Metode de cercetare – tema 13 – anul univ.

2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

Etica cercetării
Tema nr. 13

Planul temei
1. Cercetare psihologică şi etica cercetării
2. Principii etice ale cercetării cu subiecţi umani
3. Utilizarea animalelor în cercetarea psihologică
4. Dileme etice ale cercetării
5. Exemple de încălcări ale eticii în cercetare
6. Plagiatul. Frauda în cercetare
7. Standarde etice ale cercetării în România

1. Cercetare psihologică şi etica cercetării

Procedeele de cercetare care nu implică riscuri pentru participanţi, nu provoacă durere, disconfort,
traume etc. nu pun, bineînţeles, probleme etice. Dar când aceste fenomene apar, o serie întreagă de
întrebări sunt ridicate, sunt vehiculate opinii diverse şi controverse. Există, ca de obicei în astfel de
situaţii, exagerări: pe de o parte se manifestă tendinţa severă a sancţionării oricăror neglijenţe sau
abuzuri în această privinţă, iar pe de altă parte se constată tratarea relaxată, lejeră a problemei.
Comunitatea ştiinţifică, în general, nu numai cea psihologică, a devenit mai sensibilă la aceste
aspecte ca urmare a evoluţiei unor factori aflaţi în relaţie directă, iar uneori indirectă, cu cercetarea.
Astfel, au contat în primul rând abuzurile făcute în anumite cercetări, consemnate de istoria ştiinţei; pe
primul loc, în sens negativ, situându-se experimentele umane întreprinse de nazişti. Apoi, a contat şi
dezvoltarea tehnologiei care permite studii cu impact mai mare asupra fiinţei umane decât în trecut,
cum ar fi de exemplu manipularea genetică. În al treilea rând, nu lipsită de importanţă este şi evoluţia
legislaţiei în domeniul drepturilor omului şi animalelor, al cărei caracter de reglementare din ce în ce
mai riguroasă s-a reflectat şi în domeniul eticii ştiinţifice.
În ultimii ani, prin urmare, ca şi colegii lor din alte ştiinţe, psihologii au devenit tot mai conştienţi de
diversele probleme etice care pot fi asociate practicii cercetării sociale. S-au elaborat, în acest sens,
numeroase coduri, manuale, reguli. Fiecare societate sau asociaţie a psihologilor dispune de un astfel
de document, iar cel mai cunoscut şi citat dintre ele este cel american. De exemplu, APA (American
Psychological Association) a elaborat un manual privind aspectele etice ale cercetării implicând
subiecţi umani şi animali în psihologie. Redactarea acestui cod de etică a urmărit două scopuri majore.
Primul dintre ele este acela de a sensibiliza cercetătorii să respecte şi să protejeze interesele, starea de
bine, echilibrul psihologic şi demnitatea subiecţilor cu care lucrează. Faptul că psihologul se situează
într-o relaţie specială cu persoanele sau cu grupurile cu care lucrează, de autoritate ştiinţifică şi morală,
oferă acestuia o putere asupra oamenilor care trebuie utilizată cu discernământ. Cel de-al doilea scop
priveşte deciziile pe care trebuie să le ia psihologul experimentator în anumite situaţii. Codul este,
astfel, un ghid care să orienteze reflecţiile, deciziile şi comportamentele cercetătorului în faţa unei
dileme morale.
Toate codurile etice sunt dublate de legislaţii corespunzătoare. În România, de exemplu, aceste
reglementări au intrat destul de târziu în legislaţie. Ele sunt prevăzute în Legea nr. 213/27.05.2004 cu
privire la exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi înfiinţarea Colegiului
Psihologilor din România. Normele de aplicare ale acestei legi au adus precizările concrete necesare
prin adoptarea Hotărârii de Guvern nr.788/14.07.2005. Prevederile din aceste documente vor fi
dezvoltate ulterior.

1
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

2. Principii etice ale cercetării cu subiecţi umani

În ceea ce priveşte cercetarea cu subiecţi umani, au fost formulate trei principii de bază: asumarea
riscului minim (stresul minimal), obţinerea consimţământul informat (sau acordul în cunoştinţă de
cauză) şi dreptul la intimitate (confidenţialitatea datelor) (Smith şi col, 2005).

2.1. Asumarea riscului minim (stresul minimal)

Primul principiu de bază susţine faptul că, în cercetare, riscurile care sunt asumate de cercetători şi
de subiecţi nu trebuie să fie mai mari decât în situaţiile obişnuite de viaţă. Principala grijă ale
cercetătorului este aceea de a nu induce subiectului un stres psihologic excesiv. Mai multe
comportamente pot fi incluse în această categorie a stresului sau a conflictului psihologic: invazia
intimităţii, comportamente umilitoare pentru natura umană, situaţii penibile, emoţii neplăcute, durere
fizică şi/sau morală etc. Unele comportamente sunt frecvente în viaţa cotidiană, chiar dacă nu sunt
acceptabile, ca de exemplu a minţi, a intimida, a umili etc. Dar în ce măsură reproducerea acestora în
condiţiile cercetării de laborator este etică?
Psihologul doritor de a înţelege mai bine fenomene sociale şi eventual de a propune anumite soluţii
sau explicaţii trebuie să le studieze într-un context cât mai real posibil. Astfel de abordări pot determina
cercetătorul să “monteze” aspecte negative ale comportamentului social şi să creeze experimental
anumite situaţii care riscă să fie mai mult sau mai puţin defavorabile psihic subiectului. În acest caz,
cercetătorul trebuie să se asigure că aceste condiţii sunt esenţiale pentru derularea studiului său. Destul
de des, ipoteza de cercetare poate fi verificată dintr-o perspectivă mai pozitivă. Mai mult decât atât,
subiecţii trebuie să aibă dreptul de a înceta participarea la experiment atunci când li se pare că situaţia
impune acest lucru (acest aspect i se explică subiectului chiar de la începutul derulării experimentului şi
deseori apare în consimţământul scris pe care acesta îl dă la începerea experimentului).
Al doilea principiu de bază se referă la beneficiul social. Întrebarea pe care fiecare cercetător ar
trebui să şi-o formuleze în momentul în care procedura de experimentare aleasă cuprinde şi situaţii
problematice din punct de vedere etic este dacă beneficiile (descoperirile) potenţiale sunt mai
importante pentru societate decât riscurile pe care şi le asumă participanţii la cercetare. Beneficiile
trebuie raportate la criteriul uman, adică la nevoile societăţii şi nu la cel ştiinţific, adică pentru
dezvoltarea cunoaşterii în domeniu. Cu alte cuvinte, nu sunt acceptate „sacrificiile” de dragul ştiinţei, ci
pentru binele omenirii. În general, se consideră că o cercetare este etică în condiţiile în care beneficiile
sunt mai mari decât riscurile asumate (Vallerand, 2000).

2.2. Obţinerea consimţământului informat (sau a acordului în cunoştinţă de cauză)

a. Ce este consimţământul informat (Informed Consent)?

Consimţământul are la bază principiul etic potrivit căruia participanţii la un experiment trebuie să fie
suficient de bine informaţi pentru a alege între participarea sau neparticiparea la acesta. APA (1981)
formulează următoarele recomandări:
 Să se dea suficiente informaţii asupra experimentului eventualilor participanţi pentru ca aceştia
să dea un acord în cunoştinţă de cauză;
 Să se spună adevărul. Înşelarea nu trebuie să se utilizeze decât dacă nu există altă soluţie1;
 Să se protejeze participanţii de durere sau de alt disconfort manifest;
 Să se respecte caracterul confidenţial al informaţiilor privind participanţii;
1
Ideea va fi dezvoltată într-o secţiune ulterioară a acestui text.
2
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

 Să se explice, după terminare, întregul experiment, inclusiv modalităţile de înşelare. Pentru a

înlătura disconfortul subiecţilor, se recomandă ca cercetătorul să facă tot posibilul ca aceştia să
se simtă recompensaţi prin aceea că au învăţat câte ceva despre cercetarea psihologică.

b. Formularul de consimţământ
Un formular de consimţământ are scopul de a consemna în scris un act de colaborare voluntară între
cercetător şi participant, în scopul cunoaşterii depline a drepturilor şi obligaţilor ambilor parteneri ai
acestei situaţii şi protejării intereselor lor. În continuare, prezentăm un formular mai simplu pentru
obţinerea consimţământului de participare la cercetarea psihologică pentru subiecţii studenţi:

Acord în cunoştinţă de cauză

pentru participarea la un proiect de cercetare

Numele Participantului______________________________________
Titlul Proiectului___________________________________________
Numele Cercetătorului_______________________________________

De bună voie sunt de acord să particip la acest studiu. Am înţeles că pot să-mi încetez participarea în orice
moment al cercetării, fără ca acest lucru să-mi pericliteze situaţia mea la Universitatea_________________
(numele universităţii).
Cercetarea mi-a fost descrisă de către experimentator, care mi-a răspuns la toate întrebările legate de aceasta.
Drept care autorizez această persoană să măsoare anumite aspecte ale persoanei mele. Am înţeles că cercetarea
presupune ca eu să _________________________________ (se numesc procedurile experimentale).
Rezultatele acestei cercetări pot fi prezentate la întruniri profesionale sau publicate în reviste de specialitate.
După terminarea cercetării, rezultatele îmi vor fi comunicate personal.
Participarea mea este condiţionată de următoarele aspecte:
1. Luarea tuturor măsurilor pentru menţinerea intimităţii şi confidenţialităţii răspunsurilor mele.
2. Numele meu sau al familiei mele nu vor fi folosite şi nici nu vor fi create condiţii de identificare în materialele
finale.
3. Rezultatele mele individuale nu vor fi raportate, ci numai cele comune tuturor subiecţilor sau ale unui grup.
___________________________ _____________________________
(Semnătura participantului) (Semnătura cercetătorului)
___________________________
(Data)

În ceea ce priveşte descrierea procedurilor experimentale, se poate utiliza următorul exemplu,

desprins dintr-un formular de obţinere a acordului într-un experiment bazat pe recunoaşterea culorilor:
“Am înţeles că cercetarea presupune ca eu să înlocuiesc anumite culori cu numele corespunzătoare
lor sau să fac asociaţii de culori şi să mi se măsoare timpii de reacţie. Pentru aceasta, mi se va cere să
privesc culorile de pe un ecran TV şi să apăs o tastă care va declanşa măsurarea timpului meu de
reacţie. Întregul experiment va dura 20 de minute sau mai puţin. Această sarcină este similară oricărei
vizionări TV şi nu va produce nici un neajuns sănătăţii mele, nu va exista nici un alt fel de risc sau
vreun efect de disconfort în urma participării”.

c. Debriefing-ul
În limba engleză, “to debrief” înseamnă a “asculta raportul cuiva”. După terminarea procedurilor
experimentale, cercetătorii au obligaţia de a da explicaţii subiecţilor cu privire la ceea ce s-a întâmplat
pe durata experimentului şi să răspundă oricăror întrebări puse de aceştia. În cercetare, debriefing-ul se
referă la o serie de proceduri post-experimentale care au în vedere mai multe aspecte (detaliat):
 Relaxarea, detensionarea, reconfortarea psihică a subiecţilor participanţi la experiment;
 Explicarea scopurilor adevărate ale cercetării (dacă s-au ascuns cele reale, prin folosirea
procedurii de înşelare a subiecţilor);
3
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

 Explicarea design-urilor experimentale, a procedurilor şi a semnificaţiei acestora;

 Justificarea necesităţii recurgerii la proceduri de înşelare, dacă acestea au fost puse în aplicare;
 Anularea efectelor modificărilor opinionale, atitudinale sau ale învăţării anumitor
comportamente;
 Revelarea rezultatelor individuale şi colective, dacă acest lucru este posibil imediat după
experiment etc.

2.3. Dreptul la intimitate

Respectul intimităţii presupune obligaţia de a nu dezvălui altor persoane aspecte din viaţa acestora.
Responsabilitatea în cercetare este cu atât mai mare cu cât anumite proceduri îi pun pe subiecţi în
situaţii limită în care sunt relevate anumite aspecte care ţin de viaţa privată, comportamente la care
aceştia nu s-ar angaja poate niciodată public, în condiţii obişnuite. De exemplu, în unele cercetări se pot
evidenţia intenţii ostile, bizarerii, opinii reprobabile social (rasiste, extremiste, xenofobe, sexiste etc.).
Violarea intimităţii persoanei poate surveni în două situaţii: (1) când aceste elemente sunt examinate
(cercetate, explorate) fără consimţământul subiecţilor respectivi sau (2) când acestea ajung în spaţiul
public, la cunoştinţa altor persoane.
În practica cercetării, se recomandă separarea numelor şi a altor date care ar permite identificarea
participanţilor de rezultatele propriu-zise. Concret, se folosesc anumite coduri sau alte convenţii
simbolice pentru a nu permite corelarea celor două elemente.

3. Utilizarea animalelor în cercetarea psihologică

Cercetătorii care utilizează animale în munca lor sunt nevoiţi, de asemenea, să respecte standarde
etice. Reguli stricte în acest domeniu au fost elaborate de asociaţiile ştiinţifice, profesionale şi colegiile
de psihologi. Orice formular care se referă la o aplicaţie de cercetare (proiect, grant solicitat, cerere de
finanţare) cuprinde o rubrică în care aplicantul formulează o serie de angajamente cu privire la
respectarea eticii cercetării dacă utilizează animale.
Astăzi, se consideră că 7% dintre studiile de psihologie utilizează animale, 95% dintre acestea
apelând la şobolani, şoareci şi păsări (Smith şi col., 2005). Aceiaşi autori citează un studiu realizat în
SUA, în 1996, cu privire la participarea animalelor la experimentele psihologice şi problemele etice
suscitate de această opţiune, care arată că 80% dintre psihologi se declară de acord cu utilizarea lor.
Care sunt motivele pentru care psihologia foloseşte animalele? Se consideră că sunt două mari
argumente. Primul motiv este acela că psihologia este interesată de cercetarea psihismului animalelor,
în sine, ca domeniu al investigaţiei ştiinţifice. Cel de-al doilea motiv ar fi că animalele au multe dintre
comportamente asemănătoare cu cele umane şi studierea acestora ar putea furniza informaţii utile cu
privire la psihologia omului. Care sunt avantajele? Animalele sunt preferate pentru că, uneori,
procedurile sunt periculoase (riscante) pentru om şi aplicarea acestora direct asupra sa ar fi imorală
(Smith şi col., 2005). Apoi, costurile unor astfel de cercetări sunt mai mici, ele reducându-se la
întreţinerea animalului (reproducerea, creşterea, îngrijirea) sau, eventual, cumpărarea lui. În cazul
omului, subiecţii ar trebui plătiţi corespunzător, ceea ce ridică costurile generale ale cercetării.
Comoditatea este iarăşi un factor care nu trebuie neglijat: animalul fiind mai docil şi solicitând mai
puţină atenţie în perioadele pre şi post-experimentare. Prin cercetarea animalelor s-au făcut progrese
semnificative în arii de cercetare în zona umană, cum ar fi stresul, anxietatea, agresivitatea, frustrarea,
depresia etc.
Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat, în 1982, o serie de reglementări privind
utilizarea animalelor ca subiecţi ai cercetării. Potrivit acestor reglementări, cercetătorii au obligaţia de a
trata animalele cu toată atenţia, micşorând cât mai mult posibil suferinţa în cadrul procedurilor

4
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
experimentale, şi de a le oferi condiţii de viaţă optime. Mai jos, sunt listate câteva cerinţe mai
importante:
 Psihologii care conduc cercetări implicând animale le tratează uman pe acestea;
 Psihologii achiziţionează, îngrijesc şi folosesc animale în conformitate cu legile şi
reglementările federale, statale sau locale şi cu standardele profesionale;
 Psihologii care utilizează animale în procedurile lor experimentale sunt responsabili pentru
confortul, sănătatea şi tratarea umană a acestora;
 Cercetătorii care folosesc în experimentele lor animale sunt instruiţi să implice în cercetări acele
specii care sunt cele mai potrivite scopurilor şi ipotezelor studiului;
 Psihologii sunt obligaţi să depună toate eforturile ca să diminueze cât mai mult disconfortul,
infecţiile, starea de boală şi durerea animalelor folosite ca subiecţi;
 Procedurile experimentale care implică durere, stres sau privare pentru animale sunt folosite
numai dacă nu există o altă posibilitate pentru a verifica o ipoteză şi numai dacă scopurile
cercetării au valoare ştiinţifică, educaţională sau aplicativă.
 Anestezia, evitarea infecţiilor şi micşorarea durerii sunt aspecte de avut în vedere atât în timpul
cât şi după procedurile chirurgicale implicate de cercetare;
 Când animalul se îndreaptă spre moarte, acestuia trebuie să i se curme suferinţa, în baza
procedurilor uzuale şi a reglementărilor existente.
În paralel cu aderarea comunităţii ştiinţifice la aceste reglementări, se aude din ce în ce mai frecvent,
în mass-media, vocea ONG-urilor care se ocupă cu protejarea drepturilor animalelor. Parot şi Richelle
(1995) atrag atenţia exagerărilor din ultima vreme ale acestor asociaţii care ajung uneori la acţiuni
extreme, de eliberare prin forţă a animalelor din laborator, ridicând alte probleme etice cu aceste
acţiuni.
Astăzi nu există suficientă informare în mass-media cu privire la utilizarea animalelor pentru
experienţe şi nici o perspectivă constructivă asupra acestei probleme. De animalele de laborator nu ne
putem dispensa în cercetare, în special în medicină. Apoi, consideră autorii citaţi, animalele sunt bine
îngrijite, hrănite dacă nu din motive etice măcar din interesul cercetătorilor de a avea pentru studiu
animale sănătoase fizic şi emoţional. De asemenea, reacţiile diferitelor asociaţii la cercetările pe
animale trădează un soi de antropomorfism, atribuind animalelor gânduri şi sentimente, elemente
psihice superioare care sunt caracteristice doar speciei umane. O dovadă în acest sens este aceea că
acţiunile eliberatoare ale acestor asociaţii vizează mai frecvent animalele mai apropiate, dintr-o
perspectivă evoluţionistă, de om, cum ar fi maimuţele şi pisicile; mai rar aceşti militanţi pentru
drepturile animalelor au ca miză a acţiunilor lor şobolanii şi şoarecii. Autorii citaţi mai sus
interpretează fenomenul ca proces de „identificare” mai slabă a lor cu acestea din urmă.

4. Dileme etice ale cercetării

a. Voluntariatul în cercetare
Pentru a limita efectele cercetărilor problematice etic, se recurge la principul voluntariatului. Astfel,
subiecţii unui experiment, recrutaţi prin anunţuri date în ziare sau afişe în campusurile universităţilor,
vor accepta mai uşor procedurile dificile, de vreme ce participarea lor este benevolă. Voluntariatul
creşte interesul subiecţilor pentru cercetare, măreşte complianţa la proceduri şi, în general, oferă
anumite garanţii cercetătorului cu privire la onestitatea participanţilor.
Însă voluntariatul „pur”, bazat doar pe interesul şi curiozitatea subiectului pentru cercetare, nu dă
totdeauna rezultate. În consecinţă, voluntariatul este stimulat de recompense băneşti sau, în cazul
studenţilor, de credite obţinute la cursul de psihologie. Într-o astfel de situaţie, subiectul se simte
oarecum constrâns în participarea sa la cercetare să accepte, semnând acordul în cunoştinţă de cauză,
situaţii experimentale pe care nu le-ar fi admis în absenţa recompensei.

5
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
Parot şi Richelle (1995) atrag atenţia şi asupra unei alte limite a voluntariatului. În studiile realizate
în cadrul psihologiei dezvoltării, are sens să se vorbească despre voluntariat atunci când în experimente
sunt folosiţi copii de vârste mici, de exemplu 7-8 ani? În ce măsură aceşti copii înţeleg subtilităţile unei
manipulări experimentale şi au discernământul unui consimţământ informat? Pentru a ieşi din situaţie,
psihologii au apelat, de regulă, la două strategii. Prima dintre ele recomandă montarea unor
experimente care să nu ridice probleme etice, bazate de regulă pe situaţii de manipulare însoţite de
observaţii cât mai naturale sau apropiate de situaţiile obişnuite de viaţă ale copiilor. Atunci când totuşi
nu este posibil ca o ipoteză să fie testată astfel, consimţământul informat este încheiat cu acordul
părinţilor şi al educatorului responsabil de educaţia şcolară a copilului respectiv.

b. Probleme care pot apărea la retragerea din cercetare

Unul dintre principiile eticii cercetării prevede posibilitatea subiectului de a renunţa la cercetare
oricând doreşte dacă consideră că ceea ce i se cere este vătămător pentru sine sau nu concordă cu
morala sa. În practică, însă, lucrurile sunt diferite, nu pentru că cercetătorii nu sunt de bună credinţă, ci
pentru că situaţia este, într-un anumit fel, pentru unii subiecţi, constrângătoare. Astfel, există tendinţa
general umană de consistenţă şi consecvenţă pe un anumit comportament, odată adoptat. Prin urmare,
angajat fiind într-o procedură anume, un subiect tinde să rămână fidel sarcinii asumate, cu toate că
poate încerca o anumită dezaprobare faţă de ea. Apoi, aşa cum s-a văzut şi în experimentul lui Milgram
cu privire la obedienţă, cercetătorul se află în poziţie de autoritate şi, pentru subiecţii cu tendinţe mai
accentuate de sumisiune, acesta este un factor care menţine participarea dincolo de anumite limite. A
treia situaţie este cea a studenţilor care participă la experimentele organizate în laboratoarele
universităţilor de către profesorii lor. Ei sunt motivaţi, cel mai frecvent, aşa cum am menţionat deja,
prin credite sau punctaje oferite la disciplina respectivă. Prin urmare, aceşti subiecţi vor face tot
posibilul pentru a nu părăsi cercetarea, situaţie care ar putea fi interpretată de către ei ca pierdere a
punctajului respectiv. De aceea, este esenţial ca profesorul să specifice din start că abandonul
experimentului, din motive întemeiate, nu afectează nota.

c. Înşelarea subiecţilor
Consimţământul informat nu poate fi aplicat totdeauna. Uneori, subiecţii nu trebuie să cunoască
scopurile experimentului, deoarece dacă s-ar întâmpla aceasta, ar fi compromisă întreaga cercetare. De
aceea, o strategie adesea utilizată de psihologi pentru a contracara această influenţă nedorită asupra
derulării studiului este de a prezenta cercetarea în aşa fel încât să ascundă scopul său real (ipoteza
centrală). Prin urmare, cercetătorul omite să ofere anumite informaţii subiectului sau chiar prezintă un
alt scop, evident fals, al studiului respectiv.
De exemplu, dacă experimentul ar avea ca temă eficienţa memorării de liste de cuvinte familiare /
nefamiliare în situaţie de atenţie concentrată / atenţie distrasă de stimuli exteriori (zgomot, lumină, o
sarcină distractoare etc.), nu ar fi nici o problemă în anunţarea scopului real al acestuia. Dar dacă cea de
a doua variabilă este stare emoţională neutră / stare emoţională de furie (sau ruşine, frustrare, umilinţă
etc.), atunci ipoteza de bază a cercetării nu mai poate fi adusă la cunoştinţa subiectului. Prin urmare,
într-un anumit fel sau altul, cercetătorul trebuie să înşele participanţii la cercetare.
O asemenea practică este frecventă în psihologie. O cercetare a lui Gross şi Fleming (1982) arată că
nu mai puţin de 59% dintre studiile publicate în cele mai cunoscute reviste de psihologie socială din
perioada 1978 – 1979 au utilizat această modalitate. Dacă ar fi să ne raportăm doar la studiile asupra
conformismului, constatăm că sunt circa 96% cercetări care recurg la înşelarea subiecţilor.
Sunt menţionate două efecte ale înşelării subiecţilor: asupra subiecţilor înşişi şi asupra cercetării.
Efecte asupra subiecţilor
Studiile care au abordat efectele înşelării asupra subiecţilor (Milgram, 1977; Smith şi Berard, 1982)
au arătat că participanţii înţeleg importanţa utilizării acestei practici în cercetare, că nu dezaprobă
situaţia în care au fost puşi şi că, în ciuda înşelării, au avut o experienţă pozitivă prin participarea la
6
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
experiment, adică au avut câte ceva de învăţat. Cu toate acestea, anumite rezerve s-au manifestat şi ele
au vizat caracterul confidenţial al rezultatelor experimentale. În măsura în care cercetătorul asigură
confidenţialitatea rezultatelor subiectului, aceştia nu mai manifestă mari rezerve în ceea ce priveşte
aspectul înşelării. Confidenţialitatea este indispensabilă cercetării cu subiecţi umani şi chiar trebuie
menţionată explicit subiectului şi prevăzută în acordurile scrise înainte de experiment.
Alte reacţii ale subiecţilor după experiment au fost de neîncredere în posibilitatea manipulării lor. S-
a constatat, de exemplu, că unii subiecţii manifestă adevărate tendinţe paranoiace, necrezând nici chiar
atunci când experimentatorul susţinea că le spune adevărul.
Efecte asupra cercetării
Asupra rezultatelor cercetării, această practică a înşelării poate avea efecte pozitive în măsura în care
evită bias-urile de experimentare. Anumite paradigme experimentale (spre exemplu cele de la influenţa
socială, dar nu numai) prevăd expres faptul că subiectul nu trebuie să ghicească scopul real al studiului.
O altă consecinţă, negativă de această dată, se referă la o anumită percepţie cu care subiectul rămâne
după finalizarea experimentului. Subiecţii vorbesc între ei, discută experienţele lor şi situaţiile de
înşelare experimentală. În consecinţă, viitori subiecţii vor fi avizaţi, adică se vor aştepta să fie înşelaţi şi
vor căuta să citească, dincolo de consemn, scopul real al experimentului. Aceştia sunt, astfel, nişte
subiecţi compromişi. Atitudinea lor poate avea consecinţe nefavorabile asupra derulării cercetării, în
ansamblu (Kelman, 1967). În ceea ce priveşte înşelarea subiecţilor, Kelman (1967) sugerează
înlocuirea acesteia cu jocul de rol, dar s-a constat că niciodată acesta nu poate înlocui comportamentul
autentic al subiectului. Bias-ul de experimentare creşte atât de mult în anumite experimente, încât
procedura alternativă a jocului de rol este, practic, inaplicabilă.

d. Dificultăţi ale menţinerii confidenţialităţii datelor cercetării

O altă problemă este cea a menţinerii anonimatului subiecţilor participanţi şi a confidenţialităţii
datelor obţinute. Când subiecţii cercetărilor sunt studenţi, deseori ei sunt colegi mai mult sau mai puţin
apropiaţi, cunoscându-se mai mult sau mai puţin între ei. Unele proceduri îi conduc pe participanţi spre
dezvăluirea unor aspecte ale personalităţii, atitudini sau comportamente pe care în alte împrejurări nu
le-ar face publice. Există riscul ca acestea, prin indiscreţia altor participanţi, să fie cunoscute de mai
multe persoane, independent de voia cercetătorului sau a persoanei vizate. O modalitate de diminuare a
acestui efect este aceea prin care cercetătorul solicită semnarea unui acord de confidenţialitate a
informaţiilor pe care un subiect le obţine pe parcursul cercetării.
De asemenea, în anumite experimente, unii subiecţi sunt complici ai experimentatorului în timp ce
alţii sunt subiecţi naivi (înşelaţi), situaţie care ar putea conduce la atitudini greşite de superioritate sau
de frustrare între colegi. În acest caz, procedurile de debriefing de după faza experimentală sunt menite
detensionării şi restabilirii status quo-ului relaţiilor interpersonale.

5. Exemple de încălcări ale eticii în cercetare

Menţionam în introducere că istoria ştiinţei a reţinut numeroase abuzuri în etica cercetării.

Manualele de metodologie psihologică citează diferite cercetări care nu au respectat principiile etice,
cel mai cunoscut în acest sens fiind celebrul experiment realizat de Stanley Milgram cu privire la
studiul experimental al obedienţei (1963)2. În continuare vom prezenta, pe scurt, alte trei exemple de
cercetări criticabile din punct de vedere etic.

2
Vezi lucrarea Influenţa socială. Texte alese (selecţia textelor Juan Antonio Perez şi Ştefan Boncu, Ed. Universităţii Al.I.
Cuza, Iaşi, 1996, pp.215-230).
7
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
a. Experimentul lui Hofling şi col. (1966)
Ca şi experimentul lui Milgram, alte cercetări asupra obedienţei au ridicat mari întrebări cu privire la
relevarea unor aspecte ascunse ale personalităţii subiecţilor. Am putea aminti experimentul lui Hofling
şi col. (1966), în care un medic necunoscut cerea prin telefon asistentelor dintr-un spital să
administreze anumitor bolnavi un medicament puţin utilizat într-o doză dublă, periculoasă pentru
sănătatea pacientului (din 22 de asistente, 21 au dat ascultare acestui ordin). R. Cialdini a numit acest
studiu “unul dintre cele mai înspăimântătoare experimente”.
În aceste experimente, subiecţii trăiesc o stare de stres şi li se relevă o faţetă a personalităţii lor
necunoscută în situaţii obişnuite. Chestionarele post-experimentale au arătat starea conflictuală trăită de
subiecţi, dar nu au indicat (după Milgram) vreun regret privind participarea sau vreun reproş la adresa
experimentatorului. Cu toate acestea, experimentele de mai sus au fost puternic criticate, deoarece s-a
invocat faptul că cercetătorul nu avea dreptul să creeze artificial condiţii pentru manifestarea unor
porniri latente care sunt, de regulă, prezente într-o formă inhibată la majoritatea oamenilor.

b. Experimentul lui Meeus şi Raaijmakers (1986)

Are în vedere obedienţa administrativă, iar violenţa este de natură psihologică. Victima era
întotdeauna un şomer candidat la un loc de muncă. Trebuia să dea un test în faţa unor subiecţi plătiţi să
facă selecţie. Consemnul subiecţilor era să-l tulbure pe candidat într-o asemenea măsură, încât acesta să
se înşele. Pentru cele 32 de întrebări la care şomerul trebuia să răspundă, subiectul trebuia să-i aducă 15
remarci injurioase. Aceste remarci erau cât se poate de personale, adică vizau direct persoana
candidatului. Deşi ştiau că rezultatele cercetării au doar importanţă academică şi că şomerii puteau să
piardă slujba, 91,7% din subiecţi au mers până la capăt cu injuriile (media remarcilor stresante fiind de
14,81 din 15). S-ar părea că aceşti candidaţi au suferit destul de mult la “test”.

c. Experimentul lui Smith, Tyrell, Coyle şi William (1987)

Au realizat un experiment asupra efectului bolilor uşoare asupra performanţei (publicat în British
Journal of Psychology). Ei au indus experimental guturai şi gripă şi au măsurat performanţa umană în
aceste condiţii. Importanţa acestor măsurători, au argumentat cercetătorii, consta în determinarea
manierei în care este alterată eficienţa şi performanţa umană în condiţiile “îmbolnăvirilor uşoare”.
Experimentul a presupus recrutarea a unor voluntari care au stat 10 zile la o clinică de tratament de
profil. Au fost cazaţi în grupuri de doi sau trei şi izolaţi de alte contacte. După trei zile de carantină şi
măsurători preliminare, subiecţii au fost contaminaţi cu viruşii respectivi pe cale orală (excepţie a făcut
un grup placebo). A urmat o incubaţie de 48-72 de ore. Fiecare participant a fost asistat de personal
specializat medical, care a evaluat permanent severitatea bolii. Măsurătorile clinicienilor au inclus
parametri precum temperatura, cantitatea secreţiei nazale etc.
Psihologii au dat două sarcini: una de detecţie (anumiţi stimuli apăreau la intervale neregulate pe un
ecran) şi una de coordonare ochi-mână. Rezultatele au indicat că gripa stânjeneşte detecţia stimulului,
dar nu şi coordonarea ochi-mână. Efectele în cazul guturaiului sunt, în general, inverse.
Aceste proceduri au fost aprobate de către comitetul etic local şi acordul în cunoştinţă de cauză al
subiecţilor voluntari a fost obţinut. Selecţia subiecţilor a exclus femeile însărcinate, persoanele care
luau pilule de somn, tranchilizante, analgezice, antidepresive etc. Subiecţii au fost examinaţi medical
cu raze X şi cei suspecţi de vreo afecţiune pulmonară au fost eliminaţi din lot. Pentru participarea la
acest experiment ei nu au fost plătiţi, dar au primit, evident, mâncare, tot confortul, cheltuielile de
deplasare şi bani de buzunar. Cu toate acestea, din punct de vedere etic, acest experiment ridică destule
probleme etice.

8
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________

6. Plagiatul. Frauda în cercetare

În general, când se abordează posibilităţile de fraudare în cercetare, se au în vedere două situaţii:

utilizarea ideilor altora şi falsificarea rezultatelor cercetării.

a. Utilizarea ideilor altora

Robert Solso şi Homer Johnson (1989) oferă un trist exemplu de fraudă într-o lucrare consacrată
metodologiei experimentării. Ei relatează cum, la un seminar de psihologie industrială de care erau
extrem de încântaţi, profesorul lor a cerut fiecărui student să lucreze asupra unui proiect experimental.
Mulţi dintre aceştia s-au implicat în realizarea proiectului, consultând o bibliografie vastă, furnizând
ipoteze de valoare, anticipând rezultatele şi discuţiile posibile. Mulţi au lucrat în echipe de doi sau trei.
Profesorul i-a încurajat, le-a dat toate explicaţiile necesare, bibliografia etc. Pentru ei, a fost o excelentă
lecţie de cercetare.
Peste câţiva ani însă, câţiva dintre foştii studenţi s-au întâlnit la un congres de psihologie industrială.
Unul a povestit celorlalţi cum, citind un număr din Journal of Important Industrial Research, a
constatat cu stupoare că profesorul Smith a pus în practică ideile lor şi apoi a publicat rezultatele.

b. Falsificarea rezultatelor cercetării

De regulă, discutăm de două modalităţi de falsificare a rezultatelor. Prima dintre ele, care se
realizează de o manieră involuntară, este provocată de dorinţa cercetătorului de a se verifica anumite
ipoteze. Ea se materializează nu prin modificarea grosolană a rezultatelor, ci prin orientarea selectivă a
derulării cercetării, printr-o manipulare fină, cvasi-inconştientă a procedurilor experimentale şi a
interpretării rezultatelor. Această nu este o fraudă în sensul adevărat al termenului, ci un bias de
experimentare.
Situaţia stă altfel când ne referim la cazuri în care rezultatele sunt modificate prin operare asupra
cifrelor şi în această situaţie vorbim despre o fraudă ştiinţifică. Din păcate, acest lucru nu poate fi, de
obicei, dovedit. Se consideră însă că se întâmplă destul de rar şi că este sub demnitatea omului de
ştiinţă de a recurge la asemenea modalităţi de falsificare a datelor.

7. Standarde etice ale cercetării în România

În România, etica activităţii de cercetare şi de valorificare a rezultatelor este reglementată în Codul

deontologic al profesiei de psiholog, care poate fi consultat online, integral, la adresa
http://www.copsi.ro/. Capitolul XIV al acestui cod are prevederi cu privire la principalele teme
discutate până acum: obţinerea consimţământului, vulnerabilitatea unor subiecţi, retragerea din
cercetare etc.
Prezentăm, în continuare, aceste standarde etice de cercetare:
1. Standarde internaţionale. Art. XIV.1. În cercetările lor, psihologii vor căuta, pe cât posibil, să
promoveze cele mai noi metodologii de cercetare utilizate de comunitatea psihologica
internaţională, respectând atât standardele de rigoare ştiinţifică cât si standardele etice.
2. Acordul de cercetare. Art. XIV.2. Atunci când psihologii au nevoie de aprobare, din partea unei
instituţii, pentru desfăşurarea cercetărilor, aceştia vor furniza toate datele necesare pentru acordarea
aprobării si vor avea în vedere ca protocolul de cercetare sa corespunda aprobărilor primite.
3. Obţinerea consimţământului. Art. XIV.3. În obţinerea consimţământului informat, psihologii vor
aduce la cunoştinţa participanţilor scopurile cercetării, durata, procedurile utilizate, riscurile,
beneficiile inclusiv compensaţiile financiare, limitele confidenţialităţii, dreptul oricui de a se retrage
din cercetare şi în general toate datele pe care participanţii le solicită şi de care au nevoie pentru a-şi

9
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
da consimţământul. În cazul în care există posibilitatea producerii unor daune şi suferinţă,
psihologii au obligaţia sa o minimizeze pe cât posibil.
4. Utilizarea de suport audio-video. Art. XIV.4. Psihologii vor obţine consimţământul informat de la
toţi participanţii la cercetare pentru înregistrările audio şi video, înaintea efectuării acestora, oferind
garanţii ca acestea vor fi utilizate numai într-o maniera în care identificarea nu poate produce daune
celor implicaţi.
5. Limitări ale informării. Art. XIV.5. Psihologii nu vor face studii şi cercetări care implică proceduri
de prezentare ascunsă/falsă a modelului de cercetare decât dacă alternativa de prezentare corectă nu
este fezabilă ştiinţific sau aduce o alterare evidentă concluziilor cercetării. În acest caz, participanţii
vor fi informaţi de utilizarea unui astfel de model de cercetare şi vor participa numai daca îşi dau
consimţământul, putând oricând să-şi retragă datele din cercetare. Cercetarea, în acest caz, poate fi
derulată numai daca nu poate produce suferinţa sau daune participanţilor.
6. Excepţia de la consimţământ. Art. XIV.6. Psihologii se pot dispensa în cadrul cercetărilor de
consimţământul informat al participanţilor numai dacă (a) cercetarea nu poate produce în nici un fel
daune (observaţii naturale, practici educaţionale sau curriculare, chestionare anonimă, cercetare de
arhive) sau (b) este permisa de reglementari in vigoare.
7. Persoane si grupuri vulnerabile. Art. XIV.7. Psihologii vor căuta sa examineze etic, independent,
adecvat drepturilor omului şi să ia toate masurile de protecţie pentru orice cercetare ce implică
grupuri vulnerabile şi/sau persoane cu incapacitate de a-şi da consimţământul informat, înainte de a
lua decizia de a începe.
8. Evitarea unor categorii de subiecţi. Art. XIV.8. Psihologii nu se vor folosi de persoane cu
incapacitate de a-si da consimţământul în nici un studiu sau cercetare, daca studiul sau cercetarea
avută în vedere poate fi finalizată la fel de bine cu persoane care au capacitatea deplina de a-şi da
consimţământul informat.
9. Manipularea prin creşterea compensaţiilor. Art. XIV.9. Psihologii vor evita să propună şi să
acorde participanţilor la cercetare compensaţii financiare excesive sau alte forme de stimulente
pentru participarea la cercetare şi care pot favoriza obţinerea consimţământului, cu atât mai mult
atunci când sunt evidenţe clare că există riscul producerii de suferinţă şi daune în timpul cercetării.
10. Utilizarea animalelor în cercetare. Art. XIV.10. Psihologii care utilizează animale în cercetările
lor, vor evita provocarea de suferinţă acestora, excepţie făcând cercetările care nu presupun metode
invazive producătoare de suferinţă sau leziuni.
11. Corectitudinea datelor. Art. XIV.11. Psihologii nu au voie sa prezinte date false pentru care nu au
fost făcute în realitate măsurători. Dacă vor constata erori de prezentare a datelor sau de prelucrare
a acestora vor face toţi paşii necesari pentru corectarea acestora, altfel vor retrage şi anula
cercetarea.
12. Plagiatul. Art. XIV.12. Psihologii nu vor prezenta date sau rezultate din alte studii sau cercetări, ca
aparţinându-le lor.
13. Abuzul de status. Art. XIV.13. Psihologii vor fi creditaţi pentru cercetările făcute cât şi pentru
publicarea acestora numai în măsura în care aceştia au o contribuţie majora. Astfel, psihologii vor
face distincţia între autor principal al cercetării, contribuţie la cercetare, contribuţie minoră şi
statusul sau poziţia pe care o deţine respectivul psiholog. Astfel poziţia academică, titlul academic
sau poziţia socială sau cea de şef de departament sau manager într-o instituţie nu conferă nimănui
credit pentru o poziţie principală în cercetare, decât în măsura în care exista o acoperire reală prin
contribuţia adusă la cercetare şi nu prin statusul social sau academic.
14. Transmiterea datelor. Art. XIV.14. Atunci când există solicitări de folosire sau de verificare a
datelor din partea unui alt cercetător decât cei implicaţi direct în cercetare, psihologii vor putea
oferi datele de cercetare numai în măsura în care se păstrează confidenţialitatea acestor informaţii
de către cei cărora li se încredinţează şi daca există o specificare clară a modului de utilizare a
acestora.
10
Metode de cercetare – tema 13 – anul univ. 2019-2020
____________________________________________________________________________________________________________________________
15. Protejarea datelor. Art. XIV.15. Psihologii vor proteja datele de cercetare, asigurându-se ca acestea
sunt păstrate în condiţii de securitate. Protocoalele de cercetare, datele de cercetare sistematizate
sau cele deja publicate pot fi păstrate fără restricţii, dar în condiţiile respectării normelor etice.
16. Onestitatea ştiinţifică. Art. XIV.16. Psihologii implicaţi în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi
raportarea activităţilor de cercetare ştiinţifică vor manifesta imparţialitate şi obiectivitate şi vor
respecta drepturile de proprietate intelectuală. Selecţia proiectelor de cercetare, a rezultatelor
cercetărilor realizate pentru a fi valorificate publicistic sau practic se va face doar pe criterii de
relevanta ştiinţifică, excluzându-se orice considerent personal sau de natură extraprofesională.
17. Buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Art. XIV.17. În activitatea de cercetare ştiinţifică,
psihologii vor evita ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite, confecţionarea de rezultate,
înlocuirea rezultatelor cu date fictive, interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi
deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori, neatribuirea corectă a
paternităţii unei lucrări, nedezvăluirea conflictelor de interese, deturnarea fondurilor de cercetare,
neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, lipsa de obiectivitate în evaluări, nerespectarea
condiţiilor de confidenţialitate precum şi publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca
elemente de noutate ştiinţifică. Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau
practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie nu constituie abateri de la buna
conduită în cercetarea ştiinţifică.

11