru fete reprezentat de ,,şcolile centraleˮ ofereau cunoştinte puţine faţă de şcolile
de băieţi. La nivel european doar Franţa la acel moment mergea pe aceeaşi programă atât în
şcolile de băieţi cât şi în cele de fete.
1
Şerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.30.
2
I. I. Tacu, Fapte şi gânduri în legătura cu viaţa şi personalitatea lui Spiru Haret, în ,,Şcoala şi viaţaˮ,nr.90,
1982, p. 427.
3
Şerban Orăscu, op. cit., p.32.
4
Ibidem, p.45.
5
Eugen Orghidan, Spiru C. Haret-reformator al învăţământului românesc, Editura Media Publishing, Bucureşti,
1994, p. 78.
99
În inspecţiile efectuate Haret constata neajunsurile legate de programă, aceste

neajunsuri regăsindu-se şi în manualele şcolare lipsite de metodă,care conţineau teorii
depaşite si chiar erori. Haret cerea ca programele şi manualele să fie redactate de specialişti.
Constatând caracterul livresc al învăţământului secundar românesc, bacalaureatul nu
era decât o demonstrare a capacităţilor de memorare, fără a pune accent pe dezvoltarea
capacităţilor de înţelegere.Ca măsuri ameliorative, Haret recomanda pregătirea pedagogică a
viitorilor profesori şi folosirea de material didactic variat. Bacalaureatul trebuia să nu mai fie
,,examen loterieˮ sau ,,invitaţie la fraudăˮ din cauza materiei în cantitate foarte mare. Haret
vedea examenul de absolvire a liceului redus la cunoştinţele esenţiale, urmând să se verifice
,,nu ştiinţaˮ candidatului, ci până la ce punct instruncţiunea i-a format spiritul de
judecată.Haret are curajul să denunţe public practicile ilegale din învăţământ pâna la nivel de
minister. A respins cu argumente teoria eronată cum,că rigoarea selecţiei în liceu pune stavilă
dreptului la învăţătură. Haret propunea instituirea examenul de admitere în gimnazii şi licee.
Erau subliniate ferm anumite practici din sistemul de învăţământ – nerespectarea programelor
de către profesori,absenţe nemotivate,prelungirea vacanţelor – fapte des întalnite la mulţi
profesori.
Abaterile nesancţionate deveniseră un fel de drepturi câştigate. O anumită corectare
era imperios necesară urmând ca Ministerul Instrucţiunii să poată aplica direct sancţiuni
disciplinare. Raportul propunea înfiinţarea unui serviciu de inspecţie a şcolilor încadrat cu 2
inspectori generali,subinspectori,revizoti si subrevizori.Şcoala trebuia să contribuie mai mult
la educaţia patriotică,Haret considerând că era necesară abrogarea în bloc a legislaţiei şcolare
existente şi înlocuirea cu o lege nouă6.
Raportul a apărut la 10 decembrie 1884 şi a provocat dezbateri intense. Adversarii
reformei nu erau prea vocali dar aveau un cuvânt un cuvânt greu în Parlament. Politicienii
preferau legislaţia în vigoare care le oferea posibilităţi multiple de amestec în treburile
şcolilor7. Raportul lui Haret se remarca,în primul rând, prin curajul abordării, manifestând în
spirit de observaţie şi voinţă de schimbare ieşite din comun. La două luni după apariţia
raportului, D.A. Sturdza era numit ministru, iar Spiru Haret secretar general la Ministerul
Instrucţiunii8. După mai bine de două decenii de funcţionare lejeră, reformarea vizată a stârnit
rezistenţă. Vehemenţa ministrului D.A. Sturdza, care a afirmat în Parlament ,,că în şcoli nu se
învaţă nimic, ci dimpotrivă, copiii se strică în inimă şi în sufletˮ a oferit argumente în plus
adversarilor reformei. Academia Română a criticat raportul lui Haret. B. P. Hasdeu considera
documentul de o ,,actualitate prea încărcatăˮ9.
Fară concursul Parlamentului echipa Sturdza-Haret a început introducerea de
reglementări sub formă de regulamente administrative, care nu trebuiau trecute prin
Parlament. Printr-un asemenea regulament, la 12 iulie 1885 era înfiinţat serviciul inspecţiei
şcolare cu atribuţii stabilite precis şi în detaliu10. S-atrecut la destituiri de revizori şcolari care
nu se achitau de atribuţii de serviciu. Tensiunea a crescut semnificativ, iar Parlamentul
pregătea un vot de blam pentru că, ,,corpul profesoral este cu desăvârşire de nemulţumit de
procedeele domnului ministruˮ. Intervenţia prim-ministrului I.C. Brătianu a făcut din vot o
chestiune de încredere pentru întregul guvern. Sub această tensiune între ministru şi
6
G. G. Antonescu, Educaţie şi cultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 35.
7
Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.82.
8
Ibidem, p. 84.
9
N. N. Antonescu, op. cit.,p. 42.
10
Ibidem, p. 75.
100
Parlament era depus între ministru şi Parlament era depus la 24 ianuarie 1886 proiectul legii
instrucţiunii publice elementare, primare, secundare şi superioare. Erau reafirmate principiile
democratice ale gravităţii învăţământului de toate treptele. Erau introduse ore de lucru manual
la ciclul primar şi urmau să fie înfiinţate ateliere pe lângă şcoli. Şcolile medii erau organizate
pe două categorii: clasic şi real.
Proiectul cuprindea câteva noutăţi absolute la acel moment:educaţie fizică era
introdusă ca obiect obligatoriu la toate nivelurile de studiu; copiii de 3-7 ani urmau să fie
înscrişi în grădiniţe; urmau să fie organizate cursuri pentru adulţii fără ştiinţă de carte. Şcolile
medii pentru fete urmau a fi pe o treaptă inferioară faţă de liceele pentru băieţi (peste tot în
Europa era la fel). Profesorii urmau să fie selectaţi pe bază de criterii şi examen unic pe ţară.
Întreg proiectul a stârnit dezbateri şi critici virulente11. În Parlament s-a trecut la
examinare lentă şi într-un spirit ostil. După un an de la depunerea documentului, cu observaţii
şi adăugiri, a fost retipărit şi propus Camerei. Haret a făcut o ultimă încercare publicând
Consideraţiuni suplimentare asupra proiectului de lege al instrucţiunii publice. La 15
noiembrie 1887 se redeschideau camerele Parlamentului, iar proiectul era readus în discuţie.
O lună mai târziu Parlamentul era dizolvat. Deşi alegerile din ianuarie 1888 ofereau
Guvernului o majoritate confortabilă, întrunirile şi manifestaţiile virulente ale opoziţiei au
atras demisia Guvernului la 20 martie 1888.
Încercarea de reformă a condus la o limpezire a situaţiei, la unificarea ideilor de
schimbare, forţând elementele imobilismului de sistem, la defensivă. Această încercare
demonstrează dificultatea şi slaba dorinţă de modernizare a noastră.
Bibliografie:
Antonescu G. G.: Educaţie şi cultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

Iorga Nicolae: Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971.
Orăscu Şerban: Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Orghidan Eugen: Spiru C. Haret-reformator al învăţământului românesc, Editura Media
Publishing, Bucureşti, 1994.
Tacu I. I.: Fapte şi gânduri în legătura cu viaţa şi personalitatea lui Spiru Haret, în ,,Şcoala
şi viaţaˮ, nr.90, 1982.
Pintilie Nicolae, clasa a XII-a

Prof. coordonator: Sprîncenatu Monica
Liceul Teoretic ,,Emil Racoviţăˮ Vaslui
11
N. Iorga, op. cit., p. 90.
101
Un mic popas în marele drum al istoriei unei comune nemțene
Preocuparea mea pentru abordarea acestei teme, Un mic popas în marele drum al
istoriei unei comune nemțene, fiind vorba despre comuna Tupilați, județul Neamț, este pe
deplin justificată deoarece acolo am făcut primii pași și am învățat primele cuvinte, acolo am
descoperit primii oameni și am descoperit natura cu pădurile, dealurile și apele ei. Comuna
Tupilați nu este numai locul unde m-am născut, ci spațiul caracterizat, pe de o parte de natura
pură, liniștită și zbuciumată, iar pe altă parte, de oamenii buni, muncitori și ospitalieri.
La sfârșitul secolului al XIX-lea comuna Tupilați făcea parte din plasa Moldova a
județului Roman cu 1144 de locuitori, în 1950 comuna a trecut în administrarea raionului
Roman din regiunea Bacău (1950-1952) și din regiunea Iași (1952-1956), iar în 1968 comuna
a trecut în administrarea județului Neamț când i s-au alipit satele Arămoaia și Totoiești de la
comuna Războieni. Teritoriul comunei Tupilați este situat pe cursul inferior al pârâului Valea
Albă și al râului Moldova, cuprinzând afluența acestora și făcând parte din bazinul Valea Albă
în zona de influență a municipiului Roman din județul Neamț. Situată la drumul european
E85, se află pe traseul rutier major ce favorizează legături cu județele Iași și Suceava, iar pe
DJ2085 cu municipiul Piatra-Neamț – reședința de județ. Potrivit recensământului populației
din anul 2002, comuna avea un număr de 2417 locuitori populație stabilă, dintre care 80%
agricultori și pensionari, 8% muncitori și absolvenți, 5% elevi și 7% funcționari și lucrători
comerciali. Astăzi, dinamica repartizării ocupaționale este diferită datorită exodului populației
justificată de necesitățile materiale și, astfel, viața locuitorilor din comună se polarizează în
trei factori esențiali: familia, munca profesională și spațiul comunitar care cuprinde viața
socială, economică, politică, religioasă, culturală.
Ocupația de bază a locuitorilor comunei Tupilați este agricultura, cultivarea plantelor
și ocupația complementară, creșterea animalelor, deoarece există teren de bună calitate unde
se cultivă cartofi, legume și cereale și pășunea este folosită pentru hrănirea bovinelor și
ovinelor. Activitățile economice specifice locuitorilor comunei sunt determinate de factori
precum terenul arabil care ocupă tot teritoriul comunei cu excepția unor porțiuni ce reprezintă
terenuri împădurite cu arbori tineri și zăvoaie, terenul pentru pășune existent de-a lungul
albiei majore a râului Moldova, lunci și importante straturi de prundiș și nisip. În activitățile
de servire a populației, precum ocrotirea tinerilor, învățământ, sănătate, cultură,
telecomunicații, gospodărire comunală, circulația mărfurilor, sunt ocupate 15% din persoanele
apte de muncă ceea ce denotă un procent mai ridicat față de anii precenți.
În comuna Tupilați există trei școli și o grădiniță, un dispensar uman, un dispensar
sanitar-veterinar, un cabinet de stomatologie, șase biserici, un oficiu poștal, o agenție
C.E.C./Bancă, postul de poliție, biblioteca comunală (12.000 de volume de beletristică, scrieri
de referință de istorie și geografie) și Căminul Cultural. Căminul Cultural Tupilați a fost dat în
folosință în anul 1959, iar perioada cea mai fructuoasă a acestuia a fost după anul 1990 când
au început să se organizeze o serie de manifestații culturale care au reușit să atragă majoritatea
locuitorilor din comună. S-a înființat Ansamblul Artistic „Ciobănașul” unde membrii sunt
țăranii doritori de a păstra și de a transmite cântecul și dansul popular tradițional, iar în
perioada 1993-2000 a obținut numeroase premii la diferite festivaluri naționale și
102
internaționale. În 1996, Căminul Cultural a fost inițiatorul unei manifestări de amploare,

„Sărbătoarea Sânzienelor”, care se desfășoară în fiecare an pe data de 24 iunie.
În comuna Tupilați, se organizează săptămânal un mare târg, a cărui importanță
datează de sute de ani deoarece aici soseau „mari harabale” cu diferite produse din zonele
Năsăudului, Clujului și Vatra Dornei. Comuna reprezintă un exemplu caracteristic al Văii
Moldovei unde se întâlnesc produsele muntelui și produsele câmpiei, existând la acest târg o
adevărată varietate de bunuri. Având în vedere diversitatea ocupațiilor, în 1960 s-a înființat o
uzină de producere a curentului electric care a funcționat până în 1969 când au început
lucrările pentru linia electrică aeriană de mică tensiune, iar în 1959 s-a înființat primul post
telefonic în locuința singurului factor poștal din comună, urmând ca în 1974 să fie înființat și
să funcționeze oficiul local de poștă.
Comuna Tupilați are în componență patru sate: Tupilați, Totoiești, Arămoaia și Hanu
Ancuței. „Acest pământ legendar din ținutul Neamț, cu pâraiele, terasele și văile care coboară
spre lunca râului Moldova având o priveliște de un pitoresc irezistibil, a oferit condiții propice
unei intense și milenare așezări umane”1. Valea Albă este locul unde Ștefan cel Mare a ținut
piept armatelor turcești în eroica luptă de la Războieni-Valea Albă2, de aici luând naștere și
numele acestui loc căci valea pe care a avut loc bătălia a rămas „albă” din cauza oaselor
luptătorilor căzuți pe câmpul de luptă. Pe Valea Albă, la ieșirea din satul Tupilați s-au găsit
materiale din prima epocă a fierului și resturi materiale din La Tene-ul geto-dacic3, pe malul
stâng al pârâului Valea Albă, aproape de vărsarea acestuia în Moldova și vis-a-vis de Dealul
Chiciura a fost identificată o așezare din vremea dacilor liberi (sec. II-III d.Hr.), iar pe malul
drept al pârâului s-au găsit urme materiale din evul mediu (sec. XVI-XVII)4.
Numele comunei Tupilați se trage de la poziția ascunsă a satului între coline, păduri și
munți și de la faptul că în bătălia domnitorului Ștefan cel Mare cu turcii la Războieni-Valea
Albă și-a aranjat oștenii tupilați între dealuri5. Cea mai veche atestare despre existența satului
Tupilați se află într-o veche adnotare pe o carte veche dăruită în anul 1676 schitului „Trei
călugări” și formulată astfel: „Eu, vel, comis Nicolae Catargi și giupâneasa Mea Catrina,
aforisesc acest ceaslov bisericii din deal de la Tupilați, fiind pribeag în Polonia de răzmerița
turcilor...”. În cartografia din 1774 este trecut cu 61 de case, 41 de biserici și 12 alte categorii,
iar în harta din 1835 este notat cu 149 de case6. Pe teritoriul satului s-au mai găsit monede
turcești și un tezaur care s-a pierdut înainte de 1941.
Satul Arămoaia are cea mai veche atestare căci este trecut pe o hartă strategică din
timpul domniei lui Ștefan cel Mare, însă satul este amintit din vremea domnitorului
Alexandru cel Bun care în 1414 dăruiește boierului Crăciun Belcescu și fiilor săi Petru și Ioan
1
Constantin Botez, Războieni-Valea Albă și împrejurimile. Monografie istorică, economică și social-culturală,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977, p. 29
2
Ibidem, apud. Colonel Alexandru Culici, Campania din 1476 contra Moldovei. Ștefan cel Mare și Mahomed al
II-lea. Bătălia de la Războieni-Valea Albă, în „România Militară”, anuarul LXXV (1938) nr. 3, p. 31
3
Nicolae Zaharia, Mihai Petrescu-Dâmbovița, Emanuel Zaharia, Așezări din Moldova. De la paleolitic până în
secolul al XVIII-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, p. 297-298
4
Ibidem, p. 305
5
Constantin Botez, op.cit., apud. Colonel Alexandru Culici, Campania din 1476 contra Moldovei. Ștefan cel
Mare și Mahomed al II-lea. Bătălia de la Războieni-Valea Albă, în „România Militară”, anuarul LXXV (1938)
nr. 3, p. 296
6
În recensământul din anul 1772, publicat de P. G. Dimitriev în Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea
I, Chișinău, 1975, Tupilați aparținea de ținutul Roman
103
„satul de la Valea Albă și casa Belcești”7. Pe dealul unde se află biserica satului și cimitirul,
pe partea dreaptă a pârâului Valea Albă au fost identificate mai multe epoci istorice printre
care și epoca bronzului. Numele acestei așezări vine de la boierul Aramă care stăpânea aceste
ținuturi și în harta din 1835 întâlnim Arămoaia-Negoiești cu 23 de familii, așadar putem
afirma că satul Arămoaia este așezat lângă străvechiul sat Negoiești 8 (Negoiești este un sat
străvechi pe Valea Albă, întemeiat de un boier, Neagoe).
În ceea ce privește satul Totoiești, mențiunile sunt puține. Potrivit unei statistici,
întocmite de Spiru Haret în anul 1803, pentru denumirea satului sunt două ipoteze: prima
ipoteză este legată de numele unui oarecare Totoiescu, întemeietor al acestei așezări; a doua
ipoteză este legată de o legendă din timpul lui Ștefan cel Mare, potrivit căreia unul dintre
oșteni, rănit, a fost ajuns din urmă de cei care acopereau retragerea și întrebat „Tot tu ești?”,
iar acest oștean ar fi întemeiat așezarea. Numele satului este pomenit și în „Descriptio
Moldaviae” de Dimitrie Cantemir ca unul din cele mai vechi nume moldovenești. În zona
cimitirului la circa 500 m depărtare de biserică s-a descoperit o întinsă așezare din eneolitic –
cultura Cucuteni –, iar între școala veche și biserică s-au găsit urmele unei așezări din epoca
bronzului.
În ceea ce privește satul Belcești, acesta este un sat străvechi în Valea Albă aflat în
acea vreme în stăpânirea lui Crăciun Belcescu, cel care a dat și numele așezării. Între 1608-
1611 satul era al căpitanului Pătrașcu Vodă9, iar în 1666 a fost cumpărat de Duca Vodă pentru
Mănăstirearea Cetățuia10. În scurt timp satul s-a desființat și egumenul a fost autorizat să
strângă „oameni fără pricină” din țară și din afară și să facă „slobozenie la Belcești”, pentru
care s-au acordat scutiri de toate dările timp de trei ani. În prezent satul a devenit doar o stradă
ce aparține comunei Tupilați.
Pe 17 iulie 1789 s-a născut un om care de-a lungul vieții sale a pus cu măiestrie câteva
cărămizi la construirea milenarei fortificații numită istorie. Ștefan Catargiu, provenind din
familia boierilor Catargi, a fost și a rămas o personalitate de neuitat a istoriei comunei Tupilați
și chiar a Moldovei. Îndeplinind funcția de vornic, Ștefan Catargiu a obținut în anul 1819
printr-un hrisov dreptul de a înființa târguri și iarmaroace11. Pentru a folosi ca popas celor
care erau în trecere, în perioada respectivă s-a construit Hanul Ancuței pe locul altuia mai
vechi. În anul 1843 era Ministru al Dreptății, dovedindu-se un boier loial domnitorului Mihail
Sturdza și devenind apoi un membru foarte activ al ideii de unire în anul 1857. În perioada
1857-1858 avea să fie membru al Căimăcămiei de Trei alături de Anastasie Panu și Vasile
Sturdza care administra Moldova. A încetat din viață la data de 2 septembrie 1866.
În comuna Tupilați se află și astăzi ruinele conacului familiei Catargi și Biserica „Sf.
Voievozi” care a fost ctitorită de Ștefan Catargiu în anul 1811. Conacul a fost construit în anul
1842, cuprinzând suprafața de 10.400 m2 după modelul fortificațiilor marilor reședințe
feudale, cu zid din piatră nefasonată și cu turnuri circulare de apărare în colțuri, asemănător
zidului de la Palatul Cnejilor. Tradiția locală atribuie atât turnurile de la colțurile zidului de
7
Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1957, p. 253
8
Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 296
9
Constantin Botez, op.cit., apud., Catalogul documentelor moldovenești din Direcția Arhivelor Centrale
București, vol. III, nr. 1312, p. 49
10
Ibidem, apud., Catalogul documentelor moldovenești din Direcția Arhivelor Centrale București, vol. III, nr.
1312, p. 49
11
La 8 martie 1845 a fost datată cererea logofătului Ștefan Catargiu către vistierie pentru a i se aproba târg cu o
zi/săptămână și patru iarmaroace/an la moșia sa din Tupilați, ținutul Roman
104
piatră, cât și stejarul secular de lângă conac perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare (1457-
1504). În imediata apropiere a conacului se află și Biserica „Sf. Voievozi”, folosită multă
vreme în exclusivitate de către familia boierească și făcând parte din categoria celor cu turn.
Catapeteasma bisericii este pictată în spirit neobizantin specific sec. al IX-lea și, spre răsărit,
la fereastra altarului se află mormântul lui Ștefan Catargiu cu piatra funerară de marmură
având un chenar cu frunze de iederă și în partea superioară cu blazonul familiei Catargi pe un
scut cordat.
Hanul Ancuței era menționat într-un document din 1876, care cuprindea un inventar al
moșiei Tupilați în care era trecut ca „rateșul de la Ancuța”. Acesta avea patru odăi pentru
musafiri, o odaie pentru crâșmari, o odaie pentru hangiu, două camere de odihnă și grajdul, iar
în mijloc se afla o curte în care stăteau căruțele musafirilor. Clădirea, zidită pe temelie de
piatră cu pereții de cărămidă, avea o lungime de 36,2 m și o lățime de 15,7 m. Imaginea
hanului este frumos surprinsă de către Mihail Sadoveanu: „Trebuie să știți dumneavoastră că
hanul acela al Ancuței nu era han, ci era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo și
niște porți ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite
și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților...Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și
prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea Valea Moldovei cât bătea ochiul și poalele munților
pe păduri de brad până la Ceahlău și Hălăuca...Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul
celălalt și toate ale depărtărilor se ștergeau și lunecau în tainice neguri, focurile luminau
zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp
viersul lăutarilor și porneau poveștile...” (Mihail Sadoveanu). Această clădire a dăinuit multă
vreme până când proprietarul a dărâmat-o în 1934, rămânând doar leagănul unor povești
sadoveniene, însă acum două decenii și jumătate a fost reconstruit și a redevenit locul de
popas atât de vestit odinioară cu povestiri și alți eroi. Hanul Ancuței se află lângă drumul
european E85 între Suceava și Bacău la 82 km de Bacău.
În centrul comunei Tupilați se află Monumentul Eroilor, ridicat în memoria celor care
s-au jertfit de-a lungul istoriei pentru împlinirea idealurilor sacre de libertate, suveranitate și
unitate a poporului român. A fost construit în anul 1925, pe plăci comemorative fiind
inscripționate numele eroilor căzuți în Războiul de Independență (1877), în Primul Război
Mondial (1916-1918), iar la renovarea din anul 1992 au fost trecuți și eroii din cel de-Al
Doilea Război Mondial.
Având dovada certă a istoriei, comuna Tupilați continuă să dăinuie și să găzduiască
generații și generații, bucurându-se sau întristându-se în urma celor care trec și având speranță
în cele care vor veni. Pe temeliile de nezdruncinat ale trecutului este și astăzi un loc al
peisajelor naturale magnifice unde apa se întânește cu pădurea , un loc al înțelegerii
oamenilor, un loc unde tradiția nu a dispărut încă. Cunoscută de unii și necunoscută de alții,
comuna este și va rămâne o fortăreață cu temelii puternice în care istoria va continua să-și
scrie paginile.
105
Bibliografie:
1. Botez, Constantin, Războieni-Valea Albă și împrejurimile. Monografie istorică,
economică și social-culturală, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1977
2. Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1957
3. Nicolae Zaharia, Mihai Petrescu-Dâmbovița, Emanuel Zaharia, Așezări din Moldova.
De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970
Ionescu Alex-Ionuț, Clasa a XII-a A

Prof. coordonator: Mitrea Daniela
106
Excursia noastră, o excursie altfel
Preambul
În “Săptămâna altfel” desfășurată între 06-10
mai 2015, când se urmărește “Să știm mai multe, să
fim mai buni” noi, cei 50 de elevi însoțiți de 4
profesori și un medic, am plecat somnoroși (la ora 6
dimineața!!!), dar bucuroși spre nordul Transilvaniei,
într-o excursie de 2 zile, cu foarte multe obiective de
vizitat, dar și cu mult așteptatul foc de tabără și cu
lansarea de lampioane.
Planetariul din Baia Mare

Inaugurat la data de 1 iulie 1969 a fost primul
planetariu public din România şi unicul din Transilvania.
Planetariul și Observatorul Astronomic sunt
organizate pe o suprafață de 350 m², având ca spații utile
domul planetariului cu proiectorul (cupola cu diametrul
de 8 m și o capacitate de 100 de locuri) în care sunt
realizate demonstrații cu ajutorul proiectorului stelar
ZKP-1
Muzeul Satului – Baia Mare

Reprezintă secția în aer liber a Muzeului de
Etnografie și Artă Populară, Maramureș.
A fost deschis publicului în anul 1979 și a fost
conceput pe zone etnografice: Țara Chioarului, Țara
Codrului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului și Zona de
Câmpie Sătmar; fiecare zonă etnografică este prezentată
după specificul ocupațiilor de bază ale locuitorilor
(gospodăria de agricultor din Țara Lăpușului, gospodăria
de pomicultor din Țara Maramureșului).
Aici am întâlnit o școală care a funcționat în secolul al XIX în satul Giulești
.
Muzeul de Etnografie și Artă Populară - Baia Mare
A fost înființat în anul 1968 ca secție a
Asociației Muzeale Băimărene.
Astăzi găzduiește 7000 de piese organizate în
două secții: pavilionară care cuprinde obiecte ce
vorbesc despre ocupațiile de bază ale zonei (agricultură,
meșteșuguri), despre portul popular și textilele de
interior; secția în aer liber, organizată în jurul bisericii
din lemn de stejar datată din anul 1630.
107
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Inaugurat în 1954, muzeul este găzduit într-
o clădire ce datează din secolul al XVII-lea.
Muzeul are piese de colecție din paleolitic,
mezolitic, premedieval și medieval, în total 70000 :
necropole tumulare, arme medievale (paloșul
orașului) și multe sigilii care au aparținut breslelor
argintarilor, croitorilor, aurarilor etc.
Expozițiile permanente cuprind: Comori ale
epocii bronzului din N-V Transilvaniei, Valori
patrimoniale, Istoria mineritului din Maramureș,
Ceasul și timpul.
Muzeul ceasului
În cadrul Muzeului Județean de Istorie și
Arheologie Maramureș este organizată o
expoziție permanentă de ceasuri numită „Ceasul
și timpul”.
Muzeul deține 250 de ceasornice,
pendule de perete și postament, ceasuri de masă,
mănă și buzunar, orologii de turn. Acestea au
fost obținute prin donație sau achiziție între anii
1974-1975.
Cea mai veche piesă e pendula de perete
cu cadran astronomic din perioada revoluției
franceze din 1789.
Mănăstirea Bârsana
Mănăstirea Bârsana este o mănăstire ortodoxă
din România situată în comuna Bârsana, județul
Maramureș, pe locul fostei mănăstiri din lemn
atestată în anul 1390 ca proprietate a familiei
voievodului Dragoș și, din păcate, distrusă în secolul
al XVIII-lea.
Ansamblul monahal actual este compus din
poartă specifică zonei Maramureșului, turn cu
clopotniță, biserică de 57 de metri în care se află
picturi protejate cu un strat de var permanent, altar de
vară, capelă, chiliile călugărilor, atelierul artiștilor și muzeul.
Distracție, distracție!
Istorie, geografie… fabrici, unelte agricole, port
popular… Toate au fost interesante, dar noi am așteptat cu
nerăbdare focul de tabără și lansarea lampioanelor!
În jurul focului ne-am încălzit într-o seară destul de
răcoroasă, am cântat, am dansat și am spus snoave.
108
Distracția a atins apogeul odată cu lansarea lampioanelor. Câtă dezamăgire pe doamna

profesoară Crețu când lampionul dânsei -primul lansat- după un… ”elan” de jumătate de
metru, s-a prăbușit!
Muzeul Etnografic al Maramureșului – Sighetu Marmației

Acest muzeu reprezintă provincia istorică
Maramureș.
Am vizitat secțiile de istorie – arheologie,
istoria culturii, științele naturii.
Ne-au impresionat, prin gustul estetic al
decorurilor sculptate, atât porțile maramureșene, cât
și obiectele folosite în casă, în viața de zi cu zi.
Am remarcat armonia cromaticii textilelor
de interior prezentate în expoziție.
Muzeul Memorial – Sighetu Marmației

La 20 iunie 1997, în Sighetu Marmației,
a fost inaugurat ca primul Memorial din lume
dedicat victimelor comunismului.
Închisoarea Sighet, unde s-a ridicat
Muzeul Memorial, datează din anul 1897 și a
”găzduit”, inițial, deținuți de drept comun.
Între 1948-1955 închisoarea a devenit
închisoare de maximă securitate pentru deținuții
politici anticomuniști. Dintre ei, 54 au murit și
au fost înmormântați, în secret, în locuri încă
neidentificate.
Cimitirul Vesel – Săpânța

Cimitirul Vesel este un cimitir din
localitatea Săpânța, județul Maramureș, faimos pentru
crucile mormintelor viu colorate și picturile naive
reprezentând scene din viața și ocupația
persoanelor înhumate.
Fondatorul acestui cimitir este Stan Ioan
Pătraș.
Porolissum
În anul 106 d.Hr., împăratul Traian a înființat tabăra militară (castru) de la Porolissum.
Împăratul Septimius Severus acordă orașului statutul de municipiu și în anul 214
ajunge la o populație militară și civilă de peste 15000 de persoane.
109
Romanii s-au retras din Dacia în 271 d.Hr. din ordinul împăratului Aurelian însă
dovezile arheologice atestă existența așezării și în perioada migrațiilor.
Grădina botanică
Grădina Botanică "Vasile Fati“ găzduiește un complex de sere colectionare,un
acvariu, un parc zoo, o frumoasa si moderna gradina japoneză.
Impresii
În opinia noastră, acesta a fost cea mai frumoasă excursie deoarece am vizitat locuri
inedite, pe care nu ne-am gândit vreodata să le vedem. În aceste două zile, am putut să ne
bucurăm, alături de colegii noștri, de vremea frumoasă și de locurile minunate pe care le-am
văzut și i-am cunoscut mai bine pe copiii din celelalte clase. De asemenea, obiectivele alese
ne-au îmbogățit cultura generală, dar au fost si un bun prilej de relaxare.
În concluzie, săptămâna noastră a fost ALTFEL, iar excursia a fost cât se poate de
minunată.
Lazea Octavia , Tudor Mihai, clasa a VIII-a B

Profesor coordonator: Aneta Creţu
Şcoala “Ion Agârbiceanu”, Cluj-Napoca
110
Vestimentaţia şi rigorile de altădată
Vestimentația elevilor în perioada comunistă
Uniforma reprezintă un set de

obiecte vestimentare standard purtate de
membrii unei organizații în cadrul
activităților desfășurate de organizația
respectivă.
Aceasta are atât o valoare
funcțională, practică cât și o valoare
simbolică, abstractă. Când vorbim despre
uniformă, unul dintre primele exemple
care ne vin în minte este cel al uniformei
şcolare.
Uniformele şcolare au iscat
dezbateri aprinse întotdeauna, constituind
o adevărată controversă. Unii elevi le detestă, alţii sunt mândri să le poarte. Unele şcoli spun
că uniformele au un impact pozitiv asupra elevilor, alţii că le distrug personalitatea.
Uniforma şcolară a supravieţuit tuturor timpurilor, de la introducerea ei în ţara noastră,
în 1897, până în zilele noastre. Cu ani în urmă, bobocii de clasa I şi liceenii, mergeau la şcoală
în binecunoscuta uniformă albastră, purtând pe braţ numărul matricol.
Atitudinea ostilă faţă de uniforma şcolară s-a născut în perioada comunistă. De la un
capăt la altul, tinerii români erau îmbrăcaţi în haine albastre şi cămăși cu picăţele. Orice
încercare de a ieşi în evidenţă era drastic reprimată.
Dorinţa regimului comunist de a topi, cât mai mult posibil, individualitatea cetăţenilor
săi într-o masă omogenă se manifesta începând cu primii ani din viaţă. Din grupa I de
grădiniţă, preşcolarii erau îmbrăcaţi în cămăşi portocalii şi pantaloni albaştri, apoi din clasa a
II-a erau “făcuţi”, într-un cadru festiv, pionieri.
Uniforma, o enigmă pentru elevii de astăzi
Rujul şi lacul de unghii erau interzise până şi liceenilor de

clasa a 12-a. Pe sub şepcile băieţilor nu trebuia să se ivească prea
mult păr. În adolescenţă, când sentimentul de revoltă capătă
dimensiuni importante, tinerii se simţeau în uniformă ca într-o
cămaşă de forţă.
Uniforma şcolară comunistă a mai rezistat câţiva ani, după
1990, în gimnaziu. Astăzi, cu unele modificări de natură estetică,
mai supravieţuieşte în ciclul primar, dar numai acolo unde şcolile nu
şi-au introdus propriile uniforme.
111
În prezent, liberalizarea anumitor norme privind vestimentaţia elevilor a devenit un

subiect din ce în ce mai controversat şi frustrant, deopotrivă pentru profesori şi elevi.
Renunțarea la uniformă a deschis larg porțile imaginaţiei elevilor şi buzunarele părinţilor, în
încercarea fiecăruia de a-şi evidenţia propriul stil.
Sistemul şcolar în perioada comunistă
Sistemul şcolar era alcătuit în aşa fel încât să-i

monitorizeze pe elevi tot timpul.
Se făceau ore sâmbăta, iar duminica se efectuau tot felul
de sarcini ,,patriotice”: elevii măturau frunzele în parc, greblau,
plantau puieţi, strângeau gunoaie sau culegeau plante medicinale.
Participau la concursuri artistice de creaţie și recitare de poezii,
realizate cu ocazia zilelor festive sau a sărbătorilor naționale.
Ca şi când
toate aceste activităţi nu ar fi fost suficiente,
elevul mai avea şi alte ateliere efectuate în
subsolul şcolilor sau în fabrici (opt ore pe
săptămână la strung sau la trofaj) şi participarea
alături de armată la strânsul recoltelor. Practica
productivă s-a păstrat azi numai în învăţământul
profesional şi tehnic, dar e doar un prilej de
distracţie şi de chiul.
Programa şcolară de ,,ieri”

Programa şcolară era în aşa fel alcătuită, încât să ducă la manipularea şcolarilor.
Manualele erau pline de activităţi care acţionau în interesul
cetăţenilor, ostaşi curajoşi, femei eroine, muncitori deosebit
de harnici. Acestea erau personaje exemplare pe care elevii
trebuiau să le urmeze.
Se organizau periodic
brigăzi care controlau
activitatea şcolară atât la o
singură clasă, cât şi în toată
unitatea de învăţământ
(brigadă frontală).
Manualele - puntea
între autorităţi şi tineri erau gratuite pe toată durata studiilor
(astăzi statul oferă manualele numai până în clasa a x-a) şi
erau publicate în tiraje enorme , fiind foarte răspândite în acea
epocă.
Textele aveau valoare exemplară pentru a impune un
comportament care să urmeze liniile dictate de partid.
Accentul se punea pe cultul muncitorului, pe
colectivitate, pe mitul părintelui-educaţia politică şi pe cea morală socialistă.
112
Concluzii
Clasica uniformă şcolară nu mai este un element vestimentar ,,la modă’’şi este
întâlnită din ce în ce mai rar în şcolile noastre. În locul acesteia cei mai mulţi directori de
şcoală susţin ideea unui ecuson sau a unui semn distinctiv pe care să îl aleagă elevii.
În trecut uniforma reprezenta un element de distincţie, fiind purtată cu mândrie, având
o imagine pozitivă în cadrul societăţii. Statutul de elev era privit în mod diferit de societate
(să studieze în instituţii de învăţământ era considerat un privilegiu).
În prezent, lucrurile stau total diferit. Uniforma este privită în mare parte ca un
element negativ, de evitat. Părinţii au atitudinii variate privind acest subiect; unii sunt
nostalgici, amintindu-şi de vremurile copilăriei, alţii o privesc cu antipatie ca simbol al
perioadei comuniste.
Din punctul nostru de vedere oricând pot fi descoperite modalităţi variate de
exprimare a propriei individualităţi (la nivel fizic, vizual), altfel decât prin vestimentaţie.
Singura problemă este cea a conştientizării şi a explorării acestora.
Drăghiceanu Ioana Iarina , Agapie Elena Teodora, Casa a XI –a A

Prof. coordonator: Huțu-Ailoae Simona Lorica
113
SIMPOZIONUL INTERJUDEȚEAN "GHEORGHE RUSET ROZNOVANU"

PREZENTARE ÎN IMAGINI
114
115
COLEGIUL DE REDACȚIE:
Coordonator: Prof. Oana Ilarie
Coordonatori secțiunea "Literatură":

Prof. Paulina Gabur
Prof. Violeta Teioșanu
Prof. Petronela Lupu
Coordonator secțiunea "Obiceiuri și tradiții locale":
Preot dr. Iulian Mihail Vasile
Prof. înv. primar Alina Camelia Vasile
Coordonatori secțiunea "Istorie și geografie":
Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu
Prof. Carmen Maria Duca
Prof. Daniela Blându
Prof. Nicoleta Irimia
Prof. Iulia - Cristina - Vandana Alterescu
Tehnoredactare&Design: Irina Corchez
Adresa redacției:
Liceul Tehnologic "Gh. Ruset Roznovanu"
Strada Tineretului, Nr.647, Oraș Roznov, Județul Neamț
Telefon / Fax: 0233 665694
Email: grupscolarroznov@yahoo.com
Tiraj: 50 de exemplare
ISSN:
ISSN-L:
116
ISSN:
ISSN-L:

REVISTA SIMPOZION 2015 Liceul Roznov

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA SIMPOZION 2015 Liceul Roznov

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALORI CULTURALE

CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................................3

1.Oana Ilarie: Școala românească - o privire dinspre trecut spre viitor.....................................4

1.Cristina Popescu: Despre școală............................................................................................68

Simpozionul Județean "Gheorghe Ruset - Roznovanu" – Prezentare în imagini .............114

Şcoala românească – o privire dinspre trecut spre viitor

Într-o şcoală ar fi bine dacă s-ar promova o atitudine

Şcoala ca organizaţie, ca sistem deschis, depinde de mediul în care funcţionează şi, în

File din istoria liceului din Roznov: începuturile

Prof. Dr. Paul-Daniel Nedeloiu,

Colaborarea profesor-elev, între deziderat şi realitate

Prof. Dr. Todiresei Magdalena-Livioara

Școala de ieri şi școala de azi

"Învățătura trebuie să fie uneori un drum; întotdeauna un orizont."- Nicolae Iorga

Şcoala reprezintă locul de formare al minții și de formare a caracterului. La prima

 sunt predominant comunicative;

- Elena Joiţa: A deveni profesor constructivist , Editura Didactică şi Pedagogică

Prof. Drăgoi Bogdan

În cadrul unei societăţi compartimentarea este după o ierarhie logică: producţie,

Un model viabil de parteneriat educaţional: Şcoală - Biserică

cultivarea creativității pentru îmbogățirea tezaurului peren al umanității și cultivarea

*** Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la

Prof. Înv. primar Vasile Alina Camelia

Roseteştii – ctitori de biserici pe meleaguri nemţene

care a ridicat la Kremlin monumentul împăratului Alexandru al II-lea, dedicat amintirii

Prof. Dr. Lala Pavel Radu

Secvenţe de viaţă la şcoala din Slobozia, în prima jumătate

Preot Dr. Iulian Vasile (parohia Chintinici)

Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul învăţământului naţional modern

Despre școala romașcană în anii marelui război

corului şcolii condus de profesorul de muzică I. Danielescu, recitări de versuri şi punerea în

- „Ecoul Romanului”, 1914, 1915, 1916

Prof. Monica Pescaru

Episcopia Romanului şi febra Unirii Principatelor

Consolidarea statului naţional român va cunoaşte implicarea a mai mulţi factori în

cercetătorilor care afirmă lipsa sa de înţelegere a importanţei evenimentului; la îndemnurile

Pe plan local, se distinge figura lui Dimitrie Matcaş ca reprezentant al clerului

Prof. Zămescu Ionuț

Episcopii cărturari ai Romanului în sec. XV-XVII

„Neamul Ţării Moldovei de unde dă raza? Împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească.

[1] Istoria oraşului Roman: 1932-1992, colectiv, Roman, 1992, p.134

[6] Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Roman, 1984, p.155

Prof. Păiuş Cătălin

Evoluția învățământului nemțean în a doua jumătate a sec. XX

Metodele tradiţionale vs. metode moderne

Ulterior s-au preconizat diverse moduri de organizare a învăţământului, denumite şcoli

• stimulează motivaţia extrinsecă pentru învăţare;

1. Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest,

Prof. Înv. Primar Raluca Ioana Şimonca

Povestea unei şcoli europene

În municipiul Cluj-Napoca, în cartierul Mărăşti, fost cartier muncitoresc tronează,

Soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu şi cu ei regimul comunist au fost spulberaţi de românii

Agârbiceanu, I.: Nuvele, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1986.

Prof. Aneta Creţu

Scurt istoric al problemei aşezărilor fortificate din

Intensificare cercetărilor arheologice privind perioada de la sfârşitul mileniului I şi

Alcedar27 şi Calfa28, Răciula29, Rudi30 în Republica Moldova. Prin intermediul acestor

Ce apără accesul la zăcămintele de sare de la Turda, interesul pentru acest punct

Cercetări de suprafaţă au fost realizate în spaţiul transilvan la Bodrogu Vechi (această

ActaMN = Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca

Documente privind istoria României, C, Transilvania, vol. I, 1951