RAPORTUL JURIDIC

§ 1. Noţiunea raportului juridic

Definiţie. în termenii cei mai simpli raportul juridic este un raport social
reglementat de o normă juridică1. In măsura in care o relaţie dintre oameni, luaţi ca
indivizi singulari sau constituiţi în colectivităţi, cade sub autoritatea normei juridice
ea devine un raport juridic. Norma de drept îi conferă relaţiei sociale caracterul
juridic. Raporturile juridice se nasc pe baza normei de drept. Ele reprezintă norma
juridică, în dinamica sa. Norma juridică este o categorie abstractă care cuprinde
atât premisele cât şi structura raportului juridic. Raportul de drept este o realitate
concretă care constă într-o legătură juridică (drepturi şi obligaţii re ciproce) între
doi sau mai mulţi subiecţi fie ei individuali sau colectivi. Se admite tradiţional că
noţiunea de raport de drept este strâns legată de noţiunea de obligaţie juridică şi de
drept (în sensul larg subiectiv). Raportul de drept este definit ca un raport între
subiecţi de drept, adică între subiectul unei obligaţii juridice şi subiectul
dreptului corespunzător sau mai mult — ceea ce nu este acelaşi lucru — ca un
raport între o obligaţie juridică şi dreptul corespunzător. Del Vecchio îl defineşte
ca fiind «o legătură între persoane, în virtutea căreia una dintre ele poate să
pretindă ceva la care cealaltă e obligată». Acest raport «adeseori e îndoit şi
complex, adică aceeaşi persoană care e investită cu o facultate şi exigenţă e
investită şi cu o obligaţie şi viceversa». În literatura juridică mai recentă raportul
juridic este definit ca fiind «acea legătură socială reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii
statale». Toate aceste trăsături, relaţia socială concretă le împrumută de la norma
abstractă. Prin tiparele normei sunt determinate părţile raportului, substanţa lui,
sistemul de interacţiune reciprocă (drepturile şi obligaţiile), precum şi apărarea
raportului prin sancţiunea normei care are vocaţia să fie impusă prin forţa
coercitivă a statului.

2. Caracteristica raportului juridic.

Raportul juridic este un raport social. Aceasta înseamnă că raporturile de drept

se leagă între oameni şi numai între ei. Dreptul nu guvernează decât raporturile
oamenilor între ei, direct sau indirect. Raportul juridic are un caracter voliţional.
Acest caracter are două surse. Pe de o parte, norma juridică în esenţă este de natură
voliţională. Ea reprezintă voinţa statală. In consecinţă şi relaţia pe care o
configurează are aceeaşi trăsătură. Pe de altă parte, încheierea raporturilor de drept,

1
ca şi executarea lor sunt rezultatul voinţei participanţilor la aceste raporturi. Din
acest punct de vedere este întemeiată opinia că «raportul juridic este terenul pe care
se întâlnesc două voinţe: voinţa statală, care consacră drepturile şi obligaţiile
participanţilor şi voinţa subiecţilor». Aşa fiind, raportul juridic are un dublu
caracter voliţional. Substanţa voliţională a raportului juridic variază insă de la o
ramură la alta de drept ca intensitate, după cum ea diferă chiar în cadrul aceleiaşi
ramuri. în dreptul penal, de exemplu, voinţa autorilor ce intră în raporturile
represive nu concordă cu voinţa legii. Nici în dreptul civil când este vorba de
răspunderea ce se naşte din delict. Sau în dreptul familiei raporturile dintre soţi se
nasc ca urmare a manifestărilor voinţei lor, într-un cadru solemn, voinţă care apoi
îşi pune amprenta pe realizarea acestor raporturi. Din contra, constituirea filiaţiei
faţă de mamă rezultă din faptul naşterii (art. 47, Cod familiei). Voinţa noului
născut nu joacă nici un rol. În afară de caracterul social şi voliţional al raportului
juridic, în doctrina recentă se vorbeşte şi despre alte trăsături, precum caracterul
suprastructural, caracterul valoric şi caracterul istoric al raportului juridic

3. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC. FAPTUL JURIDIC

Naşterea unui raport juridic este precedată de existenţa unor premise pe baza
cărora el se structurează. Există un raport de determinare între acestea şi raportul
de drept. Acesta din urmă este o consecinţă firească a relaţiilor dintre premise. In
literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la terminologie şi
numărul acestor premise. Uneori sunt denumite factori, premise şi se consideră a fi
în număr de trei: normele juridice, subiecţii raportului juridic, faptele juridice".
Sau sunt numite condiţii ale naşterii raportului juridic şi se consideră a fi necesare
numai două: norma juridică şi faptul juridic. Cum oamenii sunt un «dat» care
există în societate dintotdeauna, ei fiind deja participanţi la relaţiile sociale,
apariţia relaţiilor juridice este precedată, condiţionată şi determinată în ultimă
instanţă de premise sociale care particularizează raporturile sociale transformându-
le în raporturi juridice. Aceste premise sunt norma juridică şi faptul juridic.

Norma juridică reprezintă premisa generală care conturează în abstract faptul

juridic, desemnează subiecţii raportului juridic, cuprinde conţinutul, obiectul şi
sancţiunea raportului juridic. Pe scurt, ea prefigurează, in abstract, într-o manieră
tipică şi impersonală, faptul şi raportul juridic. Prefigurând faptul juridic ca o
ipoteză, norma juridică leagă de survenirea lui concretă naşterea raportului juridic.
Construcţia este logică şi îmbracă pe plan logic forma silogismului. Regula de
drept reprezintă premisa generală, denumită în logică premisa majoră. Faptul
juridic este premisa minoră. Când el s-a conturat ca o realitate, determină apariţia
raportului juridic anticipat de norma de drept. Tocmai de aceea orice tratat de drept
2
civil se ocupă de izvoarele obligaţiilor, precizează că acestea sunt fapte şi acte
juridice. Ori obligaţiile nu sunt altceva (în sensul avut în vedere aici) decât
raporturi juridice. Faptele şi actele juridice sunt ipoteze ale regulii de drept
abstracte devenite realitate concretă. O regulă de drept dispune (de sute de ani, încă
din dreptul roman) că «copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei» (art. 53, Cod familiei). Copilul Dănuţ s-a născut din căsătoria lui Popescu
cu Violeta. Consecinţa logică este raportul de filiaţie paternă: Dănuţ este copilul lui
Popescu. Fiecare infracţiune din Codul penal este o ipoteză abstractă. Când ea
devine o realitate prin fapta concretă, care se încadrează perfect în ipoteză,
determină inevitabil naşterea raportului juridic intre autorul faptei şi stat. Şi
exemplele pot continua.

Dat fiind că analiza regulii de drept s-a făcut într-un capitol separat considerăm
suficientă evocarea ei aici, urmând să ne ocupăm de a doua premisă, premisa
minoră, cum i se spune în logică: faptul juridic. Survenirea lui, ca o realitate
concretă, constituie, pe baza regulii de drept, izvorul oricărui raport juridic.

§ 1. Faptul juridic

Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică, in ipoteza ei, care
realizată în concret, are consecinţe juridice, adică atrage după sine naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic. Norma juridică decide calificarea unei
împrejurări din societate sau natură, ca fapt juridic. De aceea numai ceea ce este
cuprins în ipoteza normei ca un simplu enunţ sau ca o descriere mai largă poate
deveni fapt juridic. In art. 170, Cod penal, ipoteza normei cuprinde un simplu
enunţ: «uciderea unei persoane...». în schimb, ipoteza regulii din art. 194, Cod
penal, descrie infracţiunea de şantaj ca fiind «constrângerea unei persoane prin
violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă, sau să sufere ceva, dacă fapta
este comisă spre a dobândi în mod injust un fals, pentru sine sau pentru altul...». In
cazul din urmă, numai fapta omului care cuprinde toate elementele descrise în
ipoteză constituie infracţiunea de şantaj. In legătură cu caracterul necesar al
faptului juridic ca premisă a raportului juridic, în literatura juridică recentă din ţara
noastră s-au conturat două opinii. Într-o primă opinie faptul juridic reprezintă o
premisă concretă, absolut necesara pentru naşterea raportului juridic.Într-o altă
opinie se susţine că există raporturi ce iau naştere din norma juridică, fără a fi
nevoie de un fapt juridic. Considerăm a fi justă prima opinie. Argumentarea este
judicioasă: «Este adevărat că unele împrejurări preced normei de drept, altele apar
ca urmare a existenţei acesteia, ceea ce este în afara discuţiei este faptul că în orice
caz raportul juridic nu poate să apară în afara faptului juridic»Când o lege nouă

3
modifică anumite raporturi juridice stabilite deja pe baza altei legi, devine ea însăşi
un fapt juridic, sau poate fi considerată ca atare. Logica lucrurilor nu poate fi
schimbată.

Clasificarea faptelor juridice. Intre diferitele criterii de clasificare a faptelor

juridice, cel adoptat în general în literatura juridică este raportarea lor la voinţa
omului. Mai precis, dacă depind sau nu de voinţa omului. Din acest punct de vedere
ele se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt acele fenomene,
împrejurări care se petrec in dependent de voinţa oamenilor şi cărora norma de
drept le dă o semnificaţie juridică, prin reţinerea lor în ipoteza ei. Ori de câte ori
regula de drept leagă de un fenomen natural, cum ar fi trăsnetul, trecereatimpului,
naşterea unui copil, anumite consecinţe juridice, acestea devin fapte juridice.
Aşadar norma de drept se selecţionează în raport de un interes social. Acţiunile,
spre deosebire de evenimente, sunt fapte voluntare ale omului, de care norma de
drept leagă consecinţe juridice. Unul şi acelaşi fapt poate fi în acelaşi timp acţiune
şi eveniment. De exemplu, comiterea infracţiunii de omucidere (art. 174,Cod
penal), pentru autorul ei este o acţiune, dar pentru succesorii victimei, chemaţi la
moştenire, această acţiune devine un eveniment.

Acţiunile, la rândul lor, din punct de vedere al evenimentului intenţional, se

împart în acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice şi acţiuni cu
intenţia anume de a produce efecte juridice. Cei care încalcă dispoziţia normei
juridice n-o fac cu intenţia de a fi sancţionaţi. Din contra, sunt animaţi de speranţa
că nu vor surveni consecinţele legii. Pe când persoanele care încheie un contract, o
căsătorie, dispun testamentar, doresc anume aceste efecte juridice.

Acţiunile se mai clasifică în raport cu dispoziţia regulii de drept în licite şi

ilicite. Acţiunile conforme cu dispoziţia normei juridice sunt acţiuni licite. în sfera
ei largă activitatea umană se realizează prin acţiuni licite, conforme cu legea a cărei
finalitate este utilul social. Acţiunile ilicite reprezintă excepţia. Din categoria lor
fac parte infracţiunile, contravenţiile, delictele civile, abaterile disciplinare, etc,
fapte juridice care stau la baza răspunderii juridice.

O acţiune licită se poate transforma în anumite condiţii într-o acţiune ilicită. în

literatura juridică se dă exemplu împrejurarea când o persoană găsind un lucru
(fapt licit), refuzând să-1 restituie păgubaşului sau or ganelor in drept, fapta
persoanei devine infracţiunea de «însuşirea bunului găsit».

În cadrul acţiunilor licite, un loc important îl ocupă actul juridic.

4
 Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice,
adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, în temeiul şi în limitele
stabilite de lege. Ca operaţie juridică actul juridic nu se confundă cu înscrisul
probator, care în vorbirea curentă este denumit tot «act». încă din dreptul roman se
face distincţie între negotium, ca operaţie juridică, manifestare de voinţă şi
instrumentum, mijlocul probator. Astfel, când este vorba de un contract de vânzare,
se distinge între operaţia însăşi de vânzare (negotium) şi înscrisul care constată
această vânzare. Sau în cazul căsătoriei acel «DA» rostit la întrebarea ofiţerului de
stare civilă reprezintă manifestarea de voinţă a viitorilor soţi în scopul de a încheia
căsătoria şi constituie actul juridic propriu-zis. înscrisul din registrul actelor de
stare civilă şi certificatul eliberat soţilor reprezintă instrumentul probator. Actul
juridic constituie principalul izvor al vieţii reglementate de norma de drept. El
reprezintă, în sfera în care se circumscrie activitatea umană conştientă, proiectarea
voinţei omului în domeniul dreptului, în cunoştinţă de cauză. Altfel spus, prin actul
juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu legea şi
ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane.

Clasificarea actelor juridice. La baza clasificării actelor juridice stau diferite

criterii şi sunt analizate detaliat în ştiinţele de ramură, precum dreptul civil,
administrativ, comercial, etc.Ramura de drept constituie un prim criteriu de
clasificare în acte constituţionale, acte de drept administrativ, acte de drept civil,
acte procesuale, etc.Alte criterii privesc numărul voinţelor participante la formarea
actului, modul de formulare, efectele, etc. Din punct de vedere al voinţelor
participante, actele juridice se împart în acte unilaterale, bilaterale şi
multilaterale, după cum constituirea lor este determinată de o singură voinţă
(testamentul, oferta publică de recompensă, recunoaşterea unui copil din afara
căsătoriei, etc), de două voinţe (contractele numite în Codul civil), de multiple
voinţe (Carta O.N.U.). Această clasificare joacă un rol deosebit de la o ramură la
alta. Astfel, în dreptul administrativ actul unilateral ocupă un loc mult mai
important decât în dreptul privat. îmbrăcând forma deciziei executorii el constituie
modul normal de acţiune al administraţiei. Din contra, în dreptul civil actul
bilateral, contractul, este folosit pe scară largă, constituind principalul izvor de
obligaţie, tn dreptul internaţional un rol important îl joacă actul multilateral, cum
este prin excelenţă Carta O.N.U., document cu vocaţie universală, deschis adică
tuturor statelor lumii care doresc să devină membre ale O.N.U. şi îndeplinesc
condiţiile cerute de legea internaţională.După modul de formulare actele juridice
pot fi consensuale, formale şi chiar solemne sau reale. Sunt consensuale când se
nasc prin simplul acord de voinţă al părţilor fără altă formalitate. Consensualismul
este dominant în dreptul civil şi chiar comercial. Adesea legea cere pentru
5
validarea actului forma scrisă sau chiar autentică: «Toate donaţiile se fac prin act
autentic» (art. 813, Cod civil). Mai mult, legea impune, când este cazul, procedura
solemnă ca în cazul tratatelor internaţionale sau a încheierii căsătoriei. Astfel, art.
3 din Codul familiei dispune: «Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de
stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod».
Pe lângă consimţământ uneori se mai cere şi remiterea lucrului pentru naşterea
actului juridic ca în contractul de depozit (art. 1591, Cod civil).

Din punct de vedere al efectelor, actele juridice pot fi constitutive şi

declarative. Actele constitutive de drepturi creează o situaţie juridică nouă
modificând situaţia anterioară. Cea mai mare parte a actelor juridice (vânzarea,
locaţia, actul administrativ, actul jurisdicţional) sunt constitutive de drepturi. Dar
există acte juridice al căror scop este numai de a constata existenţa unei situaţii
juridice, cum ar fi recunoaşterea unei datorii.Există şi alte criterii care variază de la
o ramură la alta, cum ar fi acte-regulă şi acte subiective în dreptul administrativ,
acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros, în dreptul civil, dezvoltate, cum s-a
amintit mai sus, în ştiinţele de ramură.

STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau

împrejurarea pe temeiul căreia se naşte, orice raport juridic se leagă între subiecţii
de drept (cel puţin doi), care nu pot fi decât oamenii — priviţ individual sau
organizaţi în colectivităţi corespunzătoare. Are un anumit conţinut ce reprezintă
legătura propriu-zisă dintre subiecţi şi care constă în drepturile şi obligaţiile
reciproce ale acestora. în sfârşit, orice raport juridic are un obiect care nu este
altceva decât «acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate
drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic». Aşadar,
structura raportului juridic priveşte subiecţii între care el se stabileşte (participanţii
la raport), conţinutul, legătura dintre subiecţii participanţi (drepturile şi obligaţiile
lor reciproce) şi obiectul la care se referă conţinutul (conduita umană).

§ 1. Subiectul raportului juridic

Orice raport juridic are întotdeauna cel puţin doi subiecţi, unul activ şi altul
pasiv. Subiectul activ este acela care are facultatea de a pretinde ceva. Subiectul
pasiv este acela care poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei. Cel mai adesea
însă, fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp şi activ şi pasiv. Astfel se petrec
lucrurile în raporturile ce se nasc din contractul de vânzare, unde fiecare dintre
participanţi, şi vânzătorul şi cumpărătorul, este în acelaşi timp şi creditor şi
6
debitor. În literatura juridică, din punct de vedere terminologic, se folosesc ca
sinonime sintagma «subiect al raportului juridic» şi cea de «subiect de drept», fără
ca autorii să aibă in vedere deosebiri calitative între cele două noţiuni.

Totuşi nu putem să nu observăm că cele două noţiuni nu se identifică, nu se

suprapun întotdeauna. Orice participant la un raport juridic este obligatoriu subiect
de drept. în schimb, nu este obligatoriu ca orice, «subiect de drept» să fie în acelaşi
timp şi «subiect al raportului juridic». Este cazul unui celibatar care, fără să fie
oprit de vreun impediment la căsătorie, nu o încheie niciodată. Celibatarul este
«subiect de drept», dar nu este «subiect al raportului juridic» sau al raporturilor
juridice ce decurg din căsătorie. Şi exemplele sunt numeroase.

Cine poate fi subiect al raportului juridic? Este stabilit cu caracter de axiomă că

numai oamenii. Ei participă la raporturile juridice în calitate de persoane fizice,
persoane juridice şi organe de stat. în calitatea din urmă, ca organe de stat,
subiectul poate fi individual (primarul) sau colectiv (consiliile locale). După cum
organele de stat colective pot fi persoane juridice (ministerele) sau nu pot fi
(completele de judecată alcătuite din mai mulţi membri). A. Persoana fizică.
Numai oamenii sunt persoane fizice. Persoanele fizice sunt fiinţe umane in măsura
în care luate individual ele sunt subiecţi de drept34. In limbajul dreptului, persoana
este un subiect de drepturi şi obligaţii care trăieşte viaţa juridică. «Personalitatea
este aptitudinea de a deveni subiect de drepturi şi obligaţii». Cuvântul «persona»
desemna, la origine, «masca» pe care şi-o punea actorul pentru a juca rolul său.
Persoana fizică este aceea care poate juca un rol pe scena juridică. In dreptul
contemporan orice fiinţă umană este persoană fizică, adică este subiect de drept,
are personalitate, sub condiţia să se nască viabilă în dreptul francez (art. 311—4
Cod civil francez) sau vie în dreptul român (art. 7, al. 2 din Decr. nr. 31/1954).
Intrarea în scena juridică a fiinţei umane este în istorie o cale lungă şi spinoasă de
la sclavajul antic, la servitutile feudale şi până la acel text din Declaraţia franceză
care statua în primul său articol că: «Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
drepturi».În lumea antică, din contra, un număr considerabil de oameni, sclavii, nu
aveau personalitate. Chiar printre oamenii liberi, toţi cei care trăiau sub autoritatea
şefului de familie, nu se bucurau pe plan patrimonial de nici o personalitate sau
numai de o personalitate redusă, care însă s-a lărgit cu timpul. Străinii erau, de
asemenea, lipsiţi de personalitate în vechiul drept. In sfârşit, instituţia morţii civile
care a dăinuit în Codul civil francez până la legea din 31 mai 1854. Prin această
sancţiune condamnatul pierdea orice personalitate. Succesiunea se deschidea
asupra averii sale, căsătoria era desfăcută ca şi în caz de deces40. Participant activ
la elaborarea codului, raţional şi clarvăzător, Napoleon a fost împotriva acestei
instituţii şi mai ales a efectelor ei în privinţa căsătoriei. In secolul al XX-lea, în
7
special după ororile celui de-al doilea război mondial, statutul juridic al individului
a devenit o preocupare centrală a comunităţii internaţionale.

La 26 iunie 1945 statele semnatare ale Cărţii Naţiunilor Unite îşi reafirmau în
preambulul acestui pact de temelie al noilor relaţii internaţionale «credinţa în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi
mici...». In afară de preambul, alte şase capitole se ocupă de drepturile omului.
Voinţa de a dezvolta şi încuraja respectul faţă de drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului este afirmată sub diferite forme şi în repetate rânduri.
Menţionăm art. 1, care se ocupă de scopul şi principiile Naţiunilor Unite; art. 13
relativ la Adunarea generală; art. 62 privind Consiliul economic şi social; art. 76
care se ocupă de regimul internaţional al tutelei. Articolul 56 care, elaborat cu art.
55, stipulează că «toţi membrii se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi separat
în colaborare cu Organizaţia», în vederea atingerii unor scopuri precise, printre
care şi «respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie». Articolul
1 al «Declaraţiei universale a drepturilor omului», adoptată de către Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, evocând parcă
acelaşi articol din «Declaraţia franceză», reprezintă sinteza şi triumful concepţiei
despre om: «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi». Declaraţia a fost urmată de numeroase documente internaţionale în
materie. Curentul puternic în favoarea drepturilor omului creat pe întreaga planetă
dar mai ales pe Continentul european s-a dovedit mai puternic decât arsenalul
nuclear, răsturnând Imperiul Roşu cu toate bastioanele lui clădite decenii la rând.

Iată aşadar, într-o schiţă extrem de succintă, calea lungă şi sinuoasă de la sclavie
şi inegalitate la libertatea şi egalitatea universală a fiinţei umane în teorie şi lege.

Persoana juridică sau morală. Subiect de drept nu este numai omul izolat,
considerat în planul dreptului ca persoană fizică. Viaţa în societate şi multiplele
interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a individului l-au
determinat să intre în diferite colectivităţi. Aceste colectivităţi organizate ca entităţi
distincte de membri care le compun şi sprijinite economic pe o masă de bunuri
comune în vederea satisfacerii unor interese comune, au devenit subiecţi de drept
de sine stătători. Ele sunt persoane juridice sau morale. Persoana juridică este
subiect colectiv de drept civil, drept comercial sau dreptul muncii, etc. Spre
deosebire de persoana fizică, — omul privit individual — persoana juridică este un
colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine determinată, dispunând de
independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu
8
interesele obşteşti. În baza art. 26 din Decr. nr. 31/1954, în literatura juridică din
ţara noastră — e drept, ceva mai veche, dar în opinii autorizate — s-a ajuns la
concluzia că «singurele elemente constitutive ale persoanei juridice sunt numai
trei: a) organizarea de sine stătătoare, b) un patrimoniu propriu, ambele afectate la
realizarea c) unui scop in acord cu interesul obştesc». Doctrina juridică din ţara
noastră a fost preocupată într-o mare măsură de teoria persoanei juridice, asupra
căreia nu-i locul să insistăm aici. Ea formează capitole speciale mai ales în dreptul
civil. Persoana juridică prezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspândire în
circuitul juridic. Regiile autonome, companiile, societăţile comerciale, instituţiile
(învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate), organizaţiile cooperatiste, sindicale, de
tineret, uniunile de creaţie, asociaţiile de tot felul apar în viaţa economică ca
persoane juridice.

Partidele politice, diferitele organizaţii politice, fundaţiile, cultele religioase se

organizează şi funcţionează pe baza personalităţii juridice.

Statul însuşi, unităţile sale administrativ-teritoriale, unele organe de stat apar în

circuitul juridic ca persoane juridice, stabilind raporturi de drept privat.

Enumerarea de mai sus învederează rolul şi importanţa persoanelor juridice în

viaţa economică, social-culturală şi politică a societăţii şi prezenţa lor masivă în
viaţa juridică ca subiecţi de drept.

Organele de stat. în afară de persoanele fizice şi persoanele juridice sunt subiecţi ai

raportului juridic organele de stat în calitatea lor de purtătoare ale autorităţii
publice. întreaga sferă de realizare a autorităţii publice şi care cuprinde raporturile
juridice de drept constituţional, administrativ, financiar, penal, procesual, este
câmpul de acţiune a organelor de stat. De la Preşedintele statului la primar, de la
Parlament şi Guvern la organele administraţiei publice locale, ministrul şi judecă-
torul, procurorul şi poliţistul, etc, toate aceste organe, colective sau individuale,
sunt subiecţi de drept. Cu alte cuvinte, întreaga gamă de raporturi juridice din
cadrul activităţilor fundamentale ale statului: legislativă, executivă şi
judecătorească se realizează prin participarea organelor de stat, în calitatea lor de
subiecţi de drept.

Statul suveran şi organizaţiile internaţionale. în dreptul internaţional public,

principalul subiect al relaţiilor juridice internaţionale, este statul. încă din
antichitate şi mult timp în viaţa juridică internaţională statul a fost unicul subiect
de drept52. în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, jurisprudenţa
internaţională şi diferite acte internaţionale au recunoscut calitatea de subiect de
drept organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Din această categorie fac parte
9
în primul rând O.N.U. (Organizaţia Naţiunilor Unite), instituţiile specializate,
precum şi Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), etc. Tot după cel de-al doilea
război mondial li s-a recunoscut o personalitate internaţională popoarelor care
luptă pentru independenţă. Acestea sunt subiecţi de drept internaţional public
«limitaţi şi tranzitorii» în drumul spre constituirea lor într-un stat propriu, care
devine subiect de drept internaţional deplin.În ultimele decenii apare ca un nou
subiect al dreptului internaţional spaţial, sau al dreptului mării, omenirea in întregul
ei. Aceasta ca urmare a activităţii spaţiale sau a reglementărilor referitoare la
exploatarea şi folosirea spaţiilor submarine din zona internaţională a mărilor şi
oceanelor, declarate in dreptul internaţional public «bunuri comune ale întregii
omeniri».

Capacitatea juridică. Oricare ar fi entitatea avută in vedere, individ, colectiv,

stat, organizaţie internaţională, condiţia sine qua non a devenirii sale ca subiect
de drept în general şi subiect al raportului juridic în special, este capacitatea
juridică. Capacitatea juridică se poate defini pe scurt ca fiind aptitudinea unei
persoane sau colectivităţi de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita.
Se poate manifesta fie ca o capacitate civilă, când este vorba de o persoană fizică
sau persoană juridică, fie ca competenţă în cazul organelor de stat, fie ca
suveranitate dacă este vorba de stat.

Capacitatea civilă. Noţiunea de capacitate civilă include capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de
a avea drepturi şi obligaţii. De aceasta se leagă, dar se şi deosebeşte, capacitatea
de exerciţiu care reprezintă posibilitatea persoanei «de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii, săvârşind personal, fără reprezentare legală sau
autorizare prealabilă ori asistare a vreunui ocrotitor, acte juridice». Capacitatea
civilă este o noţiune care, în înţelesul textului ce o reglementează (art. 4 din
Decr. nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice), nu delimitează capacitatea, în virtutea căreia persoana poate fi subiect
in raporturile de drept civil, de capacitatea reglementată în mod special în cadrul
anumitor ramuri ale dreptului (ca de exemplu în dreptul penal sau dreptul
muncii). Ea este folosită, dimpotrivă, spre a consacra şi în cadrul capacităţii un
principiu foarte larg al dreptului, şi anume principiul drepturilor şi obligaţiilor
egale pentru toţi. Aşadar, noţiunea de capacitate civilă ca una cu un conţinut
larg, reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept şi este
aplicabilă în toate ramurile dreptului. Este vorba de principiul universalităţii şi al
egalităţii consacrat în Constituţia României (art. 15 şi 16) şi în ultimă analiză de
10
 statutul juridic al persoanei61. Fie că este vorba despre persoane care au
capacitate de exerciţiu, fie că este vorba despre cei lipsiţi de această capacitate
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi indiferent dacă aceste persoane apar în
raporturi de drept civil sau alte raporturi juridice, ele au deopotrivă, în
exprimarea legii, capacitate civilă.

a. Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă de a fi titular

de drepturi şi obligaţii, îl însoţeşte pe om, considerat persoană fizică, pe întreg
parcursul vieţii. Şi mai mult, ea se dobândeşte chiar înainte de naştere, de la
concepţiune dacă se naşte viu şi dacă este vorba de dobândire de drepturi şi până
dincolo de moartea reală, în teoria «comorienţilor», reţinută in legislaţia română.
Astfel «în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără
a se stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată»
(art. 21 din Decr. nr. 31/1954).

b. Capacitatea de exerciţiu este definită ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi

exercita ea însăşi, fără reprezentant legal, autorizare prealabilăsau asistare,
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii. Ea este condiţionată de dezvoltarea bio-
psihică a persoanei, de asimilarea unei experienţe sociale şi de viaţa juridică care
să-i confere discernământul critic asupra valorii actelor sale.

Dacă analizăm viaţa persoanei fizice din punct de vedere al capacităţii de

exerciţiu ea se împarte în trei perioade distincte: perioada în care persoana fizică
este lipsită total de capacitate de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani (art. 9 şi 11 din
Decr. nr. 31/1954); perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă de la 14 la 18 ani
(art. 8 şi 9 din Decr. nr. 31/1954) şi a capacităţii depline de la 18 ani, până la
moarte (art. 8 din Decr. nr. 31/1954).În perioada lipsei totale a capacităţii de
exerciţiu minorul participă la viaţa juridică prin reprezentanţii săi legali care sunt
părinţii sau, în lipsa acestora, tutorele desemnat de autoritatea în drept (art. 113 şi
urmat, din Codul familiei).În perioada capacităţii restrânse (14—18 ani) minorul
încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui (art. 9
al.2 din Decr. nr. 31/1954). A treia perioadă, a capacităţii depline, începe la data
când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de optsprezece ani (art. 8
din Decr. nr. 31/1954).

Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute. Pentru a se adapta la

realităţile vieţii dreptul foloseşte excepţii de la regula generală. Astfel, chiar în
perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu minorul poate încheia acte juridice
valabile de o importanţă mai mică (cumpără o pâine, un bilet de tramvai, etc).
Când minorul a împlinit vârsta de 10 ani, instanţa de judecată este obligată să-1
consulte în procesul de divorţ al părinţilor săi, căruia dintre ei doreşte să-i fie
11
încredinţat. în perioada capacităţii de exerciţiu restrânse, la vârsta de 16 ani,
minorul poate încheia un contract de muncă sau poate intra într-o unitate
cooperatistă, fără altă încuviinţare (art. 10 din Decr. nr. 31/1954). El exercită
singur drepturile şi exercită tot astfel obligaţiile izvorând din contractul de muncă
sau calitatea de membru cooperatist şi dispune singur de sumele de bani dobândite
prin munca proprie (art. 10 din Decr. nr. 31/1954). Mai mult, femeia care a
împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători şi drept consecinţă ea dobândeşte, prin
aceasta, capacitate deplină de exerciţiu. Raţiunea legiuitorului este firească: dacă
poate realiza un act atât de important, este capabilă şi de alte acte juridice, mai
puţin importante. Cine poate mai mult, poate şi mai puţinCapacitatea persoanelor
juridice (morale). Ca şi persoana fizică, persoana juridică se bucură de capacitate
de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Faţă de capacitatea persoanei fizice,
capacitatea persoanei juri
dice se particularizează prin două trăsături caracteristice:

a) în comparaţie cu capacitatea persoanei fizice care este generală, capacitatea

persoanei juridice are un caracter special. Persoana juridică «nu poate avea decât
acele scopuri stabilite prin actul de înfiinţare sau statut» (art. 34 al. 1 din Decr. nr.
31/1954). Este regula specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice
care «înseamnă restrângerea acestei capacităţi la aptitudinea de a avea drepturile şi
obligaţiile care sunt conforme scopului pentru care au fost create».Înfăptuirea
unor acte juridice în dispreţul acestei reguli este lovită de nulitate absolută şi poate
duce chiar la dizolvarea persoanei juridice (art. 45, lit. c din Decr. nr. 31).

b) Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice care se

dobândeşte mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat, în cazul
persoanei juridice ea se dobândeşte, de regulă, odată cu capacitatea de folosinţă.
Mai exact, ea se dobândeşte odată cu desemnarea organelor de conducere prin
care îşi exercită această capacitate (art. 35 din Decr. nr. 31/1954).

Competenţa. O altă formă a capacităţii juridice este competenţa. Ea este un

atribut al organului de stat sau al funcţionarului public. Este alcătuită dintr-un
complex de drepturi şi obligaţii cu care este investit organul sau funcţionarul de
stat, prin lege, in vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat. Parlamentul
este competent — printre altele — să legifereze (art. 72 din Constituţie),
Preşedintele României să vegheze la respectarea Constituţiei (art. 80 din
Constituţie), Guvernul să administreze (art. 101 din Constituţie) ş.a.m.d.

Referindu-se la competenţa organelor executive, I. Vântu preciza că elementele

ce caracterizează competenţa lor privesc «conţinutul material, sfera atribuţiilor
(competenţa materială), cadrul teritorial de exercitare a ei (competenţa teritorială),
12
perioada de timp a exercitării ei (competenţa în timp)». Socotim că mutatis
mutandis, aceste elemente sunt valabile pentru toate categoriile de stat.

Competenţa este pentru organele de stat ceea ce este capacitatea civilă pentru
persoanele fizice şi persoanele juridice. Deosebirea constă — printre altele — în
aceea că în cazul competenţei, dreptul organului de stat de a proceda într-un
anumit fel este dublat de obligaţie71. Un organ de stat este mai puţin «liber» decât
o persoană fizică. Libertatea lui este limitată de satisfacerea interesului general şi
chiar individual pentru care a fost creat, determinată strict prin lege.

Capacitatea juridică in dreptul internaţional public. Pentru capacitatea

juridică în dreptul internaţional public se foloseşte noţiunea de competenţă şi la
rândul ei capacitatea juridică este folosită ca gen proxim pentru definirea
competenţei. Limitele acestei capacităţi sunt determinate de normele dreptului
internaţional. Ele privesc puterea subiectului de drept internaţional (stat,
organizaţie internaţională sau organ juris-dicţional) conferită sau recunoscută de
dreptul internaţional, de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză.

Sigur că, dacă în dreptul internaţional condiţia de subiect al raportului juridic

este mai mult sau mai puţin conturată în norme şi doctrine, practic ea ridică multe
dificultăţi, determinate de complexitatea vieţii internaţionale.

§ 2. Conţinutul raportului juridic

Subiecţii raportului juridic sunt legaţi intre ei prin drepturi şi obligaţii care
împreună formează conţinutul raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt
prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Cu alte cuvinte dispoziţia normei
prefigurează în abstract conţinutul raportului juridic. Aşa cum ipoteza indică
subiecţii şi conturează faptul juridic, conţinutul viitorului raport juridic concret
este anticipat în abstract de dispoziţia normei juridice.În raportul juridic subiecţii
apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi obligaţii şi se comportă potrivit cu
poziţia specifică fiecărui titular al dreptului sau al obligaţiei. O trăsătură
definitorie a conţinutului rapor- ' tului juridic rezidă în faptul că drepturile şi
obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează
reciproc, sunt corelative. Ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce
constituie îndatorirea subiectului pasiv.În unele raporturi juridice un subiect poate
fi numai titular de drepturi, iar celălalt numai titular de obligaţii. Astfel în
contractul de împrumut (art. 1576 şi urmat., Cod civil) sau în contractul de
depozit (art. 1591, Cod civil) subiectul activ, creditorul (împrumutătorul, depo-
nentul), are dreptul de a cere bunul, pe când cealaltă parte, subiectul pasiv,
debitorul (împrumutatul, depozitarul) are obligaţia de a restitui bunul. în alte
13
raporturi, cum ar fi acelea izvorâte din contractul de vânzare-cumpărare, in
raporturile procesuale sau de căsătorie, subiecţii sunt in acelaşi timp titulari de
drepturi şi obligaţii. Unul şi acelaşi subiect este concomitent creditor şi debitor.

Aşadar, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi şi obligaţii care se
nasc într-o relaţie concretă. Ele sunt în prealabil prevăzute în dispoziţia regulii de
drept.

Drepturile subiective şi clasificarea lor. Noţiunea de drept subiectiv ca şi

fundamentul său a făcut obiectul unei dezvoltări anterioare. El reprezintă puterea,
posibilitatea de a acţiona într-un anumit fel, ordonat sau permis de lege. Dreptul
subiectiv presupune trei posibilităţi cumulative: a) o anumită conduită («de a se
bucura şi a dispune de un lucru in mod exclusiv şi absolut»...art. 480, Cod civil); b)
să pretindă o conduită corespunzătoare din partea subiectului sau subiecţilor
obligaţi, care să asigure realizarea primei conduite; c) să recurgă la nevoie la forţa
de constrângere a statului.În doctrina generală a dreptului ca şi în ştiinţele de
ramură s-au adoptat diferite criterii şi moduri de clasificare.

O clasificare reţinută in dreptul constituţional este in drepturi private, drepturi

publice şi drepturi politice.

a) Drepturile private sunt reglementate de dreptul civil, dreptul comercial sau de

dreptul familiei.
b)Drepturile publice sunt acele drepturi al căror germene este în natura umană
dar care au nevoie pentru dezvoltarea şi manifestarea lor de o societate mai mult
sau mai puţin dezvoltată. Din această categorie fac parte libertatea cuvântului, a
presei, a conştiinţei, libertatea de cult.
c) Drepturile politice propriu-zise sunt cele care asigură participarea la puterea
publică, cum ar fi dreptul de a alege şi de a fi ales, şi ele implică întotdeauna o
condiţie de capacitate.
O clasificare sugestivă este aceea a lui Rene Cassin, după Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie
1948. El însuşi fiind unul dintre arhitecţii importantului document internaţional, îşi
imaginează drepturile omului — pe structura Declaraţiei — ca alcătuind patru
coloane ale unui portic. Prima coloană cuprinde dreptul la viaţă, la integritate
corporală, la libertate fizică şi la libertăţile juridice ale omului, la condamnarea
sclavajului, la garanţia omului contra arestărilor, condamnărilor şi executărilor
arbitrare. A doua coloană este aceea a drepturilor individului în relaţiile cu
grupurile sociale: dreptul la circulaţie, la căsătorie, familie, domiciliu,
naţionalitate, proprietate.

14
 A treia coloană reprezintă libertăţile spirituale civice: opinie, expresie, cercetare,
asociere, reuniune, politice, care in general sunt clasificate ca libertăţi politice.

A patra coloană, făcând pereche cu prima şi fiind egală cu celelalte, priveşte

drepturile omului ca «membru al societăţii», adică drepturile de ordin economic: la
muncă, la libertatea de alegere a muncii, condiţiile umane de muncă şi
remunerarea sa, odihnă, timp liber, nivelul şi condiţiile umane de viaţă, sănătate,
securitate socială, educaţie, gradele sale, condiţiile sale, ţelurile sale, participarea la
viaţa culturală, la progresul ştiinţific, la operele de spirit . Alex Weill, după ce
adoptă clasificarea evocată mai sus, în drepturi politice, publice şi private, împarte
drepturile private în patrimoniale şi extra-patrimoniale iar drepturile patrimoniale
in reale şi de creanţă.

O clasificare tradiţională în teoria dreptului este în drepturi absolute şi relative.

Ea are la bază gradul de opozabilitate. Drepturile absolute sunt opozabile tuturor,
erga omnes. Drepturile relative sunt opozabile numai părţilor dintr-un raport
juridic, ca de exemplu în raporturile de obligaţii.

Obligaţia. Prin obligaţie, în sens juridic, se înţelege îndatorirea pe care

subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care cealaltă parte să o
pretindă pe baza normelor juridice. Obligaţia poate fi definită ca fiind acel raport
juridic în virtutea căruia o persoană, numită debitor, este ţinută faţă de altă
persoană, numită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (a da, a face), fie la o
abstenţiune (a nu face)83. Sau mai pe scurt, obligaţia reprezintă «îndatorirea ce
revine debitorului de a îndeplini o anumită prestaţie»84. Obligaţia nu constă în «a
face, a nu face sau a da» cum s-a susţinut în literatura juridică. Ea constă în
îndatorirea la o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau la abţinere (a nu face). A
susţine prima teză înseamnă a confunda conţinutul raportului juridic cu obiectul
său

3. Obiectul raportului juridic:

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul

raportului juridic. Problema este controversată.

Vom examina opiniile exprimate începând cu cea dominantă pe care o

împărtăşim.

a)în lucrările de teoria dreptului ca şi în cele de ramură se susţine, în general, că

«Obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acţiuni pe care titularul
dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect
este obligat a le săvârşi».
15
 b)Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al
raportului juridic şi că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu
au obiect.
c) O altă concepţie este cea a pluralităţii obiectelor raportului juridic, potrivit
căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susţine in această concepţie că atât
lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui obiect al raporturilor
juridice. Alţi autori adaugă la acestea şi alte valori nepatrimoniale.
Considerăm că este justă prima opinie. Acţiunea legii, mai precis dispoziţia
regulii de drept, nu se poate îndrepta direct asupra unor valori sociale, ca viaţa,
onoarea, un bun material, etc. Indiferent de scopul urmărit, material sau moral —
raportul juridic se realizează, în ultimă analiză, prin conduita umană, constând într-
o acţiune (a da, a face) sau într-o inacţiune (a nu face). Oricât de fermă ar fi
dispoziţia regulii de drept, ea nu poate schimba nici locul unei bile situate într-un
plan orizontal, data nu intervine fapta omului.

CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Cel puţin în Marele sistem romano-germanic din care facem şi noi parte, dreptul
se împarte pe ramuri grupate şi ele, la rândul lor, în ramuri ale dreptului public şi
ale dreptului privat. Jean Dabin consideră că în epoca noastră statul, care stă în
centrul relaţiilor, determină orice diviziune logică a dreptului într-adevăr existenţa
statului dă naştere la o serie dublă de relaţii, private şi publice, pe de o parte, relaţii
interne şi internaţionale, pe de altă parte. Din momentul în care statul s-a constituit
ca o grupare supremă în vederea realizării bunului public, la categoria relaţiilor
private, inter-in-dividuale sau corporative se adaugă o categorie de relaţii noi şi
anume relaţiile publice sau politice. Acestea din urmă privesc statul şi cuprind mai
întâi relaţiile prin care statul se constituie şi se organizează, exercitând activităţile
sale. Apoi relaţiile dintre stat şi ceilalţi subiecţi de drept, unităţile administrativ-
teritoriale, organele de stat, funcţionarii, cetăţenii, etc. Restul relaţiilor rămân în
sfera dreptului privat. Analiza categoriilor de raporturi juridice face obiectul
fiecărei ramuri de drept în parte. Ele se împart în raporturi juridice interne şi
externe de drept public şi de drept privat, şi evident, pe ramuri de drept în raporturi
juridice constituţionale, penale, civile, comerciale, etc.Natura raportului juridic
este determinată de natura regulii de drept care reglementează relaţia socială şi, în
ultimă analiză, de natura faptului juridic din care se naşte, pe baza regulii de drept,
un raport juridic. Dintr-un contract sau dintr-un delict civil se va naşte întotdeauna
un raport juridic civil. Dintr-o infracţiune sau contravenţie se va naşte un raport
penal sau administrativ.

16