Cazul Ilincuța Văcărescu

Domonco Diana Mădălina

Facultatea de Istorie

Master I, Relații, instituții și organizați internaționale

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/ 3 octombrie 1864, la București, a fost fiica
mai mare a lui Ioan Văcărescu, descendent direct al poetului Iancu Văcărescu. O parte din
copilărie și-a petrecut-o la moșia familiei din Văcărești, aceasta constituind perioada în care a
început să fie atrasă de folclor și de lumea satului. Studiile le-a făcut, particular, cu profesori
consacrați, a avut angajată o guvernantă engleză care o familiarizează cu literatura britanică, iar
în 1879 a plecat, împreună cu mama ei, la Paris, unde s-a inițiat în arta scrisului, a aprofundat
filosofia, arta poetică și istoria.

” În casa binicilor mei, unde am locuit, se ducea o existență patriarhală tihnită si, după
obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care
neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeanua
stăpână„ , spunea Elena Văcărescu despre anii copilăriei.

Interesant este un moment, petrecut la vârsta de 9 ani, când ea s-a îmbolnăvit, fiind ţinută
la pat pentru aproape două luni. Dusă de familia ei în satul Văcăreşti, pentru a-şi reveni, a lucrat
în particular pentru şcoală alături de Zoe, sora sa cu doi ani mai mică, un loc în care, în vacanţe,
îi soseau profesori de la Bucureşti. Cronocile vremii arătau că Elena Văcărescu adora să stea la
umbra copacilor bătrâni din curte, unde se ascundea de guvernantă și de familie și scria poezii.

Elena Văcărescu a urmat cursurile Universității de la Sorbona, primind îndrumări de la

dascăli și poeți francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria
de Heredia și alții. A avut, așadar, o tinerețe împlinită intelectual, fiind profund legată de
moștenirea civică și literară a înaintașilor săi, Văcăreștii, însă familia a ținit-o departe de lumea
rustică șo tihnită a satului, plină de culoare pentru tânăra artistă, o lume care avea să o fascineze
și să o inspire literar peste tot.

1
 A debutat, la Paris, cu un volum de poezii, ”Chants d`Aurora„ (Cîntecele zorilor), în
1886. Cartea a fost elogiată în presa vremii, a fost întâmpinat prin cronici favorabile ale criticii și
distinsă cu un premiu din partea Academiei Franceze. În 1888, la vârsta de 24 de ani, revine la
Bucureşti, pentru a fi domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta, cunoscută literar sub
pseudonimul Carmen Sylva, acesta fiind momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi
regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată. A fost
evident că, având aceeaşi înclinaţie artistică, regina a apreciat originalitatea tinerei scriitoare pe
care a dorit să o susţină în carieră. Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, desfăşurat
între Palatul Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, ba mai mult,
mergea alături de Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din Germania, Austria,
Anglia sau Italia.

Viața alături de regină i-a prilejuit obsevarea vieții Reginei Elisabeta, plină de obligații,
responsabilității, și nu de puține ori, suferință, dar și învățăminte prețioase de viață și subiecte de
inspirație pentru creațiile sale literare, personaje fiind, printre alții, împărații Franz Joseph al
Austriei și Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1889 publică „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, apărută

mai întâi în limba germană şi tradusă chiar de regină, apoi publicată în franceză, engleză şi
italiană. Este momentul în care compoziţiile sale dezvăluie o personalitate artistică rafinată,
aplecată către momentele marcante ale existenţei ţăranului român. În anul 1890, după o lungă
perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul
regelui Carol I, se îndrăgostesc nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi
de Regina Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas. Elena nu
era o femeie frumoasă, calitatea ei principală fiind şarmul, însă nici Ferdinand nu era un bărbat
arătos, fiind descris ca având urechile mari, nasul coroiat, foarte timid şi întotdeauna aflat sub
dominaţia lui Carol I.

La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină
a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun
alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de
acest jurământ“… Relaţia dintre cei doi s-a consumat timp de circa un an, timp în care lumea a
început să bârfească, iar Carol I s-a văzut constrâns să pună piciorul în prag.

2
 Casa de Hohenzollern de care aparţinea Ferdinand, şi-a exprimat nemulţumirea pentru
această logodnă, exprimată plastic prin imposibilitatea „alterării” sângelui regal cu cel românesc,
şi, ca un făcut, ziarele vremii au început să publice materiale compromiţătoare despre familia
Văcărescu. Chiar Consiliul de Miniştri, condus la acel moment de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit
categoric unei astfel de relaţii, lansând prin vocea acestuia, celebra frază „Majestate, aiasta nu se
poate !”.

În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a lumii

princiare, urmarea fiind impunerea ruperii logodnei şi exilarea Elenei. Peste ani, jurnalul tinerei
scriitoare arăta: „ „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul
meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege
mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»“.

La despărţire, Elena Văcărescu i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare:

„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile
torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze
îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în
dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că
tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar
această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea
care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat
totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită,
anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am
iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc.
Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de
teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

Trebuie amintit că, în ciuda faptului că era un bărbat timid, s-a speculat că Regele
Ferdinand ar fi avut-o, ulterior, ca amantă pe Maria Mihăescu, mult mai cunoscută drept „Miţa
Biciclista”, gazetele vremii menţionând că nu de puţine ori cei doi au fost văzuţi împreună, iar
casa numită „Miţa Biciclista”, din vecinătatea Bisericii Amzei din Bucureşti este, se pare, darul
lui Ferdinand către curtezană.

3
 Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare conform statutului, fiindu-i
aleasă Maria de Edinburg, nepoata de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii, o femeie frumoasă,
blondă şi cârlionţată, care avea, însă un singur defect – picioarele groase pe care încerca să le
mascheze purtând rochii lungi şi largi. Căsătoria a avut loc în 10 ianuarie 1893, iar cei doi au
avut 6 copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.

Elena Văcărescu s-a văzut nevoită să reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta a optat
pentru Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris, unde, în timp ce se
gândea fără oprire la România, se pare că viaţa artistică franceză i-a potenţat elanul creator, ea
având ideea iniţierii unui salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante,
precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry.

În această perioadă publică romanele „Amor vincit” – în anul 1908 – şi „Vraja” – în

1911, care se apleacă asupra unor teme ale mitologiei românşti, dar şi memorialistică – „Regi şi
regine pe care i-am cunoscut” ori „Le Roman de ma vie”. Scrie apoi piesa de teatru „Cobzarul“,
jucată în anul 1912 la Opera din Paris, pentru ca în următorii patru ani să colaboreze cu
publicaţiile româneşti „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, în care a publicat articole ce exprimau
preocuparea pentru naţiunea sa şi pentru implicarea ei în război, subiect care, dealtfel i-a prilejuit
organizarea unor conferinţe, desfăşurate între anii 1916 – 1918, în care s-a dezbătut situaţia
României. În luna ianuarie 1919, a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace
de la Paris, apoi a fost aleasă secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea
Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii.

În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de
colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, perioadă care i-a facilitat o strânsă
colaborare cu Nicolae Titulescu, iar în anul 1924 participă, alături de personalităţi ale lumii
intelectuale europene, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

Trebuie spus că, alături de Nicolae Titulescu, s-a dovedit a fi şi o mare oratoare,
popularizând, prin cuvântările sale, frumuseţea literaturii de pe plaiurile româneşti. Elena
Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba franceză, versurile lui Mihai
Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii

4
şi, de asemenea, poeziile sale au fost traduse în multe limbi, printre care italiană, daneză,
olandeză şi chiar chineză.

La 11 iunie 1925 a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie
care a avut acest privilegiu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale
artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o autentică lecţie de dragoste de ţară:
„Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura
veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara
pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am
servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am
servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu
se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

Doi ani mai târziu, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul
„Legiunea de Onoare”, an în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea
traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin
Cinematograf, în 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer – în
1933 – şi este unul dintre fondatorii Casei Românesti de la Paris, în anul 1934.

Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa, în anul
1945, şi a fost membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris
(1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale şi, în pofida exilului, să se
manifeste ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi
originea şi sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil Petrescu.

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de

ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din
Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia
Văcăreștilor. Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii
familiei.

Astăzi putem asculta vocea Elenei Văcărescu pe cea mai veche înregistrare din Fonoteca
Radiodifuziunii Române, datată 20 mai 1913. Trebuie amintit că în anul 1911 se înfiinţa la Paris

5
un Muzeu al Cuvântului, iar personalităţi de seamă ale culturii europene au fost invitate pentru a-
şi înregistra vocea.

Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele cuvinte: „Vechea şi strălucita familie

boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu
Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.»”
În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul
ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”. Pe un al doilea disc a recitat o altă
creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima dorinţă).
În anul 1980, cele două valoroase discuri au fost descoperite de către publicista Maria
Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă
transpunerea lor pe bandă de magnetofon, înregistrările fiind difuzate pentru prima dată în ediţia
din 12 iulie a acelui an a emisiunii „Fonoteca de Aur”, care i-a avut ca invitaţi pe Maria Moscu şi
Marie France Calas.

Bibliografie

 PORTRET: Elena Văcărescu – prima femeie primită în Academie, „poeta

neliniştii divine”. Povestea sfâşietoare de dragoste cu regele Ferdinand – Radio
România Cultural