Fundamentele Pedagogiei

A. CONȚINUT TEMATIC ORIENTATIV

1. Pedagogia - știință a educației
2. Educația – activitate specific umană și fenomen socio-cultural
3. Natura şi postmodernitatea educaţiei
4. Structura generală a acțiunii educaționale
5. Funcţiile generale ale educaţiei
6. Forme de organizare socială a educaţiei
7. Conţinuturile/domeniile educaţiei (educația intelectuală, educația morală,
educația estetică, educația fizică, educația tehnologică, noile educații)
8. Forme de realizare a educaţiei (educația permanentă, autoeducația)

B. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Bocoş M.; Jucan, D., Fundametele pedagogiei. Teoria si metodologia curriculumului.
Repere si instrumente didactice pentru formarea profesorilor. Piteşti: Ed. Paralela 45,
2008.
2. Bontaş I., Tratat de pedagogie. Ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, Ed. ALL Bucureşti,
2008.
3. Ciolan, L., Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar,
Iași: Ed. Polirom, 2008.
4. Cristea S. Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iasi, 2010.
5. Cristea S. Studii de pedagogie generală. Bucureşti, 2004.
6. Cucoş, C., Pedagogie. Ediția a III-a revăzută și adăugită. Ed. Polirom, Iaşi, 2014.
7. Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003.
8. Păun E., Potolea D., (coord.) Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative. Ed. Poolirom, Iaşi, 2002.
9. Planchard, E., Introducere în pedagogie, EDP, Bucuresti, 1976.
10. Radu T. I., Ezechil L., Pedagogie. Fundamente teoretice. Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006.
11. Soare E., Pedagogie postmodernă. Concepte fundamentale. E.D.P.București, 2013.
12. Stanciu, I, Gh., Şcoala şi pedagogia in secolul XX, EDP, Bucuresti, 1983,

C. PORTOFOLIU/ACTIVITATE SEMINAR
1. Mic glosar de termeni pedagogici (20-25)
2. 3-4 eseuri interogative / argumentative / problematizante, 1-1,5 pagini fiecare
3. 1 referat/temă la alegere/5-6 pagini/4-5 surse bibliografice/

Pedagogia - știință a educației

Pedagogia devine ştiinţă – iniţial sub denumirea de “Didactica”- când studierii educaţiei i se
asociază observaţia sistematică ca metodă de investigare legată de numele lui J. A.
Comenius care, în secolul XVII publică lucrarea Didactica magna. Lucrările lui Fr. Herbart –

1
Pedagogie generală, 1806 şi Prelegeri pedagogice, 1835 – consacră denumirea generică a
ştiinţelor educaţiei – Pedagogia.

De la această dată, pedagogia îşi menţine şi consolidează continuu acest statut prin faptul
că: îşi înnoieşte continuu principiile în funcţie de noile cunoştinţe ce apar în sistemul
ştiinţelor şi de dinamica reală a fenomenului educaţional. De asemenea, principiile sale
teoretice şi metodologice instrumentează din ce în ce mai eficient educaţia în sensul că
permite producerea unor rezultate bine definite, cu efecte anticipate .

Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea? sunt întrebări care au răspuns unanim acceptat doar
la un nivel ridicat de generalitate: pedagogia este ştiinţa educaţiei, sau pedagogia se ocupă
cu studiul fenomenului educaţional.

Ştiinţele educaţiei sunt constituite de ansamblul disciplinelor care studiază condiţiile de

existenţă, de funcţionare şi de evoluţie ale situaţiilor şi faptelor educaţiei. Coerenţa
disciplinelor ştiinţelor educaţiei este dată de pluridisciplinaritate, criteriu care-i asigură
unitatea.

După 1980, crescând, se revalorizează statutul pedagogiei; pedagogia generală capătă din
nou statut de ştiinţă fundamentală în categoria ştiinţelor educaţiei. Ea se ocupă în principal
de (re)sistematizarea continuă a cunoştinţelor şi integrarea experienţelor conceptualizate
privitoare la situaţiile educaţionale, inclusiv a celor cotidiene. Această sinteză se adresează
explicit educatorului, dar principalul beneficiar trebuie să fie educatul.

Ştiinţele educaţiei/pedagogice reprezintă rezultatul a două direcţii de dezvoltare a

pedagogiei: diversificarea internă şi diversificarea externă.

În interiorul pedagogiei s-au constituit progresiv diferite domenii de sine stătătoare (teoria
instruirii, teoria curriculumului, teoria evaluării, fundamentele pedagogiei, istoria
pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia preşcolară, pedagogia adulţilor, pedagogia
universitară, pedagogia familiei, psihopedagogia specială etc.).

Pe de altă parte, pedagogia şi-a diversificat registrul relaţiilor cu alte domenii ştiinţifice şi, pe
această cale, s-au constituit noi domenii pluri şi interdisciplinare printre care: psihologia
educaţiei, sociologia educaţiei, antropologia educaţiei, filozofia educaţiei, economia şi
planificarea educaţiei, politici educaţionale s.a. Toate acestea constituie componente ale
dezvoltării pedagogiei şi ştiinţelor educaţiei astăzi.

Definiţii ale pedagogiei

S. Cristea: Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi a
structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea şi
valorificarea unor legităţi, principii şi norme de acţiune specifice.

2
C. Cucoş: ştiinţa educaţiei care “studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional,
scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi
formele de desfăşurare a proceselor paideutice.”

É. Planchard: „Pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie (idealul),
de ceea ce se face (realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinţă
teoretică şi descriptivă, ştiinţă normativă şi tehnică de acţiune.”

Şt. Bârsănescu: „ştiinţă a educaţiei cu un dublu obiect: să descrie educaţia ca pe un proces

natural, aşa cum procedează ştiinţele descriptive; apoi să fixeze un ideal de educaţie şi să
dea norme pentru urmărirea acestuia, deci să procedeze ca ştiinţele normative.”

G. G. Antonescu: „ştiinţa care, bazându-se pe cunoaşterea naturii omeneşti şi ţinând seama

de idealul către care trebuie să tindă omenirea, stabileşte un sistem de principii după care se
va îndruma influenţa intenţionată a educatorului asupra celui educat.”

R. Hubert: Pedagogia „are ca obiect elaborarea unei doctrine a educaţiei, în acelaşi timp
teoretică şi practică, precum doctrina moralităţii a cărei prelungire este, şi care nu este
exclusiv nici ştiinţă, nici tehnică, nici filosofie, nici artă, dar toate acestea la un loc şi
ordonate după articulaţii logice”.

L. Cellerier, 1910: „Pedagogia este teoria generală a artei educaţiei grupând într-un sistem
solid legat prin principii universale experienţele izolate, metodele personale, plecând de la
realitate şi separând cu rigurozitate ceea ce aparţine realului de ceea ce aparţine idealului.”

C. Bîrzea: Pedagogia poate fi interpretată ca o ştiinţă a paradigmelor în rezolvarea

problemelor cheie ale educaţiei. Mai poate fi înţeleasă şi ca ştiinţă a modelelor de
interpretare şi realizare a educaţiei deoarece: obiectul ei este un proiect; educaţia este o
totalitate; educaţia este o acţiune socială, un sistem deschis; intervenţia educativă este
supusă condiţionării moralei şi ideologiei pe care le putem evita prin modele.

Definiţii ale educaţiei

Etimologie: latinescul „educatio” care este derivat din două verbe:

- educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni;
- educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta (prin extensie, a modifica).

Există o multitudine de definiţii date educaţiei generate de perspectivele teoretice diferite

adoptate de autori, pe de o parte, dar şi de complexitatea şi pluridimensionalitatea realităţii
educaţionale, pe de altă parte.

3
S. Cristea: Educaţia reprezintă activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalităţi
pedagogice şi vizează realizarea funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii
umane prin intermediul unei acţiuni pedagogice structurată la nivelul corelaţiei subiect /
educator – obiect / educat, desfăşurată într-un câmp pedagogic deschis.

I. Nicola: educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ
nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment
un subiect – individual sau colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -,
în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare,
corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi
potenţialului său biopsihic individual.

G. Mialaret: reprezintă simultan: a) o activitate organizată instituţional conform unor

finalităţi educative; b) un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii;
c) un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi
de modelare reciprocă.

Educaţia este o formă de activitate umană, de mare complexitate alcătuită din ansamblul
acţiunilor educative intreprinse în cadrul unei societăţi definite. Activitatea educativă se
realizează prin confluenţa activă şi interdependentă a rezultatelor produse de surse
educogene diferite, care acţionează în acelaşi timp (familie, şcoală, club sportiv ş.a.) sau în
momente diferite ale evoluţiei ontogenetice a persoanei (sugar, preşcolar, licean, student).

Acestea o fac însă dintr-o perspectivă tangenţială - situată, de regulă, la nivelul câmpului
psihosocial care înconjoară acţiunea educaţională – sau particulară, situată, de regulă, doar
la nivelul unei anumite funcţii a educaţiei sau doar la nivelul unui anumit element al
structurii acţiunii educaţionale.

Natura și postmodernitatea educaţiei

În cea mai mare parte, definiţiile date educaţiei pun accentul fie pe individ, pe dezvoltarea
persoanei, fie pe socializarea şi integrarea socială a individului. S-au conturat astfel două
mari paradigme de definire şi explicare a educaţiei şi anume: paradigma psihologică (sau
naturalistă) şi cea sociologică.
Reproducem mai jos câteva definiţii exemplificatoare pentru fiecare din cele două
paradigme.

Pentru paradigma psihologică:

Educaţia are drept scop să dea sufletului şi corpului întreaga frumuseţe şi perfecţiune de
care sunt susceptibile (Platon).
Educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care natura omului este capabilă (Kant).

4
Educaţia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăţilor
(Pestalozzi).
Educaţia este un ansamblu de acţiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la
perfecţiune pe semenul său (Marion).
Totul este bun când iese din mâinile creatorului; totul degenerează în mâinile omului. Scopul
educaţiei este dezvoltarea şi ocrotirea naturii umane bune (Rousseau).

Pentru paradigma sociologică:

Educaţia nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natură; ea
creează în om o fiinţă nouă. Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, ea este viaţa
însăşi(Dewey).
Educaţia este organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la
mediul său înconjurător fizic şi social (James)
Educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor exercitate intenţionat de o fiinţă umană
asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui tânăr, acţiuni orientate spre un scop
reprezentat de formarea la cel tânăr a unor dispoziţii variate corespunzătoare scopului
căruia îi este destinat tânărul odată ajuns la maturitate (Hubert).

Definiţia reprezentativă pentru această paradigmă este cea formulată de sociologul francez
E.Durkheim: Educaţia este acţiunea generaţiilor adulte asupra celor nepregătite încă pentru
viaţa socială. Scopul educaţiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de
stări fizice, intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de
mediul social căruia îi este destinat în mod special. Într-o formulare sintetică dar extrem de
sugestivă, educaţia reprezintă – conform lui Durkheim – socializarea metodică a tinerei
generaţii.

Caracteristicile generale ale educaţiei

Caracterul social al educaţiei este dat de interdependenţa şi corelaţiile ce se stabilesc între

educaţie şi societate. La acest nivel de generalitate educaţia poate fi definită ca activitatea
prin care sistemele socio-umane asigură transferul între generaţii a informaţiilor, abilităţilor,
limbajelor, regulilor şi valorilor necesare supravieţuirii respectivelor sisteme.

Din această perspectivă, educaţia poate fi privită ca strategia utilizată de sistemele sociale
pentru a rezolva contradicţia dintre discontinuitatea existenţei indivizilor şi continuitatea
existenţei sistemelor socio-umane.

Educaţia are menirea de a favoriza dezvoltarea individualului prin intermediul socialului şi a

socialului prin intermediul individualului. Fiecare persoană, fiecare comunitate beneficiază
de educaţie şi generează la rândul ei potenţial educativ: fiecare membru al societăţii, în
fiecare moment al existenţei sale poartă efectele educaţiei de care a avut parte şi acţionează
în consecinţă; fiecare persoană contribuie la educarea celorlalţi, direct sau indirect: educă
explicit în roluri profesionale sau parentale, produce cunoştinţe noi, produce mijloace de

5
stocare sau transmitere de cunoştinţe, realizează spaţii destinate educaţiei, alimentează
baza financiară necesară
educaţiei, stimulează educaţia.

Dependenţa societăţii de educaţie face ca eficienţa şi calitatea morală a unei generaţii să fie
explicabilă inclusiv prin calitatea educaţiei de care a avut parte. Dependenţa educaţiei de
societate generează sisteme educaţionale distincte marcate mai ales de valorile societăţii
respective.

Caracterul axiologic presupune ca fundamentarea actului educativ să se facă în funcţie de

ceea ce este semnificativ în dezvoltarea persoanei şi a societăţii căreia îi aparţine. Demersul
educativ tinde către realizarea idealului educaţional care exprimă aşteptările societăţii faţă
de fiecare dintre membrii ei.

Sistemul social întreţine subsistemul educaţional pentru a cultiva valorile fundamentale

dezirabile care asigură conservarea valorilor perene şi naşterea altora noi, generate şi
generatoare de progres social.

Caracterul prospectiv constituie orientarea spre viitor a actului educativ. Acest caracter
creşte complexitatea educaţiei, deoarece ţine seama atât de evoluţia posibilă a persoanei în
ansamblul situaţiei sale, cât şi de evoluţia probabilă a exigenţelor cărora aceasta va trebui să
răspundă.

Sensul teleologic, strâns legat de caracterul prospectiv, arată faptul că educaţia urmăreşte
realizarea în timp a unor modificări definite, în conţinuturi abstracte sau concrete, în
intervale mai mari sau mai scurte de timp. Atunci când vorbim despre educaţie la modul
general nu avem în vedere scopuri concrete ci finalităţi către care procesul de formare tinde
continuu. Demersul educativ este înţeles ca un proces deschis, interdependent desfăşurat în
faze succesive de formare şi autoformare care nu se încheie niciodată, deoarece educaţia şi
autoeducaţia pregătesc persoana permanent pentru roluri existenţiale viitoare: pregătesc
preşcolarul pentru rolul de şcolar, şcolarul, studentul pentru rolul de specialist, specialistul
pentru rolul de expert, adolescentul pentru rolul de cuplu şi părinte, părintele pentru rolul
de bunic etc. Scopurile educaţiei sunt concretizabile (pot fi bine definite) pentru fiecare fază,
însă fenomenul în ansamblu vizează doar reperele esenţiale, date de valorile fundamentale
ale fiecărei societăţi.

Structura generală a activităţii de educaţie

Educaţia, în calitatea sa de acţiune, prezintă o corelaţie formativă între subiectul educaţiei

(un educator individual sau colectiv) şi obiectul educaţiei (cel educat, individual sau colectiv).

6
Subiectul educaţiei (părinţii, profesorii, agenţii sociali, instituţiile mass-media specializate în
educaţie etc.) este cel care proiectează, realizează şi dezvoltă acţiunea educaţiei, urmărind
anumite finalităţi pedagogice.

Are calitatea de iniţiator şi emiţător al mesajului educaţional, calitate conferită de statutul

sau social şi de diferitele roluri rezultate în consecinţă (instructor, consilier, prieten,
colaborator etc.).

Obiectul educaţiei este cel care preia mesajul educaţional în calitate de receptor, calitate
conferită de statutul său social iniţial – copil, elev, student, (tele)spectator etc. – deschis în
direcţia transformării sale, în timp, din obiect în subiect al educaţiei / al propriei sale formări.

Poziţia de obiect vizează statutul ontologic al personalităţii elevului, care solicită parcurgerea
anumitor programe de educaţie, prin valorificarea rolului său de subiect activ, implicat în
realizarea obiectivelor educaţiei, proiectate la nivelul sistemului şi al procesului de
învăţământ.

Sructura acţiunii educaţionale presupune analiza corelaţiei funcţionale, existentă între

subiectul şi obiectul educaţiei. Astfel:

Structura acţiunii educaţionale - un model teoretic - (Cristea S., 2000)

M.e
.
RC

I.e. P.P.C,
c. m AP.P
S c. c. S
ob. r. A.E r.
S.e S c.i..i
O
e. ad. D d.
O

C.i.e.

Ambianţa
.e C.psiho social.

7
 S. Subiectul educaţiei M.P. Mesaj pedagogic O. Obiectul educaţiei
I.P. Ideal pedagogic R.C. Repertoriul S'. subiectivitatea obiectului
comun
S.P. Scopuri pedagogice A.e. ambianţa C.rd. comportament de răspuns
educaţională dirijat
P.P.C. Proiect Pedagogic C.ps. Câmp psihosocial C.ra. comportament de răspuns
Curricular autodirijat
o. obiective
c. conţinut c.i.i. conexiunea inversă internă
m. metodologie AP.P Auto-proiect c.i.e. conexiunea inversă externă
pedagogic

e. evaluare A.ED Autoedu-caţie

1. Subiectul educaţiei elaborează proiectul pedagogic de tip curricular (care include

realizarea unor raporturi optime între obiective-conţinuturi-metode-tehnici de evaluare; cu
accent central pe obiective) în funcţie de finalităţile macrostructurale stabilite, la nivelul
sistemului de educaţie şi de învăţământ.

2. Mesajul educaţional presupune selecţionarea informaţiilor cu valoare formativă optimă

(alegerea acelor informaţii care stimulează prioritar gândirea în raport cu memoria sau
motivaţia internă pentru învăţare în raport cu motivaţia externă pentru învăţare).

3. Comunicarea pedagogică a mesajului educaţional implică realizarea unui repertoriu comun

între subiect şi obiect.

4. Subiectivizarea consemnează momentul în care obiectul educaţiei (elevul) asigură

conştientizarea mesajului educaţional. Acest moment permite obiectului educaţiei realizarea
unui comportament de răspuns dirijat de subiectul educaţiei.

5. Evaluarea comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei permite subiectului

educaţiei (profesorului) elaborarea unui mecanism de conexiune inversă externă. Acest
mecanism vizează perfecţionarea acţiunii din punctul de vedere al: proiectului pedagogic
curricular - mesajului educaţional - repertoriului comun şi a strategiilor de declanşare şi
stimulare a comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei.

Perfecţionarea continuă a acţiunilor educaţionale, proiectate în condiţii optime de-a lungul

procesului de formare, creează premisa realizării saltului de la educaţie la autoeducaţie, pe
parcursul următoarelor etape:

1. Formarea capacităţii obiectului educaţiei de autoevaluare a propriului său

comportament de răspuns prin elaborarea unor circuite de conexiune inversă internă
şi a unor strategii de autodirijare a educaţiei;

8
 2. Valorificarea comportamentului de răspuns autodirijat;
3. Structurarea capacităţii obiectului educaţiei de autoproiectare pedagogică a acţiunii
de (auto)formare-(auto)dezvoltare a propriei sale personalităţi;
4. Transformarea obiectului educaţiei în subiect al propriei sale formări.

Realizarea efectivă a acţiunii educaţionale depinde în acelaşi timp de influenţele şi

presiunile, pozitive sau negative, exercitate continuu din interiorul activităţii şi din exteriorul
activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane.

Funcţiile generale ale educaţiei

Reprezintă efectele sociale cele mai importante ale activităţii de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane. Însumează ansamblul de proprietăţi ale sistemului educaţional prin
raportare la alte sisteme sociale.

Aceste funcţii sunt prezente la nivelul oricărei activităţi de educaţie desfăşurată în cadrul
sistemului şi al procesului de învăţământ.

Analiza funcţiilor educaţiei presupune elaborarea unui model ierarhic aplicabil în contextul
sistemului social global. Taxonomia rezultată asigură evidenţierea a două categorii de funcţii
(S. Cristea, 2000):

1) funcţiile generale, care includ: funcţia centrală a educaţiei şi funcţiile principale ale
educaţiei;
2) funcţiile derivate care sunt subordonate funcţiilor generale ale educaţiei.

Funcţiile generale ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele şi

proprietăţile celei mai importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul
oricărei acţiuni educaţionale. Ele au un caracter stabil.

Funcţiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un caracter
instabil, cunoscând anumite variaţii şi particularizări în raport de contextul în care are loc
activitatea de educaţie în cadrul unui sistem şi proces de învăţământ determinat din punct
de vedere social-istoric.

Taxonomia funcţiilor educaţiei:

1) Funcţia centrală / fundamentală a educaţiei – funcţie de maximă generalitate - vizează

formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii în vederea integrării sociale a acesteia;

2) Funcţiile principale ale educaţiei – funcţii cu caracter general – implicate direct în

realizarea efectivă a funcţiei centrale a educaţiei:

9
2.1. Funcţia culturală / civică a educaţiei: Se referă la transmiterea experienţei social-istorice
de la societate la individ. Individul preia experienţa social-istorică a umanităţii, se pregăteşte
pentru integrarea în viaţa socială, pentru a contribui la dezvoltarea experienţei sociale şi
pentru participarea la crearea valorilor materiale şi spirituale.

Componentele experienţei social-istorice privesc:

 îngrijirea şi creşterea copilului pentru dezvoltarea normală a acestuia (hrană,
îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, educarea lui),
 experienţa de muncă, de creare a valorilor materiale şi spirituale,
 cunoaşterea, obiectivată în cunoştinţe despre fenomenele din natură despre
societate şi om,
 relaţiile de comunicare, ce fac posibilă însuşirea instrumentelor principale de
realizare a convieţuirii (vorbirea, vizuală, electronică),
 convieţuirea socială, ce se reflectă în conştiinţa individuală şi comună sub formă de
idei, valori, un mod de a gândi şi trăi.

Funcţia culturală a educaţiei prezintă două laturi esenţiale: informarea şi formarea.

Informarea constă în punerea în contact a individului cu diferite domenii ale experienţei
sociale şi ale valorilor culturale. Formarea presupune determinarea atitudinilor faţă de
realitate, reprezentative pentru modelul de personalitate promovat, precum şi dezvoltarea
capacităţii de a utiliza informaţiile acumulate.

2.2. Funcţia axiologică: presupune transmiterea, conservarea şi dezvoltarea valorilor proprii

unei societăţi şi formarea generaţiilor tinere (convingeri, atitudini, comportamente, idealuri)
în concordanţă cu sistemul de valori al societăţii şi necesare funcţionării acesteia.

Educaţia intermediază preluarea experienţei de viaţă socială, sintetizând-o într-un sistem de

valori. Are în vedere formarea capacităţii de adaptare la schimbările produse în sistemul de
valori.

Presupune desfăşurarea activităţii de educaţie în mai multe planuri şi anume:

- cunoaşterea şi înţelegerea principiilor, a normelor şi regulilor ce guvernează viaţa socială

ceea ce presupune asimilarea valorilor culturii şi o instruire moral-civică a mambrilor
comunităţii,
- formarea grilelor axiologice cu ajutorul cărăra omul poate aprecia diverse produse
culturale, ceea ce înseamnă dobândirea unei competenţe axiologice şi formarea capacităţii
de a discerne valorile de nonvalori,
- formarea capacităţii de a sesiza apariţia unor noi norme şi valori împreună cu capacitatea
de adaptare a comportamentului la acestea,
- formarea unor convingeri corespunzătoare valorilor recunoscute prin acord social ceea ce
presupune adeziunea la sistemul de valori,

10
- formarea obişnuinţei de a adopta atitudini şi de a dezvolta comportamente în consonanţă
cu sistemul de valori acceptate social precum şi formarea unei atitudini militante în direcţia
respectării normelor de convieţuire de către întreaga comunitate.

2.3. Funcţia de pregătire a omului pentru viaţa activă (economică): presupune formarea
omului creator de valori necesare existenţei, priveşte impactul pe care educaţia îl exercită
asupra dezvoltării economice a societăţii.

Urmăreşte formarea şi dezvoltarea personalităţii umane ca potenţială forţă de muncă

angajată în proiectarea şi realizarea unei activităţi utile social, presupune valorificarea
potenţialului bio­psiho­social al personalităţii pe parcursul vieţii în vederea integrării
imediate sau virtuale într­o activitate direct/indirect productivă;

Vizează cultura muncii: capacitatea personalităţii de a produce eficient valori materiale şi

spirituale relevante social; şi cultura tehnologiei: capacitatea personalităţii de a aplica
eficient ştiinţa în diverse domenii de activitate;

Include în formarea forţei de muncă nu numai calităţi fizico-intelectuale ci şi afectiv-

motivaţionale şi atitudinal-caracteriale, precum şi formarea tinerilor capabili să-şi asume
responsabilităţi.

2.4. Funcţia de dezvoltare a potenţialului bio-psihic al individului: Evidenţiază faptul că

formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub influenţa a numeroşi factori:
interni şi externi, naturali şi sociali, temporari sau permanenţi, unii exercitând o influenţă
determinantă, alţii îndeplinind numai un rol de condiţii sau premise ale dezvoltării
personalităţii. Dezvoltarea este pusă în legătură cu trei factori: biologic, mediul de existenţă
al individului şi educaţia.

Educaţia porneşte de la ideea că ereditatea nu este nici specifică nici determinată. Premizele
naturale condiţionează dezvoltarea psihică şi fizică dar nu reprezintă însuşiri gata formate ci
se constituie în disponibilităţi ce pregătesc apariţia şi dezvoltarea unor însuşiri. Acestea apar
ca rezultat al acţiunii mediului de viaţă şi se pot dezvolta atunci când beneficiază de condiţii
favorabile.

Premizele ereditare au un caracter polivalent şi nediferenţiat ceea ce face ca un acelaşi fond

înnăscut să poată realiza profiluri psihice diferite.

Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi culturale, al

influenţelor organizate sau spontane care se exercită asupra individului pe tot parcursul
vieţii acestuia. El devine o sursă a formării şi dezvoltării personalităţii prin faptul că oferă
circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, informaţii şi modele de conduită, oportunităţi de
comunicare şi schimburi afective.

11
Educaţia reprezintă operatorul care mijloceşte interacţiunea factorului intern-ereditar şi a
celuzi extern-mediul, şi presupune raportarea atât la exigenţele sociale cât şi la
particularităţile individuale. Se manifestă ca modalitate concretă de utilizare a premizelor
naturale şi a resurselor mediului prin structurarea, organizarea şi valorificarea mediului în
direcţia favorizării formării şi dezvoltării personalităţii.

3) Funcţiile derivate sunt subordonate funcţiilor principale ale educaţiei. Ele se află într-o
continuă schimbare în contextul social-istoric şi datorită particularităţilor fiecărui sistem de
educaţie:
a) funcţia de informare, funcţia de culturalizare, funcţia de asistenţă psihologică
(subordonate funcţiei culturale);
b) funcţia de protecţie socială, funcţia de propagandă/ideologizare (subordonate
funcţiei culturale/civice);
c) funcţia de specializare, funcţia de profesionalizare, funcţia de asistenţă socială
(subordonate funcţiei economice).

Forme de organizare socială a educaţiei

Educaţia, aşa cum se regăseşte la nivelul sistemului social, prezintă trei forme de organizare:
formală, non-formală şi informală.

1. Educaţia formală reprezintă ansamblul acţiunilor (şi al influenţelor) pedagogice proiectate

instituţional prin structuri organizate pe niveluri şi trepte de studii (şcoli, universităţi, centre
de perfecţionare etc.) în cadrul unui proces de instruire, realizat riguros în timp şi spaţiu,
având un plan, programe de studiu, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc.

Este organizată sub forma sistemului de învăţământ şi sub îndrumarea cadrelor didactice de
specialitate, care asigură dirijarea raporturilor funcţional-structurale dintre educator şi
educat realizate în contextul predării-învăţării-evaluării, context favorabil reuşitei
pedagogice.

Prezintă următoarele obiective:

a) dobândirea cunoştinţelor fundamentale în interdependenţa lor sistemică;
b) exersarea aptitudinilor şi a atitudinilor umane într-un cadru metodic stimulativ,
deschis şi perfectibil;
c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri şi grade de integrare
şcolară-postşcolară, universitară-postuniversitară, profesională.

2. Educaţia nonformală . Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai

puţin formalizată sau ne formalizată, dar totdeauna cu efecte formative (Cozma, 1988, p.
50).

12
completează educaţia formală într-un cadru instituţionalizat situat în afara sistemului de
învăţământ dar şi în interiorul acestuia, activat prin "organisme şcolare conexe",
extradidactice sau extraşcolare.

Cuprinde toate organizaţiile nonguvernamentale specializate în diferite tipuri de educaţie

care pot sprijini şcoala în realizarea funcţiilor sale specifice. Ea constituie o punte de legătură
între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal. Sprijină, direct şi
indirect, acţiunile şi influenţele sistemului de învăţământ, prin două tipuri de activităţi:

a) activităţi pedagogice situate în afara clasei: cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri

interdisciplinare, cercuri tematice/ transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale
etc.; întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare/universitare;

b) activităţi pedagogice situate în afara şcolii:

1 - activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea educativă a timpului liber:
- cu resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări de
spectacole (teatru, cinema etc.) şi de expoziţii etc.;
- cu resurse moderne: videotecă, mediatecă, discotecă; radio, televiziune şcolară; instruire
asistată de calculator, etc.;
2 - activităţi paraşcolare, organizate în mediul socioprofesional, ca soluţii alternative de
formare permanentă, prin intermediul presei pedagogice, radio-televiziunii şcolare;
cursurilor, conferinţelor tematice etc.

Obiectivele educaţiei nonformale vizează:

a) ridicarea nivelului general al educaţiei prin "difuzarea programelor în şcoli izolate sau
încadrate necorespunzător";
b) creşterea nivelului de pregătire al cadrelor didactice, prin calitatea modelelor pedagogice
propuse;
c) extinderea proceselor de învăţare sistematică până la nivelul organizării programelor
şcolare prin intermediul televiziunii; completarea cunoştinţelor în domenii precum cel al
limbilor străine, ştiinţelor socioumane, matematicii, biologiei etc.;

3. Educaţia informală include ansamblul influenţelor pedagogice exercitate spontan asupra

personalităţii de la nivelul familiei, mediului social (cultural, politic, economic, religios etc.),
(micro)grupurilor sociale, comunităţii (locale, teritoriale, naţionale), mass-mediei (presă
scrisă, radio, televiziune etc.).

Ea evoluează în câmpul psihosocial, preluând direct sau indirect influenţele cu efecte

pedagogice rezultate din contextul situaţiilor şi al activităţilor cotidiene care nu îşi propun în
mod deliberat atingerea unor ţeluri de ordin educativ.

13
Societatea contemporană extinde aria de influenţe a educaţiei informale care este susţinută
de o masă informaţională enormă ca volum dar eterogenă, foarte variată şi inegală de la zi la
zi, de la persoană la persoană.

Aspectele cele mai importante în educaţia informală au legătură cu obiceiurile zilnice ale
indivizilor şi cu modelele personale la care au acces în urma interacţiunilor sociale.

Aceste forme de organizare a educaţiei în plan social prezintă mai multe modalităţi de
interrelaţionare şi interdependenţă.

Se asigură astfel, creşterea potenţialului pedagogic al activităţii de formare-dezvoltare a

personalităţii umane în plan individual şi social, la nivel didactic şi extradidactic.

Putem evidenţia trei modalităţi distincte de realizare a interacţiunii formelor educaţiei.

Astfel:

Interpretările tradiţionale evidenţiază rolul prioritar al educaţiei formale care "ghidează,

completează şi corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi
nonformale", exercitând "o funcţie integrativă de sinteză a diferitelor experienţe trăite".

Interpretările moderne evidenţiază posibilitatea preluării unor priorităţi şi pe terenul

educaţiei nonformale care oferă un câmp motivaţional mai larg şi mai deschis procesului de
formare-dezvoltare a personalităţii, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor
influenţelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativă greu
controlabilă.

Interpretările postmoderne – realizabile din perspectiva paradigmei curriculumului –

evidenţiază necesitatea integrării educaţiei informale în activitatea de proiectare a
conţinutului instruirii în vederea valorificării efective a resurselor informaţionale ale acesteia
şi a experienţei de viaţă a individului.

Componentele / conţinuturile / laturile / dimensiunile principale ale educaţiei

Educaţia prezintă mai multe dimensiuni sau componente. Delimitarea lor are la bază două
criterii:

 Scopurile fundamentale urmărite în procesul de instruire,

 Componentele definitorii ale personalităţii.

Principalele componente ale educaţiei sunt: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia
tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizică,

14
Dimensiunile educaţiei se află în interacţiune şi interdependenţă şi sunt determinate de
caracterul unitar al procesului de dezvoltare a personalităţii şi de interacţiunea dintre
fenomenele pe care acest proces le presupune.

1. Educaţia intelectuală
Presupune asimilarea de către elevi a unui sistem unitar de cunoştinţe, pe baza cărora se
dezvoltă capacităţi cognitive, se stimulează interesele de cunoaştere şi se dezvoltă
deprinderi şi priceperi de muncă intelectuală.

Obiectivele educaţiei intelectuale:

a) Asimilarea cunoştinţelor şi formarea cunoştinţelor ştiinţifice. Vizează aria de cuprindere a

cunoştinţelor, gradul de extindere asupra principalelor domenii ale cunoaşterii umane şi
organizarea cunoştinţelor într-un sistem unitar.

b) Formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă intelectuală. Înseamnă a forma tehnici de

studiu şi a crea situaţii pentru exersarea lor, rezultînd astfel un stil propriu de muncă
intelectuală.

Însuşirea deprinderilor de muncă intelectuală presupune: competenţa informaţională,

competenţa operatorie şi competenţa de comunicare.

- Competenţa informaţională (de informare) se dobîndeşte prin stăpînirea metodelor şi

tehnicilor de obţinere, consemnare şi stocare a informaţiilor.

- Competenţa operatorie (de prelucrare şi organizare a informaţiilor) presupune capacitatea

de utilizare a informaţiilor. Se realizează prin corelaţia informaţiilor obţinute din mai multe
surse şi presupune stăpînirea unei game de priceperi şi deprinderi intelectuale precum:
sintetizare, sistematizare, reorganizare, alcătuirea unui plan de idei, rezolvarea de probleme
etc.

- Competenţa de comunicare (a informaţiilor dobîndite) se cultivă printr-o varietate de

exerciţii precum: de la cele de organizare structurală a răspunsurilor pînă la realizarea de
referate şi redactarea de lucrări ştiinţifice.

c) Dezvoltarea capacităţilor cognitive. Aceste capacităţi sunt reprezentate de procesele

psihice cognitive (memoria, gîndirea, imaginaţia etc).

d) Formarea concepţiei despre lume şi viaţă la elevi. La baza formării concepţiei despre lume
şi viaţă se află noţiunile ştiinţifice corect şi temeinic asimilate.

2. Educaţia morală

15
Reprezintă activitatea de formare şi dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii prin
intermediul valorilor etice.

Conţinutul conştiinţei morale este structurat în 3 componente de bază, aflate în

interacţiune:
(1) idealul moral, (2) valorile morale, (3) normele, perceptele şi regulile morale.

Idealul moral reflectă tendinţa generală în jurul căreia gravitează comportamentul

membrilor societăţii.

Valorile morale reflectă cerinţele fundamentale care se impun comportamentului uman prin
idealul moral şi social. Principalele valori morale sunt: patriotismul, atitudinea pozitivă faţă
de muncă, onestitatea, libertatea, cinstea, responsabilitatea, eroismul, modestia, bunătatea,
sinceritatea, altruismul.

Normele, perceptele şi regulile morale exprimă exigenţele valorilor morale. Ele reprezintă
modele de comportare morală elaborate de societate, de o categorie socială sau de un grup
social mai restrîns.

Obiectivele şi sarcinile educaţiei morale

Educaţia morală are drept scop formarea profilului moral al personalităţii.

Pentru aceasta, trebuie să fie îndeplinite trei obiective fundamentale:

(a) formarea conştiinţei morale;
(b) formarea conduitei morale;
(c) formarea trăsăturilor pozitive de caracter.

Formarea conştiinţei morale. Cuprinde trei componente principale: cognitivă, afectivă şi

volitivă.

Instruirea morală urmăreşte să-l informeze pe copil asupra conţinutului moralei sociale,
asupra cerinţelor impuse de valorile, normele, perceptele şi regulile morale şi asupra
modului în care el trebuie să se comporte în diferite situaţii de viaţă.

Interiorizarea normelor morale se realitează prin construirea dimensiunii afective a

conştiinţei morale. Aceasta presupune adeziunea individului la valorile şi normele morale
asimilate.

Componenta volitivă se referă la energia necesară pentru a învinge diversele obstacole

apărute în calea dezvoltării morale.

Fuziunea dintre cele trei componente ale conştiinţei morale generează convingerile morale.
Acestea reprezintă puntea de trecere de la conştiinţa morală la conduita morală.

16
Convingerile morale sunt idei-forţă care pun stăpînire pe sentimentele şi voinţa individului,
devenind pentru adevărate principii de acţiune

În concluzie, valorile, principiile, normele şi regulile morale se transformă în convingeri în

măsura în care ele se interiorizează şi se integrează în structura de personalitate a omului.

Formarea conduitei morale. Se referă la rezultatele comportării, la faptele morale ale

individului. Elementul de legătură între conştiinţa morală şi conduita morală îl constituie
convingerile morale.

Din punct de vedere pedagogic, formarea conduitei morale presupune:

(a) formarea deprinderilor morale, şi
(b) formarea obişnuinţelor morale.

Deprinderile morale sunt elemente automatizate ale acţiuni morale; ele se formează prin
impunerea unor cerinţe permanente în faţa individului şi prin repetarea lor în condiţii
identice. Aceste automatisme trebuie formate în procesul educaţiei.

Obişnuinţele morale presupun, în plus faţă de deprinderile morale, ca acţiunea automatizată

să devină o trebuinţă internă. În cazul lor, executarea acţiunii morale respective se face în
mod automat, datorită unui impuls intern care acţionează de fiecare dată cînd apar
condiţiile externe care solicită trebuinţa respectivă.

Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor morale presupune respectarea mai multor cerinţe

de ordin psihologic şi pedagogic:
- formularea unor cerinţe morale precise şi clare;
- organizarea eficientă a activităţii elevilor în funcţie de stadiul curent al dezvoltării lor
morale;
- crearea tuturor condiţiilor în vederea prevenirii şi înlăturării unor obişnuinţe morale
negative;
- educatorul trebuie să imprime un ritm ascendent tuturor acţiunilor pe care le întreprinde,
să aibă în vedere gradarea cerinţelor morale pentru formarea automatismului
corespunzător;
- întotdeauna să se ţină seama de particularităţile de vîrstă şi îndeosebi de cele individuale:
capacitatea de înţelegere şi de apreciere, voinţa şi temperamentul.

Formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea sunt forme stabilizate de comportare

morală.

Trăsăturile caracteriale pot fi grupate în funcţie de principalele atitudini care le exprimă:

(a) faţă de societate şi oameni,
(b) faţă de muncă,
(c) faţă de sine.

17
Trăsături specifice atitudinii faţă de societate şi oameni sunt: principialitatea, sociabilitatea,
cinstea, umanismul, patriotismul, delicateţea, spiritul combativ.

Trăsături specifice atitudinii faţă de muncă: hărnicia, spiritul de iniţiativă, spiritul de

întrajutorare, punctualitatea.

Trăsături specifice atitudinii faţă de sine: modestia, demnitatea, spiritul critic şi autocritic,
curajul. Trăsăturile pozitive de caracter au şi corespundente negative: indiferenţa,
nesinceritatea, izolarea socială, lenea, neglijenţa, rutina, îngîmfarea, aroganţa.

Trăsăturile caracteriale se formează în procesul interacţiunii omului cu mediul, interacţiune

în care omul îşi exprimă, sub o formă sau alta, atitudinea.

3. Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane

prin intermediul valorilor ştiinţei aplicate, exprimate în termeni de utilitate, productivitate,
eficienţă.

Această activitate angajează capacitatea personalităţii umane de aplicare a ştiinţei în toate

domeniile vieţii sociale, în general, în producţie în mod special, cu implicaţii directe în
procesul de orientare şcolară, profesională şi socială.

Educaţia tehnologică vizează formarea conştiinţei tehnologice, realizabilă în plan teoretic,

prin însuşirea paradigmelor ştiinţei (care constituie modele exemplare de aplicare a teoriei,
recunoscute la scară socială într-o etapă istorică determinată) şi în plan practic, prin toate
abilităţile aplicative cultivate în mediul şcolar şi extraşcolar, finalizate în cadrul procesului de
orientare şi integrare şcolară, profesională şi socială a obiectului educaţiei (elev, student,
absolvent calificat într-un anumit domeniu de activitate supus unei permanente acţiuni de
perfecţionare profesională etc.).

5. Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin

intermediul valorilor generale ale frumosului existent în natură, societate, artă. Educaţia
estetică nu se reduce deci la educaţia artistică, a cărei calitate de exemplaritate este
valorificată la maximum în toate contextele şi situaţiile pedagogice posibile, mai ales în
cadrul procesului de învăţământ.

Obiectivul fundamental al educaţiei estetice vizează formarea conştiinţei estetice, realizabilă

în plan teoretic (vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan practic (vezi capacităţile
estetice necesare).

Procesul declanşat solicită obiectului educaţiei receptarea, evaluarea, şi crearea unor valori
ale frumosului prezente în natură, în societate, în artă, din artă. În toate mediile existenţei
sale, personalitatea umană are manifestări estetice semnificative care presupun receptarea

18
valorilor estetice, trăirea şi interiorizarea lor, evaluarea şi chiar crearea lor la diferite niveluri
şi stadii de exigenţă şi de aplicabilitate.

5. Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin

intermediul valorilor sănătăţii umane.

Educaţia fizică urmăreşte formarea conştiinţei fizice, realizabilă prin dobândirea şi practica
unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive. Avem în vedere faptul că educaţia
fizică angajează valorificarea deplină a potenţialului fiziologic şi psihologic al omului în
"condiţii igienico-sanitare" specifice societăţii moderne, care solicită "o minte sănătoasă într-
un corp sănătos".

În această accepţie, educaţia fizică poate fi definită, mai exact, ca educaţie psihofizică, aflată
în strânsă legătură şi interdependenţă cu toate celelalte dimensiuni ale educaţiei, cu
educaţia morală (vezi resursele morale ale sportului), cu educaţia intelectuală (vezi rolul
stimulativ al exerciţiului fizic şi necesitatea îmbinării lui cu exerciţiul intelectual), cu educaţia
tehnologică (vezi cerinţele fizice, fiziologice şi psihologice implicate în exercitarea oricărei
profesii), cu educaţia estetică (vezi efectele estetice ale practicării exerciţiului sportiv).

Aceste conţinuturi generale ale educaţiei reflectă liniile constante de evoluţie a personalităţii
umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei societăţi şi
comunităţi, în mod special. Ele au un caracter:
- obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a
personalităţii;
- dinamic, determinat de corelaţia pedagogică existentă între "latura informativă" şi
"latura formativă" a educaţiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice;
- integral, unitar, determinat de interdependenţa existentă între educaţia intelectuală-
morală-tehnologică-estetică-fizică;
- deschis, determinat de apariţia periodică a unor "noi conţinuturi", de genul celor
instituite în ultimele decenii la nivel de UNESCO: educaţia ecologică, educaţia demografică,
educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru
tehnologie şi progres, educaţia faţă de mass-media, educaţia sanitară modernă, educaţia
casnică modernă.

Noile educaţii sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educaţiei, în funcţie de

particularităţile acestora dar şi de "ciclurile vieţii" şi de condiţiile specifice fiecărui sistem
educaţional / de învăţământ (de exemplu, educaţia ecologică poate fi integrată la nivelul
educaţiei morale / în învăţământul primar; educaţiei intelectuale / în învăţământul liceal;
educaţiei tehnologice / în învăţământul profesional etc.).

Integrarea "noilor educaţii" în programele şcolare este realizată / realizabilă pe baza a patru
demersuri de proiectare a conţinutului instruirii:

19
 - demersul infuzional - abordarea problematicii "noilor educaţii" în cadrul unor discipline
şcolare (de exemplu, problematica educaţiei ecologice este abordată simultan la nivelul
biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc. dar şi la nivelul educaţiei: intelectuale - morale -
tehnologice - estetice – fizice / igienico-sanitare);
- demersul modular - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare,
integrate la nivelul unor trepte şcolare dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei (de
exemplu, educaţia ecologică abordată ca "modul" în cadrul biologiei, în învăţământul liceal,
cu obiective specifice dimensiunii educaţiei intelectuale);
- demersul disciplinar - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare
distincte (de exemplu, educaţia ecologică apare ca disciplină şcolară integrată în planul de
învăţământ, cu obiective instituţionalizate la nivelul programelor şcolare);
- demersul transdisciplinar - abordarea "noilor educaţii" la nivelul unor "sinteze
ştiinţifice" propuse anual sau trimestrial/semestrial de "echipe de profesori" (de exemplu,
abordarea problemelor globale ale educaţiei ecologice din perspectiva unei echipe formată
din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie, sociologie, filosofie etc., în
cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri şcolare etc.).

20