Sunteți pe pagina 1din 101

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă semestrială de literatură, fondată la Madrid, în 2019

Anul II, nr. 2, semestrul I, 2020

Revistă editată de
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și
Artiștilor
Români din Spania
și
Editura Ego Liberum
CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură

Anul II, nr. 2

Mai 2020
CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură
Fondată la Madrid, în anul 2019

Fondator:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și
Artiștilor Români din Spania

Editori:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și
Artiștilor Români din Spania
Editura Ego Liberum

Director revistă:                                                 În acest număr au publicat:


Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori:                               Adina Velcea


Eugeniu Nistor                                    Adrian Dinu Rachieru
Costinel Lungu                  Alexandru V. Dan
Cezar C. Viziniuck               Cătălina Corhăneanu
Secretar de redacție:
          Cezar C. Viziniuck
        Cornel Drinovan
Mariana Vlad                                                      
      Costinel Lungu
Tehnoredactor:      Daniel Luca
Costinel Lungu     Eugeniu Nistor
Corector:    Gheorghe Vințan
Ana Maria Cornilă    Hans Dama
    Ioan Oniciuc
Corespondență:      Ionel Simota
cuvantulromanesc.lb@yahoo.com
       Lidia Popa
Sursă foto coperta 1: www.canva.com          Mariana Vlad
            Marilena Trifan
                Marin Dumitrescu
ISSN - 2659 – 9929                      Nadia Urian Linul
                           Nicolae Corlat
                                Ovidiu Constantin Cornilă
                                           Simion Dănilă
                                                         Veronica Balaj
EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI
UNIVERSUL NARATIV

Ovidiu Constantin Cornilă,


director al revistei de literatură Cuvânt românesc

     Opera lui Cărtărescu este uriașă, aproape  de  neatins,  iar cronotopul care o a șează este atât de
speci c, încât este menit să treacă la posteritatea literaturii. Lecturându-l, cititorul are posibilitatea de
a se cufunda într-o lume a realismului magic pur românesc, în care amintirile din copilărie creează un
fel de capsulă a timpului, asemeni celei a lui H.G. Wells. În această lume, temerile apar ca niște
identități bine de nite – insecte, construcții arhitecturale mari, statui uriașe, coșmaruri, jocuri pentru
copii care ascund un substrat demonic – și toate acestea formează un fel de zigot retoric, un ou cosmic
narativ care reușește să explodeze în pagini de literatură fascinantă.
        La un prim contact cu cărțile domniei sale, descoperim că Mircea Cărtărescu, ca majoritatea
scriitorilor, se consideră un poet mai presus de toate, dar recunoaște că este posibil să nu e foarte
norocos în acest gen. Ne oferă câteva povești despre dezamăgirile sale poetice din capodopera sa,
Solenoid, care nu înlătură, astfel încât începuturile sale ca autor recunoscut vor ecloza sub coperta
versurilor.
       Din   acea   etapă   lirică,   Levantul,   din   1990,   autorul   ne-a   oferit   o   carte   ciudată   datorită
conținutului și etapelor metamorfozei sale. Editura sa din Spania, Impedimenta, ne informează despre
acel proces creativ destul de anevoios: Mircea Cărtărescu începea să scrie El Levante în 1987, când era
profesor la o școală de cartier din București. Proaspăt căsătorit și cu o ică minoră, crea în bucătărie, la
mașina sa de scris Erika, pe o masă de cauciuc; cu o mână tasta și cu cealaltă balansa căruciorul fetei.
      Levantul este o epopee scrisă în șapte mii de versuri alexandrine care a fost retușată de autor însuși
pentru a o transforma într-o proză poetică oarecum ciudată, dar fascinantă, ceva care anunță cele două
caracteristici care vor purta proza sa ulterioară. De altfel, Levantul este lectură obligatorie în liceele
românești.
       Ciudată  și  fascinantă  este  cartea  sa  de  proză  scurtă  Nostalgia,  abundând   în   cțiune  onirică,
din 1989 (care ascunde de fapt două romane scurte sau cea care în Europa se numește, de obicei,
nouvelle). Nostalgia se deschide cu una dintre cele mai mari realizări ale autorului, Rouletteistul, o
poveste perfectă, special indicată pentru a începe în lectura lui Cărtărescu. Apoi apare o poveste foarte
borgiană, Mendebilul, și urmează cele două nuvele scurte: Gemenii și REM, pentru a închide lucrarea
cu povestea Arhitectul.
        Nostalgia este, fără îndoială, o capodoperă de povestire. Pur și simplu, este necesară o simplă
implicare pentru a absorbit de resursele in nite, utilizate în carte, care sunt dezlănțuite, spre
exemplu, în REM.
       Avem, deci, un autor care a scris poezie și nuvelă, chiar și un roman scurt. Dar ce s-ar putea a rma
despre marea narațiune?

3
EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

      Aici, pe  acest  teritoriu,  bătaia  este  lungă.  Autorul  și-a  antrenat  măiestria   cu  specii  literare mai


reduse, poate mai digerabile, pentru a trece mai apoi la un câmp mult mai amplu, deși alunecos.
Romanul este abordat magni c de Cărtărescu, aici se dovedește a un geniu. Testul este Solenoid (din
2015, cred că este cea mai mare realizare a lui) sau trilogia Orbitor (scrisă în trei tranșe, 1996, 2007 și
2010).
     Considerată controversată de către  diverși  contemporani (se are în vedere De ce iubim femeile,
volum de joacă și imaginație sexuală nu foarte pozitiv acceptat de către critici și de către unii cititori),
opera lui Mircea Cărtărescu a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru literatură. Și pe bună
dreptate. Cu toate acestea, uneori a cântărit calitatea incomensurabilă a unei cărți asupra restului
operei unui autor. Un exemplu foarte clar este cel din 1982, acordat lui Gabriel García Márquez. Este
un premiu, fundamental, pentru romanul O sută de ani de singurătate; sau cazul lui Borís Pasternak și
Dr. Zhivago (Nobel în 1958). Și exemplele pot continua.
     În  cazul  lui Mircea Cărtărescu, desigur,  numai  cu Solenoid,  acesta  ar merita o și mai mare
difuzare, deoarece calitatea lecturii este indiscutabilă. Este o a șare a literaturii de o asemenea
amploare, încât poate chiar să copleșească cititorul. Cosmosul autorului, mereu acel oraș al
Bucureștiului învins, ruginit și cu gusturi din copilărie, devine o moștenire literară la înălțimea orașului
Macondo al lui Márquez sau a satului Comala al lui Juan Rulfo.
      Cărtărescu și-a construit un teritoriu mitic, unde  își  dezvoltă toată perspectiva narativă, ridicând o
viziune estetică incomparabilă, care atinge uneori extazul din primul volum al romanului Orbitor. Nu
am citit niciodată o bătălie între bine și rău precum cea descrisă în acea carte. Nu am experimentat
niciodată un sfârșit precum cel pe care ni-l oferă în această lucrare: întreaga narațiune este încordată,
ca și cum ar pahar, sau o foaie subțire de bomboane, pentru a exploda ca o supernova.
     Aici este cheia acestor lucrări. Solenoidul și primul volum din Orbitor sunt ca niște galaxii, texte
uriașe care emit o lumină amețitoare (nu pot să evit, de asemenea, cuvântul „orbire”), dar care sunt
încărcate cu elemente sinistre precum găurile negre. Cărtărescu este o cosmogonie, de asemenea, o
arhitectură catedrală barocă, care alternează fazele lucidității cu perioadele de vis, ca un bun
reprezentant al unui veritabil oniric românesc, poate de cea mai bună calitate.
     Acestea  sunt  câteva dintre  componentele  incomensurabile  care  constituie  narațiunea unuia
dintre cei mai valoroși scriitori români din toate timpurile și care poate așezat fără niciun fel de
remușcare alături de narațiunea lui Mihai Eminescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, printre
mulți alții. Prin urmare, nu ar surprinzător dacă am auzi numele lui într-un viitor, mult așteptat și
binemeritat premiu Nobel de literatură.
        Lectura cu care ne încântă Cărtărescu va întotdeauna veselă,    luminoasă, cu    întinderile sale
angoase de întuneric și, mai ales, incredibil de surprinzătoare. Și în capacitatea de a surprinde se a ă
una dintre principalele virtuți ale scriitorului real, cea care ne hrănește din marea literatură.

4
INTERVIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

VERONICA BALAJ  (Timișoara)
Poetă, prozatoare,  jurnalistă,
colaboratoare permanentă.

Sunt un Don Quijote din Est...

                Octavian Paler

          Era o după-amiază de august, cum probabil, Mai degrabă scorțos, după câte am perceput din
dacă acceptăm teoria lozo că eodem sed aleter, prezența sa la televizor, dar cu o putere de
{același, dar altfel}, putem crede că fusese o alta raționalitate și o putere intelectuală intimidantă.
asemănătoare, o alta, repetabilă pe aici și când Sper să nu mă pierd cu rea când voi față în
poposise trupa lui Pascaly la Timișoara. Asta mi-a față cu el. Dacă i se va părea că sunt o bleagă, mă
trecut prin minte, iar gândul acela a prins o va refuza din nou.  Se produce impactul. Ajung
pojghiță și revenise instantaneu, s-a alipit de lângă el, îi propun o intervenție pentru Radio
întâmplarea ce urma să e reală. Ce ți-e și cu Timișoara. Dacă dorește, am putea merge în
subiectivitatea asta care ne-ncearcă pe toți la un studio și înregistrăm în condiții sonore mai
anume moment! Nu aveam vreun argument bune. Preferă însă aici, după ce se va încheia
exact despre cum voi însuma viitorul moment în prezentarea volumului său, Don Quijote din Est.
propriile-mi amintiri și nu înțeleg cum de nu s-a
risipit impresia veche, susținută doar de vreun
suport aleatoriu, nu altul decât imaginația.
Ajunsesem la Librăria Mihai Eminescu, vizavi de
lupoaică, unde se a ă și azi, dar nu mai găzduiește
secvențe culturale, întâlniri între cărți și autori
precum atunci, în anii nouăzeci, dar și ceva mai
înainte.

    Lume multă, deși se derula perioada


concediilor. Îi mai solicitasem lui Octavian Paler Sursa foto: http://www.citateimpresionante.ro/
cândva un interviu, îl sunasem la telefon, mi-a
răspuns și m-a refuzat. Politicos. Avea motive
întemeiate. O problemă de sănătate. N-am mai V.B.: Bun venit la noi, în Banat. Vă așteptam!
revenit cu altă încredere de a-l contacta. Atunci Aici, unde ne a ăm acum, la Librăria
mă pregătisem cu citate din volumul Caminante, „Eminescu”, e un fel de centru al centrului.
caminante, nu știu ce credeam că voi a a, ceva Suntem în plin Corso, cum e numit de multă
din mirajul scrierii unei cărți plăcute mie? vreme acest perimetru al Timișoarei... După cum
          Acum, obligatoriu, trebuia luat un alt capăt vedeți, vă întâmpină multă lume, deşi este
al dorinței de-a vorbi cu el. De data asta, nu mai august, și e vremea concediilor. Semn că vă
scap ocazia, îmi zic. Îl voi vedea de aproape, îl voi preţuieşte şi Timişoara. Vă simțiți conectat la
privi în ochi, voi întâlni un personaj  special. vibrația orașului nostru?

5
INTERVIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

O.P.: Întâlnirea cu Timişoara îmi dă o stare mai  potrivit  să  renunţ  la  jurnalism,  să-mi  văd


aparte, o speranţă, deşi eu nu sunt structural un de cărţile mele, dar imediat revin, îmi dau seama
optimist. Sau poate-i un imbold că trebuie să că situaţia politică actuală cere să u implicat. Să
continui să intru în arena dezbaterilor actuale. spun ce gândesc, să acţionez prin cuvânt. Nu e
Oamenii de aici au trăit istoria și au simțit-o cum momentul să stăm deoparte. Intelectualii români
alții, din alte părți, n-au avut îndemnul interior. acum trebuie să-şi spună părerea. Articolele mele
Îmi dă un sentiment de care nu mă voi despărți sunt mai degrabă ţipete decât    rezultatul unei
nici după ce plec de aici. meditaţii publicistice. Desigur că nu-mi displace
jurnalismul, dar eu vreau să rămân scriitor.   
V.B.: Acum trei ani, v-am solicitat un interviu şi Jurnalismul joacă un rol important în viaţa
era cât pe ce să-l şi realizez. N-a fost să e. Am contemporană şi, în general, în orice societate.
rămas cu mulţumirea că nu m-aţi refuzat şi dacă Paul Valery povesteşte cum un o ţer german l-a
nu aţi avut atunci o problemă de sănătate, întrebat de ce nu-l interesează actualitatea
acesta ar fost al doilea interviu cu „arzătoare” a evenimentelor? I-a răspuns: „Pentru
Dumneavoastră. Vă mulţumesc acum şi pentru că evenimentele sunt spuma valurilor”. Pe Valery
amabilitatea de acum câţiva ani, şi pentru cea îl interesa marea, nu spuma valurilor. Gazetăria
prezentă! este „spuma valurilor”. Albert Camus îl de nea
pe gazetar „istoric al clipelor”.
O.P.: Îmi face plăcere să vă cunosc și să Problema  e  să  aleg  între „clipă” şi  „durată”.  
conversăm. În biroul de alături e mai multă Se   înțelege    că    prefer   durata,   desfășurarea
linişte… mării, dar nu mă pot abținr să nu
V.B.: Vă rog, e liber. V-aș repeta scriu articole despre tot ce văd că se
invitația să mergem în studio, la petrece, să dau interviuri şi,
Radio... Sunt alte condiții totodată, nu pot renunţa la scrisul
acustice, dar am înţeles că sunteţi cărţilor mele. Am trei cărţi în
pregătit să plecaţi după lucru. Don Quijote în Est va
terminarea lansării… apărea şi la Paris.
Apoi, un jurnal al meu. A doua
O.P.: Vă promit o altă întâlnire. poliţie a tiraniei. Ar ideea că
Dacă timpul îmi va permite, aş tirania tiranizează cu ajutorul celor
dori să revin la Timişoara. tiranizaţi. Aceasta-i teoria mea. O
idee pe care o dezvolt. Aduce la
V.B.: Vă aşteptăm, oricând, cu rampă tot statutul de om implicat.
plăcere. Deşi aţi venit pentru Sursa foto: Veronica Balaj
lansarea  cărţii  Don  Quijote  în V.B.: A fost scrisă înainte de 1989?
Est, aș dori să vă întreb mai întâi despre meseria O.P.: Da. Nu vreau să schimb nimic. Suferim de o
de jurnalist. E o onoare să a ăm părerile lui resemnare mioritică, de aceea acum nu mai vreau
Octavian Paler jurnalistul. Sunteţi un jurnalist să cântăm cu toţii această melodie. Aş crede că
agresiv, în sensul că aţi exersat agresivitatea este un clişeu loso c la care va trebui să
sincerităţii. renunţăm. Intelectualii, scriitorii au prilejul să-şi
asume responsabilitatea. Unii chiar o fac.
O.P.: Eu mă consider jurnalist, doar cu caracter
provizoriu. Îmi oferă posibilitatea să mă pronunţ V.B.: Ce părere aveţi despre tradiţii în această
direct, imediat, dar totdeauna m-am considerat lume şi vreme tulbure? Reinventăm tradiţia? O
mai întâi scriitor. Chiar mă gândesc dacă n-ar    rememorăm?  Ne-o  asumăm  aşa  cum  este?

6
INTERVIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

O.P.:  În legătură cu tradiţia, e clar că istoria este Cultura a jucat    totdeauna   un  rol  subversiv.  


ireversibilă. Istoria nu se poate roti înapoi. Nu Scriitorilor le va greu, căci un scriitor adevărat
putem să ne prefacem că suntem înainte de Yalta nu face compromisuri. Din scris nu se poate trăi.
şi că nu am trăit cei 45 de ani de comunism. A Unii vor face rabat la morală sau la calitatea
spera înseamnă şi a-ţi aminti. Mi se pare că-i scrisului. Intervine şi un alt aspect: literatura de
imposibil să construieşti ceva fără să e invocată consum. Literatura care să placă momentului.
memoria trecutului. Cum să ne despărţim, Romanele poliţiste vor avea trecere în continuare.
râzând, de tragedie, de sângele Timişoarei şi chiar Aşadar, cei care vor vrea să scrie literatură
al Bucureştiului? Nu putem atât de egoişti încât adevărată vor avea un drum greu. Vor nevoiţi să
să spunem „vreau să u departe de contingent, renunţe la multe din traiul zilnic.
vreau să trăiesc în lumea ideilor mele rupte de tot
ce nu-mi place”. Un intelectual are datoria să se V.B.: Privirile ne sunt violentate de titluri care
implice în felul lui, ecare în felul său.        duc spre calcule, spre mercantilism. Gustul
Unii  se  înscriu  în  partide,  alţii nu,  dar cititorului poate uşor pervertit, putem pierde în
plan cultural?

O.P.: Este normal să e şi acest risc. Până lucrurile


se aşează, vor coabita felurite speculaţii. Cultura
are nevoie de timp. Mie, cel puţin, mi-e frică de
neobarbarism, de o „barbarie civilizată” care se va
instala şi la noi, precum este în societatea
tehnicizată. Riscuri. Oamenii au confort material,
e normal să e aşa, nu sunt adeptul unui trai
spartan, dar am   observat în Occident că oamenii
au su etul uscat. Trăiesc pentru câştigul imediat.
Sursa foto: http://www. poetassigloveintiuno.blogspot.com
Te întrebi, atunci, pentru ce trăieşti în primul
rând? Doar prosperitatea materială contează?
spunând ce cred, ce simt. Din confruntarea de Aceasta să e fericirea? Am cumpărat un pian,
opinii se poate limpezi adevărul. Se poate ieşi la poate zice, aşa-i la modă. Le lipseşte acel ceva
un liman, dincolo de această bâjbâială. numit spirit. Fiinţa, omul poartă şi asta, are nevoie
de spirit.
V.B.: După opinia Dumneavoastră, care sunt
şansele   scriitorului  tânăr  în România de astăzi? V.B.: Cum vedeţi în sens mai larg această idee de
spiritualitate? Legătura cu divinitatea nu poate
O.P.: Vedeţi, tinerii scriitori trebuie să se lovească ocolită dacă intrăm în intercondiţionarea om –
de noi începuturi. Alte condiţii, alt sistem social- pământ – spiritualitate.
politic. Ei au şi şansa, şi datoria de a schimba ceva.
În vechiul regim intelectualul avea un privilegiu. O.P.: Omul nu poate trăi doar prin şi cu istoria sa
Nu era vorba de favoruri. Puterea încerca să-i pământească.    Are nevoie şi de Dumnezeu. Nu
linguşească, să-i con şte de partea sa. Era o soluţie ştiu dacă avem toţi un Dumnezeu, unii se declară
pentru unii. Dacă făceau opoziţie, deveneau liber-cugetători, la Cotroceni ajunşi… Mă rog,
cunoscuţi, simpatizaţi de concetăţeni, căpătau chestiunea e mult mai subtilă. E nevoie în viaţă şi
stima lor. Alt fel de privilegii.     de nuanţe…

7
INTERVIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

V.B.: Cât din relaţia cu cerul, cu Dumnezeu aţi V.B.: Sunteţi, așadar, de partea lui Don Quijote.
pus      în     ultima       Dumneavoastră        carte? Credeţi în iluzii? Chiar dacă susțineți implicarea
în vâltoarea prezentului?
O.P.: Mult. Foarte mult. Am transcris gândurile
imediate. Mi-am făcut un fel de stenogramă.    E O.P.: Ultima iluzie este că nu ai nicio iluzie. Din
scrisă direct. E un contrajurnal, polemizez cu punctul meu de vedere, e limpede: voi mereu
mine însumi. E un fals memorial de călătorii, un un Don Quijote. Pentru că nu poţi trăi fără iluzii.
autoportret în oglindă. Intrăm în arena prezentului. Dar nu lăsăm nici
tolba cu iluzii deoparte.
V.B.: Vorbiţi-ne, vă rog, despre Don Quijote în
Est. Vocaţia Dumneavoastră de eseist mă face să V.B.: Mă bucur să cunosc un Don Quijote… real.
cred de la bun început că e o parabolă care s-ar
putea desfășura pe multe pagini de-ar să aveți O.P.: M-a fascinat totdeauna puterea de a ști să se
răgazul necesar. Ne mulțumim doar cu simtă liber pe care o manifesta Don Quijote.
fragmentări...

O.P.: Don Quijote a emigrat în V.B.: Ieri, la conferinţa de


Est. Toţi exilaţii merg cu soarele presă, aţi spus „nu pot rămâne
în spate. Se îndreaptă spre decât ca ul părinţilor mei”. Să
Occident. El e singurul care rămânem în aceeaşi idee a
merge spre Est. Spre iluzie ca plutirii în larg, legați însă de
spre un soare. Acea sinceritate rădăcini. Există pericolul
până la naivitate. ruperii de acestea... Literatura
poate salva întrucâtva istoria
V.B.: Pare că-i un personaj de acest pericol? Întrevedeți
îndrăgit de Dumneavoastră. deja direcții bune în starea
literaturii române de acum?
O.P.: Da. Foarte îndrăgit. Eu
însumi mă consider adesea un O.P.: Într-adevăr, literatura nu
Don Quijote. Substanţa celor e o construcţie, deşi… aşa pare.
spuse, apropo de Occident şi de Este o mare de idei pornite în
Est,  ar     că  avem  nevoie să ne Sursa foto: http://www.librariabizantina.ro
largul timpului.
învingem  pe  noi  înşine.  Să  ne Mă bucură că m-ați  atras  pe    
învingem măcar iluziile. Încerc prin această carte acest mal.    Aș dezvolta mult această idee. Poate
să înţeleg cine suntem noi ca popor, noi, românii. altă dată. Spun doar că, din păcate, literatura
Este o carte despre utopiile mele. Cred că suntem română nu este cunoscută în lume. Şi din cauza
cunoscuţi în lume doar prin măşti groteşti. Cei de puţinelor traduceri. Totuşi, dacă întrebi orice
acolo ştiu despre Dracula, o mască grotescă, licean, chiar dacă nu poate recita din Baudelaire,
despre faptul c-am avut un preşedinte dement, tot a auzit de el. Sau de Rimbaud, pe când în
despre  câţiva sportivi, dar despre felul nostru de străinătate nu s-a prea auzit de noi. Avem de
a vedea şi de a înţelege lumea ce ştiu? Vreau, prin luptat cu mitologii false. De pildă, în Franţa
această carte, să deschid spre lume o fereastră culturală s-a făcut un sondaj şi s-a constatat că se
pentru România. citeşte o carte pe an de către o persoană.

8
INTERVIU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Iar noi o luăm drept model, e Franţa, sunt ţări O.P.: Mi-a făcut plăcere. Vă rog să nu fonotecaţi
care par mai culturale decât noi  şi,  de fapt… nu-i pauzele. S-ar putea să rămână aşa cum am vorbit?
aşa. Valorile noastre cultural-literare, din Ați constata că nu sunt un vorbitor prea grozav.
nefericire,  se  opresc  la   graniţa   limbii   române.
N-am reuşit să-i convingem pe străini despre V.B.: Nu, asta n-am observat. Sunteți o emblemă
valorile noastre. Asta ar urma să e primul pas. intelectuală și mă bucură că ne-ați acordat câteva
Dacă avem conștiința propriei valori. Să n-o minute din timpul dumneavoastră. Desigur,
pierdem. păstrez pauzele... E mai… autentic şi nuanțat.

V.B.: Să sperăm în vremile ce vin. O.P.: Cu bucuria c-am fost aici și cu urarea să ne
revedem, vă doresc succes! Sunteți favorizați că
O.P.: Poate că da… Optimismul meu șchioapătă. purtați în actele Dumneavoastră de identitate un
oraș simbol.
V.B.: Vă mulţumesc mult pentru această
convorbire. V.B.: Vă mulțumesc în numele ascultătorilor
noștri care-au ales 630 kherzti! Ne-a onorat
convorbirea cu Dumneavoastră.

                                
                                    Timişoara, 6 august 1993

Sursa foto: http://www.es.kayak.com

9
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ADRIAN DINU  RACHIERU  (Timișoara)  
Scriitor, critic literar, sociolog, colaborator permanent.

                                      

POLEMOS
„CABALA  ANTIEMINESCIANĂ”,
O  FICŢIUNE?  
                          
                                
    Dacă lectura textuală, cu îndelungi şi ra nate paradigmei în biogra a eminesciană” (4, 15).
popasuri exegetice, este în rea lucrurilor (cum, Dincolo      
de fricțiunile (inerente, am zice) din
tacit, se admite), ea se cuvine întregită prin interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe
lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul senzaţional, dar chemând la apel fapte
lui Eminescu, epoca sa, cea care    i-a hrănit controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P.P. Carp,
îmbelşugat opera ziaristică. O frază pe care o cerând „potolirea” lui Eminescu), doresc a
aşternea (imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, spulbera seria de misti cări şi prejudecăţi legate
prefaţând volumul lui Călin L. Cernăianu, de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această
anume că Eminescu ar fost „deţinut politic” (1, „râvnă recti catoare” (5, 81), cu ţintă biogra că,
12) a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată
activând, însă, frontul celor interesaţi a cerceta sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de
„viaţa politică” a marelui gazetar, chemat către alţii, se vrea, de fapt, un demers
irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” demisti cator, propunând adevărata demitizare a
de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, genialului poet-gazetar. Să e vorba de o teorie
încă în 1994, o „altă viziune” (2, 5), impunând în prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o
eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva epocă în care – depune mărturie însuşi Titu
prestigiose nume, aşa-zişii „cercetători Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă
indisciplinaţi” (3, 101). Printre ei, desigur, în intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de
primul rând, Theodor Codreanu şi N. lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără
Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând suport documentar credibil”, dincolo de limita
o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate
Constantin Barbu, cu impozantul corpus de pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi
documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală,
îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de
vol.), cu toţii acreditând, în po da unor puncte calibru, începând cu D. Vatamaniuc şi M.
de vedere în con ict, teoria conspiraţiei. Mai Ungheanu) pledând pentru o conjuraţie anti-
mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o Eminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de
„războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; „cabale”, considerându-se un om
dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc abandonat*.    Iar formula „moarte antumă”    a
–   convergent   și    indubitabil   –   „schimbarea prins,  bucurându-se de  girul unor autorităţi în
materie.                            
                                      

* Eminescu îi va spune lui Petre Missir, în 1884, că este „ein aufgegebener Mensch” / „un om abandonat”.

10
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să „călăul” lui Eminescu, scria maliţios-indignat C.
admită că ar vorba de o „boală născocită”, Stănescu (7, 2).
nedorind a-l înghesui – pe suportul unei
aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu)      Categoric, paternalismul maiorescian, suferind
– şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu.
complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer Chiar dacă Titu Maiorescu a fost singurul editor
examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei în timpul vieţii poetului (V.G. Morţun doar
ani (repro larea politicii externe, presiunea intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând
Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, „schimbările întâiului editor”); ulterior
complicitatea unor personaje sus-puse, febra „debarcării” şi internării, criticul voia a-l şti plecat,
conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-i
reconstitui „ lmul unei zile” – o zi de răscruce în manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului
destinul eminescian – încearcă a scoate Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl
eminescologia dintr-un „conformism docil” (6, său.    E limpede, gazetarul a plătit pentru un
17), manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi „delict politic” (3, 113), ind sacri cat (vezi 8, 9).
state de serviciu. În fond, în ziua în care Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor
Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”,
dr. Şuţu sub pretextul de a înnebunit subit, aprecia Zoe Dumitrescu-Buşulenga (8, 7), sura
conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici imaginea o cială a anilor „eclipsei”, apărată cu
(Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea cerbicie.    Curios, N. Manolescu crede că
de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în
anunţa că incomodul său  chiriaş e „foarte reu”, circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut
gazetarul tipărea în Timpul un vitriolant politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de
editorial, denunţând intenţia guvernului „de a-şi monstruoasa coaliţie liberalo-junimistă” (10, 1).
subjuga presa”. Şi cerând sprijinul caracterelor     Polemica,    reşte,    nu se va istovi curând.
tari, ieşind la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a Scotocind arhivele, armata de eminescologi va
fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” produce noi dovezi, recon gurând stocul de
la acea casă de sănătate fără a fost vizitat de informaţii, luminând hăţişurile epocii. Patimile
amici în perioada internării, cu un certi cat iscodelnicilor genealogişti, întrecerea sourcier-
medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat iştilor continuă; dar, bănuim, imaginile
apoi la Viena, „tot pe ascuns” etc., tratat de un biogra lor săi nu vor cunoaşte corective esenţiale,
si lis inventat, îndopat – totalmente odată xat modelul sacri cial. Şi nici nu credem
contraindicat – cu mercur (mai apoi),    că el va îmbrăţişat doar de zelatorii cultului,
invocându-se drept factori cauzali zestrea apropiindu-se cu pioşenie nesmintită de opera sa.
ereditară ori epuizarea. Punând cap la cap Negreşit, şi Eminescu trebuie citit cu ochi critic,
documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi chiar dacă cei care „duşmănesc” modelul văd în
aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale gura marelui poet doar un romantic întârziat,
depozanţilor, contemporani ai poetului. aparţinând unei culturi minore, s dând rodnica
Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul genealogie eminesciană (8, 8). Iar controversele
operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) nu se vor stinge. Şi ele, reamintim, încep chiar cu
numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre ziua de naştere, poetul ştiindu-se ivit pe lume în
„greaua epocă Eminescu”; şi  care  ar     devenit, 20 decembrie 1849, cum notase în registrele
astfel,   nu  doar  orchestratorul  conspiraţiei,  ci, Junimii.                                    
potrivit  unor  eminescologi  în  transă,  chiar

11
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Sunt încă foarte multe chestiuni litigioase, viaţa de jurnalist îl pasiona. Chit că însuşi
amintind aici doar statutul de cobai, medicaţia Eminescu mărturisea într-o scrisoare către
mercurială, internarea la Neamţ, deşi era „greu Maiorescu (1872) că un poet-gazetar ar „lucrul
bolnav de picioare” (solicitând, se ştie, în ianuarie cel mai prost din lume”. Campaniile de presă în
1887, un mic dementi), culminând cu chestiunea evreiască, înstrăinarea Basarabiei,
precipitatele întâmplări ale nefastei zile de 28 „serbarea guvernamentală” de la Iaşi, „opoziţia
iunie 1883, când se pecetluise soarta coalizată”, apoi limbajul „prea colorat” (după
„carpatiştilor” şi „spectaculoasa” sa internare spusele lui Gr. C. Păucescu) şi numeroşii inamici
(salvatoare, după planul maiorescian). Pe ruta ofereau motive temeinice pentru îndepărtarea lui
Maiorescu-Capşa-baia Mitraşewski, cu Eminescu, un jurnalist independent şi
manevrele lui Ventura, dus la casa de sănătate de intransigent, trăitor „printre lupi”, pătruns de
pe   strada   Plantelor   în   „cămăşoiul   de   forţă” „silă morală”, acuzând „saltimbancii de uliţă”.
Sursa foto: www.retratoliterario.wordpress.com

şi abandonat, Eminescu intra în „Ruptura” petrecută la 28 iunie,


                                                                                            

„moartea civilă”. Se reorienta axa agitaţia poetului înarmat, criza şi


politică şi, în numele interesului atentatul imaginat („leacul” ind
naţional, sub presiunea Austro- împuşcarea regelui), reticenţele
Ungariei, „vocea” pentru biogra lor şi curiozităţile lor
Transilvania trebuia să amuţească. bolnăvicioase, suita de suspiciuni şi
Des inţarea Societăţii Carpaţii răstălmăciri, episoade ocultate,
(ţinută sub supraveghere), „conversiunea tăcerii” (11, 271) şi
expulzarea lui Emile Galli, stigmatul   morţii   civile,   zelul
        

directorul ziarului   „cifratorilor”     (cf. Ilie Torsan)


L' indépendence roumaine, vizita la Viena, uturând parole masonice şi, în ne, decretarea
pentru scuze, a lui P. Grădişteanu completau marelui spirit ca inapt pentru creaţie au
tabloul, vestind – după vorbele lui Slavici – „c-a întreţinut, în timp, frenezia exegeţilor. Iar
sosit nenorocirea”. Surmenat, dezamăgit, într-un evenimentele de la Iaşi, cu o serbare „con scată”
Bucureşti golit de zilele toride, Eminescu şi ştiutele consecinţe diplomatice, acolo unde
rămăsese „redus la mine însumi cu onorabila poetul, dovedind o teribilă luciditate, a refuzat să
redacţie”. Iar vitriolantul său articol, Pentru citească Doina ca ind „ceva nepotrivit cu
libertatea presei şi a jurnalistului, ultimul la împrejurările”, blamând, însă, „afacerea
Timpul (antedatat: 29 iunie 1883), a pus capac, Grădişteanu” şi aglomeraţia retorilor patriotarzi,
dorindu-se eliminarea gazetarului („client” al pregăteau reprimanda. Un Eminescu irascibil, de
serviciilor secrete) din viaţa publică. Cu un vizionarism agresiv, denunţând xenocraţia,
diagnosticul nebuniei, in ltrat în mentalul deranja evident.
public, într-o incendiară conjunctură politică        Să nu uităm că în perioada sejurului berlinez,
europeană şi într-o încâlcită ecuaţie a politicii nu prea cercetat politic (constatase Ilina Gregori),
interne (grupul maiorescian coabitând cu poetul era secretar la Agenţia diplomatică „nu de
puterea), începe, aşadar, conjuraţia anti- ori de cuc”, cum zicea. Sub mandatul lui Th.
Eminescu.   Internarea  ar     fost  în  acel  context Rosetti şi apoi N. Kretzulescu, slujba de la
tulbure, spun unii, o „măsură de protecţie”. Agenţie, îndeplinind şi serviciile de curier,
Eminescu devenise un personaj public, incomod, presupunea un mare volum de muncă, inclusiv
impactul  articolelor  sale   nu  putea     ignorat descifrarea unor mesaje cifrate.    

12
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Iar la Charlottenburg, lângă reşedinţa medici (printre ei, D. Cosmănescu, I. Vineș, Ion
Hohenzollernilor, visul amânat al suveranităţii se Nica, studiul patogra c al lui Ovidiu Vuia)  au dus
va forti cat şi prin programul prodinastic al noi informații în privința bolii , eliminând ipoteza
junimiştilor, sperând în reacţia favorabilă a si lisului, iscat din  „conexiuni de amor”, vinovată
„nemţărimei”. Deschisă sub auspicii favorabile, ind acea    „pacoste de femeie” (Veronica,
relaţia dintre rege şi Eminescu („doi eroi bineînțeles), în optica lui G. Călinescu. Dar
fondatori”, scrie Ilina Gregori) a evoluat înspre o doctorul Șuțu asta trata în 1883, convins că   
crescândă ostilitate. Publicistica eminesciană, „germenele alienațiunii”  s-a activat  printr-o boală
ostilă lui Carol, face din rege o prezenţă obsesivă: contractată, spirocheta subminând    „minunatul
„Coroana nici cunoaşte ţara, nici a ă de său creier” (12,    8). În treacăt, amintim și de
cuviinţă   a   o   cunoaşte”.    Încât,   printr-o tabloul simptomatic, schițat de medicul C. Vlad,
„reevaluare   mitică”   (11, 291),   Eminescu „marele pacient” („al naţiunii întregi”) ind  
(„moştenitorul” lui Matei examinat cu subtilităţi freudiste şi
Basarab)    vede în rege un transferat în faza    prepuberală,   
uzurpator, inversând raportul şi Eminescu    ind    schizoid,
denunţând crahul, falimentul lui homosexual, impotent, incestuos
Strousberg, atitudinea lui etc. Încât, conchide C. Vlad, „nici o
Bismarck etc. Încrederea iniţială, femeie nu s-a xat violent de el”; şi
când Carol patrona, cu titlul de Eminescu „n-a putut petrece
fondator, România Jună, a niciodată în vecinătatea lor” (12,
degenerat, anunţând regicidul. 44).
Iar Eminescu,    negreşit un om Sursa foto: http://www.pinterest.com
        „Muncitor peste măsură”(cum
informat, petrecând vreo şapte                           IAȘI-1884 l-a văzut Vlahuţă), alimentându-se
ani de mare uzură în redacţia Timpului, tradus cu tutun şi cafea, înstrăinat de o lume ostilă,
                                                                                    

în germană încă din 1878, prezent         


în Eminescu a trăit      cu    „presentimentul scadenţei”,
Rumänische Dichtungen (1881, cu 21 de poezii, nota Svetlana Paleologu Matta (13, 292): limita
        
prin strădania a două doamne, Carmen Sylva şi presimţită, excesul, sfâşierea, tensiunea, bogăţia
Mite Kremnitz) a clacat, considerat o trăirilor fantasmatice au surpat chipul angelic.
implacabilă victimă a eredităţii. Titu Maiorescu Medicii au contribuit şi ei la alterarea
era ferm: „cauza este exclusiv internă” şi această personalităţii, e prin diagnostice false (infecţia
fatalitate ereditară, opina mentorul junimist, „se luetică), e prin tratamente inadecvate (injecţii
poate urmări în linie ascendentă”.   Plus   „lipsa   mercuriale inutile). Au venit apoi chetele publice,
de    rânduială    în traiul zilnic”, pe care o acea „cerşetorie        deghizată”,    cu    „talgerul în
constatase şi amicul Slavici. De aici pornind, public”, cum scria poetul într-o epistolă trimisă lui
invocând „complicaţia bolii în familie” putea Al. Vlahuţă, împotrivindu-se „odioaselor” liste.
anunţată ca inevitabilă degenerarea intelectuală. Socialiştii ieşeni au dat tonul, C. Mille,
Nu e locul de a stărui asupra cercetărilor deplângând „greul jug al vieţii moarte” (Lupta, 15
medicale, G. Călinescu deplângând chiar ianuarie 1887). Demoralizat, nefericit prin umilire
„cercetarea inţei ziologice”; şi atacând broşura şi sărăcie, cunoscut prin „nenorocirea” care l-a
lui George Potra (Mihail Eminescu. Cauzele lovit, Eminescu – devenit un caz – expedia din
morţii sale, 1934), autorul ind expediat în bolniţa de la Monastirea Neamţu (ianuarie 1887)
categoria „minarilor”. În timp, lucrările unor versuri amicului Negruzzi, sperând că, ind

13
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

La 2 martie 1888, deputatul I. Negruzzi,    într-o


petiţie supusă Camerei, cerea „un ajutor viager
nenorocitului   poet   naţional”.    Senatul  o  va
accepta    abia la 23 noiembrie, regele va semna
decretul în anul următor, la 12 februarie, dar
Sursa foto: http://www.ziare.com
poetul naţional nu se va bucura de „ajutorul
                                                                             
„acceptabile”,
                să capete „loc în Convorbiri”;
viager”, părăsind la 15 iunie 1889 această lume.
poema De ce nu-mi vii o viza, presupunem, pe Harieta, ca soră iubitoare, va veghea asupra
Veronica Micle.
         Temutul polemist nu mai avea imaginii, avertizându-l asupra stimei „prin
unde să se exprime; se simţea „cu totul bine” şi purtare” şi cerându-i să abandoneze cârciumile,
căuta un post şi o biată leafă. Suspectat de neglijenţa, indiferenţa. Testând creativitatea
degenializare, poetului i s-au pus în cârcă o seamă limitei, acea presimţire a căderii şi statutul creator
de neadevăruri grele, bene ciind – prin al nebuniei (13, 99), Svetlana Paleologu Matta,
rezonanţa numelor care s-au pronunţat – de explorând „coincidenţa de destin” a unor mari
credibilitate. Caragiale, mimând revolta, îşi spirite, îl xează în orizont european. Discutând
declarase intenţia de a oferi „o sumă de note despre „epilogul publicisticii eminesciene” (14,
asupra vieţii lui Eminescu”, combătând 229-234), acelaşi D. Vatamaniuc înlătură anatema
„inexactităţile, nimicurile născocite, inactivismului. Poetul, după prăbuşirea din 1883,
neadevărurile absurde”. Din păcate, n-a mai visa la o reintrare în circuit; şi, între timp,
făcut-o! Încât, pătrunzând în tenebrele tradusese Gramatica sanscrită şi, „smuls” din
eminescologiei, alţi cercetători speră să Botoşani de Veronica Micle, îşi face reintrarea, în
descifreze, prin subtilităţi analitice, textele şi, noiembrie 1888, la România liberă, ziar preluat de
îndeosebi, să lumineze contextele, iniţiind un conservatori cu trei ani în urmă. Totuşi, în acelaşi
recurs Eminescu. Ancheta lui Călin L. noiembrie 1888, poetul recunoştea în faţa lui
Cernăianu, chiar „efect al hazardului” ind (1, Slavici: „om din mine n-o să iasă”. Dar, teza
14), denunţă astfel de nepotriviri şi „urzeala vidului spiritual trebuie categoric respinsă, ca şi,
amplă” care a condus la acel „scenariu male c” de altminteri, diagnosticul paraliziei generale
(izolarea în ospiciu). Nebunia lui Eminescu – progresive. Predispoziţia ereditară (invocată
scrie infatigabilul jurnalist – pare multora „la fel axiomatic), boala familiei (ftizia, de fapt) sau
de sigură ca teorema lui Pitagora” (1, 13). „tristeţa” de care vorbea, deseori, poetul, sunt
Convins că demonstraţia lui Călinescu nu este elemente de neignorat; „cheia hermeneutică” o
de nitivă (cum s-a tot spus), Călin L. Cernăianu vom descoperi doar cercetând escalada
şi alţi comilitoni, punând cap la cap evenimentelor în rama epocii.
documentele prin ingenioase conexiuni, încearcă         Or, Theodor Codreanu investigase meticulos
să înlăture un „sfruntat neadevăr” (1, 26). Încât ceea ce a numit „agonia eminesciană” (1883-
redeschiderea dosarului Eminescu devine 1889), o epocă plină de misti cări. Cărţile sale,
obligatorie. întocmite cu tenacitate din „colţul huşean”, au
     De amintit aici, ca argument forte, depoziţia stârnit un entuziasm negativ, recunoştea criticul.
redutabilului eminescolog D. Vatamaniuc, Depăşind „umorile tinereţii”, el va atinge şi o
comunicată    într-o    scrisoare    adresată    lui I. seninătate        a        discursului,        chiar        dacă
Filipciuc, la 9 ianuarie 1998: „Discuţiile în înverşunarea polemică, blamând „spaimele
legătură cu boala lui Eminescu rămân deschise” ideologice”, nu-l va părăsi. Într-adevăr, Titu
(3, 125). A at în sanatoriul de la Ober-Döbling, Maiorescu ctitorise cultul eminescian. E vorba,
Eminescu – a ăm din epistola trimisă de D. însă, ne previne exegetul, folosind toate sursele la
Boghean – era restabilit şi „grija lui este sărăcia”. la îndemână , de un veritabil plan maiorescian,

14
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

care nu excludea „sechestrarea” lui Eminescu,


acea „arestare mascată” (Călin L. Cernăianu) ori
detenţia politică (D. Vatamaniuc), poetul ind
considerat irecuperabil de mentorul junimist. De
unde şi „ingratitudinea” de care se va plânge,
repetat, Maiorescu. Cabala antieminesciană viza
anihilarea ziaristului, trăitor „între lupi”, cel care
reuşise „ să se pună rău cu toată lumea” şi care îşi
impunea drept normă de viaţă adevărul.
    Maiorescu este, deopotrivă, întemeietorul Sursa foto: http://www.tribuna.us

cultului Eminescu (oferind girul spiritului său                                                                            


Revizuirile capătă,
                  astfel, un suport credibil, ţinta
critic) şi marele regizor al evenimentelor din anii
ind valorile de vârf, instituţionalizate şi
de recluziune ai poetului. Ziua de 28 iunie 1883,
         cazul Eminescu, înconjurat de o
tabuizate. Iar
când s-a rostit sentinţa morţii civile, rămâne „o
iubire inchizitorială şi de o mistică agresivă, „scos”
cheie hermeneutică” (15, 73). Cu certitudine,
din condiţia umană (cum observase E.
însă n-a urmat un vid intelectual în existenţa
Lovinescu) ar putea un teren excelent pentru
eminesciană. Omul sacri cat a ieşit creator la
„campaniile” criticilor, scotocind prin magazia cu
rampă, aşezând premisele unui mit
locuri comune. Pricină pentru care s-ar cuveni să
transformator. Adevărat, fanatismul, idolatria
ne ocupăm şi de detractori, cercetând textele şi
morti cantă întreţineau „biserica Eminescu”.
contextele, refuzând dictatura mitului căzut în
Dar „orgiile”, pe care le denunţa, de pildă,
bigotism. Dincolo de cabalele politice,
canonicul blăjean, incriminând „grandomania
comploturile iudaice, fronda juvenilă şi puerilă
unei direcţiuni” sau „infecţia” despre care,
etc., invocate ritualic, intră în joc şi adversitatea,
oripilat, amintea Aron Densuşianu în Literatura
iscată de resorturi psihologice, provocând gesturi
bolnavă, n-au şubrezit interesul pentru
blasfematoare. Totuşi, ne întrebăm şi noi, nu
nefericitul poet. După cum, alături de festivismul
cumva şi denigratorii vor lansat observaţii
găunos a în orit şi un fals cult Eminescu (acel
demne de interes?
pseudo-cult asupra căruia atrăgea atenţia încă
     Theodor Codreanu, spuneam, cercetează „anii
Perpessicius). Iar Theodor Codreanu a rma
blestemaţi”, propunând un şir de revizuiri,
răspicat: mitul Eminescu, „cel mai important mit
developând tragismul unui destin exemplar şi
cultural românesc”, este un mit viu, nu o
denunţând acribios misti cările de care a avut
misti care. Ciclic repus în discuţie, intrat în
parte, în timpul vieţii şi în posteritate, acel „om
malaxoarele denigratorilor, contestat aprig, el se
dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale).
revigorează. Există riscul, crede Ştefan
Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios,
Borbély,    ca    „prin   sugestia   de   victimizare
geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă
politică a lui Eminescu să înlocuim un mit cu un
(„cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza,
altul, mai pe gustul detectivistic al timpurilor”
„normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv
(16, 5).
temeinic, aşadar, de a propune, metodologic
       Invitaţia   „apropierii”,   recomandând
vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra
stăruitor    contextualizarea,    presupune    să    ne
exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or,
reîntoarcem la documente, dezgropând texte de
„spargerea referenţialului unilateral” (17, 73)
altădată. Şi pe această bază să cântărim dovezile,
presupune a conjuga perspectivele (patologică şi
indcă – nu e o noutate! – „manopere de culise”
ideologică), luând în calcul conjunctura
(avertiza Al. Dobrescu) intervin şi decid
geopolitică şi implicarea masonică.
traiectoriile în posteritate.
  
          
15
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu


toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei.
Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-i adversităţi
ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l
condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, într-o epistolă
din 3 mai 1880), asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”.
Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă acum asupra referenţialului
secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante
care se contrazic, încercând a face ordine într-un „haos de
informaţii” (17, 266). În fond, prin această sinteză nală (cum o
consideră însuşi autorul), el propune pedante recti cări,
dezvăluie  măsluiri  (unele  doar  bănuite),  sesizează  inconsecvenţe   
 
şi inadvertenţe, repune în discuţie soarta unui tratament inadecvat (cura mercurială, dubla
„documentelor rătăcite”, iremediabil pierdute. eroare a dr. Iszac etc.). Şi, nu în ultimul rând,
Concluzia e limpede: „orientarea cercetării spre evidenţiază aranjamentele de culise, tentativele de
referenţialul  secund  nu  presupune respingerea, descotorosire de in exibilul gazetar, conducând la
da  capo,  a  referenţialului  nebuniei”  (17, 7n). moarte civilă: trădarea unor carpatişti, măsluirile
Doar prin metoda dublului referenţial putem lui Titu Maiorescu în propriu-i jurnal, cabala
desluşi mersul precipitat al evenimentelor. Și francmasonică etc. Cartea lui Theodor Codreanu,
vom putea a a „poarta de intrare”, cum spunea rod al strădaniilor exploratorii întinse pe câteva
N. Georgescu,    spre infernul eminescian, decenii şi, pe acest suport, al unui efort sintetic
luminând – cât de cât – tenebrele impresionant se citeşte pasional. E puţin probabil
eminescologiei. Un Eminescu-cobai (17, 130), că, pe această linie exegetică, viitorul ne va oferi
pus în „camisolul de forţă”, „protejat”, documente noi (precum şocul epistolar din 2000),
sechestrat, de fapt, printr-o „arestare mascată”, mobilizând condeie şi in uenţând judecata
considerat irecuperabil, constituie secvenţele urmaşilor; destrămând, adică, supoziţii, risipind
unui „plan nefast” (17, 292), vizând anihilarea colecţia imaginilor prefabricate şi a re exelor
incomodului ziarist. Evident, intră în ecuaţie, „leneşe”, recalibrând opinii etc. Totuşi, în
decisiv, criza, ca efect al surmenajului, a biogra a ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa
„epuizării salahorice” (17, 115), dar şi testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva
conjunctura politică şi implicarea masonică. Mai adânc de a at”.
mult, se ştie, referenţialul maladiei a ampli cat
gloria imediată, valori când emoţional,
îndeosebi, tragismul destinului, mitul geniului         Aşadar, traseul exegetic eminescian xează, în
etc. segmentul postbelic, câteva borne de neocolit:
    Theodor Codreanu, ca într-un veritabil momentul Negoiţescu, intrarea exegezei în etapa
policier, leagă rele, încercând, şi el, reintegrarea inţială, „eminescianita” lui Noica (făcând din
celor şase ani ai „eclipsei” în matca lor (cum cerea cauza facsimilării manuscriselor, „aşezat în
Ov. Vuia). Înlătură, meticulos, stratul gros de răspundere”, o bătălie personală, plimbat pe la
false informaţii acumulate în timp, începând cu „foruri”, amânat exasperant şi, totuşi, încrezător)
diagnosticul o cializat (vezi „Războiul şi, negreşit, în ultimele decenii, investigaţiile cu iz
diagnozelor”), supunându-l pe „bolnavul detectivistic, privind „anii eclipsei”, redeschizând
exemplar”  (cf. Ilina  Gregori),  devenit  cobai, dosarul Eminescu.

16
ÌSTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Chiar dacă voci iritate, blamând eforturile acestor „căutători de Elodii” (preocupaţi de „devoalarea
conspiraţiunii”, descoperind „apocaliptice rami caţii”etc.) îi invită pe cercetătorii „indisciplinaţi” la un
grabnic consult medical. Chestionarea contextelor e, însă, trebuincioasă, Eminescu interesează, iar
faptele rămân fapte, clătinând, probabil, unele reputaţii. Dar luminând adevărul. „Olimpianul”
Maiorescu era, în acei ani, „conducătorul principal al soartei lui Eminescu”, opina dr. Obersteiner de
la Döbling (a ăm dintr-o scrisoare a lui D. Boghean, „un junimist de fundal”). Soarta lui Eminescu,
„un poet sigilat de destin”, cum spunea G. Călinescu la o Sesiune a Academiei (1964), este acum în
mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma...

      
                                                                                                            

NOTE:

1. Călin L. Cernăianu, Recurs Eminescu: suprimarea gazetarului, Tamaşi: Semnele timpului, Bucureşti,  
        2000; Prefaţă de D. Vatamaniuc.
2. N. Georgescu, Moartea antumă a lui Eminescu (1883-1889), ediţia a II-a, revizuită, Editura Cartier,
        Chişinău, 2002.
3. Ion Filipciuc, Înspre alt Eminescu, Editura Augusta, Timişoara, 1999.
4. Theodor Codreanu, Eminescu între N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu, în Bucovina literară, nr. 5-
        6(207-208)/ mai-iunie 2008.
5. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007.
6. Constantin Cubleşan, Eminescu în comentarii critice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008.
7. C. Stănescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 441/27 octombrie 1998.
8. Theodor Codreanu, Dubla sacri care a lui Eminescu, Ediţia a treia, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de
         Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Civitas, Chişinău, 1999.
9. Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis: gândirea politică, Criterion Publishing, Bucureşti, 2008.
10. Nicolae Manolescu, Cine sunt iubitorii şi detractorii lui Eminescu, în România literară, nr. 25/26 iunie
        2009.
11. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?: Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Bucureşti, 2008.
12. C. Vlad, Mihail Eminescu – din punct de vedere psihanalitic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a.
13. Svetlana Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a III-a, adăugită, Editurile Augusta-
        Artpress, Timişoara, 2007.
14. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883; 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
15. Theodor Codreanu, Mitul lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, (colecţia Eminesciana, 9).
16. Ştefan Borbély, Eminescu în cheie deconstructivistă, în Contemporanul-Ideea Europeană, nr.
         5(734)/2013.
17. Theodor Codreanu, Eminescu în captivitatea „nebuniei”, Editura Universul, Chişinău, 2011.

17
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

EUGENIU NISTOR  (Târgu Mureș) - scriitor,    


losof, cercetător științi c grad 1,
colaborator  permanent.

IDEI ŞI STRUCTURI DE IDEI ÎN                


         ARHITECTURA SISTEMULUI
               FILOSOFIC AL LUI LUCIAN BLAGA

       Forma de nitivă a sistemului loso c al lui Lucian Blaga o constituie cele patru trilogii:
„Trilogia cunoaşterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor” şi „Trilogia cosmologică” – ale căror
structuri au fost stabilite de nitiv de gânditor prin testamentul său editorial din 25 august 1959.
In uenţele asupra întregului vin pe liera loso ei occidentale (mai ales a celei germane), cea formală,
în mod cert dinspre Immanuel Kant, autorul bine-cunoscutei trilogii criticiste, iar cele culturale,
dinspre Goethe, Nietzsche, Gehlen, Jung, Spengler, Frobenius, Riegl, Chamberlain ş.a. Intervine
însă  în legătură cu cele patru discipline care alcătuiesc structura de ansamblu a sistemului – acestea,
dincolo de abordarea lor tradiţionalistă, sunt ajustate şi modernizate vizibil, astfel încât pe baza
acestora sunt expuse, în chip nuanţat şi personalizat: teoria cunoaşterii (gnoseologia), teoria culturii,
teoria valorilor (axiologia) şi teoria cosmologică – toate cu rosturi bine determinate în încercările
insului uman de revelare a Misterelor Lumii. Iar ca o esenţializare a acestor teorii putem a rma că
loso a lui Blaga are în centrul ei nuclear patru noţiuni fundamentale: Omul, Lumea şi Misterele ei,
peste care guvernează însuşi Marele Anonim – toate acestea ind legate între ele, „interconectate” şi
„racordate” (cum s-ar spune în limbajul actual) la conştientul şi inconştientul uman, tocmai prin
ţesătura de nervuri a creaţiei culturale – la care ne vom referi mai pe larg în continuarea demersului
nostru, supunând analizei cărţile trilogiei consacrate acestui domeniu, şi anume: Orizont şi stil, Spaţiul
mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii.

    

     În Orizont şi stil (1936) – prima carte din „Trilogia culturii” – Lucian Blaga îşi con gurează, cu
destulă precizie, liniile de forţă ale teoriei sale culturale: matricea stilistică. Totodată, el îşi declară
preferinţa pentru metoda morfologică, pe care o analizează însă critic, recuzând atât teoriile lui Freud,
cât şi cele ale lui Jung, anunţând că îşi va structura ideile în cadrul unei noi discipline loso ce:
noologia abisală – extrasă din psihologia inconştientului (iniţial, în ediţia princeps, disciplina era
numită chiar aşa: psihologia abisală!), în cadrul căreia relaţia dintre conştient şi inconştient va foarte

18
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

bine explicată prin intermediul unui termen operaţional denumit procesul personanţei. Filosoful
consideră că chestiunea inconştientului este una care amprentează profund conştiinţa umană, ind la
fel de semni cativă ca şi aceea a factorului energie din fenomenele zice, anticipând astfel că
elementele, vectorii şi factorii din procesele psihice vor dobândi o importanţă tot mai mare în
cercetările moderne de psihologie, de psihanaliză şi de parapsihologie.                            

              Invenţia lui Blaga constă într-o reluare şi reformare a categoriilor
                                                                              

loso ce şi chiar de înzestrare a acestora cu un alt rol explicativ.  Astfel


Sursa foto: http://www.librarie.net

el dublează categoriile kantiene şi le redimensionează în cadrul unor


construcţii teoretice extrem de bine personalizate sub aspect
terminologic-lingvistic şi de conţinut.    Aşa se face că spaţiul, timpul,
cantitatea, calitatea, relaţia etc. acţionează, conform schemei matriciale
              

        

a lui Lucian Blaga în dublete categoriale: categoria spaţială a


conştientului având alături categoria spaţială a inconştientului, iar
categoria   temporală   a   conştientului   având   alăturată   categoria         
temporală a inconştientului. Pe de altă parte categoria spaţiului, ltrată prin inconştient, este văzută
prin perspectiva unui profund sentiment spaţial (aşa-zisa nostalgie orizontică) şi prin instituirea unor
simboluri spaţiale (ca şi Oswald Spengler, autorul monumentalei opere Declinul Occidentului). Dar şi
categoria temporală, din perspectiva inconştientului, este şi ea nuanţată: prezentul este timpul- uviu,
trecutul este timpul-cascadă, viitorul este timpul-havuz. Iar cum spaţiul şi timpul sunt învestite cu
valori, losoful îi spune acestui proces de valorizare accent axiologic, care poate : a rmativ (de
recunoaştere a valorilor) sau negativ (de respingere a non-valorilor). O altă categorie plină de
semni caţii a inconştientului este atitudinea faţă de destin, prin care se exprimă opţiunea umană
(individuală şi colectivă) pentru trei posibilităţi: anabasică (de înaintare în orizont, speci că
europeanului), catabasică (de retragere din orizont, speci că indianului şi egipteanului) şi neutră
(echivalentă stării pe loc, speci că etiopianului). Aci observăm in uenţa ideilor etnologilor germani
Frobenius şi Riegl. În sfârşit, ultima categorie de forţă a matricei stilistice blagiene este năzuinţa
formativă, cu tendinţa ei de structurare a imaginii lucrurilor într-o variaţie formală, în funcţie de un
orizont sau altul, de o epocă sau alta, de o individualitate sau alta, gânditorul distingând trei moduri de
manifestare: modul tipizant (speci c culturii grecilor antici), modul individualizant (speci c
popoarelor germanice şi religiei protestante) şi modul stihial (ca în arta egipteană sau în pictura şi arta
bizantină).
        În Spaţiul mioritic (1936) unele idei şi articulaţii ale matricei stilistice îşi vădesc valabilitatea
funcţională, aceasta ind aplicată la cultura românească. Astfel plaiul mioritic ondulat, cu succesiunea
lui in nită de deal şi vale, prezent şi în rezonanţele doinelor şi baladelor noastre, strecurat în decursul
          

19
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

veacurilor şi mileniilor în inconştientul individual şi colectiv, ar prima dintre categoriile abisale ale
su etului autohton. Acesteia i se mai adaugă sentimentul destinului care, în terminologia lui Blaga, ar
reprezentat de o înaintare în sens anabasic, dar cu o anume speci citate: de veşnic suiş şi coborâş,
păstrând cu îndărătnicie, în adâncurile subconştientului, relieful ondulat al plaiului şi al văii.
In uenţat de locul său de obârşie, inconştientul individual şi colectiv al  românului ajunge să
transforme peisajul într-o obsesivă nostalgie orizontică, care se manifestă
apoi cu întreaga ei încărcătură de duioşie, oriunde s-ar a a pe globul

                                                                                    
Sursa foto: http://www.iberlibro.com
terestru. Această misterioasă comuniune cu plaiul şi cu strămoşii lui care
dorm sub plai are semni caţii totemice, mai ales în asocierea pe care
omul mioritic o face între moarte şi extazul nunţial, re ectate de versurile
din Mioriţa, impresionante prin sentimentul complex al „fatumului”.
Problema orizontului temporal este foarte vag amintită de losof: el
susţine că su etul mioritic s-a încăpăţânat, vreme de secole, să boicoteze

        
        
istoria şi să trăiască retras, în cochilia de scoică a unei vieţi
anistorice, o existenţă de tip organic. Este aici o încărcătură plină de mister a modului ontologic
                                                                                            
adoptat de o întreagă etnie, pe timp neprecizat. Filosoful numeşte acest mod „boicot” al istoriei, şi nu
altfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea acestui mod de existenţă nuanţează în alt sens (până la
deformare) teoria blagiană.    
       Gânditorul  din  Lancrăm  a  arătat,  cu  limpezime,  că  românul  şi-a  preţuit  şi  chiar  divinizat
orizontul spaţial mioritic şi că a preferat, adesea, să se retragă din istorie, adică s-o boicoteze – prin
urmare, nu ne este greu să constatăm accentul axiologic pozitiv pus pe cadrul spaţial, şi cel negativ, pus
pe cadrul temporal, care l-a îndemnat la o viaţă „anistorică”, de tip organic. Organicul este, în
concepţia lui Blaga, o categorie nouă a spiritualităţii româneşti, vizibilă atât în stilul arhitectural şi
modul de aşezare a caselor, cât şi în metrica poeziei populare şi, mai ales, în manifestările spiritualităţii
creştine ortodoxe.  
        Într-o   analiză   comparativă   a   spiritualităţilor   creştine  (catolică,  evanghelică  şi ortodoxă),
losoful insistă pe caracterul bipolar al acestora, orientarea lor ind atât spre transcendent, cât şi spre
vremelnicie, cu notele de particularitate ale ecăreia, subliniind însă că diferenţierile sunt mai curând
de natură stilistică decât ideatică.  Astfel, la catolici transcendenţa rămâne inaccesibilă, iar categoriile
vremelniciei sunt marcate de instituţia bisericii, „ca stat al lui Dumnezeu pe pământ”, şi năzuinţa de
putere cezarică; la protestanţi avem aceeaşi viziune asupra transcendentului, dar plusează categoriile
libertăţii individuale; în timp ce la ortodocşi bipolaritatea este dată de pendularea continuă a spiritului
între transcendenţa inaccesibilă şi categoriile vremelnice ale organicului, „văzute” parcă prin lentilele
ochelarilor purtaţi de morfologişti.                                                                                      

          
20
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Exemplele oferite de Blaga sunt multiple, deoarece el întrezăreşte aici un larg pervaz deschis către
întreaga spiritualitate ortodoxă balcanică şi răsăriteană. Cele trei tipologii religioase sunt diferenţiate
între ele printr-un întreg evantai de factori, precum: concepţiile despre biserică, concepţiile despre
naţiune, diferenţieri datorate formelor de graiuri, unghiului cultural, misionarismului,
prozelitismului, magiei, conceptelor despre salvare, tipurilor umane şi modurilor cum cele trei
biserici îşi desfăşoară ritualurile. Însă transcendentul care coboară
constituie, în gândirea blagiană, al doilea pol al spiritualităţii creştine, în
raport cu care diferenţele de viziune sunt datorate unei categorii

                                                                           
Sursa foto: http://www.amazon.es
stilistice, ţinând, de această dată, de arhitectura religioasă a Agiei So a
din Constantinopole; astfel este anunţată cea mai importantă categorie a
ortodoxismului – orientarea so anică – care, prin apel la loso a greacă
(sophia = înţelepciune), capătă sensul mai larg de înţelepciune divină,

                 
cu rol intermediar între Dumnezeu şi lume (conform concepţiilor lui

        
Dionisie Areopagitul, Florenski şi Bulgakov).                                   
În Mioriţa so anicul trans gurează natura, care devine „biserică”, iar moartea mioritică, un act
                                                              
sacramental cu a „lumii mireasă”. Pentru argumentarea ideilor sale, losoful recurge la unele viziuni
so anice, depistate în mitologia noastră autohtonă, între care: „pământul transparent”, „grâul
cristologic”, „slujba vântului”, „cerul megieş” etc., speci când însă că acestea au fost asimilate, în timp,
din cultura altor popoare.(26)
       Năzuinţa formativă a su etului românesc şi-a declinat demult – susţine Lucian Blaga – preferinţa
pentru motivele geometrice şi stihiale, ce se vădesc mai ales în ornamentica artei populare (costume,
incizii pe unelte, porţi de lemn şi pridvoare, pe vase de lut etc.), toate ind decorate cu motive speci ce
şi altor popoare europene sau balcanice. Dar matricea stilistică autohtonă nu ar completă dacă i-ar
lipsi dragostea pentru pitoresc şi podoabă, iar – când se referă la arhitectura religioasă – nu s-ar lămuri
rostul frescelor care contribuie la accentuarea impresiei de contopire a naturii cu zidurile bisericilor,
lăsând astfel ca revelaţia divină să se reverse nestăvilită şi în afara acestora, peste grădini şi câmpuri, peste
crânguri şi peste păduri.  
       Cătrinţa, broboada, pălăria, ţundra ciobănească, pieptarul, şerparul, cămaşa, credinţele  magice
(femeile spre a frumoase trebuie să se spele în apele din care se adapă curcubeul, boabele de mazăre
vărsate pe jos, văzute ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele arse care se „răzbună” şi îşi depun,
noaptea, frunzele în geamuri, Abel văzut în lună cu capul spart suspendat peste un ciubăr etc.),
sfătoşenia proverbelor – toate sunt expresii ale pitorescului, izvorând din adâncurile unui bogat
substrat meta zic; lirica populară românească – cu încărcătura ei, nici prea grea, nici prea uşoară a
          

21
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

dorului, analizat în diversele lui ipostaze, mergând de la dragostea pentru inţa iubită până la
exprimarea tristeţii şi urâtului în doine şi bocete de jale – se alimentează şi ea din acelaşi fond misterios
contribuind, fără îndoială, la nuanţarea stilistică. Dar această tendinţă de a insu a tuturor
determinantelor active o anumită „surdinizare” este o altă trăsătură reprezentativă a duhului
românesc, şi anume: discreţia.
            Descriind îndelungata    convieţuire în natura sălbatică a strămoşilor noştri, existenţa lor ind
aproape atemporală, în cochiliile izolate ale aşezărilor de pe văile lăturalnice ale râurilor, din munţi şi
păduri, losoful vede, pe bună dreptate, tocmai în acest mod de înţelegere a lumii, anistoric,
constituindu-se matricea stilistică a pre-românismului.  
Dar, boicotând istoria, românii s-au boicot pe ei înşişi, întreaga lor
existenţă căzând sub semnul categoriilor organicului, care nu permit
                                                                               
Sursa foto: http://www.carturesti.ro

decât a rmarea unor manifestări culturale de nivel minor.


        Stăpânirea   vremelnică   a   spaţiului   geogra c   al   vechii   Dacii
imperiale, după retragerea aureliană, de către unele seminţii barbare,
ca şi zădărnicirea consolidării cnezatelor şi voievodatelor româneşti de
către năvălirile ultimelor popoare migratoare (ungurii, pecenegii şi
             

        

cumanii) şi multe alte împrejurări vitrege ale istoriei, au făcut ca


populaţia autohtonă,  deşi bine con gurată etnic,  trăind  în  frăţietate
cu mediul geogra c (cu plaiul şi codrul), să-şi xeze în inconştient un orizont propriu, marcat de un
sentiment al destinului, conţinând un ciudat amestec de pasivitate şi fatalitate. Doar un moment
istoric a reuşit să scoată matricea stilistică autohtonă din somnul ei secular şi să izbucnească în
e orescenţa unui renascentism autohton – domnia lui Ştefan Cel Mare –, când se a rmă stilul
arhitectonic al bisericilor din nordul Moldovei, când se cizelează limba, îndeosebi prin slovenirile din
cancelariile voievodale şi letopiseţele cronicarilor, iar poezia şi cântecul popular sunt nelipsite din viaţa
cotidiană a băştinaşilor. Dar, din păcate, se ratează din nou şansa participării la istorie, iar dorul nostru
de sincronizare se frânge repede sub ameninţarea expansiunii turceşti şi a reformei religioase din
Ardeal, când sate întregi, refuzând acceptarea unor „forme fără fond”, se retrag din nou într-o viaţă de
tip anistoric, adăpându-se iarăşi, veacuri la rând, din izvoarele fondului anonim, din care sunt scoase,
uneori, în lumină splendide creaţii culturale.
        Abordând problema împrumuturilor noastre spirituale, de multe ori făcute fără discernământ,
Lucian Blaga apreciază, în mod just, că nu se poate trece peste in uenţa modelatoare a culturii
franceze (de sesizat la Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonski) şi
peste in uenţa catalitică a culturii germane (vizibilă în activitatea lui Gheorghe Lazăr, Mihail
Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc ş. a.), subliniind rolul important,
        
          
22
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

îndeosebi al acesteia din urmă, în apariţia unor opere de mare originalitate, aşa precum aceea a lui
Eminescu, în care losoful depistează unele elemente de bază ale matricei stilistice româneşti
(orizonturile spaţial-temporale, determinanta so anică, aspiraţia spre pitoresc, idealul bărbătesc al
haiducului şi al tânărului voievod etc.).
       În ultimul volum al „Trilogiei culturii”, Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), Lucian
Blaga lărgeşte considerabil cadrul meta zic de desfăşurare al teoriei sale culturale, avansând conceptul
metaforismului, ca mod speci c de manifestare în ontologia umană.Potrivit acestui concept, geneza
metaforei, care coincide cu geneza omului în spaţiul terestru, trebuie căutată în neputinţa acestuia de
a descrie un lucru sau un fapt până la capăt, date ind limitele înguste ale  vocabularului.
Metafora este – accentuează Blaga – atemporală, anterioară istoriei,

                                                                                         
Sursa foto: http://www.literaturadeazi.ro
reprezentând tocmai „diferenţa speci că” dintre inţa umană şi
animal. Aşadar, metafora este substanţa oricărei creaţii culturale, iar
losoful constată existenţa a două tipuri de metafore: 1. metafore
plasticizante şi 2. metafore revelatorii. Primul tip de metafore,
metaforele plasticizante, se produc prin apropierea de fapte
asemănătoare, aparţinând de sfera lumii date, imaginate sau gândite,

        
   
prin  transferul  unui  termen  (care  exprimă  un  fapt)  asupra  altui
termen, făcut cu scopul de a plasticiza una din cele două expresii; aşadar, acestea nu îmbogăţesc
conţinutul ca atare al faptului, dar, prin intenţie, vor să redea „carnaţia concretă” a faptului relatat, pe
care cuvintele cu descripţie obişnuită nu au capacitatea expresivă s-o facă. În ceea ce priveşte
metaforele revelatorii – acestea sunt cele care caută să releve un mister, ele rezultă „din existenţa în
orizontul misterului şi al relevării”, ind „întâile simptome ale acestui mod speci c de existenţă.”Dar
losoful explică apoi că nu doar metaforele pot duce la revelarea misterelor şi că există şi alte posibilităţi
ce pot antrenate în aceste iniţiative temerare, între care şi miturile pot constitui potenţiale mijloace
de cunoaştere a misterelor lumii, iar în cadrul acestora, conform spiritului sau simetric, distinge două
grupe – miturile semni cative şi miturile trans-semni cative – explicând apoi modul lor speci c de
acţiune: miturile semni cative revelează semni caţii care pot avea şi un echivalent logic, în timp ce
miturile trans-semni cative încearcă să releve fără a ţine cont de „echivalentul logic”.
        Filosoful  susţine  cu  fermitate  că  se  situează  pe  poziţii  contrare  faţă  de  autorii  occidentali  ai
teoriilor morfologice în care cultura era considerată a doar un organism viu,  deoarece, susţine el,
cultura nu poate similară organismelor vii şi, prin urmare, nici nu poate   avea „vârste” ca  acestea  
(naştere, creştere, în orire, rodire, îmbătrânire şi moarte).  În acest context nu-i scapă  tirului critic al
gânditorului român nici teoria biologizantă a lui Arnold Gehlen, care redusese cultura la un
        
          

23
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„proces de compensare a inadaptării biologice a omului”, arătând că aceasta este mult mai mult decât
atât, ea ind chiar condiţia noastră ontologică, răspunzând necesităţii umane continue de revelare a
misterelor prin acte de creaţie.(28) Concepţia blagiană este extrem de originală: ne ind un organism
autonom, cultura nu poate avea vârste şi, eventual, creaţia culturală poate produsă atât „prin prisma
structurilor” copilăreşti, cât şi a celor mature ale omului, astfel încât nivelul minor sau major al unei
culturi poartă exclusiv pecetea acestora: când un creator matur creează din perspectiva structurilor
copilăriei, a naivităţii, el produce cultură minoră, iar când un copil creează din perspectiva structurilor
autonome ale maturităţii, el produce cultură majoră. El distinge, aşadar, două tipuri de culturi: o
cultură minoră şi o cultură majoră, fără a se exprima în termeni „coborâtori” despre primul tip de
cultură.    Punându-şi   în valoare teoria  vârstelor  adoptive,   Blaga  încearcă  să   ne  convingă  aici  de
valabilitatea ei, în condiţiile în care matricea stilistică poate
                                                                                         

considerată origine atât a culturii minore, cât şi a celei majore,


Sursa foto: http://www.alchetron.com

trecerea (şi nu saltul) de la minor la major realizându-se prin


încetarea unei colectivităţi, la un moment dat, de a mai crea prin
prisma structurilor copilăriei, adoptând „ordinea atitudinilor
spirituale şi a vârstelor reale”.
       Din  cele  analizate  rezultă  că  creaţia  culturală  are,  în mod
        

clar, atribute metaforice, dar ea prezintă şi intenţii revelatorii şi


   

posedă  o  pecete  stilistică  proprie  –  însă,  cu  atât  mai  mult, ea
trebuie tratată distinct faţă de ceea ce în gândirea primei jumătăţi a veacului douăzeci a suscitat atâtea
dispute şi dezbateri, şi anume: antinomia cultură-civilizaţie. Filosoful constată că popoarele Europei
ind a ate sub înrâurirea culturii germane, „disociază felurit” termenii  celor două activităţi creatoare
ale omului; astfel, el distinge între diverse teorii şi atitudini, stăruind asupra teoriei istoricului englez
Huston St. Chamberlain, care asociază creaţiile spiritului cu domeniile meta zicii, religiei şi artei, iar
civilizația, cu ansamblul bunurilor şi rânduielilor reprezentând viaţa materială a omenirii, ştiinţa
ocupând „o poziţie intermediară”. În gândirea lui Oswald Spengler, losoful român observă că cele
două domenii au „un caracter de fatală succesiune, în sensul în care „civilizaţia ar reprezenta faza
iernatică a unei culturi, adică ultima bătrâneţe”. Iar în ceea ce priveşte raportul cultură-civilizaţie,
losoful constată deosebiri de natură ontologică: în timp ce „cultura răspunde existenţei întru
autoconservare”, civilizația ar răspunde nevoii de „autoconservare şi securitate”.
        Într-un studiu consacrat „aspectelor fundamentale ale creaţiei culturale”, Lucian Blaga se arată
preocupat de semni caţia meta zică a culturii, care, ca mod speci c  uman, este departe de a un lux,
o podoabă sau un moft, ea reprezintă chiar împlinirea necesară; căci faptele de cultură au început să se
manifeste   în   momentul  în  care   sub  fruntea   insului   uman  s-a  întâmplat  un  salt  important  de
          

24
ISTORIE LITERARĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

conştiinţă, care l-au adus în situaţia de a suferi unele transformări de nivel ontologic – transformări care
nu sunt altceva decât aşa-zisele „mutaţii ontologice”, cultura ne ind altceva, tocmai consecinţa unor
astfel de „mutaţii”. Dar, cum destinul creator al omului trebuie să ţină cont permanent de două
coordonate fundamentale – de „existenţa întru mister şi revelare” şi de „frânele transcendente” ale
Marelui Anonim –, care constituie aşa-zisa „antinomie interioară”, sunt împrejurări în care se
manifestă unele din „impasurile” în care poate ajunge inţa omenească când nu-şi urmează destinul,
acestea ind, în fapt, situaţii în care „actul creator a fost mutilat”, losoful limitându-le, numeric, la o
pentadă: transcendentomania, imediatomania, creaţia fără obiect, creaţia ca simplă visare şi
manierismul. Împrejurarea că „omul a devenit om”, adică subiect cunoscător şi creator, în acelaşi timp,
datorită unor hotărâtoare mutaţii ontologice, ar putea, desigur, îndreptăţi ideea gânditorului român în
legătură cu faptul că acesta reprezintă, totodată, capătul ultim al evoluţiei, căci odată cu ivirea lui în
lume verigile lanţului „mutaţiilor lui biologice” s-au stins şi o altă mutaţie nu ar mai putea posibilă,
ceea ce explică şi fenomenul bizar, în univers, al „singularităţii” sale.
        În concluzie, inventând „matricea stilistică”, ca teorie originală a creaţiei, pe baza căreia pot
clasi cate operele de artă, dar şi cele ştiinţi ce, loso ce, religioase etc., Lucian Blaga arată că,
indiferent de stilul creaţiilor culturale, în paralel cu conştientul şi complementar. În concluzie,
inventând „matricea stilistică”, ca teorie originală a creaţiei, pe baza căreia pot clasi cate operele de
artă, dar şi cele ştiinţi ce, loso ce, religioase etc., Lucian Blaga arată că, indiferent de stilul creaţiilor
culturale, în paralel cu conştientul şi complementar acestuia, inconştientul poate să joace un rol
semni cativ  în  modalitatea  umană de revelare a misterelor.  În  domeniul  gnoseologiei,  după  ce  îşi
expune metoda dogmatică, losoful vorbeşte despre două tipuri de
cunoaștere: cea obişnuită, numită paradisiacă, şi cea ştiinţi că, numită
luciferică – ultima, cu rol determinant în decriptarea misterelor.
Aceeaşi valoare, în raport cu misterele lumii, o au, la rândul lor,
ştiinţele, magia, religia şi arta, ceea ce înseamnă că şi axiologia blagiană
este  un  fel  de  ilustrare  a  teoriei  sale  culturale.    În  ceea  ce  priveşte
Sursa foto: http://www.faustomarcelo.blogspot.com
teoria  cosmologică,  aceasta,  la rândul  ei,   este  o   ilustrare  a   genezei                                                                                             
lumii, a omului şi a istoriei, unde Marele Anonim este „centrul generator” al întregii „existenţe
        
mundane”, prin diferenţialele divine el creând Lumea şi Omul, acesta din urmă cu particularităţile lui
gnoseologice şi cu matricea stilistică speci că ecărui individ şi ecărei colectivităţi umane, prin care
sunt înfăptuite toate valorile (materiale şi spirituale), în desfăşurarea lor istorică.

25
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Adina Velcea, născută în București, stabilită


din 2002 în Grecia, traducătoare din limba
greacă, apariții literare în diverse antologii de
poezie și haiku, în revista Poezia, din Iași, în
revista haiku din Tokyo, realizatoare de
emisiuni culturale la Radio Poema din 2017.

                                      
                                     Colivii

priveam pasărea aceea cum se plimbă prin colivie


cum încerca un zbor uitat în micul ei univers
unde totul se reduce la semințe și apă
         Gândurile unei insomnii neclare
la stropii de ploaie care ajung câteodată prin
zăbrele
                                      
într-o cameră mare este un scaun vechi pasărea aceea mă privea scurt și aștepta
vântul pătrunde prin geamul spart câteodată cânta  
de scaunul acesta atârnă o haină uzată iar cântecul ei se prelingea pe pereții coliviei
în buzunarele căreia timpul a încremenit și-l auzea numai ea
pe o hârtie pasărea aceea care uitase să zboare
la fel de veche precum scaunul pe care mă privea în timp ce alte păsări se roteau în
ți-ai uitat haina când ai plecat lumină
la vânătoare de răspunsuri și din neatenție și mureau…
te-ai împiedicat de un greiere adormit
sau de noaptea bolnavă
ori poate de rele de iarbă                       Rătăcire controlată
ca niște semne de exclamare inutile
ale unor răspunsuri pe care și totuși niciodată nu am putut
nu le vedeai dar erau su cient de acute să văd mai limpede ca până acum
ca să se agațe de tine în noaptea cât de tragică e soarta oamenilor de hârtie
când luna a spart geamul cât întuneric este când lianele neștiinței înfrunzesc
sau poate greierul haotic
ori poate iarba în care ți-ai pierdut cum se naște din pământul uscat
pașii în ecare zi câte o ință spectrală
urma care se uită la noi și râde
umbra iar râsul ei vibrează în timpane
vocea la fel de haotic
chipul ca o muzică psihedelică
și am uitat cine erai amestec de teamă respingere
cine ai fost și o inexplicabilă dar certă atracție
iar vântul a trântit ușa în urma ta pentru necunoscutul care devoră
iluzie progresiv din ce păstram ascuns
ipostază pentru EL.
poezie

26
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

                                       Antagonism

De-ar să-mi crească în neștire aripi pe umerii de foc,


tot n-aș putea să zbor din mine, din iadul ce mă ține-n loc,
pământul m-a cuprins în brațe, și trupul meu e doar pământ,
cu cât privesc mai sus, îmi pare că sunt o piatră pe mormânt,
din el se-aude freamăt sumbru - al demonilor ucigași -
privesc spre soare din adâncul acestui su et de ocnaș,
cu degete albite, strânse pe-ncheietura zilei reci,
mă-ntorc spre crucea mea tăcută... „tu, de aici, nu ai să pleci!”
și-aș vrea să ardă în neștire aceste aripi fără rost
ce trupul vor să mi-l înalțe spre paradisul unde-am fost!

                                              ***                       Trepte spre pământ


privește ușa aceasta                                      
dincolo de ea este ploaia  
o mansardă aproape de cer
o auzi? prinsă în pânza unui păianjen auriu
stropii mari se strivesc de asfalt de atâtea ori am căutat evadarea
de tomberoanele de plastic am dorit-o
se strecoară în cutii poștale dar n-am avut curajul nebunesc de a pleca;
pe sub bluza acestei femei
rătăcită pe stradă pe ziduri a în orit bezna
o îmbrățișează însă eu n-am văzut decât cerul
îi mângâie coapsele zvelte în colțul drept al tavanului pata aceea murdară
pe buzele roșii s-au oprit câțiva stropi e marea în erbere străbătută de Ulyse
privește cum plouă în jurul ei în celălalt se luptă demonii mei
în orașul de plastic atâția ani am stat în capcana aceasta
unde totul e reciclabil… munții nu se privesc de sus
                    Pasărea ceas freamătul vieții se stinge pe caldarâmul vechi
neted de atâta vuiet
Sunt pasărea ceas ce zboară alene tăcere…
                      
Curbând stalactite din timpul pierdut,
Minutele plâng, ascunse sub pene, aici prezentul miroase a mucegai cuibărit în oase
Cerând al secundei vremelnic sărut. în lemn în cărți
deschide ușa și pleacă
Tic-Tac, mă-nfăşor în prafuri stelare, cunoaște umilința de a mic:
Argintul luminii străluce în ochi
Iar bezna uitării în cercuri dispare iluzia înaltului nu te salvează de ceea ce ești…
Prelinsă-ntr-un vortex de negru deochi.

Şi cârduri de clipe sosesc pregătite Deschid şi închid cu zgomot aripa


Să plece pierdute spre timpul de-apoi, În geamăt de ceas cu ritm cardiac
Eu încă aştept pe vârful de munte Iar timpul amar îşi plânge risipa,
Să scot curcubeul ascuns între ploi. Prin frunza visării cu iz de tic-tac.

Doar geruri coboară hulpave, haine, Şi totul se-nvârte, şi totul dispare


Să sfârtece visul prin care mai speri, În zări sfâşiate de zbor milenar,
Şi ziua de astăzi va pentru mâine Şi iarăşi apare, şi iarăşi tresare
Ce mâine e astăzi cu aripi de ieri. Secunda visării la vechiul hotar.

27
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

sub propriile cuvinte


prea grele pentru trupul imaginar de titan
Vocabule tăioase   un greiere ipocrit acordează fals strunele
în fața auditoriului subjugat de propria neștiință
rătăcesc                      
prin dicționare
cum să schimbi lumea cu urletul unei pisici
ciudate contorsionate aplatizate
leșinate care într-o noapte nebună a minții
de emfaza unora stropită cu verde de paris
s-a crezut leu
sau albastrul de voroneț al patrioților închipuiți
sau poet
expulzați din pântecul onest al literaturii
inovând dicționare cu pretenții moderne
unii aruncă foneme la întâmplare
locuțiuni exacerbate ale unei furii viscerale
alții se încrâncenează să lupte cu sine
invadatoare
nimic
incomplet regizată
vai
nimic nu iese din dresajul nopții
umblu prin dicționare
luna la fel apare și la fel dispare
și la ecare pas
biata furnică truditoare se stinge
las
un semn de întrebare

                  Ezitare                             Dilema

în ceașca de cafea În jariștea crudă o rană răsare,


a clocotit un ochi se deschide în lutul uscat,
(spun vrăjitoarele) cu genele arse, această tumoare
viața mea clipește spre cerul de fum sufocat.
în zațul maroniu Scântei sunt la dreapta, la stânga, în urmă,
se ascund chipuri dansează prin aer pârjolul funest,
uneori zâmbete brățara de aur pământul îl scurmă
mai des lacrimi lăsându-și pecetea macabrului gest.
Și arde în su et din nou o-ntrebare:
decantează lichidul dens nimic este viața sau viața e tot?
privirea tatălui Dilema se a ă în noi, ecare
vocea lui recitând poezii purtăm anatema acestui complot.
strigătele copiilor iarna Purtăm anatema acestui complot,
agonia unui curcan dilema se a ă în noi, ecare...
cu gâtul pe jumătate tăiat nimic este viața sau viața e tot? -
tufele de crini năpădite de melci Și arde în su et din nou o-ntrebare.
iluziile din cartea de sub pernă Lăsându-și pecetea macabrului gest
atâția fulgi topiți în păr brățara de aur pământul îl scurmă,
migrenele din dimineți obosite dansează prin aer pârjolul funest,
lacrimi scântei sunt la dreapta, la stânga, în urmă.
Clipește spre cerul de fum sufocat
țin ceașca în palme cu genele arse această tumoare,
ca pe o candelă un ochi se deschide în lutul uscat,
și nu am curajul să beau în jariștea crudă o rană răsare.

28
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Pe când trecutul dispărea


                      

În adâncimea unui plus La piața vorbelor de carne Și-un amalgam de sentimente,


de nonvaloare demonstrată își strigă negustorii marfa, ca un cortegiu funerar,
heralzi moderni cu pana scut se vând la kilogram romane dispare sub grămezi de pietre
întreg nimicul ni-l arată. în care mutilată-i arta. și-n urmă demonii apar.

Se erijează în profeți Se-mpreunează as nțitul


în noua ordine spectrală cu nebuloasa neștiință,
unde fantome de „poieți” un răspopit este soldatul
picioarele de glod își spală. conducător spre necredință.

Și bate gongul triumfal, Pe scena noilor trotuare


și iar apune un deceniu purtând un coif de vreme proastă,
ca să se nască altul iar cu mâinile în buzunare
c-un maxim declarat de geniu. stă înlemnită Limba noastră.

  Mirare Voi n-ați văzut marea...

Minune, mirare, miracol, mister, Voi n-ați văzut cum marea s-a gârbovit sub toamnă,
o iederă-nalță litanii spre cer, cum strigă marinarii spre cerul mânios,
pe frunte m-atinge o frunză rănită, nici bărcile izbite de valul de aramă
cerul se-ascunde la mine-n orbită. ce a cuprins în brațe un ultim albatros.
Nervuri se-n ripă adânc, pe sub piele,
se zbat prin artere în drumul spre stele, Voi n-ati văzut nisipul încercănat de alge,
de tălpi mi se-agață cu dinții pământul, cu tâmplele albite de-al scoicilor sobor,
prin tălpi rădăcini invadează țesutul. în depărtări, pescarul năvodul când îl trage
Explozii de verde privesc către soare, parcă-i bătrânul Chronos oprind timpul din zbor.
sinteza luminii prin lujeri mă doare,
o scoarță de lemn mi se-ntinde pe buze, Voi n-ați văzut nici luna întinsul cum străbate
șoptesc a mirare cu foșnet de frunze. lăsând pe ape urme asemeni unui melc,
nici farul cum clipește cu lacrima-i ce arde
chemând la țărmul rece corăbii care trec.

Voi n-ați văzut durerea din coamele-nspumate;


în herghelii de valuri pierdută este vara,
s-a stins ca Afrodita din epopee moarte.
Voi ați plecat, e toamnă, și n-ați văzut cum marea...

29
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ALEXANDRU V. DAN (București) - poet, prozator, eseist


Autor al volumelor Şi nevăzuta mână scria/ aceleaşi cuvinte cu alb iar şi iar..., Editura
Eikon, 2019, București (poezie) și Umbrele Transilvaniei, Ed. Eikon, Bucureşti, 2016
(proză).
Prezent în antologia de poezie Dare de seamă, volum aniversar 5 ani Art Creativ, Editura
Art Creativ, 2019, și în antologia de proză Best of mystery & horror - Revista de suspans,
Editura Herg Benet, 2014.
A publicat selecţii de poezii în revistele format tipărit: Timpul (2015), Singur (2015),
Lumina Literară şi Artistică (2015), Sintagme literare (2017, 2019); Rotonda valahă
(2019)
Îi apar eseuri în revistele: Alternanţe (2014), Cronica veche (2016), Uscând o lacrimă
(2018);
Proză/poezie/eseu/interviuri în reviste on-line: Revista de Suspans, Gazeta SF, Ficţiuni,
Suspans, Nautilus, Gândeşte.org, Fila de Bucovina, Maramuresh, Din dragoste pentru artă,
Revista de publicitate, Bel Esprit.

Cartogra ere Omul cu seară


                                      
Când nu ai cu ce fotogra a Pe o stradă însorită a micului paris
ţi se dezvoltă un obiectiv special trecea agale un domn cu pălărie şi baston
membrana ochiului se dilată şi era tot timpul seară în jurul lui
diafragma bate pulsul oraşului: ca un halou perfect conturat
strada Timpului - de marginea umbrelei
inform-gălbejită sub care hieratic silueta lui păşea
unde în cafenele oamenii se joacă în acel weekend liniştit
de-a încremenirea clipei
(privind câte o cochilie în gol) În faţa Ateneului se opri să se închine
strada Plantelor - primăvăratec tropicală aşa cum şi mie îmi vine câteodată
indiferent de anotimp, de parcă acolo ar exista încă
strada Ţepeş - reşte, vreo biserică de mult uitată.
un pâlc de burlane, turle şi prăjini Apropiindu-ne unul de altul
şi la sfârşit m-a privit îndelung şi
strada Viselor: prin penumbra ce veşnic îl înconjura
casele sunt visele celor ce le-au clădit cândva mi-a întins mâna
rămase în această lume din greşeală - Şi eu mă ocup cu decuparea momentelor
i-am spus
întunecarea pândește şi ne-am zâmbit
de după interbelice arcade... a déjà vu

Am împușcat omul
                      
Mai întâi am ochit leul gloanţele erau numărate
prima şansă putea ultima aşa că a venit rândul vrăbiilor
am tras să completeze notele
şi deodată un leu furios şi-a făcut apariţia pe portativul relor electrice
apoi al culorilor
apoi inima mea a tânjit după un cerb să unească şi să despartă
cum numai în basme se întâlneşte iarăşi totul
şi iată-l chiar acolo iar la sfârşit
dintotdeauna cu acea armă şi cu acele gloanţe
cu coarnele-pădure care nu erau ale mele,
cu mine însumi,
totuşi care nicicând nu mi-am aparţinut,
trebuia să am grijă am ochit
omul

30
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Darul constantei universale Un om își târa anii pe stradă

Zi de zi iau autobuzul şi povestea sa îl strivea tot mai mult


dar azi va ceva special în dreapta, în stânga se prăbuşea câte-o casă
mi-am zis de-atâtea su ete la sânul ei căzând
facem turul de lux al oraşului of, ceasurile nu ar trebuit nicicând să
voi xa atent geamul părăsească
ceva îmi scapă tot mai mult la oraşul ăsta turlele şi clopotniţele
îşi spuse bătrâna de-o vârstă cu lumea
şi tot căutând eu mesaje nevăzute ce împletea mătăniile tuturora
într-un târziu fără să avut cum să-l observ
vreodată Singurătate
un murmur, un zumzăit discret s-a lăsat auzit
tot mai clar În dimineţi timid simptomele se-arată
desprinzându-se de blocuri, de iarbă, de şi le amân
mine însumi sfârşitul va unic
nici aproape, nici departe ce e cotidian acum încet e şters de-o mână
în vreme ce noi ne improvizăm existenţa singurătatea urlă
sentimentele cine-o aude nu ştie ce înseamnă
un murmur monoton, de când lumea căci nu e gol de oameni sau de lucruri
normativ. un gol de îngeri trebuie să e
pentru că nu e leac care s-aline aşteptarea
la masa convorbirilor divine

În mii de ani țăranul român


                      
a învăţat să muncească pământul tot mai mult
cu gândul la cer
Oamenii de zăpadă şi pământul a fost luat de la el
                       atunci a observat că teren viran şi lut erau de fapt
E o străduţă, într-un sat
Cu oameni, totuşi, fericiţi toate câte se cuprind cu privirea
Niciunul dintre ei nu e bogat iar când a venit şi rândul acestora să-i e amputate
Dar în credinţă sunt uniţi prin ochii lui deja îl puteai vedea
învârtind de zor
De zarvă şi de joc strada răsună la roata olarului
Acolo vezi o altă lume, de copii
Care atât de mult au aşteptat să vină
Iarna cu fulgii ei zglobii
                      
Şi într-o noapte răul a venit
Sub formă de su are glacială
Cât ai clipi, satul a-ncremenit
Cu toată fala lui proverbială

Dar duhul negru s-a ţinut departe


De strada oamenilor de zăpadă
Căci ei, aşa stângaci făcuţi, în noapte,
Păreau un grup de îngeri la paradă...

31
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Psalm X poetul:

Coala de hârtie - un veşnic căpitan de vas


pe care îşi strigă Iov întrebările - de el însuşi învestit
ni se aşterne înainte ca o pustie sfâşiindu-se în două - aşteptând într-o gară pustie
minimă carte deschisă ce înghite - apocalipsa
cu furia pământului căreia nu-i va acorda nicio atenţie
fărădelegea - înainte de a-şi încheiat
şi nebun e cel ce caută să descoasă poemul -
acest giulgiu de hârtie!

însă viteazul anevoie poate convins


el nu iubeşte vorbăria Ficțio-realitatea
tot ceea ce-i lipseşte
sunt întrebările se ia un copil sau o maimuță sau un computer
dar mai simplu e cu o ruletă
ochii lui vor sclipi în zorii bătăliei pentru a deschide cărți la întâmplare a viziona lme
privirea i se va lumina atunci când avangardiste
un zâmbet şi o mână întinsă se extrag ideo-situații stânjenitoare
îi vor reînvia izbucnind certitudini, pe care ulterior cetățeanul va avea obligația
sentimente neştiute să le venereze

                      
La omul frumos
                      
vorbele obişnuite au o altă melodie
muzica, alte cuvinte,
cotidianul, alte înţelesuri;
el nu plânge şi nici nu râde din cauza lucrurilor sau a
întâmplărilor,
ci aşa cum plouă sau răsare soarele.
Omul frumos, deşi trăieşte în lume
nu va muri odată cu ea.

                      

32
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CEZAR C. VIZINIUCK  (Consuegra, Toledo)


Poet, prozator, traducător
Membru al mai multor asociații, printre care Steaua Nordului (Botoșani); Liceo Poético de
Benidorm, ASARS (Spania); membru corespondent al Academiei Ludovicense de Letras,
Maranhão (Brazilia), membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor din Spania.
A publicat în mai multe reviste din țară și Spania, atât poezie, cât și proză sau traduceri. Între
acestea, Timpul, Convorbiri literare, Luceafărul, Neuma, Falsaria, Letras de Parnaso etc.
A debutat cu volumul bilingv român-spaniol Ioana, Ed. Anamarol, București, 2016, urmat de
Eu în culori incerte, Ed. Vital Prevent Edit, 2017, și de Unde ești, Maria?, Ed. Neuma, 2018.
A colaborat la diferite antologii cu poezie, proză și traduceri din spaniolă și portugheză.
A colaborat împreună cu Mariana Sandu la traducerea cărții Urme de cretă, de José Luis Labad
Martínez, Esstudio Ediciones, 2018. A tradus din română în spaniolă volumul de
poezii Mere roșii, mere verzi, de Claudia Mitră, Ed. Papirus media, 2018.

MEDITAȚIE MEDITACIÓN
în tăcerea nopții En el silencio de la noche
biserica e luminată la iglesia está iluminada
de cântecele îngerilor por el cántico de los ángeles,
en el banco el monje reúne venias.
în strană călugărul Los ojos de los santos jos en el altar
strânge metanii y sobre el mármol negro
rodillas heridas
ochii s nților por las oraciones que gimen.
ațintiți spre altar ¿Dónde estás Señor
cuando la mirada se detiene
pe marmura neagră bajo la cortina de fuego? Sursa foto: Liviu Șaptelea - pictor - BOTOȘANI
genunchii striviți Ante tu trono                                                                                         

de rugăciune muchas nubes,     

gem muchas tempestades,


        
muchos cielos nos separan.
unde ești Doamne ILUSIONES
¿Cómo podría llegar a ti?
când ochii se pleacă Sin duda
sub perdea de foc no todos los días serán albos,
înaintea tronului tău su rostro no será siempre joven
prea mulți nori como crees.
prea multe furtuni En vano sigues cursos de alquímica
prea multe ceruri y mezclas días, rostros e ilusiones
ne despart soarele va eclipsat în a través de una mirada amarga.
cum aș putea să te ajung majoritatea zilelor cu nori El sol estará eclipsado
cerul va plânge cu plumb en la mayoría de los días nublados,
în nopțile în care vei el cielo llorará plomo
ILUZII căuta stelele durante las noches
luna nu va străluci toată en que buscarás las estrellas.
fără îndoială ci va secera iluziile tale La luna no brillará totalmente
zilele nu vor toate albe le va arunca în hăul sino que va a descuartizar tus ilusiones
chipul ei nu va mereu tânăr prea negru las arrojará en la nada,
cum crezi pentru așteptările demasiado oscura para tus expectativas
în van faci studii de alchimie și primului scâncet del primer llanto sofocado por el sabor
amesteci zile chipuri iluzii sufocat de gustul aerului del aire
prin ochi neașteptat de înecăcios sorprendentemente as xiante a veces
dezamăgirea uneori

33
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ACASĂ ÎNTR-O ȚARĂ STRĂINĂ

Sunt eu. Tot eu. Nu sunt altfel dar m-am regăsit pe mine. Pe mine... Fără cuvinte. Fără vecini. Fără
iubire. Mort, deși viu. Trăind, deși fără voință. Topesc cuvintele rezemate de piept. Le beau. Le simt
gustul tot mai amar. Spun tuturor că merg acasă. Unde Acasă?

De câteva zile În care nu am învățat să merg Prieteni


Nu mai am starea de vinovăție Să gângur Familie
Pe care o aveam mereu Să râd sau să plâng Sunt acasă într-o țară străină
În timpul sevrajului lipsei de acasă Într-o țară în care În care nici vecinii nu mă cunosc
Am învățat să uit Și câinii mă latră
Acasă Să pierd Dar sunt acasă
În mijlocul unor oameni Iubiri E singurul loc căruia îi mai spun
Ce nu vorbesc ca mama Oameni Acasă
Acasă într-o țară

MARIA ȘI MAREA                       


[paznicul farului] JOCURILE IUBIRII

ultimul paznic de far


                       Amintirea
ca o numărătoare inversă
își adună secundele din valuri Privirea
pianista mângâie clapele În vântul ce sugrumă
într-un ultim vals al iubirii Aștepți să se risipească norii
cad ploile Pe luciul cerului
păzitorul farului Să patinezi
cu un buchet de scoici În căutarea unei stele
o iubește pentru ultima oară
într-un vis Orașul îți pare un satelit
Înconjurat de lumini
și totuși ești atât de frumoasă Multicolore
că soarele bate metanii în răsăritul lui
pe valuri Chiar
când te vede Frumusețea nu contează
Ești adâncit în noaptea undelor
Iar îngerii îți cântă prohodul
Sprijiniți în aripi
De stele

                       Furtuna
Îți va aduce eliberarea
Doar ea te mai poate duce
În copilărie
Sau poate
Mult
Mult mai departe
Sursa foto: Cezar Viziniuck În moarte
                                                                
                            

34         
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

PERDÓNAME, MADRE
Recogí la salida del sol en el camino Desde mi corazón las gotas de lluvia
la puse sobre la mesa en un macetero, detuvieron el amanecer con el rocío del sol
para entonces, cuando las ores de mayo para que salga siempre y nos encontremos;
volverán a orecer para ti mamá hasta entonces, perdóname madre
con el amanecer iluminado por las lágrimas que he hecho derramar en tus
en el tiesto de cerámica colorado, ojos
pararé a mirarte a los ojos y decirte perdóname, todos los días en el crepúsculo del in nito
perdóname ya que han pasado tantas primaveras de las montañas y la tierra en tu añoranza.
en las cuales las ores para ti no han orecido. Pero eso, de nada sirve a un alma herida,
Perdóname por haber desde hace tanto tiempo pues perdóname madre,
el camino hacia nuestra casa perdóname que por huir por el mundo
y a los ojos que no nos hemos mirado. te he olvidado.

Quizá no perdimos nada y ni nada no hemos


ganado
o mejor dicho nada perderemos,
si solo por un momento volviéramos
a la imagen viva de la madre
que no deja de esperarnos con toda su alma,
con los brazos abiertos para estrecharnos
junto al pecho que una vez nos alimentó.

MĂ IARTĂ, MAMĂ
                      
am cules răsăritul de lângă drum
l-am așezat pe masă într-un ghiveci
ca atunci când orile de mai vor în ori să mă întorc la tine mamă

cu răsăritul însorit în ghiveciul de ceramică roșie să te privesc în ochi și să-ți spun iartă-mă
iartă-mă că au trecut atâtea primăveri în care orile pentru tine n-au în orit
iartă-mă că am uitat drumul spre casă și de atâta timp în ochi nu ne-am privit

poate că nu pierdem nimic și nimic nu e de câștigat


sau mai mult ca sigur nimic nu vom pierde dacă
doar pentru o clipă ne-am întoarce la imaginea vie
a mamei ce nu încetează a ne aștepta cu su etul în prag
cu brațele deschise spre a ne strânge la pieptul ce cândva ne-a hrănit

din inima mea picăturile de ploaie au ținut răsăritul de soare înrourat


spre a veșnic răsărit când ne vom reîntâlni
până atunci mă iartă mamă pentru lacrimile ce ți le-am smuls din ochi

zilnic în as nțit salut văzduhul munții și pământul de dorul tău


dar asta nu folosește la nimic su etului suferind
deci mă iartă mamă
mă iartă că în fuga lumii te-am uitat

35
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

COSTINEL LUNGU (Corabia, Olt) - poet, prozator, editor


cu reședința în Herencia, Ciudad Real,
membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.
                                      
A debutat cu volumul de poezii Buchete de vise, apărut în februarie 2019 la editura
Vital Prevent Edit, din Drăgotești, Dolj. A publicat o serie de poezii în antologia
Desprimăvărarea cuvântului, la editura eCreator din Baia Mare (editor Ioan
Romeo Roșiianu) și proză scurtă în antologia Învărarea cuvântului, de la aceeași
editură. Publică versuri la diverse cenacluri on-line; participă la diferite evenimente
culturale.
În luna februarie a acestui an a apărut al doilea volum de poezii, Dalia (poezie
contemporană). Revista Dalia este un proiect la care lucrează.
                                      

Femeia de 300 de ani Lumina timpului

                  Pe atunci și noi eram este înceată nestatornică și ucigătoare


               adunați în mulțimea vidă
           împărțeam poezia și cântecul desenează amprente pe frunți
       arcușul de vioară se îmbăta de vis și pulberi dalbe pe tâmple
          pe note de saxofon îndrăgostit
                  de tine și de menirea ta este vânt al deșertăciunii
                    pe care ne-o cântă ia când nemăsurată se pierde prin
    e doină frământată din aluatul vremii praful galopurilor spre nicăieri
            lutul palmelor ce-și a ă glasul
                             în ochii tăi adoarme în palme iar când
                 decor al su etului gând se deșteaptă se furișează
             necontenit avânt până acolo printe degete ca o prelungire
                unde cerul ca un balsam a viselor și emoțiilor din amintiri
                   încăpător de albastru
                 sărută iarba Sărmașului miroase a văz limpede și dulce
              acolo unde umbrele tăcute a gând și a faptă lăudabilă
         devin mit în lumina îmbrățisării coroana credinței pe-o cruce sortită
         soarelui care se trezește devreme întunecimii tăioase doar lumina
    șopot cristalin e revărsarea Mureșului își deschide larg porțile iubirii
          simte smulgerea cuvântării tale
       și încă se deșiră în plâns de bucurie este cărarea ce duce spre alte
           când doina ta răsună pân’ la el re de nisip inert al unei plaje
              de-ai ști că vântul pustiului cu valuri aprige și nor înecat în mare
        și-ar duce colbul în neguri ascunse este verdele păcii și albastrul naturii
   cântând apoi pe scena ta de te-ai întoarce în care omul vine iubind și pleacă obligat
                tu - ie rătăcită în latinități acolo în liniștea iertărilor tărzii
                  cinstea pâinii aburinde
       deștepți tricolorul din inimi române un fragment al prieteniei unui radio
              dospești în noi iubiri de glie este românismul pe un catarg înstelat
                iubiri de istorie și prezent ascultă cultivă mulțumește oferă
                             iubiri de om lumina hrănește timpul pe care călcăm
                Femeie de trei sute de ani rugându-l să ia loc la o șuetă
                             La mulți ani

36
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Mai este loc Intră!

Mi-au înghețat pe rând gurile de stil Proiectat pe geam, la ușa de acces


Și nu mai vrea motanul meu să toarcă, nisipul se mișca în panto i inerți.
Îi pare primăvara zăcută-n promoroacă Ochii sticloși pătrundeau lugubru prin
Iar versul meu nu îi mai e sublim. perdeaua de ceață transcendentală
ce separa frunzele zilei de balustrada rece,
Am rugat muza să aterizeze, asfaltul obștesc de cutiile poștale – atârnate,
Să-ntindă palmele peste ochi-mi reci, ca la fotograf – purtătoare de mesaje.
Numai așa voi scrie până dincolo de veci, Între două lumi setea nemuririi mă deruta,
De m-or aplauda fără să înceteze... mă împingea spre amețitorii nori ai luminii
din care lipseam, deveneam țărână dornică
Din stânca vremii am stors apa nopții, să se transforme-n lut și grai.
Căușul ancestral s-adape însetarea, Îmi zâmbesc doar pentru convingeri:
Trezi-mă-voi ca să ascult chemarea sunt prezentul absenței lumii de afară
Din guri aurite ce zac la poarta sorții. deși înăuntru nu aveam de ce să u.
Nimicnicia mă absorbise... pălăria se simțea
Și nu e primăvară născută din ninsori, stingheră pe capul unui visător, doar ea
Nici r de mugur pe crengi ce nu au grai, căuta un chip real; se simțea întreagă
Petale împletite din ori de mucegai, cu lacrimile-i de colb ce îi mințea realitatea.
Rupestră încropită în gânduri de farsori... Nu sunt spicul ce zace în visul unei tulpini,
nici ploaie necăzută ce tună în nori neadunați.
În pas liliachiu, sub un cristal de stele, Ceea ce ating devine un eu,
Îmi fac loc printre cărți și opere alese, Un vis de-o frunză, un dor și prezent.
Mai este loc s-așez cuvintele culese
Din su etu-mi de om și brave emisfere.
Merg

Se sting pe rând stele de lumină


vin razele de soare june
ce-au promis trezirea păcii
păsările toamnei au cântat
pomilor azi în coroane înfrunzite
din nimburi de simțiri și smerenie
caut un r de iarbă iertat de tălpi
să se înalțe în dans de uturi verzi
Ea șoapte incandescente aprind
su area zilei în tic-tac paradoxal
Un chip de înger zărit printr-o oglindă, iar Tu mă-ndemni să merg
Un zâmbet calm împodobit cu raze, pe drumul rătăcitor în taine empirice
Parfum angelic, nectar al tinereții, Cu ochi căzuți în rugă și vis de împliniri
Petală purpurie din fructul iubirii; sorb din pocal seva luminii
mă iartă și m-aduce înapoi, pe
pământul cenușiu; doar aici
iubirea-i arta din poemul meu

37
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

DANIEL LUCA  (Timișoara) - poet, prozator, eseist, critic literar


Dintre volumele publicate: Amnezie în loc de micul dejun – vol. colectiv, Marineasa,
Timişoara, 1997; Strip-tease, Eubeea, Timişoara, 1997, versuri; Poveştile de la Bojdeucă,
vol. III, vol. colectiv, Junimea, Iaşi, 2000; Acasă, Eubeea,Timişoara, 2001, roman;
Cerşetor la cincisprezece ani. Fata oraşului, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, versuri şi
roman; Jurnalul meu, text Daniel Luca, ilustrații Alina Bogdan, Editura Nigredo, Arad,
2012, literatură pentru copii; Barza vine nechemată, Editura Eubeea, Timişoara, 2013,
versuri; Marcela, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2014, roman; Tema periferiei în
romanul românesc interbelic, Editura Gordian, Timișoara, 2016, critică literară;
Sindromul Mowgli, Inspirescu, Satu-Mare, 2016, roman; Raftul de la colț, vol. 1, Editura
Gordian, Timișoara, 2018, vol. 2 Editura Ecreator, Baia Mare, 2019, critică literară;
Teritoriu ocupat, Editura Ecreator, Baia Mare, 2018, versuri, Croitorul de noapte,
Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019, versuri.
COLABORĂRI: Europoesie (Franţa), Mihai Eminescu (Australia), Limba română
(Rep. Moldova) Cronica, Heliopolis, Renaşterea bănăţeană, Orient latin, Coloana
in nitului, Eminescu, Vatra, Orizont, Banat, Bocșa culturală, Lecturn, Dor de dor,
Spontan, Oltart, Plumb (România) etc.

Ora exactă Poarta de lemn


Greierul Sub poarta de lemn în fața porții oprește
dă ora exactă ne adăpostim de razele soarelui o căruță cu coviltir
cântecul lui ce plâng cu stropi aprigi de ploaie trasă de boi
aduce iarna din haine iese fum nu atinge pământul
opulenţa zăpezii praf din ea coboară
vara vine fum costume populare
odată cu și praf se încinge o horă
înjurătura-i duș suedez natural la marginea borții
sănătoasă motivele din poartă cade din nori pietriș
de birjar se scurg în pământ un munte întreg
scăpat formează o groapă acoperă groapa
de la sanatoriu ce absoarbe căruța pornește mai departe
după orgii sânge lăsând în urmă printre frunze
de verde carne sunete de vioară cu goarnă
buimac piele urmele de opinci mai joacă încă
încerc
să opresc
alarma
cu pantoful
În orașul fără cărți

În orașul în care au fost distruse în orașul fără cărți


librăriile au murit cărțile au fost stivuite poeții adună în poală
una după alta în mijlocul bulevardului literele zburătăcite
de inaniție li s-a dat foc în parcuri
oamenii cad pe stradă focul încă mai arde atenți să nu e surprinși
îmbătați cu cuvinte ca după o explozie le fac respirație
a unei sonde de petrol gură la gură
în orașul în care
bibliotecile

38
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Cireș Picătură Odihnă în doi

Se preumblă În ecare picătură Știu că după


cireșu-n mine de vin douăzeci de ani
căutându-și turnată din sticlă vei veni după mine;
orile în pahar dar mai știu că pe o față
după parfum suspină a crucii voi eu,
o lacrimă de fată iar pe cealaltă – tu!
uitată Și mai știu că
pe un ciorchine voi simți
în via cum dalta
brumată îmi va scrijeli
de cântecele oasele
culegătorilor de vise cu pielea ta

Ochi plânși Seara Țara visurilor


În seara aceasta
Mă privești cu ochii Stăpânesc țara visurilor
nu te voi întreba
plânși am grijă să le tai coada
cu ce rochie
de după orile spre a rămâne vise
te îmbraci
pe care nu le-ai adăpat
cu ce panto
eu de după ghivece în țara visurilor
te încalți
de după lămâiul ce nu a făcut sunt cel mai aprig
ori cu ce poșetă
fructe coșmar
le vei asorta
niciodată și-mi ceri să te uit
în seara aceasta
așa cum și tu și eu
te vei îmbrăca
am uitat de ori
numai cu mine
așa cum apa-ți din ochi
e o oare
ce trebuie
udată

Fericirea
Fericirea nu a coborât din
autobuz
Ușa
și s-a hotărât să rămână
Ușa bisericii acolo
plânge printre scaune
cu ceară o oră
o zi
o lună
un an
timpul oricum e relativ
și ea știe să aștepte.

39
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

GHEORGHE VINȚAN  (Ocna Mureş, Alba)


este preşedintele Asociaţiei Culturale „Juan Ramón Jiménez y Lucian Blaga”, din
Alcalá de Henares, şi membru fondator al Uniunii „Lucian Blaga”, a scriitorilor şi
artiştilor români din Spania.
Între cele cincisprezece cărţi scrise şi publicate de Gheorghe Vinţan în timpul vieţii sale  
petrecută în Spania se găseşte şi o ediţie bilingvă Apulum et Complutum.
Traduce în spaniolă diverse poezii ale lui Lucian Blaga.

Paradis în destrămare
Paraíso en descomposición
Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără ăcări. El portero alado tiene más tendido
Nu se luptă cu nimeni, un tallo de espada sin llamas.
dar se simte învins. No combate con nadie,
Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor pero se siente vencido.
sera mi cu părul nins Por doquiera en los prados y en tierra
însetează după adevăr, labrada
dar apele din fântâni Sera nes con el cabello encanecido
refuză găleţile lor. sedentosos por la verdad,
Arând fără îndemn pero las aguas de los pozos
cu pluguri de lemn se niegan a sus baldes.
arhangheli se plâng Arando sin aliciente
de greutatea aripelor. con arados de madera
Trece printre sori vecini arcángeles se quejan
porumbelul sfântului duh, de la pesadez de las alas.
cu pliscul stinge cele din urmă lumini. La paloma del espirito santo
Noaptea îngerii goi pasa por los soles vecinos,
zgribulind se culcă în fân: con el pico apaga las ultimas luces.
vai mie!, vai ţie!, De noche los ángeles desnudos
păienjeni mulţi au umplut apa vie, acurrucando se dormiría en heno:
odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ¡ay de mí!, ¡ay de ti!,
ţărâna va seca poveştile arañas muchos llenaron el agua viva,
din trupul trist. alguna vez y los ángeles pudrirán
bajo la tierra labrada,
alguna vez el terrón secará los cuentos
Peisaj transcendent del triste cuerpo.  
Cocoşi apocaliptici tot strigă,
Tot strigă din stele românești. Din păduri de somn
Fântânile nopţii şi alte negre locuri
deschid ochii şi-ascultă dobitoace crescute-n furtuni
întunecatele veşti. ies furişate să bea
Păsări ca nişte îngeri de apă apă moartă din scocuri.
Marea pe ţărmuri aduce.     Arde cu păreri de valuri
Pe mal – cu tămâie în păr pământul îmbrăcat în grâu.
Isus sângerează lăuntric Aripi cu sunet de legendă
din cele şapte cuvinte s-abat înspăimântate peste râu.
de pe cruce. Vântul a dat în pădure
să rupă crengi şi coroane de cerbi.
Clopote sau poate sicriile
Cântă subt iarbă cu miile.        
40
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Paisaje trascendente

Gallos apocalípticos siguen gritando, Desde bosques de sueño


siguen gritando en los pueblos rumanos. y otros negros lugares
Los manantiales de la noche animales crecidos en las tormentas
abren los ojos y escuchan salen furtivamente a beber
las lóbregas noticias. agua muerta de los surtideros.
Pájaros como ángeles de agua Arde como en oleajes
traen el mar a las orillas. la tierra ataviada de trigo.
En la ribera, con incienso en el cabello Alas con sonido de leyendas
Jesús sangra en lo más íntimo se extravían aterradas sobre el rió.
de las siete palabras
de su cruz. El viento intentó en el bosque
romper ramas y cuernos de ciervos.
Campanas o tal vez ataúdes
Cantan bajo la hierba por millares.

Baladă de neam

Cântec din veci, ce porţi în tine cerul şi lacrima tăcerii


stranie suferinţă seninul tău încins; baladă românească
ce-ai vrea să spui, când pierdută-ţi e pe drumul învierii
întreaga ta dorinţă, într-un ţinut deşert de vrere omenească...

De ce te-neci în suferinţă atât, şi glasu-ţi tace nestatornic


şi dacă din puţinii care încă te visează şi toţi acei ce nu,
nimic nu li se pare cât de amar şi negre, ei, cum zilele îşi duc
balada mea, sfârşeşte-ne, în glasu-ţi ce aievea tremură-n amurg!

Cum cânţi vâltoarea Mureşului limpede, în vadu-i de istorii,


fără sărutu-i tandru pe fruntea ilor ce-n lume sunt plecaţi;
pe buza veşniciei, baladă ai răpus, o stea încinsă-n glorii,
întreaga-i prospeţime – lacrimă amară – o viaţă de român!

Tu cânţi acum prin munţi, câmpii şi râuri iubirea-ţi de cu seară


femeile-ţi pierdute şi fetele plecate-n lumea largă, roabe
ce senzualitatea zilei, adesea omul nou prin sine o măsoară:
cu banul ce corupe şi-ncorsetează, credinţa zilei oarbe.

Când seara se aşterne peste ţinuturi albe, baladă câmpenească,


peste păduri şi ape, tristeţea-ţi mai străluce pe-ntinsul tău tărâm;
îndemni la rostul vieţii, la sfat de neam, în obştea românească
iar prin cuvântu-ţi sacru dorinţa tot nestinsă: gloria de Râm!

41
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

HANS DAMA (Sânnicolau Mare, Timiș) - poet,


prozator, traducător, eseist de etnie și expresie
germană.
Stabilit în Austria, doctor în lologie, profesor la Institutul de
Romanistică al Universității din Viena. A păstrat în permanență legătura
cu România, venind cel puțin o dată în ecare an pe meleagurile natale,
sursă a multor versuri vibrând de orii generați de dezrădăcinare, dar și de
splendidele peisaje campestre și montane care fac cuprinsul unui volum
întreg: Banat-Gedichte/Poezii bănățene. Grupajul alăturat include numai
poeme scrise în vers clasic din mai multe cărți ale sale, urmând întocmai
tiparul prozodic al originalului în tentativa traducătorului de a-i oferi
cititorului român plăcerea de-a asculta armoniile în care Hans Dama se
dovedește un orfevrier al liricii germanofone.

Dor de ţară Străin acasă

Cum te-aș duce în câmpie, N-am bucurie prea multă


unde mă plimbam cândva, vatra văzându-mi-o iar.
jucam hora în pruncie, Nimeni aici nu-l ascultă
și-ostenita lun-albie azi pe străinul hoinar.
’n mute ramuri spânzura!
Străzi ce erau de paradă
Unde cerul și pământul reci și pustii sunt acum; Dacă salcâmul scâncește,
în tăcere se unesc nu-i mai ce-a fost în ogradă; să-l consolez nu-nţeleg:
și, vioaie ca o turmă, viaţă-n odăi – nicidecum. însumi eu plâng su etește,
fascinant făpturi foiesc. plânge și spaţiul întreg.
Locuri intíme-n pruncie
Iar în inimă de codru, azi sunt străine, un vid Ţese pustiul la plasa
ochi de lac aș vrea să vezi, pare căscat pe vecie, pentru eternul său mers.
strălucind cum nu e modru porţile nu se deschid. Nu mai m-atrage acasa,
și-oglindind cei iriși verzi. ci-mi însemnez câte-un vers.
Freamătă cu demnitate
Case-n șiruri cască-n umbră plopii doar, peste șosea.
– parcă un decor ar –, Drumu-n amurg se tot zbate,
gânduri ca de plumb când umblă liber din pustă s-ar vrea.
colo-n uliţe pustii.

Ultimul tren

Un ultim tren plecă fără de ştire; Iar cel din urmă punct se ’neacă-n zare,
făcui cu mâna, lacrimi nu mi-a stors. de parcă n-ar fost aici, imens.
Am ezitat să-l iau după sosire, Stau şine la amiaz inerte-n soare;
ca să-mi alung eu orice reîntors? deprindem a citi-ntr-un singur sens...

Şi roţile-mping dorul înainte. Tu următorul punct îl intuieşte!


Speranţe-or tăvăli peste puţin. Întoarce-ţi faţa în direcţia sa!
Eu surghiunesc eternităţi din minte În linişte-l poţi aştepta, reşte.
în visuri ce nicicând nu mai revin.   Dar ultima speranţă nu ţi-o ia?

42
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Nostalgie Trans gurare

Ne joacă su etul pe punţi-ruină; În vis erai năluca mea de dor,


în timp şi zări, cu ţeluri are-a rătăci; pe care n-am putut s-o-ncheg vreodată.
se poticneşte; -n graţie divină Cum încercam să-ţi dau contur, îndată
pluteşte dorul său de veşnicíi. un văl mi te împresura uşor.

În vrerea ezitândă-şi a ă poate De îţi ghiceam doar chipu-amăgitor,


iar împlinirea – visul tinereţii dat ... azi zâmbetu-ţi discret mi se arată?
Dar altfel răsunau atuncea toate Privire din abis, catifelată,
cântările, iar teiul e de mult uscat; m-ai prins în mreje ca un vrăjitor.

cu el – şi frunzele-i de aur pline; De fericit ades mă scol în noapte –


şi capul cuib ne este pentru roua gri; şi, pân’ a nu cădea din nou în bezne,
de-acolo unde foc ardea în vine, mă las cuprins de-asemenea minune:
pândeşte-aşa blocaj, că viaţa ne-o sfârşi.
Târziu, râs dulce de femeie, şoapte
Aşa mor visele, neînţelese; îmi urcă gândul unde nu e lezne,
iar lacrimi – nemaiobosite azi părând – iar jind şi doruri ştiu să se-mpreune.
se-mpotmolesc în deznădejdi adese,
sub adierea cântului de-adio blând.

Existenţa

Străpungând prin nori se-nvârt I-a sosit sfârşitul oare Zilnic trecem prin noroaie
fulgii-n hore de mătase, în acest albit pustiu? şi-ale vieţii șanțuri multe.
duşi de adieri pompoase; Dă speranţă de schimbare Lacrimi când vărsăm şiroaie,
un elan pierdut de cârd haita spartă-ntr-un târziu? sare vreunul să ne-asculte?

bâjbâie cu mare teamă-n Niște-mpuşcături, ca-n luptă, În inţa-ne orfani,


spaţiu,-n timp, ca un stăpân şi-urlete se suprapun: ne gonesc ca pe elani.
cu nelinişti fără seamăn – răni şi sânge, carne ruptă, Chiar eroul cel mai mare
urme-n puful alb rămân. arele-s respinse-acum… moare-odată, singur moare.

Simte-n orat o haită, Vieţi răpite, urmărire.


catarama vieţii-l strânge, Zilele ne curg astfel.
urlă lupii şi se vaită, Goană, frică, fornăire – Traducere și prezentare de
soarta – vieţii-i cere sânge. astea sunt al vieţii ţel?             Simion Dănilă
        

43
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

IONEL SIMOTA  (Frenciugi, Iași) - poet, licențiat în Drept


A debutat în anul 1995, cu volumul de versuri Dialog în cer, Editura „Alutus”. Din
anul 1998 este preşedintele Asociaţiei Cenaclului Literar „Buna Vestire” din
Miercurea Ciuc, iar din anul 2007, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Braşov.
Volume de poezii: Dialog în cer (1995); Frânturi de zbor (1995); Ramuri de dor
(1997); Poeme (1999); Lumina cuvântului meu (1999); Casa cu salcâmi (2002);
Îngerul meu (2003); De dorul tău (2003); Turnul tăcerii, antologie (2006); La
poalele ochilor tăi (2006); Aripi de cenușă (2008); Desculț printre cuvinte (2009);
Opere complete, vol. I, II (2012); Tăcerea îngerilor (2012); Dialog în cer, antologie
(2014); Cântare pământului (2014); Cântare şi tăcere, antologie (2015), Capitol cu
îngeri dintr-un volum colectiv (2016).
Premii literare: Premiul lialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru
poezie în 2010 pentru volumul Desculț printre cuvinte.

Intenția de a te iubi       Prea târziu      


         A iubi
(din volumul La poalele ochilor tăi) Ți-aș scrie într-un limbaj Ar trebuit să tac
Pe care nimeni Cu profunzimea tăcerii
„A iubi” vine mai întâi Nu l-a mai folosit vreodată. Celor ce nu mai sunt
De la păsări, Cuvinte nemairostite Cu greutatea liniștii lor
De la zborul lor lin Scrise cu roua dimineților Undeva în pământ.
Prin trupul vântului. Dintr-o copilărie
Nemaitrăită de nimeni... Ar trebuit să nu-ți spun
„A iubi” vine mai întâi Că mă dor uneori palmele
De la copaci, Ți-aș scrie De frumusețea formelor tale
De la sărutul lor Ca unui sfânt De perfecțiunea atingerii Unui
Cu diminețile. Pe care ar trebui să-l rog trup.
Să nu mi se arate
„A iubi” vine mai întâi De teama de a nu-mi Ar trebuit să înțelegi
De la ploaie, Tămădui orbirea. Că pentru mine cuvântul
De la atingerea trupului ei Era o unealtă.
Cu trupul pământului Ti-aș scrie sau ți-aș rosti
Cu plăcerea priveliștii unui răsărit Ar trebuit să tac
Mult mai târziu au învățat câte ceva Dintr-o lume Dar s-a făcut prea târziu
Și oamenii... Necălcată de nimeni... Și nu mai pot strivi ecoul.

Dor alb Eternitatea iubirii

Dorm iernile pe teii tăi cuminți Nu pot să cred că vine primăvara


Și în zăpezi ți se răstoarnă stele, Și tu nu ești aici să te privesc,
De-atâta noapte pleoapele ți-s grele Că trupul tău subțire ca vioara
Și nici durerea parcă n-o mai simți. La mine-n prag nu o să-l mai zăresc.

Prin ochiul tău bătrân mai trece clipa Nu pot să cred că ție în orirea
Și tu tresari prin somn și-ți este frig, Nu-ți dă orii unei reveniri,
Și plâng copacii și prin ei te strig Că-n zboruri nu-ți mai cauți fericirea,
Când înghețată-n vers îmi e aripa. Că n-ai păstrat iubirea-n amintiri.
Sursa foto: Cezar Viziniuck
                                                                 
Și plânge iarna, lacrimile-ngheață Azi se topesc zăpezile din mine,                            
Și s ntele zăpezi mi te răsfață... Și lupii s-au mutat în alte ierni,
Se-ntoarce viscolul în sine,         
Doar prin iubire noi vom eterni.

44
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Poetul Prin vise-mi treci   Un fel de joc


(din volumul Turnul tăcerii)

Poetul, aidoma curcubeului, Nu cânt ceea ce știu că nu există, Plecam undeva între stele,
Unește două lumi, Eu cânt ce văd în ecare zi, Un spațiu atât de restrâns
Două tărâmuri, Făptura ta, de-i veselă sau tristă, În care doar palmele mele
Două veșnicii, O prind în vers spre-a nu se risipi. Se-apucă de plâns.…
Una mai frumoasă decât cealaltă... Lumina se scurge pe ele,
El împletește basmele Te văd cum știu că n-o să crezi O ploaie pe frunze trecând,
Cu susurul viu al izvoarelor, Că poate cineva să te mai vadă, Plecam undeva între stele,
În zori aruncă roua pe ori Prin vise-mi treci și-adesea luminezi Cădem de acolo pe rând.
Și întinde mâna luminii Cuvântul ce s-a frânt și vrea să cadă. Și eu și cu cine mai este,
Pentru a păși peste ziuă... Și tu și cu cine mai vrei,
Poetul, uneori, bate apa în piuă Ce-am să regret, dacă-ntr-o zi plecând Plecam undeva în poveste,
Pentru a se mai naște o dată Vei râde despre tot ce mi se-ntâmplă, Trecând îmbătați pe alei.
Frumoasa lui poezie, E doar că te-am purtat la mine-n gând Plecam între ziuă și noapte,
Ori frumoasa din poezia lui... Și te-am îmbrățișat la mine-n tâmplă. Ne-ascundem între strigăt și
Poetului, uneori, șoapte.
Nu ai ce să-i spui... Voi atunci eu singur vinovat
Pe lângă el trec cuvintele Și fără să-nțelegi voi râde-aiurea,
Și rămâne doar tremurul frunzelor, Va oricum târziu, va păcat,
Tresăritul copacului, Și va-nnopta în trupul meu pădurea.
Închinarea ierbii
Și nerostirea păsării...

Poetului, uneori,
Nu ai ce să-i spui...

Tu pleci Desfătare
(din volumul Desculț printre cuvinte)

Tu iarăși pleci, rebelă întrupare, Îmi e de-ajuns cerul


Și-n locul tău rămâne gol imens, Pe care ochii mei îl cuprind,
Și vine iarna fără nici un sens, Pe care scrisul meu îl scrie,
Absența ta s-o ningă cu ardoare. Pe care buzele mele îl beau
Pe furiş, uneori, noaptea.
Tu iarăși pleci, ință visătoare,
Tu, care toamnele mi le-ai adus Sfântă îmbătare a poetului
plângând, Tăvălit prin iarbă, sub nori,
Copacii să te roage stau la rând, A busuioc îi miroase sărutul,
Să le mai i măcar o vreme soare. A trifoi norocos
Şi a gură de ori.
Tu iarăși pleci, tăcerea mea dintâi,
Ți-e camera și goală și străină, Îmi e de-ajuns această stare
Poemul meu la tine se închină Prin care pot vorbi cu stelele,
Și te imploră ca să mai rămâi. Prin care pot îmbrăţişa căderea lor,
Cântecul nopţii îmi e de ajuns,
Tu iarăși pleci și nici măcar nu-mi spui. Suspinul ei de atâta dor...

Îmi e de-ajuns un singur or...

45
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

LIDIA POPA - scriitoare de limbă italiană și română, autoare


de poezie, narativă (proză scurtă și teatru), eseuri, blogger.
S-a născut în România, în 1964. Din 2002 trăiește în Italia, la Roma.
A publicat trei volume de poezie: Punto di erente (essere), în limba italiană, în
2016; Nell’antro dei miei pensieri (Dacia)/În adâncul gândurilor mele (Dacia), în
limbile italiană și română, în 2016; Anfora di cielo/Amforă de cer, în italiană și
română, în 2017.
A publicat în peste 20 de antologii poetice colective.
Colaborează cu asociații culturale și comunități, reviste, proiecte literare în Italia,
România și alte țări. Traduce în italiană și română texte de autori de poezie sau
romane. Scrie cronici, comentarii critice, prefețe și postfețe pentru opere literare.  
Textele sale sunt traduse în limbile italiană, spaniolă, engleză, franceză, germană,
arabă, greacă.

Noaptea albastră Atât de singuri

Are broderie de mătase albastră noaptea Atât de minunați ne sunt poeții


cămașa peste picioare obosite. că am putea muri pe lângă ei.
Trezindu-ne apoi în pragul dimineții
Somnul închide pleoapele, cu roua orilor și trubadurii vieții.
leagănă afundându-se în visul de veghe.
O simfonie alegră în sunet de țambal
O saltea de gânduri între valuri oblice și tropotul cailor pe vârful unui deal.
duce departe în țara basmelor. Cărările străjuite de stânjenei zglobii
cu sunet de vioare și glasuri de copii.
Un labirint de oglinzi concave:
nu distorsionează sinceritatea ochilor. Atât de singuri mor și ei ca noi,
niciunul nu se-ntoarce mai apoi.
Luminează fața cu bucurie estompată de roșeață Căci moartea-i un destin, un r de ață,
albastrul de miezul nopții – o pelerină ce acoperă. dat mai înainte de a păcătui în viață.

Turandot din vinil: Nimeni să nu doarmă! Iar când hlamida jalnică s-a descusut,
O voce de Dumnezeu: Ridicați-vă și mergeți! nu-i chip nicicum s-o luăm de la început.
Ne-acoperă deșertul de foc și de nisip,
Miezul nopții albastre extinde victoria zorilor. din ce am fost odată acum suntem nimic.
Ești eroina în cenușiul noii zile.
Atât de singuri, săraci si adormiți
În bobul de sare este întregul adevăr. ne-ntoarcem pe tărâmul dintre s nți.  
O lacrimă nu face niciodată marea, ea savurează viața.

Permiteți să mă gândesc

„da mihi ubi constistam, et terram


coelumque movebo”, au spus de la
Papa d'Alessandria până la Arhimede,
ne ind un Titan, mă limitez
să mișc conștiințele,
din când în când uctuând cuvintele
care aripile contra curentului
cu un loc existențial
care nu utilizează principiul elevatorului,
totuși, are o bază solidă
atunci când suprafața are locuri rezervate
doar uneltelor uriașilor.

46
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MARIANA VLAD - poetă clujeană, cu reședința în


Madrid.
Este membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din
Spania. Publică în antologiile de poezie din Spania: Un paseo entre versos,
Viviendo entre metáforas, La vida es verso și în revistele Desde el corazón de
Murcia IV, Foro poético Real Casino de Murcia, Desván, din Torrejon de
Ardoz. În România, apare în revistele Argeș și Conta.

Te caut
Te caut, pe tine, Doamne!
În cer, pe pământ, între oameni.
Te caut în priviri și-n mormânt!
Te caut în suava adiere de vânt.
Te caut în ape!
În adânc de ocean!
Te caut, în focul nestins din Tartar.
Mă duc, mai departe zburând printre sori. Tristețe
Mă întorc ostenită de-ai neliniștii ori. Mi-au crescut rădăcini gândului.
Mă cobor în atomul țesut în eoni! Au apărut neștiut,
Mă percep, o frântură de vis risipită în zori. au crescut peste noapte
Într-un târziu, privesc în oglinda din su etul meu și-au înlănțuit zborul.
Și te văd! Totul s-a oprit!
Surâzând, vădit amuzat, bucuros, de zbuciumul meu. Și anii,
și mâinile.
E-atâta timp
Doar ochii observă, și inima.
E-atâta timp de când nu te-am văzut, Dar ei sunt afară! Și inima,
că aproape am uitat ce simțeam când privirea-ți ămândă ea… nu aparține gândului.
aștepta nerăbdătoare cuvintele
ce se nășteau pe buzele mele. Meditație
Și cobora atingând suav E trupul carne și carnea doare.
linia gâtului, mișcând din mers, lacătele ce sigilează E su etul undă și unda trece.
poarta ce se deschide Se duce și vine.
spre adâncimea prăpăstioasă De vrei chiar, n-o poți atinge. Aleargă.
a emoției. În val se preface
E-atâta timp de când nu te-am văzut, că nu mai găsesc la capătul lumii și
schița zâmbetului tău iar se întoarce.
în rafturile memoriei. Pătrunde chiar munții!
Se urcă la stele.
Vibrează a cântec, vorbește cu ele.
E trupul carne și
carnea doare
și moare.
E su etul undă și
unda trece… se duce și vine.
Rămâne!
Ca o amprentă.
În univers, viitorului,
Să spună de tine.

47
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Oprind timpul Mi se întâmplă iar

Nu mă grăbesc
s-ating nemărginirea! Mi se întâmplă iar o poezie! … Mamă,
Mă mulțumesc Și ție simt nevoia să ți-o spun,
să mă apropii, pas cu pas. chiar dacă ești doar unda cea fugară
Mă bucur dimineața, când deschid privirea ce-n univers călătorești de-acum.
s-ascult Mi-e atât de dor de tine, mamă!
cum liniștea-și cedează stăpânirea. Și mi-aș dori atât de mult să știu
Sunt trecător, ca frunza că n-a fost în zadar tot zdrobul
care lin plutește. ce-n viață ai petrecut.
Ca fulgerul! Mi-e teamă uneori să nu-ți uit glasul!
Ca tunetul ce-n cer troznește! Și slova ta o țin, odor preasfânt!
Ca gândul zeu Le scot adeseori din sertărașul ce-l port în inimă.
ce nemurirea plămădește. Le răsfoiesc și… plâng.
Nu mă grăbesc s-ating nemărginirea!
Îmi place doar
să opresc clipa.
Și… să-nțeleg iubirea.

Călătorul Meditație II
Călătorule! Ce taină se ascunde-n tine, r de iarbă?
Ce singur pari a . Și-n tine, oare,
Privirea-ți lunecă absentă, pe caldarâmul trist și rece. ce mister se-ntâmplă,
Piciorul pare că ezită când albina ce dulceața îți culege,
nehotărât. ți-aduce semn și
Ce cale să apuce? împlinirea-n rod începe.
Frântură-n timp, Ce taină porți în tine, pui de om?
tristețea ta mă doare. Gigant cuprins într-o celulă,
Neputincioasă, în generații adormit,
inima-mi tresare. Trezit deodată la viață
Și gândul de timpul tău ce a sosit.
în tăcere se zidește. Ș-apoi, ce taină grea găsesc și-n tine,
Singurătatea-ți porți, Dumnezeiește. neant, de nimeni cunoscut.
Că lacrimi mării
nu pot să ducă durerea
pentru cel pierdut.
Adesea, mă opresc.
Privesc în jur și văd și cred
că nu sunt eu cea ce trăiește,
ci-o taină mare
ce-n mine locuiește.

48
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Uneori Gândind la Eminescu

Adesea Ce aș putea să spun privind la tine,


îmi sap un mormânt și mă ascund sub glie. eu, cel mai mic dintre poeți?
Acolo Doar c-ai deschis o poartă pentru mine
nu m-ajunge nici un gând. spre-o lume unde tu împărățești.
Mă odihnesc. Pământul ce te-a dat e-al românimii.
Îmi pare Iar tu, al vorbei primul împărat.
că trec secolele-n rând. Sinceritatea ta fără de margini,
Când mă trezesc gândesc: te-a răstignit și te-a cruci cat.
să mă ridic! Sunt iarăși vie. Și ai plecat să luminezi o altă lume!
O lume fără margini. In nită!
Acolo unde moartea nu există.
Dovadă, astăzi chiar!
Încă trăiești!
Căci poți veni când vrei...
Pe poarta ce-ai lăsat deschisă,
ca un luceafăr blând, luminând.  
Să intri-n casă și în gând,
la cei ce te cinstesc și te iubesc.

Cineva

Uneori
mi se pare cã Cine cunoaște?
m-am nãscut odatã cu stelele. cine cunoaște
Cineva m-a ascuns mai apoi, într-un loc tainic. miracolul
Apoi au trecut peste mine secole. ce face
Am dormit legãnat în vuietul și vâltoarea sãmânța încolțită?
generațiilor. cine cunoaște
S-au lipit de mine, rând pe rând, de ce
rãul şi binele înaintaşilor mei. un uture
Într-o zi Cineva m-a strigat: trezește-te! ieşind din crisalidã
A venit vremea ta! începe a zbura?
cine cunoaște
Și m-am trezit cum
în brațe dragi! o inimã rãnitã,
Hrãnit cu lapte și învãțãturã. cu o privire doar,
Cineva a aşteptat sã înțeleg; mi-a pãzit paşii și m-a reînvie?
iubit cu iubirea întregului...
Nu sunt eu oare parte din ceea ce se vrea să e?
Într-un fel anume neștiut, sunt chiar
Cineva...

49
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MARIN DUMITRESCU (Alexandria, Teleorman) -


membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet
optzecist de in uență în literatura română.
Creator care face legătura între generația de aur a literaturii române clasice cu cea
modernă, autor al volumelor de poezii Tratatul de pace cu moartea, Simfonia
materiei, Muntele, Sfera, Poeme în metru cuantic; în limba spaniolă, Mecanica
cuantica și La estatua de una estrella.

           Într-o toamnă


(Poeme în metru cuantic)

Într-o toamnă rece, Turmele de oi


Baladă (Simfonia materiei) Beată și urâtă, Veneau oftând,
Am venit încet. Fără berbeci,
Cu pieptul stă cerul pe ape,
Plouate și berbecăind
Stă cerul, Am răsărit albastru, Ciudat, în limba lor.
Se udă pe stele, pe pleoape, Înfășurat
Misterul. Într-o ploaie lungă Deodată ziua,
Fluierând. S-a transformat într-o fecioară
Gândul singur poate să-l zboare
Nebună,
Doar gândul, Ba, parcă și verde Care lua copacii rari
Rănit la aripi și la picioare, Și și roșu, În brațe
Spărgându-l. Galben, indigo și violet, Și-i strângea.
Ca o ceață,
Pe când eu sunt proscris pe pământ Între Tristețea beată,
Să muncesc, Copacii îmbrăcați în doliu, Sta pe câmp ca o lună.
Cioplind statuie dintr-un cuvânt Fluierând.
Pământesc.
Murea natura
Râul era ud și tremura Și
Întunericul s-a răsucit Cuprins de pietre reci Cosmosul plângea
Departe, Și peștii lui Și
Toată noaptea lungă am gândit Curgeau în sus, Ploaia mă năștea.
O carte. Către izvor.
Pe care o s-o citesc în zori,
Curate. Cetate de vânt (Muntele)
Muntele să-l prind de subțiori, Numai o dată la o mie de ani, m-am născut,
De piatră. La ecare zece mii de ani, am fost deosebit de
puternic
Și acum, la o sută de mii de ani, mi-au crescut
Aripi de întuneric.

Visul, ca o sabie, îl ascut sus pe munte,


Unde caprele negre dansează rebele
Și plânge granitul cu plete cărunte
Și râde misterul și se sparge în stele.

Gândul tot pe munte s-a urcat și gândește,


Lacrima luminii
I-am construit cea mai înaltă cetate de vânt,
Sursa:  foto pictură IOAN ONICIUC
        
Înaripată și ea cu aripi înstelate, celeste
Și scaunul din care domnește
L-am cioplit în cuvânt.
50
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

NICOLAE CORLAT - Poet, publicist, prozator,


redactor-șef al revistei Hyperion, din Botoșani

Vestitorul
v-am vorbit atunci despre ștergerea oazelor din cărțile rămase
și orizontul se întunecase lăsând în urmă fărâmițe de leandru sălbatic
totul în jur părea o părăsire, o ispășire a păcatelor în ochii pierduți ai zburătoarelor
se puteau ciuguli din deșertul suspiciunilor cuvinte căzute aiurea
la împărțirea canoanelor
v-am vorbit atunci despre împărăția fără de aripi
în care vorbele vor zbura singure
se vor strecura în întuneric căutând în ele însele umbra luminii
iar voi nu ați ascultat
cruce peste întinderi de ceară în locul veșnicelor bolți ați clădit
din prea înmiresmate gesturi ale voinței voastre
precum săracului i-ați lua bogăția inimii și ați vinde-o cioclilor
într-o zi de rugăciune
la ora la care cel mai adesea coboară din cer s nțind glasuri și dogme
prin văzduh v-am trimis atunci vestitorul
grădini așterneau la picioare ierburi neatinse cu ori nepătrunse de văzul
oamenilor
pentru prima dată se acopereau cu lumină văile absenței
încă se-aud pașii lui mătăsoși coborând în sunet de harfe

  Fragil
despre fragilitatea reginei în zori
când cercurile se deșiră unul în altul vom adormi vom spune povești
iar cunoscutul așază momeala în locuri ne vom aventura pe străzi
neprielnice în căutarea ei
doar marea rămâne aceeași cu alte valuri mereu vom cădea în mrejele întinse
tânără apoi teferi vom zidi un castel
adâncită în aceeași clipă în care ea nu va dori să pășească
nimeni nu va spune o vorbă
ea se va topi aidoma unui bulgăre de zăpadă despre fragilitatea reginei
și va lăsa lumii o dâră luminoasă ca fața ei de albă în dimineți cu albe straturi de nea împrejur
peste cearșafurile noastre complice vor scrie letopiseții în cărțile lor de uitare
când prima rază se va ivi din ochiul ei magic

51
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Peregrinul
să treci dincolo de ceea ce crezi că te înconjoară râuri între iubirile tale paralele
ce poate numit cu un singur cuvânt mirarea e un zid de care mă despart
realitate o așteptare se albește dincolo
din care auzi ciorile croncănind devine umbră mătăsoasă
în timp ce copiii pășesc pe alei pe care calcă pașii tăi
spre devenirea lor fără urme
în timp ce profesorii își calculează leafa într-o cântare a semnelor
și micile daruri
să treci dincolo să te izolezi într-un palat fără cuvinte în vis e mai cald
precum în cer îngeri erbinți și multă lumină
străfulgerați de vedenia lumii noastre
acolo se va sfârși orașul
până la marginea clipei am mărșăluit în acea suburbie a su etului
drumul devenise de purpură după care nimicul se înfățișează
cu poetul Ursachi începi să vezi într-o imensă dilatare a hăului
să-l duci cu tine ca pe-un toiag   
să deschidă el ceea ce ție îți pare zid greu o muzică eternă-mi așterne calea
pus în fața realității poemului zbor cu ea în mrejele dimineții
cum ai ascunde un curcubeu în propria-ți haină
apoi peregrinul abătut se așeză la umbra secundei și ai dispărea apoi pe albia cerului
adormi îndată zări neumblate se-acopăr cu albe petale
pe acolo își făcu drum fata aceea bolnavă din ele răsar rând pe rând fecioare
albind clipa în care ai fost
ochii tăi negri Consuela nesiguri par pașii deși clara splendoare
ca două deșerturi e aici iat-o
ard aerul din jurul tâmplelor mele o muzică se fac toate zilele în care te recunosc
mă prefac în altceva vii de la cealaltă margine a in nitului
fără nume pe cărări neumblate
fără să știu de unde vin pășește
munte de jad
la ferestrele tale ninge
în cer îngerii
ochii tăi de foc împrăștie asfodele
izvorăsc din adâncul inimii mele tu rămâi neîntrupata ință
precum steaua   a zorilor dintre umerii mei ămânzi
curg între două tăceri clipele

52
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Răstignire Unde mă duceți, soldați?

seara vine ca un înger în brațele mele Cât costă un glonte,


tăiate de umbre adânci un litru de sânge?
până la sânge Uniformele sunt aceleași
își face loc apoi dispare războaiele nu se schimbă
noi nu vom ști niciodată câte întrebări și câte răspunsuri Nu am nume, soldat
avem de dat am ajutat un om să respire
câtă nemurire putem ascunde de noi înșine Unde mă duceți?
precum îngerul acesta ce vine spre noi cu mâinile tăiate Fiii s-au născut morți
precum seara mută înlănțuită cu sângele meu revărsat în umblă pe străzi
șuvoaie în bărci de hârtie
nu vom ști niciodată dragostea oarbă a tatălui Apele voastre sunt aici
și nu vom ști cât mai pot numite femeile mame peste tot numai ape
în lumea asta anapoda Mă exilez de mine însumi
cu eunuci pe post de amanți și de lătratul unui câine
cu sfori la toate porțile Unde mă duceți?
iar pe înălțimi cruci numai cruci Se sfâșie inimi de mame
Auziți voi muzica, auziți voi
vor răstigni lumina glasul acesta sfâșiat
iar noi aceștia de trădare?
văduvi până la sfârșitul lumii Cât costă un glonte, soldat?
vom umbla pe cărări să țesem maci albaștri Aerul s-a-mbibat cu tăcere
să bem umbra zămislită între coastele înțepate cu sulița tăcerea voastră surdă
Mormânt e pământul
noi numai noi pentru su ete oarbe
vom duce până la sfârșit Mormânt e ziua care mă duce
cuvântul din care nimic nu va încolți Auziți-mi voi
nici ierburile printre abstracțiuni bine de nite strigătul cel de pe urmă
încât realitatea se cționează până sinele iese din om
vedeți cum ii voștri
mai bine taci se ucid pentru voi
ia o țigară și nimeni
aprinde cu ea trecutul   absolut nimeni
azvârle în aer nu mai știe să plângă
totul Acolo unde râul se naște din rouă
și râzi cum ai aurora unui răsărit peste lume unde pașii sunt de aer
când oamenii dorm iar ochii nu încetează să se vadă
când tu te prefaci
plecând în întuneric cu toate dedesubturile Unde mă duceți, soldați?
uitate în mormântul care ai fost
până ieri

53
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Nocturnă preistoria umbrei

învățam să număr stelele să domesticești moartea


una câte una când singur plutești
apoi constelațiile naufragiat în propria-ți strâmtoare
până am ajuns la tine un Pavese legănat de vânturi părelnice
într-o noapte fără somn spre nicăieri
am învățat să trec prin viscole spre oglinda ce nu te mai încape
să adulmec tăcerea ta pe tine cel cât o mie de sori rotitori în neștire
dincolo de zile și nopți să-ți luneci pe sub tâmple brațul precum sabia
cu ascuțișul înainte
cel mai bun dirijor al lumii să-ți crestezi lumina pe frunte
își acordează privirea acolo va crește un arbust
cu visul tău de a deveni realitate din care vor mânca iluziile
de a trece pragul umbrei primele fructe
apoi să cauți în cuvinte precum în țărână
culeg tainele pierdute într-o preistorie a umbrei
una câte una stelele să te înfășori în tine însuți ca-ntr-un giulgiu erbinte
ți le atârn în păr din care vor scoate cu grijă așchii de timp și clepsidre
podoabe de trecut munții hidoase
în taină nu vei ști să cobori treptele acelea pe care toți urcă
cu torțe în mâini
tu îmi scrii cel mai frumos vers iată cum imaginea ta coboară odată cu tine
niciodată nimeni nu l-a rostit în labirint
în noapte aud șoaptele tale ștergi praful pictezi pe pereți gândurile tale întoarse  
cântec fără sfârșit nu auzi sunete nu taurul nu mugetul
nerostit el stă la o margine a clipei
îl aud adulmecă cu un ochi primul foșnet al existenței
iată se trezește în propria-i lentoare
iată-l îngemănat cu regele de la capătul funiei de care și-a
în memoria care nu-mi aparține legat speranța
am dansat împreună că mâine va
peste coapsele zilei care se naște acum iată-l dând sens curgerii
atingeri grave ale surâsului iată-l născând timpul în această grea și inaccesibilă tăcere
din ecare gest cu un tropot pe caldarâmul cunoașterii
ca o lumânare incendiind ochiul oglinzii te vei întoarce singur din ape imaginare
dincolo de fotogra e imaginea ta dispare precum pacea printre sta ile clipei
în absolut în care nu vei mai
dincolo de privire să domesticești gândurile ca pe păsări zburânde la ceruri

54
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

SIMION DĂNILĂ    (Belinț, Timiș) - traducător, eseist, lingvist,


publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Este licențiat în lologie română și germană.
Debut publicistic: traduceri din poezia lui Hölderlin în revista Astra (Brașov, 1968).
Debut editorial: Poezii de Friedrich Nietzsche (ed. Univers, București, 1980).
Dintre scrierile de lingvistică: Sub fascinația lingvisticii bănățene, Timișoara, 2012; traduceri din
germană: F. Nietzsche, Opere complete, Hestia, Timișoara: vol. 1, Poezia, 1998; vol. 2, Nașterea
tragediei, Considerații inactuale, Scrieri postume 1870-1873, 1998; vol. 3, Idile din Messina,
Știința veselă, 2001; vol. 5, Așa grăit-a Zarathustra I-IV, 2004; vol. 6, Dincolo de bine și de rău,
Despre genealogia moralei, 2005; vol. 7, Cazul Wagner, Amurgul idolilor, Anticristul, Ecce
homo, Ditirambii lui Dionysos, Nietzsche contra Wagner, 2013. Frank Wedekind, Teatru:
Deșteptarea primăverii, Spiritul pământului, Cutia Pandorei, Maestrul cântăreț, Marchizul von
Keit, Hidalla – Karl Hetmann, uriașul pitic, Univers, București, 1982. Andreas A. Lillin, În
umbra timpului/ Im Schatten der Zeit. Poezii bilingve (versiunea românească de S.D.), Wien,
Pollischansky, 2011. Hans Dama, Tu Felix Austria, Poezii bilingve (versiunea românească de
S.D.), Wien, Pollischansky, 2018.
Premii: Premiul Filialei USR Timișoara pentru traducere (1998, 2004, 2010), Premiul revistei
Poesis pentru traducere (2010), Premiul special al USR pentru traducerea completă a operelor
antume ale lui Friedrich Nietzsche (2013).

Fried rich Nietzsche

                    POEZII

Rugăminte Heraclitism Împotriva legilor

La mulți le pot citi în gând, Lupta doar aduce De azi mi-atârnă la grumaz,
Dar însumi nu știu cine sunt! Pe pământ noroc! De-un șnur, ceasornicul cel treaz:
Mi-e ochiul prea apropiat – Da, frății de cruce De azi cocoșii amuțesc,
Nu-s ce observ și-am observat. Nasc sub fum și foc! Iar sori și umbre-ncremenesc,
Mi-aș folosi cu mult mai bine Prieteni ce se cheamă?
De-aș sta mai depărtat de mine. Frați – la greu sărind; Și tot ce timpul mi-a vestit
Nu ca dușman al meu, ce-i drept! În război – de-o seamă; E orb, e mut și asurzit: –
Departe-i cel mai drag adept – Nesupuși – murind! Natura nu mai prinde glas
Dar între noi, mijloc cuminte! La vreun tic-tac de legi și ceas.
Ghiciți aprinsa-mi rugăminte
Pe veci
„Vin azi, căci azi e de venit” –
A scrie cu piciorul
Gândește cel pe veci sosit.
Nu vreau să scriu cu mâna doar: Penița scârțâie
Nu-i pasă de cel cusurgiu:
Piciorul mi-e și el pisar. „Vii prea curând! Vii prea târziu!”
Aleargă liber și vioi, Penița scârțâie: infern!
Ba peste câmp, ba peste foi. Sunt condamnat la scârțâială? –
Nasul strâmb
Iau călimara și aștern
Puhoaie repezi de cerneală. Înfumurat se uită-n zări
Vanitate de poet Um at li-e cursul și răzleț! Ăst nas ce tot se um ă-n nări –
Dați-mi clei: am istețime Mă bucur cum îl fac să crească! De-aceea-n față se răstorn
Lemnul să-l găsesc oricând! Ce-i drept, mi-e scrisul neciteț – Licornii ăștia fără corn!
Sens să dai la patru rime Dar cine cată să-l citească? Mereu se-alătură în timp:
Fără sens – nu-i țel de rând! Tru a și cu nasul strâmb.

55
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Ecce Homo Cântecul unui păstor de capre teocritian

Da! Din ce mă trag știu bine! De ploșnițe zac mâncat, De unde borangic? –
Foc nepotolit e-n mine Mă vaiet de pântec. Ah, ce făloasă!
Și mă mistui în văpăi. Dincólo-i loc luminat! Mai e vreun țap voinic
Tot ce-apuc se schimbă-n pară, E danț și cântec... Pe lângă casă?
Ce slobód e scrumul doară:
Cert, sunt numai vâlvătăi. Pe ea trebuia acum – Cum o aștept pe ea
   (Din Știința veselă. Glumă, viclenie și răzbunare) S-o țin în brață. Venin cumplit e!
Adăst – un câine-n drum, Doar noaptea cresc așa
Nici semn de viață. Ghebe-otrăvite.
Spre alte mări
Într-acolo – vreau; și tare Ci nu-mi jurase, ai? Ca șapte boli, adânc,
Cred în mine,-n mâna mea. Mă minte femeia? Iubirea-nțeapă,
Marea-i liberă în zare, – Ori de toți se ține scai Nu pot să mai mănânc.
Vasu-mi genovez – pe ea. Cum capr-aceea? Adio, ceapă!

Totul nou, mai nou de-acuma-i, Și stelele pălesc,


Doarme-amiaza-n timp și zări –: Scapă-n mare luna,
Aprig mă privește numai Zori cenușii mijesc –
Ochiul vostru, depărtări! De mor, totuna.
Parcă fulgera lumina
Mistralului Când pocneai din bici pe cai –
Un cântec de joc

Vânător de nori, Mistrale, Te-am văzut că lași trăsura Ori stângaci cu frica-n oase
Mături cerul în rafale Și te-avânți în jos de-a dura, Să nu calce-al nostru prag!
Și-mi ești drag, furtuna mea! Te-am văzut cum drept cobori,
Oare nu suntem de-o viță, Ca săgeata în genune – Cui o face pe bolnavul
Primul rod pe o mlădiță, Rază pogorând minune Să-i stârnim în nas tot pravul,
Ascultând de-aceeași stea? Peste tranda ri în zori. Să stârpim sămânța lor!
De pe țărm să știm că-i rasă
Pe cărări de munte line Joacă pe spinări de valuri, Răsu area ofticoasă,
Mă reped jucând spre tine, Nărăvoase dând în maluri – Ochiul necutezător!
Când cântări și șuier scoți: Fă – spre slava-ți – jocuri noi!
Fără vâsle, fără vase Le-om juca – ne-om da silința –, Să vânăm pe cer negreala,
Sari prin valuri spumegoase – Veselă – ne-o știința, Murdăria, abureala,
Cel mai liber dintre toți. Arta – liberă la noi! Luminându-l! Să urlăm...
O duh liber, ca furtuna,
La chemarea ta adâncă Pentru-al nostru bun renume, Fericirea-mi urlă-ntruna,
Năvălii din stâncă-n stâncă Să culegem ori din lume, Ca să ne alăturăm.
Până-n țărmul cel gălbui. Să ne-ncingă fruntea-n lanț!
Ura! Cum lucesc vioaie Să jucăm ca trubadurii – Și, ca astă fericire
Diamantele-n puhoaie, Între s nte și-ntre húrii, Să rămână-n amintire,
Ai venit din munți haihui. Între zeu și lume – danț! Ia-i cununa testament!
Către aștrii fără moarte
Repezi pe-ale bolții arii Cine n-o dansa cu vântul, Urc-o-n slăvi, tot mai departe,
Ți-am văzut eu telegarii Ci se-nfășură ca-nfrântul Spânzur-o – de rmament!
Și trăsura-n care stai, Și schilodul de moșneag,
Ți-am văzut ’nălțată mâna, Cei ca gâște virtuoase (Din Știința veselă.
Cântecele Prințului Vogelfrei)

56
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Un biet nebun! Un biet poet!

În văzduhul limpezit, ca să alergi în păduri virgine,


când mângâierile de rouă plesnind de sănătate și vărgat, frumos
coboară pe pământ, s-alergi printre sălbăticiuni cu blăni pestrițe,
nevăzute, nici auzite cu buze hulpave,
– căci poartă gingașe-ncălțări sarcastic de fericit, satanic de fericit, sângeros de
roua cea mângâietoare, ca toți mângâietorii blânzi – fericit,
îți amintești atunci, îți amintești tu, inimă erbinte, prădând, furișându-te, mințind...
ce însetat-ai fost cândva,
prea însetată în pârjol și trudă Ori ca un vultur ce-ndelung,
după lacrimi cerești și picuri de rouă, îndelung privește-ncremenit în hăuri,
în timp ce, pe cărări de iarbă uscată, în hăurile sale...
răutăcioase îți dădeau târcoale – o, cum se-nvolbură aici, în jos,
sclipirile-nserării printre arbori negri, adânc, tot mai adânc,
sclipiri orbitoare din jaru-amurgului, răuvoitoare. în afunzimi tot mai afunde! –
Apoi,
„Pețitor al adevărului – tu? – așa-și râdeau – deodată,
Nu! un biet poet! drept zburând,
un animal, viclean și răpitor, la pândă, în jos zvâcnind,
silit să mintă, asupra mieilor năpustindu-se,
silit să mintă cu voință, cu știință, ca glonțul, hămesit,
nesățios de pradă, râvnind la miei,
sub masca-i pestriță, înfuriat pe orice su ete de miel,
el însuși mască sieși, cumplit de-nfuriat pe orice ochi smerit,
el însuși pradă sieși, de oaie cumpătată și cu lână creață,
acesta – pețitor al adevărului?... tâmp și binevoitor ca mieii de lapte...
Un biet nebun! un biet poet!
Cu grai bălțat, Așa,
vorbind pe șleau subt măștile de nebun, de vultur, de panteră
suind ca un vârtej pe mincinoase punți de vorbe, sunt dorurile poetului,
pe curcubeie de minciuni, sunt dorurile tale sub mii de măști,
între ceruri false nebunule! poetule!...
furișându-se rătăcitor –
– un biet nebun! un biet poet!... Tu, ce-ai văzut în om
Acesta – pețitor al adevărului?... și dumnezeu și oaie –,

Nu mută, netedă și rece dumnezeul sfâșiindu-se în om,


statuie-ncremenită, precum și oaia-n om,
nu columnă zeiască, și sfâșiindu-se cum râd –
nu înălțat în fața templelor,
de strajă ușii vreunui dumnezeu: aceasta, aceasta-i fericirea ta,
nu! ci vrăjmaș acestor stane de virtute, fericire de panteră și de vultur,
mult mai acasă în pustiu decât în temple, fericire de poet și de nebun!...
cu neastâmpăr de pisici
sărind prin orișice fereastră În văzduhul amurgit,
țuști! în orișice-ntâmplare, când secera lunii
adulmecând spre orișice pădure virgină, alunecă verde și invidioasă

57
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

În văzduhul amurgit, de lumină, ostenit de ziuă,


când secera lunii – m-am prăbușit în jos, spre-amurg, spre umbre,
alunecă verde și invidioasă mistuit și-nsetat
prin roșul purpuriu, de-un singur adevăr
– vrăjmașă zilei, – mai ți-amintești, îți amintești tu, inimă erbinte,
la tot pasul secerând în taină ce-nsetat-ai fost atunci? –
hamacuri de tranda ri, ca alungat să u
până se prăbușesc, de orice adevăr!
spre noapte, gălbejiți, se prăbușesc: Un biet nebun! Un biet poet!...
așa m-am prăbușit și eu odată
din patima-mi de adevăr, (Din Ditirambii lui Dionysos)
din jindurile mele după ziuă,

Melancoliei

Melancolie, pana de-mi ascut, Tu, aspră doamn-a stâncilor pustii,


Iar creștetu-mi plecat nu se ridică, Prietenă ce-aproape stai de mine,
Șezând ca pustnicul pe-un trunchi căzut, Ca să mă negi, mi-arăți tu în tării
E să te cânt și nu-mi purta deci pică. Spectacolul de vulturi și lavine.
Așa văzutu-m-ai ades, chiar ieri Rânjind, răsu ă pofta de omor:
De dimineață, sub aprinsul soare: E groaznic să trăiești prin a ucide!
Pe vale, vulturul, râvnind plăceri, Pe stânci, dorind un uture ușor,
Visa un stârv într-o spânzurătoare. Seducător o oare se deschide.

De-aș sta ca o mumie pe buștean, Acestea-s eu – și dureros o simt –


Te-ai rătăci, tu, pasăre deșartă! Sedusul utur, oarea-nsingurată,
Tu n-ai văzut cum ochiul, suveran, Pârâu-n gheață, viscolul gemând
Desfătător, jur-împrejur se poartă. Și vulturul – spre slava ta curată,
Și când la tronul tău nu s-a târât, Zeiță crudă, căreia, supus,
Crezut răpus de norii cei din zare, Îți gem durutul imn întru mărire,
S-a scufundat în sine-astfel, încât Ca neclintit să pot râvni nespus
Străpunse-abisul vieții-n fulgerare. Trăire, și trăire, și trăire!

Adesea, gârbov, ca într-un pustiu Cruntată doamnă, nu mi-o lua în rău


Stăteam – barbar care-ți jertfește ție –, Că-n rime-ți fac aleasă țesătură.
Un pocăit, cu trupul încă viu, Tresare cine vede chipul tău
Gândind la tine, o, melancolie! Și tremură, de-ți prinde mâna dură.
Mă bucuram de vulturul în zbor, Tresar în ritmice alcătuiri
De avalanșa-n tunet și cădere, Și, tremurând, îngân o melodie:
Tu îmi vorbeai, sărman amăgitor, Cerneala-mi curge, pana-i în sclipiri –
Într-adevăr, dar cu priviri severe. Acum, zeiță, lasă-mi cârma mie!
Gimmelwald (vara lui 1871)
(Din Fragmente postume. [U I 6a. Iulie 1871])

58
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

  COSTINEL LUNGU
Femeia și frumosul
(fragment din vol. Ochii adevărului )  
(…)
      Femeia este lacrima îngerilor picată pe pământ. Dacă unii îngeri au decăzut
din cer, nu-i de mirare că femeia – cu alură de înger – ne poate face să
decădem, căci păcatul în preajma ei este indubitabil puternic, pentru că odată
ce întâlnești femeia deja începi a te număra printre candidații de pe lista
greșelilor majore. Mai contează ce îți rezervă eternitatea când ești plin de
certitudinea trăirii clipei? Interesant este că, deși a fost creată, ea continuă să ne
procreeze, mai mult decât atât, ea ne îndrumă cu optimism pe drumul primilor
pași spre zâmbete și împliniri.
      Femeia este melodia expusă pe imensul portativ al vieții, care ne sonorizează
diminețile, în cadența razelor de soare, calde și energizante.
        Femeia și frumosul sunt două fragmente rupte din teiul lui Eminescu și
contopite, pentru a nu niciodată privite separat. Împreună formează
angrenajul care completează splendoarea naturii.
        Femeia este exuberanța lumii vechi și noi pentru că iubește frumosul și
eleganța, parfumul și demnitatea, precum și arta de a-și îndeplini rolul!
        Ea tinde a ne ocroti până în eternitate – atât de sfânt și de puternic este
spiritul ei matern! (...)

A fugi de lume
  (fragment din vol. Ochii adevărului )
(…)
     Lumea  urcă  pe culmi tot mai semețe  pentru a se pierde  în  coborâre,  în picajul ei devastator,
invocând rugăciuni către divinitate, ca o ultimă încercare a vieții, pentru a se salva, spre a încerca iarăși
urcușuri dogmatice, dar egoiste.
      M-am plictisit de balanța vieții atât de mult încât nicio urcare, nici un premiu, nicio strângere de
mână sau vreun măr parfumat, roșu nu m-ar determina să u dezgustat mai puțin...
      A fugi de lume, a abandona-o și a lăsa-o singură, cu problemele ei autocreate este ca și când mi-aș
construi propriul habitat psihostrategic. Fug de prea multă lumină și liniște ori de prea mult întuneric
și zgomot; în singurătate poate că este întuneric, de aceea accept liniștea ei, a singurătății, înainte de
zgomotoasa lumină. Nu cresc, dar nici absurda lumină a lumii nu-mi este de folos pentru a mă simți
om, oarecum împlinit.
     Refugiul  pe care îl  acceptăm în nal,  goliți de amărăciunea  căutării  este inserat în epicentrul
cercului vicios al lumii. Nu vreau să îmi creez propria lume, ci vreau doar ca lumea să mă determine să
zâmbesc, zâmbindu-mi!
        Lumea este cercul vicios unde genele-ți tremură când conștiința este în ascensiune. Cuprins de
lehamite, deschid o ușă a universului meu, unde mă hrănesc pentru a-mi întări spiritul – acea fracție a
inței umane care nu se risipește, niciodată.
       Secretul fericirii? Te minți astăzi, apoi și mâine, până într-un târziu – după câteva cicluri – minte-te
că ai fost fericit pentru a-ți da seama că nu te înșeli. Când obișnuința își face casă...  Clipe risipite-n vânt
sunt momentele trăirii mele.
(...)

59
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       Revenirea la universalitatea complexă a lumii pare a un eșec dezgustător, însă ucigător nu. Și dacă
nu este ucigătoare, de ce nu mă aplaudă cu sinceritate, atunci când merit? De ce mi se apropie în
momente chinuitoare, chinuindu-mă și mai tare? Am libertatea de a o auzi, dar nu și de a o înțelege,
acceptând-o. Nu aș avea ce să înțeleg pentru că, uneori, lumea este simplă, transparentă și directă,
nefăcând uz de diplomație.
(…)
       Lumea este complexă și ambiguă, construită pe principiul „speranță și împlinire”.
Cât de interesant și plăcut este să înțelegi lumea, lumea din care faci parte... Lumea sunt eu și tu... Noi
și voi!
       Lumea este spiritul liber care, dacă planează întru lumină, devine eternitate! Lumina este credința!
Credința este pecetea vieții, iar pecetea vieții este crucea pe care s-a răstignit El, Domnul nostru!

Miana
(fragment)  
(…)
      - În concepția mea, fericirea și moartea nu au grade de comparație. Ești
fericit și punct. Nu există „mai puțin fericit” sau „foarte fericit”. Mai puțin
fericit este echivalent cu a mulțumit, iar lipsa fericirii este însăși carența
satisfacției de a te bucura de tine, prin prisma lucrurilor mărunte și a
îmbrățișărilor sincere.
       - Cred! Văd vietăți care sub ochii mei se  transformă  în  țărână,  pășind  pe drumul  spre  Cerul
liniștii perpetue. Cred! Văd născându-se prunci care sădesc bucurii imense în su etele părinților.
Cred! Există o duminică în care Dumnezeu ne invită în casa Lui ca să ne vorbească despre noi, care să
ne determine să ne acceptăm unii pe alții, ca să ne arate că El iubește tot omul. Ascultă și întărește ința
noastră. Cred în El! Cred în viața asta care este atât de palpabilă și de oscilantă, încât nu mai poți visa la
alta! Cred în frumusețea su etului și nu în sclipirea bijuteriilor... Sunt ferm convinsă că atunci când
păcătuim, atât frecvența, cât și intensitatea, dar și predestinația lor, a păcatelor, ne îndepărtează de
iubire, iar concomitent se deschide un hău imens și abisal de întunecos. Este drumul spre moarte, spre
rătăcirea eternă a su etului. Orice durere poate atenuată, mai puțin cea a su etului împrejmuit de
ireversibilitatea timpului. Mă complac în plutirea pe nori albi și nu cenușii. Lumea albă conferă
stabilitate emoțională, în schimb, cea gri ne învață ceea ce nu trebuie să m, dar chiar și așa, unii
suntem gri.
(...)
     Miana miroase a ori de primăvară și din nou rebelii uturi îmi dau târcoale în dansul aripilor
colorate, într-o toamnă în care doar gutuile ne încântă simțul olfactiv, în care doar mustul tinde spre
drumul zaibărului inconfundabil... Miana umple pomii golași de speranța înfrunzirii. (...)
       -Toată  lumea  are  ochi,  însă  nu  toți  văd  frumusețea  ce  ne  e  dată  spre  a  ne  ține companie –
continuă, xându-și privirea spre fereastra ce dădea către Parcul Municipal Zăvoi. Toată lumea are
picioare, dar oare toți știu să meargă? Toți avem creier, și oare câți dintre noi îl folosim în scopuri
constructiv-educative? Toți iubim! Absolut toți! Dar câți știu să iubească necondiționat și până la
sfârșit? (...)
     Tăcea. Când Miana tace, soarele își repară razele ruginite, iar păsările vin să-i cânte. Când Miana
tace, frunzele nu vor să îngălbenească și să moară, ci se chinuie să mai respire câteva momente, poate,
poate zâmbetul ei profund va apărea. Îmi plac oamenii care zâmbesc, acei oameni care transmit unde
pozitive, încărcate de lumină și pace, de optimism și, foarte important de remarcat, iubesc acei oameni
care știu să e prezenți.  (...)  

60
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

NADIA URIAN LINUL  (Uriu, Bistrița-Năsăud)


Profesoară, prozatoare, poetă, jurnalistă, membră a Ligii
Scriitorilor Români, liala Năsăud
Din volume de proză:
Spin, 2013; Vitralii, 2014;   Povești din sat, 2016; la Editura Napoca Nova, Cluj Napoca.
Satul cu povești, Povești din sate, 2018; la Editura Grinta, Cluj-Napoca. Nu doar povești,
2018; Satul poveștilor, 2019;  la Editura eCreator, Baia Mare
Dintre premiile obținute: Premiul I Festivalul internațional de creație – Poiesis, Premiul de
Excelență pentru proză –Festivalul Internațional ,,Campionatul Mondial de poezie 2019’’,
2013,  Premiul pentru Debut; 2014, Premiul pentru Povestire, Editura Napoca Nova.

Globul de cristal (fragment)


       Cândva… undeva…
       Lucrurile au primit o altfel de rezolvare. Neașteptată, nebănuită.
       Ședință, control, raport, hârtii. Maldăre de hârtii, dovadă a muncii de orice fel.
       De ce hârtii și nu imagini? Oricum, o semnătură poate acoperi orice...
       Nemulțumiri  și amenințări.
Stupoare…  O  casă  de  copii,  des ințată!  Ce ușor !  Faci un X mare,  în dreptul unei căsuțe, pe o foaie,
și totul e șters: locuri de muncă, pensii, destine, implicare.
Și totuși, cineva s-a silit să le mențină. Cu orice preț… Și asta, pentru că trebuia. În primul rând, pentru
aceste su ete… su ete nevinovate, pure, de copil. Vieți, destine, cuanti cate în bani, în prețuri de cost.
Câți nu sunt pătrunși de „litera și spiritul legii!” Mai ales cei care sunt puși să ia decizii!
Ordinul vine de Sus.
       Prețul, da, prețul, pentru că totul se pune din punct de vedere nanciar-contabil…
Ce poți zice? În baza legii, trebuie să mai și taci, să îți vezi de treabă, că, uneori, și tonul, și intonația, și…
toate, în baza legii… pot anulate.
     Deci, concluzii, zeci, reci, lipsă de efective, motivație slabă, fonduri puține. Dar bază materială și
personal sunt: clădiri, sală de mese, dormitoare, școală, dascăli, jucării, rechizite…Mai ales copii, care te
privesc, întrebător:
        - Ce veți face cu noi? Dacă ne des ințați unitatea, în ce lume ne aruncați? Noi nu știm să ne
descurcăm afară…
      Acasă la ei știau. Știau ce îi învățau cei din jur. Aici au fost lăsați, fără voia lor, și lumea acestora e
Domnul și Doamna, Tanti și Nenea…
        Astăzi e Ziua cea Mare. Ziua când se va hotărî destinul acestor su ete.
Doamnele și domnii aceștia străini sosesc cu un microbuz. Se știe doar că sunt de la Conducere, că au
venit să se convingă de realitate. În mintea lor, însă, hotărârea era deja luată. Totul trebuie închis,
des ințat, urmând ca tot ce-i aici să se risipească!
       O altă decizie e greu să ia! Aproape imposibil!
       - Fonduri insu ciente! Atât și nimic mai mult!
      - Domnilor,   spune   doamna   director,  vă  rog  să
vizitați școala! Aici sunt sălile de clasă, ciclul primar,
gimnazial și grădinița.
        - Păi, intrați! Intrați în grădiniță! E mai aproape! Sursa foto: http://www.pngtree.com
                                                                                   
         

         61
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       Ușa se deschide. În sală, doamna educatoare, înconjurată de copii, jucării, măsuțe și scăunele.
       - Salutăm, copii!
       - Săruuut mââânaaa!
       - Bună ziua, spun domnii, pășind unul după altul, peste pragul ușii.
       Când să înceapă dialogul, un copil se desprinde din bancă și vine cu brațele deschise spre
președinta    comisiei, o cuprinde cu amândouă brațele, lipindu-se strâns de aceasta și, cu ochii în
lacrimi, o roagă:
       - Eu te iubesc pe tine! Mă duci acasă, să u copilul tău?
      O clipă de tăcere…  Grea…  Apăsătoare…  Liniște.  E nevoie de aer.  Trebuie să respiri și să clipești.
Des.
Inimile de piatră s-au înmuiat. Brațele au căzut, neputincioase, atârnând, greu… Globul de cristal s-a
spart. Inima a fost descătușată. Cioburile n-au rănit însă pe nimeni. Nici măcar pe unul dintre acești
pui de oameni, tunși chilug, cu haine strident colorate, deloc asortate.
       - Poți spune „NU”, doamnă directoare? Mai ai cuvinte? întrebă o cialul, de alături.
       - Da, copilul are dreptate! Multă dreptate!
       Întocmim raportul! Așa, cu su etul. Nu poți altfel!
SUSȚINEM cauza rămânerii acestei instituții și o vom  ajuta nanciar. Noi, Conducerea. Oricât de
greu ar … Oricât! Suntem OAMENI!
       Era un fel de a-i răspunde micuțului, care a pus o întrebare. Una ce o poartă în su et, oricând.
       Doamna îl mângâie... Se gândește puțin și repetă:
       Instituția nu se des ințează!
       Mai era nevoie de o altă lămurire?
       „- EU TE IUBESC PE TINE! MĂ DUCI ACASĂ LA TINE, SĂ FIU COPILUL TĂU?”

Puiul de căprioară
(fragment)
      De multe ori, duminică după-amiază, vara, Valer și Pavel
porneau spre pădure, în căutare de ciuperci, gălbiori sau
hribe, mai ales după câte o ploaie călduță ce stâmpăra
pământul. Cunoșteau locurile dosite de pașii oilor și vacilor
și nu veneau cu mâna goală, niciodată…
    Porneau amândoi, treceau prin poiana ce se întindea
deasupra locului semănat cu mălai și ajungeau pe cărarea
lată, bătucită de roțile carelor încărcate cu lemne.
      Nimeni nu cunoștea mai bine pădurea decât ei și Ursu,
câinele ciobănesc, paznicul oilor lor, care îi însoțea.
Cunoșteau cărările și știau de unde să aducă ciuperci, de
cele mai multe ori în mânecile înnodate ale bluzelor pe care
le dezbrăcau.
Sursa foto: http://www.es.pngtree.com
      Azi                                                                                            
au ajuns mai departe ca de obicei, într-o poieniță  cu  iarbă  necosită,  verde,  prin care câteva
urme de pași săriți se vedeau ici-colo.
        Pășesc
         spre ele și ajung spre acel ceva, spre pata maronie care le atrăgea atenția, mișcându-se și

scâncind, parcă. În culcușul din iarbă, un pui de căprioară, mic, care nu părea să aibă mai mult de
câteva ceasuri…
       De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav? Cine-și mai punea  asemenea întrebări?

62
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav? Cine-și


mai punea  asemenea întrebări?
       Cu  bucurie  de  copil  pe  chip  și  în  privire,  cei  doi
băieți îl înfășoară în bluza de trening, uită de ciuperci și
pornesc cu el în brațe pe cărarea de întoarcere spre casă.
        Aveau        în        brațe    o    jucărie.    Una vie, gingașă
nevinovată, pe care dacă ar lăsat-o acolo, ar căzut în
gura oricărei sălbăticiuni.
       Ce ușor l-a simțit câinele turmei de oi, de mai la vale! Sursa foto: http://www.es.pngtree.com
                                                                                   
Doar stăpânul l-a putut ține în loc, să nu-i rupă în colții oroși. Și Ursu, prietenul lor credincios…
         
   Deci, fără întrebări sau răspunsuri, fără explicații sau intenții ascunse,
     așa a crescut puiul la casa
băieților, în cușca pe care cei doi i-au construit-o, din cea veche, în        care înainte țineau găinile. I-au
făcut culcuș de fân proaspăt și îl hrăneau cu biberonul, cu lapte muls de la Joiana. Și dacă nu aveau, îi
aduceau din vecini, de la lelea Anuță. Mai mult, bunica se ocupa de el, că dânsa nu pleca de acasă.
     Puiul devenise bucuria copiilor de pe uliță, care îl priveau prin gard dimineața, când treceau spre
școală. Și el era un fel de copil iubit de toți cei din jur și creștea cu ei alături.
       Îl răsfățau cu frunze de răchită, aduse numai pentru el, de la marginea pârâului din vale. Grăunțele
și fânul sau iarba îi umpleau halăul, iar mângâierile pe frunte aveau darul să-l îmblânzească. Așa era,
oare?
     - Mamă, puiul are în cap ceva tare! Două cucuie! Cred că s-a lovit cu ceva! spune Neluțu, băiatul mai
mic.
       Bunica îl aude și începe să râdă, apoi îi răspunde:
        - Acestea sunt viitoarea lui podoabă, de care va trebui să vă feriți de acum    înainte!    Ele îi vor
încununa fruntea. E un fel de „boală” care se ia, râde bunica.
       Da, bunica avea dreptate. Cucuiele i-au crescut și parcă nu-i mai veneau bine deloc.
       Nici măcar atunci când l-a atacat pe nepregătite pe colegul copiilor,  venit în vizită.  În curtea casei
l-a așteptat, după poartă. Sau când  i-a în pt cornul în piciorul stăpânului, făcându-i o rană adâncă.
     Deja avea momente când nu mai cunoștea pe nimeni și nimic. Nu înțelegeai cauza.  Privirea i se
tulbura, ochii i se încețoșau, apleca capul, pregătea cornițele și pornea ca glonțul…
      Toate acestea erau un semn… Nu, nu era doar perioada lui de împerechere! Nu doar atunci lovea,
fără să poată cineva să-i stea înainte… Lovea fără cruțare.
     Era  semn  că sălbăticiunea e sălbăticiune,  că legile  naturii  sunt făcute ca să e respectate,  iar
încălcarea lor sau schimbarea acestora îi poate costa prea mult pe oameni!
      A uitat-o chiar și pe bunica, care l-a hrănit cu biberonul. L-a crescut ca pe un copil! Îi cunoștea și
pașii, și vocea.
        L-a atacat și pe copilul de trei ani al vecinului. Ce spaimă!

63
PROZĂ SCURTĂ
CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

r e e .com
. p n gt
            
w w.e
s
            
p : / /w
              
t o : htt            
  
r s a fo              
Su
             
   
       
       

 
       

     Cu o răutate neașteptată cerbul de acum se năpustea mereu asupra femeii.  Era mare, iar roșirea
ochilor lui era un semn.
       I se citea dorul de pădure în privire,  îl chema sălbăticia,  iar el nu o mai schimba  cu  nimic altceva.
Ce să-l mai țină aici? Uitase totul. Nu mai era un pui, iar captivitatea îl strângea. Era cerb, era adult și
dorea libertatea!
      L-au ocolit apoi,  ca pe cel mai nepăsător  prieten, sau, poate,  cel mai mare dușman.  Era singura
soluție. N-aveau ce să-i ceară și nici ei n-aveau ce să-i mai dea. Mai mult decât su etul? Mai mult decât
grija și dragostea lor?
       Da, LIBERTATEA! Asta cerea cerbul, deși el nu știa ce-l așteaptă dincolo de ea.
       Dar au înțeles repede. I-au deschis portița de la grădină, spre marginea pădurii și  l-au lăsat să plece.
L-au privit din urmă. Se bucură sau se sperie de libertate? Va ști ce să facă cu ea! S-ar mai întors, oare?
O privire înapoi și restul… înainte!
       Ei ar dorit ca el să se întoarcă, după  o  vreme.   Numai că,  din  lumea de  unde  venea  acum, nu
copil, ci adult, ar adus atâtea…
      Aici i-au rămas  doar pozele, amintirea, fericirea de copil, când se hrănea cu laptele din biberon,
cumpărat uneori. Din sticla lui…
       Mângâierile lor le-a uitat. Parcă l-au întărâtat să împungă… Nimeni nu înțelegea!
        A rămas aici amintirea atacului asupra celor care l-au crescut și iubit.    I-a    atacat    ca    pe niște
dușmani… A uitat binele ce i l-au făcut. Dar, a rămas învățătura dovedită că  „Ceea ce D-zeu a lăsat,
după legile lui, omul să nu încerce să le schimbe!”
       Doar faptele! Faptele bune! Ele să rămână prinse în rama timpului din viața aceasta trecătoare!

    

  

64
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ


Necuprinsele tăceri
~ roman autobiogra c ~

Capitolul al doilea – Primul hazard

     Începutul lui iunie aduse cu el vești bune: după ce primi restul de bani de la Dinu, Traian obținu
viza pe trei luni de la Consulatul german din capitală. Cu toate astea, mai exista un obstacol: Dinu
trebuia să treacă printr-un soi de interviu cu Biroul de emigrări. Mai târziu, Dinu avea să înțeleagă că
respectiva întâlnire nu era altceva decât o încercare birocratică ,,legală” de a justi ca cele o mie de
mărci germane. Cu alte cuvinte, era vorba despre un lanț al mitei pornit de la cei de sus, ajungea până
la Traian, iar la capăt de tot se a a viitorul emigrant, cel care plătea tot acest circ vicios de ma oți
balcanici de cea mai joasă speță.
       - Profesore,  trebuie  să  treci  de  proba  asta,  dacă  nu,  pierdem banii cu toții, îi veniră lui Dinu în
minte ultimele cuvinte ale lui Traian, înainte de a pleca spre București. Trebuie, trebuie... Ăsta este cel
mai important examen din viață. De el depinde mult să u concentrat, se îmbărbătă Dinu, să nu pierd
niciun amănunt din amplul scenariu-minciună pe care l-am memorat mai ceva ca pe tabla înmulțirii.
Și începu din nou să recapituleze: o anume doamnă Kruger din orașul Karlsruhe, de la granița cu
Franța, m-a chemat să îi predau un curs intensiv de engleză în schimbul unui contract de trei luni.
Doamna lucrează și ea, la rândul ei, în învățământ și ne-am cunoscut la un schimb de experiență din
orașul X, unde domnia sa mi-a propus să îi predau respectivele ore. Costurile călătoriei vor suportate
de această doamnă Kruger, iar în ceea ce privește întoarcerea în țară, ea urmând a efectuată la nalul
celor trei luni.
       Bun, până aici totul era simplu.  Dar în fața unui funcționar cu experiență...  lucrurile puteau să  ia
o altă turnură.
                                                                                          ***
      - U f, e din ce în ce mai cald, mormăi Dinu. Și mai am trei ore până la
interviu. Poate că ar trebui să merg deja spre Consulat. Caut o bancă și mai
arunc o privire peste minciunelele pe care trebuie să le înșir în curând,
gândi el.
      Furtuna mentală care îl bântuise preț de câteva ceasuri îl istovi. Acum
avea nevoie de liniște. De calm. Situația lui era și trebuia să e diferită:
câteva luni sau maximum un an de muncă, după care avea să revină la ale
lui. Cum nu făcuse armata, care nu trebuia să dureze mai mult de șase
luni, în calitate de terist, acum i se prezenta șansa de a o face, doar că sub
altă formă. O armată a voinței, a străinilor a căror limbă o înțelegea și
Sursa foto: http://www.es.veselx.com vorbea.  O  plecare  condiționată   de o  replică mârșavă și  disprețuitoare  a
unei cucoane de la o bancă atunci când, cu numai un an în urmă, ceruse un împrumut pentru a-și
                                                                                    
        
putea cumpăra o casă.
       - Sunteți profesor și nu avem garanția că veți putea plăti suma în viața asta, îi aruncă respectiva.
        
Disprețul acela îl scoase din minți. Îl umili și îi erse tot sângele. Așadar, profesorii erau condamnați să
locuiască oriunde, chiar și în drum, numai într-o casă a lor nu... Ei bine, el, Dinu, profesorul din
comuna X, era la un singur pas de a-și îndeplini acest stupid vis mercantil și imobiliar. La un singur pas.
Nu știa încă sub ce formă o va face, dar hotărârea putea muta munții din loc. Nimic și nimeni nu îl
opriseră vreodată din ce își propusese.

65
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       Cinci fără un sfert. În fața Consulatului așteptau sute de persoane la câteva cozi care se prelungeau
în afara clădirii. Dinu se apropie de ultimul rând din dreapta și alese un ins mare, cu ochelari și cu o
mustață lungă și răsucită, ca de țigan.
       - Bună ziua, nu vă supărați, aici se dau vizele pentru Germania? întrebă Dinu.
      - Salut! răspunse mustăciosul.  Da, desigur, și își mută privirea asupra unei învelitori de plastic, în
care se a au niște acte.
       Tăcut, Dinu se așeză în spatele lui și scoase din geanta de umăr actele, să le mai veri ce o dată. Șirul
de oameni avansa destul de repede. Clădirea era destul de elegantă, chiar dacă nu foarte îngrijită.
Împrejurul ei, în laterale, se a au câteva bănci cu spătarele din lemn. În spatele lor, un rând de pini
încercuiau simetric, în formă de careu, un spațiu cimentat, cu o fântână arteziană nefuncțională în
mijloc. Locul era pitoresc, dar cine știe ce se a a înăuntru... Un or de teamă îl scutură pe Dinu, ca un
curent alternativ. Frica este ca vertijul, se îmbărbătă el. Sunt instincte perfect naturale. Cine nu le are
nu este om, mai adăugă. Urmară sute de presupuneri, de erberi și păreri, unele după altele, ca un
potop de neoprit. Trecură așa minute și ore. Fără pauză. La un moment dat, pe lângă ei trecu o femeie
înaltă, brunetă și cu o fustă cu șliț în față. Era o angajată a Consulatului, probabil. Împărțea niște liste
cu cei care urmau a trece o probă de limbă. Se opri la câțiva metri în spatele cozii, cercetă bine și
celelalte rânduri și, cu un ton grav, indică:
       - Cei care dau interviul în engleză să mă urmeze, vă rog. Și se îndreptă încet spre una din ușile de la
intrare.
Dinu o luă ușor pe urmele celorlalți. Erau cam vreo cincizeci de persoane.
        - În ordine numericăăăă, toată luuumea. Ați citit numele. Și prelungi ă-ul nal ca și cum s-ar
adresat unor copii de grădiniță, deși pe un ton mai serios. În ordine alfabetică, repetă. Haideți, vă rog,
unul câte unul.
       Dinu era numărul optsprezece. Ei, tot era bine. Putea să mai citească nenorocitele acelea de replici
de câteva ori. Scoase foaia mototolită din buzunar și începu: Eu, Dinu... la invitația doamnei... am
decis... Cuvintele se înșiruiau  unul câte unul, dar parcă se pierdeau la capătul paginii. Se amestecau cu
albul murdar al foii A4, după care dispăreau. Oricât ar încercat, nu îi reușea. Da, banii, nu trebuie să
pierd banii ăia. Și Traian mi-a spus același lucru. Și îi veni în minte imaginea ex-maiorului din armată,
mereu grăbit, și cu un zâmbet plin de sine a șat undeva, la colț de gură.
Între timp, primii intrați începeau să iasă. Fețe lungi și palide ieșeau pe rând din spatele unor uși masive
de lemn de stejar.
        - Ce-ați făcut, bă? întrebă câte un îndrăzneț.
        - Mai trebuie să vin o dată, venea răspunsul sec.
        - Am ratat, mama lor de neghiobi și de hoți, spunea altul.
      Dinu numără zece inși.  Unul singur aprobă interviul.  Pe urmă pierdu șirul.  Nu  îl mai interesă
nimic și nimeni. Ce avea să se întâmple, se întâmpla deja. Nu mai putea schimba nimic. Picioarele îi
înțepeniseră, iar gura i se uscă. În câteva secunde, Dinu îl văzu pe mustăcios pornind ușor spre ușă. Mai
avea câteva minute și intra și el. Măcar de nu s-ar bâlbâi, se autosugestionă Dinu.
Pe urmă, îl zări pe mustăcios ieșind. Avea aceeași față acră. Se stăpânea. Crisparea era atât de vizibilă pe
chipul lui, încât părea o a doua față. O tăcere de moarte se așternu pe hol.
      - Hai, domnule, e rândul dumitale, îl atenționă cel din spate.
Dinu o luă din loc hotărât. Nu simțea nimic. O stare amorfă îi puse
stăpânire pe toate simțurile. O căldură neobișnuită i se opri în gât.
      - Bună ziua, îi adresă din spatele unui ghișeu de sticlă
aceeași funcționară care venise și afară cu listele. Măsuri de securitate,
chipurile...
      - Sărut mâna, doamnă, îi răspunse Dinu, politicos, și îi dădu plicul
cu acte cucoanei,  care întinsese deja mâna.
Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com       - Do you speak English?, continuă ea, cu un accent de baltă.
                                                                                        
     66
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       - Desigur, doamnă, vorbesc engleza.


       - Cu ce ocazie mergeți în Germania? urmă cucoana, iscoditor.
       Dinu îi răspunse, literă cu literă, ce îl învățase Traian. La un moment dat, lui Dinu i se păru ciudat
că întrebările funcționarei se legau cam repede. Nu era un interviu calculat după reacțiile celui
intervievat, ci, mai degrabă, o poezie învățată pe de rost.
       Dintr-odată, cucoana se opri din întrebat și îl xă pe
Dinu cu privirea, de parcă ar vrut să treacă prin el.  
        - Spuneți-mi, aveți antecedente?
        Nici nu putea vorba despre așa ceva.  
        - Nu, doamnă, veni calm răspunsul.
        - Ce faceți în timpul liber? continuă ea.
        - Dau ore particulare, ascult muzică.
        - Călătoriți des? Ați mai ieșit din țară?
        - Nu, doamnă, nu am ieșit niciodată din țară. Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com

       Cucoana păru surprinsă de răspunsul sincer al lui Dinu.  Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre
                                                                                        

o colegă de la un alt birou. Sporovăiră așa preț de câteva minute,     


care lui Dinu i se părură eternități. Îl
priveau și iar se puneau pe taclale. În cele din urmă, cucoana aprobă din cap și se întoarse la ghișeul ei.
        
      - În cazul în care nu vă întoarceți după trei luni, să știți că, dacă vă prind nemții, o să vă bage la arest,
spuse, grav.
        - Nu am nicio intenție să trec de termenul limită, reacționă Dinu.
       După ce se mai uită o dată la el lung, cucoana luă ștampila din dreapta ei, o înmuie  de câteva ori în
cutiuța ei cu tuș și o lăsă apăsat pe foaie.
        - Poftiți, vă rooog, următooorul, strigă ea prelung, mașinal.
       Dinu luă foaia. Nu se uită la ea de frică să nu îl întoarcă cucoana. Ieși cât de repede putu din
clădirea Consulatului și se îndreptă spre prima bancă. Scoase cu grijă viza. Era verde, cu două ștampile
de aprobat în centru. Nu îi venea să își creadă ochilor. Avea liber de plecare. În șapte zile trebuia să
plece. Atunci începea termenul de start, numărătoarea inversă.
       - Bă, tu, ăla înalt, se auzi o voce din spate. Ai luat, bă? Ce-au zis ăștia?
       - Am luat, am luat, răspunse, încurcat,  Dinu, fără să se uite.  Și continuă să xeze foaia cu privirea,
ca și cum creierul nu ar înțeles mesajul și i-ar cerut să repete operația.
       - Zice că a luat, explică același individ celor din jurul său. O dat șpagă...  Are mutra nouă.
Nu l-am mai văzut pe aici.
       - Nici eu, îți dădu cu părerea altul. Dă-l dracu’!
       Beat de fericire, Dinu băgă foaia cu grijă în plicul ei, își veri că portofelul și plecă spre gară.  
O senzație de ușurare îi puse stăpânire pe su et. Undeva, într-un adânc pe care nu îl cunoscuse până
atunci, Dinu simți un sentiment ciudat, un fel de remușcare, o părere de rău. Nu știa ce avea să vină în
fața lui. Nici măcar nu putea bănui. Aventura vieții lui începea în șapte zile.  Număr magic? Poate că
nu.

67
PROZĂ SCURTĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com


                                                                                        
    

        
      Ajuns în fața Gării de Nord, Dinu se îndreptă direct  spre  biroul de informații. Un domn roșcat,
între două vârste, îl informă că următorul tren era un rapid care avea plecarea în trei ore. Dinu îi
mulțumi roșcatului și ieși din incinta gării. Dintr-odată, nu îl mai dureau picioarele. Poate că era mai
bine să meargă la „ia-mă, nene”. Timpul trecu pe nesimțite. Era aproape de șapte și jumătate. Da, mai
bine o ocazie. Un taximetrist îl lămuri pe unde ar trebuit să o ia. Nu era mult: vreo douăzeci de
minute de mers la pas. Drumul European E85 se a a aproape. Dacă nu ar fost vorba de câteva sute
bune de kilometri, Dinu ar parcurs pe jos toată distanța asta. Așa, ca un pelerinaj, sau ca o jertfă a
bucuriei zorilor unei noi oportunități.

     La o intersecție mare începea Naționalul spre nordul țării. Mai era lume acolo. Toți așteptau o
mașină să se oprească. În cele din urmă, o Lada roșie staționă pe dreapta să lase pasagerii. Ca un
miracol, din prima, șoferul ceru un pasager pentru orașul X.
       - Aici sunt! veni răspunsul vesel al lui Dinu.

      Pe drum, oboseala începu a-i cuprinde tot corpul. La început, ca o anestezie. Pe urmă, din ce în ce
mai intens. Pleoapele clipeau a plumb.
       Cu privirea întoarsă spre stânga, cu capul lipit de geam, Dinu zâmbi spre apus.
       Ziua aceea era prima din restul celor șapte ultime zile rămase de trăit într-o țară care îl voia plecat.

       Poate pentru totdeauna...

    

Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com


                                                                                            
68
        
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CORNEL    DRINOVAN    (Lugoj, Timiș) este


ziarist, scriitor, traducător și editor român
stabilit în Spania.
A publicat povestiri, eseuri, epigrame în diverse reviste din țară și
străinătate. În România i-au apărut cele două cărți: Paso doble și
Metehne românești în Spania. În prezent este redactor-șef la revista
de cultură Kryton, din Madrid.

Ultima iubire a lui Cioran


Motto:
„Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai
Erosul trans gurează melancolia.”
Emil Cioran                                                                               
    
       Ajuns la anii bătrâneții,  Emil  Cioran,  pentru  a demonstra,  poate,  că  dragostea  nu  are  vârstă,
se îndrăgostește nebunește de o tânără profesoară germană, Friedgard Thoma, deși trăia și locuia
împreună cu Simone Boué, partenera de viață de peste jumătate de secol. Despre această poveste de
dragoste a ăm din cartea publicată de Friedgard în limba germană (1), carte tradusă în română de către
Nora Iuga (2), care apare fără cele opt scrisori cenzurate.
       Friedgard Thoma, „delicată, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucăuşă, directă,
dar totuşi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt, o femeie frumoasă, fermecătoare”(3), ia contact
prin anul 1979 cu opera lui Cioran, la treizeci de ani de la apariția primei lui cărți în franceză, Tratat de
descompunere (1949). Tânăra doctorandă în loso e, de 35 de ani, cu un copil de 10 ani, atrasă de
scrierile lui Cioran unde „toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept
viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă”, îi scrie
acestuia, prin intermediul editurii, pe la sfârșitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1981, o
scrisoare de admirație pentru opera lui.
     Această scrisoare „povestită” (nu apare în carte), redactată în
germană, în care Friedgard își dezvăluie admirația pentru
scrierile lui comparându-le cu „profunzimea absurdă din
„Lenz”-ul lui Büchner și uneori cu acel calm singular al lui
Robert Walser”(4), spunea: „în anumite momente de tristețe
maximă, opera lui ar avea asupra mea o acțiune stimulativă și
regeneratoare”. Răspunsul lui Cioran, de asemenea în limba
Emil Cioran
germană,   este  prima   scrisoare   cu  care  începe  un  schimb  de
                              
scrisori care va dura până aproape de moartea lui Cioran, care se va produce în 20 iunie 1995.
                              
     În 6 februarie, Friedgard primește scrisoarea lui Cioran, scrisă de mână, cu „ușoarele stângăcii în
                              
folosirea limbii germane”,
   în care alături de numărul de telefon primește și invitația unei vizite:

        

(1) Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine liebe von Cioran ed. Weidle, Bonn, 2000.
(2) Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, ed. EST- Samuel Tastet Éditeur, 2005.
Traducerea Nora Iuga.
(3) Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran: Iubire şi scrisori, România literară, nr. 49, 2001
(4) Toate citatele fără notă de subsol sunt din cartea tradusă în română de Nora Iuga.

69
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Parisul e un oraș dezabuzat. Dacă ați veni totuși aici, m-aș bucura să vă cunosc. Am ajuns un domn
bătrân și mă a u aproape în aceeași stare ca Parisul”.
       Friedgard  îi  răspunde  pe  12  februarie, explicându-i  cum  a  ajuns  să-l  cunoască  prin  opera  lui,
desigur: „Despre dumneavoastră am auzit prima dată de la ex-soțul meu, Günter Schulte, care a inclus,
chiar la începutul repertoriului său lozo c, un citat din Cioran. De aceea vă trimit această carte
(Leibperspektiven. Radierunen) și-mi cer pe loc scuze pentru insistența mea. În acest sens atașez aici -
absolut inutil, dar cu destul orgoliu - o fotogra e ca să vă puteți face o imagine despre cine vă scrie”.
Această  fotogra e (o subtilitate femenină), la care Cioran face referire în mai multe scrisori, se pare că a
fost detonantul care a produs un efect devastator în bătrânul losof ajuns la 70 de ani. Nu putea să nu-i
accepte invitația, așa că îi scrie în continuare:
     „Faptul că Parisul e (dezabuzat)  sună consecvent și simpatic.  În orice caz,  m-aș  bucura enorm să vă
cunosc personal și dacă mai vreți și sunteți acolo, am să vă telefonez înainte de Paște, deoarece atunci mă
voi a a în apropierea dumneavoastră”. Cioran, „urlând” de bucurie, îi răspunde: „sper ca de Paști să
fac o plimbare cu Dumneavoastră prin (ce adjectiv să folosesc?) acest oraș”. Cu o undă poate de ironie
vine răspunsul: „Mă bucur nespus că vreți să vă (plimbați) cu mine și pot să-mi închipui că o să mă luați
de mână, ca să mă purtați în siguranță prin orașul (dezabuzat)”. Friedgard așteaptă și ea această
întâlnire cu o oarecare teamă de a nu se putea întâlni și îi scrie: „Ce grozav ar , dacă nici atunci n-ați
putea lucra, vreau să spun, dacă ați avea puțin timp pentru mine”.
      Întâlnirea dintre Cioran cel „sceptic, dezamăgit, usturător
și aproape nihihilist (...)”  și mai ales un Cioran care „ironiza și
râdea de amor considerându-l ca o dialectică de salivă și alte
secreții”  și Friedgard are loc pe 14 aprilie „după masă la ora
4” la Hôtel Saint-Louis în insula cu același nume, în Paris, nu
departe de casa lui Cioran de pe strada Odeon. „Cu zece
minute mai devreme, la intrarea hotelului, a sosit în zbor un
bărbat fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași
culoare, parcă picat din lună” observă Friedgard, care l-a
Sursa foto: Cornel Drinovan recunoscut imediat. „În ce mă privește m-am făcut foarte
Emil Cioran și Friedgard Thoma. Paris, 1981 frumoasă;  mi-am  pus  o  rochie  neagră  nu  prea  scurtă  și
deasupra un pardesiu de culoare deschisă”, însă Cioran, care „nu părea impresionat de înfățișarea
                                                                                            

mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui îşi luase cândva viaţa, incident
pe        
care îl numea tragic”.
        Pe drum, Cioran îi propune Friedgardei să viziteze Muzeul Carnavalet, vorbindu-i de „zeci de
nimicuri, de la chiria lui extrem de mică (la mansardă) și până la cearta cu propietarul”, spre
dezamăgirea acesteia, care îi spune direct: „mă surprinde să văd cum cutreier prin Paris cu unul dintre
cele mai înalte spirite și vorbim numai despre problema chiriilor și salariile profesorilor”.
      După vizita la muzeu, unde Cioran a ținut neapărat să i-l arate pe „preferatul lui, Talleyrand (un
celebru vânător de fuste)”, după vreo două ore de plimbare și o oră în muzeu, se îndreaptă spre casa lui
pentru a cina, indcă „la Paris totul e foarte scump și pe deasupra prost”, în drum Cioran cumpărând
un le de vită. După ce a urcat 95 de trepte, „curioasă și conștientă că trăiesc un moment istoric”,
Friedgard ajunge la mansarda minusculă în care locuia Cioran cu femeia cu care a trăit toată viața,
Simone Boué, al cărei nume îl poate citi pe ușa de la intrare. Se întreabă „ce mină ar face acum madam
Boué”, însă, din fericire pentru această primă întâlnire, Simone este plecată din Paris.  
Seara,  cu  promisiunea  de  a  se  întâlni  a doua  zi,  se încheie în fața hotelului Saint-Louis, unde

(5) José Ignacio Nájera, La amiga alemana de Cioran în https://emcioranbr.org/2019/11/27/amiga-alemana-jose-


ignacio-najera/, (trad.mea)
(6) Ibidem

70
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Cioran îmi sărută mâna dreaptă. Copleșită, îl îmbrățișez și-i ating obrajii cu ai mei.”
      Acest moment istoric pentru autoarea cărții, întâlnirea dintre Friedgard și Cioran, nu a scăpat unor
detractori care au a rmat că Friedgard este „o femeie frumoasă, dar proastă care a abuzat de
sentimentele lui Cioran pentru a obține notorietate”(7), iar „pentru mulți admiratori ai lui Cioran
publicarea poveștii noastre este ca o palmă”(8), spunea autoarea, în același interviu. Revista DER
SPIEGEL caracterizează, la apariția cărții, această întâlnire dintre losof și admiratoarea sa astfel:
„maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte, prins în mrejele unei iubiri şi unei drame epistolare
în care se întîlnesc scînteierile spiritului cu melancolia bătrîneţii”(9).
     În ziua următoare Friedgard se prezintă în casa lui Cioran, unde are parte de „o primire excesiv de
călduroasă”, remarcând de această dată într-una din camere „un covor balcanic”, iar după cină acesta o
conduce din nou la hotel. La despărțire „îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură”, avea să-și
amintească Friedgard.
      Se pare că la această întâlnire „există o încercare a lui Cioran de a lăsa lucrurile spirituale deoparte și
a trece la altele. Friedgard rezistă și nu acceptă” . În Duminica Paștelui (19 aprilie), Cioran îi trimite o
scrisoare cu „un puternic efect erotic”, pe care Friedgard o consideră „cel mai de preț (bun) al meu, a
cărei pierdere ar însemna și stingerea unei importante și poate necunoscute părți din calitățile lui
omenești”.
      „La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am
gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi
împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele
mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea
mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am
mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce
mortale pot anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotogra a, vreau să spun cu ochii
Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie (perversă) pe care mi-o
stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar
sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş mai
puţin obsedat dacă aţi fost mai binevoitoare cu mine. În de nitiv ne cunoaştem de la prima
dumneavoastră scrisoare. (…) În general față de femeile cu care mă simt înrudit spiritual nu am
înclinații senzuale. Cu ele prefer să discut în pat despre Lenz.”
      Relația  dintre  Cioran  și  Friedgard  crește  în  intensitate  până  în  vara  anului   1981  când,  după
întâlnirea de la Soglio, începe să se calmeze, să se liniștească până la stingerea lui din viață, scrisorile,
multe dintre ele scrise de Simone, și convorbirile telefonice se răresc; ultimul lucru pe care îl scrie apare
pe spatele unui plic scris de către Simone în octombrie 1992: „Sunteți prezentă în inima mea”.
     Cât de departe a ajuns relația amoroasă în prima ei etapă este destul de greu de precizat. Scriitorul
Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard să publice cartea despre Cioran, pe care îl
cunoștea foarte bine, dedicându-i un capitol în cartea sa de loso e Das Untier, considera
corespondența dintre cei doi: „un document important și o mărturie extraordinară a caracterului său
schimbător între scepticism și obsesie”(11), precizându-i autoarei: „Ați menținut un echilibru între
intimitate  și  discreție.   Intimitate:  pentru  că  ați  arătat  partea  pasională  și  irațională  a  lui  Cioran.

(7)  Gian Paolo Grattarola, Intervista a Friedgard Thoma, în http://www.mangialibri.com/interviste/intervista-


friedgard-thoma, (trad.mea)
(8) Ibidem
(9) Rodica Binder, O IUBIRE A LUI CIORAN, România literară, nr. 46, 2001, (trad.mea).
(10) José Ignacio Nájera, op.cit
(11) Gian Paolo Grattarola, op.cit. (trad.mea)

71
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Discreție: pentru că nu ați dezvăluit partea referitoare la viața voastră sexuală”(12) .


     Friedgard avea să mărturisească într-un interviu: „Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual
relaţia noastră dar dacă totuşi, aceasta s-a întîmplat, a fost şi indcă Cioran căzuse de la început pradă
unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am
lăsat să înţeleagă fără echivoc că nu-l mai preţuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă
că m-a pus în situaţia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple...”(13)  
      „M-ați  aruncat  în  imedeatețea  univocă  a  unei  relații   zice  când  eu voiam duplicitatea erotică a
legăturii (spirituale)”, îi spune Friedgard într-o scrisoare.
        „Cioran,    dacă    ar     fost mai    realist, mai    prudent, ar rămas    la spirit,    ca mentor, tutore,
îndrumătorul ei în meandrele loso ei. Dar el a vrut să ajungă în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea
ce s-a și întîmplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma”(14), spune tranșant Stelian Tănase.
     După  scrisoarea din Duminica Paștelui relația dintre
cei doi se întețește, iar convorbirile telefonice, în care
Cioran o aborda cu Grüss Gott (Domnul să te salute), la
care se face referire în unele scrisori, sunt tot mai lungi.
Efectul scrisorii din Duminica Paștelui a fost devastator
pentru Friedgard, care îi cere: „vă rog considerați-mă
totuși drept un om care Vă iubește”, unui Cioran care se
teme de „decepții viitore și de gelozia teribilă”, posedat de
„o veche și nouă prezență: sinuciderea și
Sursa foto: Cornel Drinovan dumneavoastră”(15), însă „singura speranță pe care o am
Emil Cioran și Friedgard Thoma este aceea că între noi există ceva indestructibil” .
       La începutul lunii mai (8-10) Cioran merge la Köln, poate  cu o speranță ascunsă, pentru a o vizita
pe Friedgard, care într-o scrisoare anterioară    îi spune că „am rupt totul (sau doar întrerupt), sunt
incapabilă să mai păstrez relația cu prietenul meu”, și de acolo la Baden-Baden și Lausanne, de unde îi
trimite câte o scrisoare. Această vizită, această întâlnire nu-l liniștește pe Cioran, mai degrabă îi sporește
suferința, și-i spune că „aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de dumneavoastră”, ca
imediat să recunoască un gând contrar: „Aș vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită și să
plâng toată ziua” indcă „Tot ce mă ține departe de dumneavoastră e exil”. În prima scrisoare îi dă o
adresă de Poste Restante din Paris, unde îi poate trimite scrisorile dacă „ați simți imboldul  să-mi faceți
bucuria de a-mi scrie lucruri mai personale”. În urma acestei întâlniri Cioran își dă seama că „cercul se
îngustează”, că relația lor nu are viitor, că între ei „s-a rupt ceva pentru totdeauna”, că „soluția ar
renunțarea. Însă eu nu am nici curajul pentru acest lucru, nici dorința”(17).
        Friedgard îi întoarce vizita lui Cioran pe la mijlocul lui iunie (17-21, 1981).  Acesta  o  așteaptă  la
capul peronului din Gara de Nord din Paris, „ca un tablou înrămat (…) într-o atitudine de tragedie
antică”. Nici de această dată nu se va întâlni cu „tovarășa lui de viață”, Simone, aceasta ind plecată în
orașul ei, pe coasta Atlanticului, unde se va îneca după moartea lui Cioran. Cele câteva zile le-au
petrecut vizitând biserici, o expoziție de pictură de Rustin, lungi plimbări de mână sau la braț pe
străzile  Parisului,   la  Procope  ziua  de  naștere  a  Friedgardei  și,  desigur,  Jardin  du  Luxembourg,
„cartierul general al lui Cioran de mai bine de patruzeci de ani”. În aceeași gară de sosire a avut loc
plecarea la Köln: „O despărțire grea, zguduitoare (…). Scăldată în lacrimi”.
  

(12) Ibidem
(13) Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma…, op.cit.
(14) Stelian Tănase, Emil Cioran îndrăgostit, https://www.stelian-tanase.ro/emil-cioran-indragostit/
(15) Friedgard Thoma y Emil Cioran, Por nada en el mundo. Un amor de Cioran, Hermida Editores, 2019,  
Madrid, p.28.  Traducción de José R. Hernández Arias. (trad.mea)
(16) Ibidem, p.29.
(17) Ibidem, p.39

72
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

      Cu toată această grea despărțire, până la întâlnirea de la Soglio între cei doi au loc schimburi de
telefoane și scrisori într-un mod destul de pașnic. „Eu știu că mă gândesc la dumneavoastră, însă
trebuie să fac eforturi pentru a mă convinge că și dumneavoastră faceți același lucru față de mine”(18) îi
spune Cioran într-una din scrisori simțind poate că relația lor începe să se răcească, iar salvarea ar putea
„să mor cu dumneavoastră, cu o singură condiție: să ne pună în același sicriu”(19) .
      Chiar dacă „starea de a singur a fost starea  mea”,  Cioran  îi  spune  Friedgardei:  „Ați devenit
centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită
vreodată”. Lui Cioran nu-i mai rămâne decât să se joace cu închipuirea.
       Întâlnirea din vara anului 1981, în vacanța pe care și-au petrecut-o la Soglio în Elveția, avea să e
cotitura de nitivă în relația dintre Friedgard și Cioran. De această dată Cioran vine însoțit de Simone,
„o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi”,
cu care Friedgard sintonizează foarte bine și cu care se va împrieteni. Acesta este momentul după
care  schimbul de scrisori se rărește, iar Friedgard termină prin a le scrie la amândoi. Într-o scrisoare
nedatată, imediat după vacanță, Cioran îi spune: „Deși am iubit viața pătimaș, am găsit-o lipsită de
sens. Acum mi se pare total lipsită de sens - fără Dumneavoastră”, iar în alta, cu o nuanță de disperare,
     îi scrie: „Mai bine iadul cu dumneavoastră decât
binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu
indispensabil”. Cu ecare scrisoare pasiunea se transformă
în prietenie, conținutul lor făcând tot mai mult referiri la
muzică, la cărți…
       În  aprilie  1982,  Friedgard  se întâlnește  cu  Cioran  la
Paris, pentru a sărbători cei 71 de ani ai acestuia, în același
loc  ca  prima  dată  când  s-au  văzut  cu  un  an  în  urmă.
„Ochii lui – obosiți, umezi și triști”, avea să remarce
Friedgard în acea „dimineață rece și cenușie de aprilie”, iar
Cioran avea să-i scrie între disperare și resemnare: „dacă
Sursa foto: Cornel Drinovan
gândurile mele s-ar putut transforma pe loc în fapte,
Emil Cioran și Simone Boué
Dumneavoastră   ați      azi   într-un   mormânt   și   eu   la
pușcărie...”. Nu-și putea explica în urma unei      convorbiri telefonice „cum poate un demon să aibă o
voce atât de curată”.
        În următorii    ani scrisorile    lor fac referire    mai    mult la fapte    exterioare, la cărți, la muzică, la
călătoriile lui Cioran și la vizitele pe care acesta le primea destul de des. Friedgard îl vizitează în mai
multe rânduri la Paris, adesea împreună cu prietenul ei Walter, îi face multe fotogra i, dar boala ei
rărește și mai mult întâlnirile și scrisorile lor.
      O nouă vizită la Paris, la cei 80 de ani ai lui și la revelionul 1991/92,  după care  se așterne tăcerea
până în octombrie, când Cioran ține neapărat să-i arate locul lui de veci pe care îl pregătise Simone în
cimitirul Montparnasse. Cina în casa lui Cioran încheie această poveste de dragoste. Este ultima
discuție la care acesta participă.
      În martie 1993,  Cioran își rupe  piciorul  și  este  internat  la spital, iar apoi la căminul Broca, de
unde  nu avea să mai iasă viu. Ultimele cuvinte coerente și clare pe care i le spune Friedgardei când
aceasta îl vizitează la spital: „am fost un mare vânător de fuste”. Bolnav de Alzheimer, Cioran moare în
20 iunie 1995 și este înmormântat după ritualul ortodox. Friedgard încheie cartea astfel: „Viața se poate
să nu e simplă. Dar moartea ar putut să e mai simplă, dacă la un moment dat ne-am decis să ne
sinucidem. Ăsta e punctul nodal: Când trebuie să m în stare să o facem? Cioran nu a fost în stare”.

Madrid, 2 februarie, 2020


(18) Ibidem, p.54
(19) Ibidem, p.56

73
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CĂTĂLINA CORHĂNEANU (Roman, Neamț) - profesor


de Limba și literatura română la Colegiul Tehnic
„Petru Poni”, din Roman.
Colaborator permanent.

Eternul feminin în opera lui G. Ibrăileanu

    „Când    mă gândeam    la străzile mele, la său studiu critic: „Întâiul    meu articol publicat a
felinarele mele de pe uliţele prietene din fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din
Roman, la gurile oamenilor din oraşul meu - mi Roman de o domnişoară. (...) Aşadar, debutul
se părea că acuma sunt într-o ţară cu oameni de meu literar a fost... critica literară agresivă!” (2)
altă rasă şi cu o limbă necunoscută.”(1)      Acestea  sunt doar câteva detalii din biogra a lui
    Această evocare    nostalgică îi aparţine lui G. Ibraileanu ce dezvăluie legătura indisolubilă
G.Ibrăileanu, una dintre personalităţile dintre acesta şi oraşul Roman.  Însă  Amintirile din
culturale a căror matrice spirituală a fost oraşul copilărie şi adolescenţă relevă şi alte aspecte deloc
de la con uenţa romanticului Siret cu dulcea de neglijat, deoarece şi-au pus pecetea   
Moldova. Cu toate că întreaga Moldovă i-a fost asupra    personalităţii    armonioase    și   unitare
şcoală, în biogra a criticului de la a celui care a schimbat lumea literară
Viaţa românească, oraşul Roman românească de la inţarea sa cu al
ocupă un loc aparte, deoarece său „spirit critic”.
copilăria şi adolescenţa sunt     De oraşul de la con uenţa
perioadele cele mai proli ce din amintirilor se leagă jocurile
istoria personală a ecărui om. copilăriei, sentimentul naturii,
      Critic şi istoric literar, teoretician „senzaţia lucrurilor funebre”(3),
social, scriitor, eseist, redactor literar tristeţea provocată de moartea
şi profesor, Garabet Ibrăileanu s-a prematură a mamei şi, implicit,
născut la Târgu-Frumos, la 23 mai atracţia pentru mister şi melancolia.
1871. Un an mai târziu, părinţii săi– „Aceste lucruri au dat su etului
Sursa foto  - Cătălina Corhăneanu
Teodor  şi  Maria   Marcovici  –  se                  G. Ibraileanu
meu  un  ton   veşnic  de  nostalgie,
stabilesc la Roman. În 1878 Ibrăileanu începe de melancolie – o privire îndărăt – un sentiment
cursurile şcolii primare din Bacău, însă este apoi de  singurătate,  de  degajare  de  lumea  reală”(4),
transferat la Roman şi urmează cursurile mărturiseşte Ibrăileanu.
gimnaziului „Roman-Vodă”, iar din anul 1887,        Nu  lipsesc,  însă,  nici  preocupările  speci ce
pe cele ale Liceului „Gheorghe Roşca vârstei, precum învăţătura, pasiunea pentru oină şi
Codreanu”, din Bârlad. pentru înălţarea zmeielor, în ultima activitate
      În anul 1889 a fondat  revista Şcoala nouă, la regăsindu-se acelaşi lirism ce face nota
Roman, revistă în care publica versuri, articole, caracteristică atât a criticii, cât şi a prozei lui
cugetări, traduceri, sub pseudonimul Mihai Ibrăileanu - „Multă melancolie mi-a produs acel
Vraja. În acestă etapă a vieţii sale, a scris primul zmeu,  prins  acolo sus,  departe,  şi  nimicit  cu
           
              
(1) G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București,    1978, p. 244.
(2) Idem, p. 257.
(3) Idem, p. 230.
(4) G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București,1978, p.  235.    

74
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

încetul de către vânturile şi ploile reci ale nopţilor de la sfârşitul verii şi începutul toamnei.”(5)
      Această etapă din evoluţia creatorului Adelei, „cel mai bun roman de analiză psihologică pe care îl
avem”, după cum îl aprecia G. Călinescu, este şi momentul trăirii orilor primei iubiri, dar coincide şi
cu autodescoperirea naturii interioare romantice. El însuşi se considera un veritabil romantic, „un
temperament sensibil şi imaginativ”(6), predispus la amor din cea mai îndepărtată copilărie - „Rar om să
fost mai dispus la amor, decât mine! Amor care idealizează, care face scumpă pe inţa iubită, care lasă
o melancolie intensă la despărţire!...” (7)
       Exerciţiile infantile de amor nemărturisit pentru fete ale căror nume au o încărcătură romantică în
banalitatea lor, precum Otilia, Tinca, Pro ra, Eliza, Estella nu scapă efuziunilor lirice ale lui Ibrăileanu,
amintirile acestuia surprinzând delicateţea trăirilor adolescentului îndrăgostit. De altfel, nota personală
a literatului Ibrăileanu este cultul delicateţii, „calitatea supremă şi cea mai rară a su etului omenesc”.
Lirismul este însă complinit de o uşoară luciditate şi de spirit analitic, acestea conturând deja pro lul
viitorului Emil Codrescu, eroul romanului Adela, autorul Amintirilor mărturisind: ,,Amorurile mele
mi-au ascuţit mai mult decât orice simţul observaţiei.”(8)
       Deloc  de  neglijat  din  perioada  primelor  amoruri  sunt  detaliile  portretistice ale  celor  care  fac
subiectul reveriilor sentimentale ale adolescentului Ibrăileanu, acestea dezvăluind o profundă
fascinaţie pentru eternul feminin: „Pe fata aceasta, cu rochiile ei veşnic re ectând albastrul, parcă o văd
şi acum. Avea ceva distins, ceva de simplicitate, ceva de şoltic - mult feminin.”(9)
      Pasiunea pentru Estella a trezit totodată  plăcerea lui Ibrăileanu pentru muzică, aceasta exprimând
întreaga claviatură a su etului său adolescentin, de la frământările puberale până la extazul dragostei şi
adoraţia pentru fata iubită. „Amintirile” re ectă nu numai tendinţa de idealizare a feminităţii, trăirile şi
sensibilitatea su etului adolescentin, începutul pasiunii pentru muzică, ci păstrează şi câteva stampe
monogra ce ale Romanului de la sfârşitul secolului al XIX-lea: „În Roman era o muzică militară
admirabilă, care cânta toate operele pe care le-am auzit apoi la teatru. Toate aşteptările mele, toate
serile de grădină publică - toate cele erau ţesute cu muzică. Cântecele erau expresia sentimentelor mele
şi erau dureroase. Ea, gesturile ei, mersul ei, melodiile muzicii, luna, stelele - toate se combinau în ceva,
care nici nu poate priceput decât la 16 ani - când eşti precoce şi... romantic.”(10)
        În această epocă romantică a descoperirii iubirii şi a misterului    feminin    în su etul liceanului
Ibrăileanu, întors la Roman în vacanţă, s-a produs întâlnirea cu prima iubire adevărată, o iubire ce a
cristalizat concepţia acestuia asupra sentimentului care este însăşi esenţa vieţii și transcende moartea:„În
acea vară am trăit şi întâiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat - aproape, indcă în mare parte
era un produs romantic al imaginaţiei mele în orite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decât pe
fata de care eram înamorat. Mai târziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit până la
durere pe femeia iubită.” (11) Această dramă a iubirii nemărturisite şi chinurile tânărului de 18 ani, a at
la  vârsta   idealurilor   romantice   şi  a  poeziei, a  lăsat  urme  adânci.  Sunt cutremurătoare eforturile şi
frământările idealistului Ibrăileanu, care îşi canalizează întreaga energie în mărturisirea simţămintelor
sale prin gesturi poetice cu o încărcătură emoţională impresionantă! Şi poate că, dacă ar reuşit să-şi
mărturisească iubirea, atunci toată  poezia şi farmecul ei s-ar pierdut. Fiorii primei iubiri se regăsesc în
capodopera romanescă de mai târziu, constituind esenţa acesteia, iar frământările adolescentului
Ibrăileanu au fost împrumutate cvadragenarului Emil Codrescu, cu toate că muza

(5) Idem, p. 235.


(6) Idem, p. 248.
(7) Idem, p. 249.
(8) Idem, p. 243.
(9) Idem, p. 243.
(10) Idem, p. 258.
(11)  G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, Bucuresti,    1978, p. 258.

75
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

romanului Adela se pare că ar fost Olga sale, personajul alter-ego, Emil Codrescu.
Tocilescu: „Fata pe care ai iubit-o la optsprezece       Emil  Codrescu  este  o  proiecţie  culturală  în
ani și n-ai mai văzut-o de atunci o iubesti toată care autorul aşează multe dintre obsesiile sale
viaţa.”(12) livreşti, iar personajul Adela este încarnarea
        Deşi Amintirile din copilărie şi adolescenţă preocupărilor sale pentru ra narea tipului
sunt inferioare valoric, totuşi sunt exerciţii ce feminin, cu toate că romanul cuprinde o galerie
prevestesc romanul de mai târziu şi desenează impresionantă de portrete tulburătoare prin
subtil o litogra e a oraşului Roman, feminitatea lor vaporoasă, completate de o nă
demonstrând „acelaşi spirit intuitiv şi observaţie în care se poate recunoaşte luciditatea
sentimental pe care-l remarcăm în critica” (13) lui criticului.
Ibrăileanu. Cu toate că sunt ltrate prin      Cu ajutorul memoriei afective, Emil Codrescu
conştiinţa omului matur, ele cuprind germenii dă timpul înapoi şi dezvăluie sub  ochii curioși ai
unei naturi dilematice cu o personalitate proprie cititorului întregul șir al femeilor ce au trecut prin
încă  de  la  o  vârstă  fragedă.   De  asemenea,  ele viața  sa,  acestea  amintind  de  poeticele  stampe
fac şi o radiogra e a misterului feminine din adolescenţa lui
feminin, fascinaţia pentru acesta, Ibrăileanu. Precum creatorul său,
avându-şi rădăcinile în drama protagonistul romanului a iubit în
personală, generată de moartea ecare femeie misterul: „Ţin minte
timpurie a mamei. Portretul mamei, că în toate impresiile mele de atunci
păstrat în memoria afectivă se intra în cea mai mare parte
regăseşte atât în Amintiri, cât şi în misterul.” (15)
roman, descriind atitudinea faţă de    Adela   este  romanul   unei femei
feminitate.  În acest scurt fragment se care trăiește și prinde gradat
enunţă o traumă su etească Sursa foto  - Cătălina Corhăneanu
contur   în   ochii   cititorului   prin
profundă,  cea  care  declanşează, de            Adela, G. Ibraileanu
criza   sentimentală   a   lui   Emil
fapt, patologia comunicării personajului cu Codrescu, eroina ind cel mai complex tipar
eternul feminin: ,,Prea mic, când a murit, ca să o feminin din operele lui Ibrăileanu. Ea este o
ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, nuanţă a feminităţii în care se unesc delicateţea
în copilărie, după o fotogra e rea si ştearsă, pe poetică a fetelor din perioada romantică a
care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am adolescentului Ibrăileanu cu instinctualitatea
auzit de la alţii si cu propria mea fantazie: o fată femeii cunoscute la Viena şi cu tăcerea
tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. tulburătoare a Elvirei. Ea are ceva şi din Doamna
(…) În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, X, poate su etul şi esenţa aristocratică.
a variat, totuşi, o dată cu punctul de privire în        Feminitatea Adelei se dezvăluie treptat.
care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul Gestul nevinovat şi inconştient de a îşi trage mereu
castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. rochia în jos, cu toate că abia i se zărea vârful
Astăzi o simt ică”.(14) botinelor, atrage o interpretare romanţată din
        Criticul ieşean al Vieţii româneşti, avocatul partea observatorului ei permanent ca ind un
pledant al cţiunii a fost un subtil prozator al semn al „unei pudori excesive, datorită unei
tipologiei feminine, el apropiindu-se cu respect, excesive feminităţi” .(16)
curiozitate şi delicateţe de subiectul adoraţiei  

(12) G. Ibrăileanu, Privind viaţa, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978, p. 22.
(13) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, nr.10, 2006.
(14) G. Ibrăileanu, Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 49.
(15) G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București,
(16) G. Ibrăileanu, Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 110.

76
ESEU CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Inocenţa Adelei, trans gurată în gesturi neînsemnate pentru cei din jur, dar pline de poezie pentru
admiratorul ei, aminteşte de Liza Kalitina din romanul Un cuib de nobili al lui I. S. Turgheniev. Însă
efuziunile sentimentale ale cvadragenarului Emil Codrescu nu se opresc aici. Până şi mersul femeii
iubite i se pare „copleşitor, pentru că dă tot relieful şi maximum de viaţă plasticii şi feminităţii ei”(17) , iar
caligra a ei pentru el „are o tulburătoare feminitate în ecare literă”. (18)
     Fin analist şi observator, Emil Codrescu analizează ecare nuanţă a ochilor femeii adorate, ecare
gest, pas şi ecare expresie a feţei. El o idealizează, aşa încât devine o taină nedesluşită, o combinaţie
uluitoare de contraste: „E atât de femeie şi de copilăresc suavă”(19), pentru ca apoi să eminescianizeze,
comparând-o cu o apariţie angelică. Prin aceste percepţii romanţioase, ampli cate de o intensă şi
lucidă trăire erotică, autorul aminteşte de reprezentările feminine în dolce stil nuovo din lirica
trubadurilor, şcoala provensală, având un cult pentru la donna angelicata.
      Adela   este   o  taină  din  incipitul  şi  până   în   nalul  romanului,   construită   din   re ecţiile   și
sentimentele lui Emil Codrescu; ea este „creaţie”, iar el este „analiză”, în aceasta constând originalitatea
artei narative a lui G. Ibrăileanu.
       Adela  e,   poate,   întâiul   nostru  roman  de observaţie   exclusiv   su etească, înaintea celor ale
scriitorilor din generaţia lui Mircea Eliade, Anton Holban sau Max Blecher,
„un roman de analize psihologice microscopice” în care „progresia intoxicării
sentimentale este perfectă şi insesizabilă.” (20)
       Interesul lui G. Ibrăileanu pentru misterul feminin este aproape un mod de
a trăi, deoarece el nu se re ectă doar în Amintirile din copilărie şi adolescenţă
sau în aforismele din Privind viaţa, ci şi în lucrările de critică şi estetică
literară.  El se opreşte deseori asupra problemei melancolice a dragostei târzii,
descoperind-o în analizele asupra romanelor lui Turgheniev, Zola, Duiliu
Zam rescu sau Edmond Jaloux, aceasta implicând o înţelegere profundă a
Sursa foto  - Cătălina Corhăneanu feminităţii.
                  G. Ibraileanu        În    cursul    său    de    estetică    literară,    Ibrăileanu    face    o    analiză  a  
misterului eroinelor lui Turgheniev. El identi că rădăcinile acestei enigme în condiţia inferioară a
femeii în familie şi în societate, argumentând că acest aspect a determinat la Turgheniev necesitatea de
a redescoperi femeia, atribuindu-i misterul. Enigma este o marcă a feminităţii şi „în duelul dintre sexul
feminin şi cel bărbătesc, arma femeii este tăcerea, care este un mister”.(21)
       Potrivit aprecierii lui  Ibrăileanu, tendinţa prozatorilor este de a individualiza numai bărbatul şi de a
face din femeie un portret-tip, unul al speciei şi nu al individului. ,,Într-un roman, o femeie este doar o
nuanţă a feminităţii, pe când un bărbat este mai mult decât o nuanţă, este un aspect bine determinat
al umanităţii.”(22) Conform acestei judecăţi, se poate observa lipsa puterii de creaţie în materie de tipuri
feminine a celor mai mulţi dintre romancierii români. Ibrăileanu este unul dintre criticii cei mai
deschişi ai timpului său în materie de feminitate şi a dat literaturii române, cel puţin în stare latentă,
prima tipologie a personajului feminin.

Bibliogra e:
IBRĂILEANU, G., Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959.  
IBRĂILEANU, G., Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978.
IBRĂILEANU, G., Privind viaţa, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978.
G. Ibrăileanu, IBRĂILEANU, G., Curs de estetică generală, vol. Opere VII, Edit. Minerva, București, 1979.
IBRĂILEANU, G., Studii literare, vol. Opere, Edit. Minerva, București, 1976.  
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, nr.10, 2006.

(17) Idem, p. 108.


(18) Idem, p. 154.
(19) Idem, p. 79.
(20) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, nr.10, 2006.
(21) G. Ibrăileanu, Curs de estetică generală,   Opere, vol. VII, Edit. Minerva, București, 1979, p.
(22) G. Ibrăileanu, Studii literare, Opere, Edit. Minerva, București, 1976, p.220.

77
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Anecdote vieneze cu Florin Piersic,


                                                   Marin Sorescu,
                                                                 Adrian Păunescu

HANS  DAMA

Florin Piersic şi… Nikolaus Lenau

        Inginerul timişorean Mircea Popi, stabilit la Graz, preşedintele Uniunii Românilor din zonă, a
organizat între 28.9-5.10.2002, Săptămâna Culturii Româneşti la Graz, în cadrul căreia, în ziua de
29.9.2002 a avut loc la Hotel Paradies din oraş, acţiunea literară Nikolaus Lenau şi Mihai Eminescu:
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI, la care am fost invitat ca referent.
      Împreună cu bănăţeanul-vienez Dorel T. Uşvad şi cu ardeleanul Laurenţiu Stancu ne-am deplasat
la Graz, unde domnul Uşvad organizase o expoziţie pe tema apostrofată.
     Din ţară a participat actorul Florin Piersic la acest omagiu dedicat celor doi poeţi,  ştiindu-se  că
Lenau l-a in uenţat pe Eminescu.
      În timpul salutului de deschidere,  dl. Mircea Popi ne-a adresat cuvinte de bun venit…  La rândul
dumisale, dl. Florin Piersic, cu fularul alb obligatoriu şi cu o privire spre mine, grăise: „Păi, eu credeam
că dv. sunteţi… Lenau…”
       Mai târziu,  după  încheierea  părţii  o ciale,  m-am  amuzat  cu dl. Florin Piersic, care se scuzase de
acel lapsus-calami. Şi cum m-am adresat dumnealui cu „maestre”, mi-a spus: „Dl. Profesor, eu pt. Dv.
sunt… FLORIN…” Avântându-ne în discuţii interminabile, ne-am înţeles şi distrat foarte bine, dar pe
la miezul nopţii trebuia să prindem ultimul tren spre Viena…

Marin Sorescu (1936–1996)


      În perioada postbelică comunistă, la 23 August s-a sărbătorit Ziua Naţională a României, data la
care în 1944 România a fost „eliberată” şi a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. 1 Mai, „Ziua
Internaţională a Muncii“, și 23 August au fost cele două mari sărbători pentru care „oamenilor
muncii” li s-a dat posibilitatea de a bene cia şi de o aprovizionare rară la tarabele special construite
pentru aceste zile, consumul de aşa-numiţii „crenvurşti” a acordat evenimentelor o adevărată zi de
sărbătoare.
      Pe  la  începutul  anilor  1980  l-am  cunoscut  pe  poetul  Marin  Sorescu.   Împreună  cu  Liviu
Papadima, profesorul universitar de mai târziu şi decanul Facultăţii de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, şi Marin Sorescu ne-am dus la o berică la grădina de vară a berăriei vieneze Fischer-Bräu,
din circumscripţia 19. După câteva halbe, le-am sugerat însoţitorilor mei: „Maestre, hai să luăm şi ceva
de-ale gurii!”  Sorescu:  „Idee bună.  Văd că ăştia au «crenvurşti»…   Să avem şi noi impresia că-i
1 Mai sau 23 August…”
      

78
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Frâna de mână… a lui Sorescu  


       În Hronicul şi cântecul vârstelor (cap. 39), Lucian Blaga scrie despre o plimbare în cartierul vienez
Nussdorf, în 1916, împreună cu soţia sa de mai târziu, Cornelia Brediceanu, intrând la o crâşmă de vin
(celebrul „Heuriger” vienez), unde au comandat o raţă la cuptor. Pe vremea aceea, în zonă se găsea
doar localul „Kierlinger”, la care mai toţi literarii din ţară în vizită la Viena făceau şi fac un pelerinaj.
        Astfel şi pe la începutul    anilor    1980, când i-am acompaniat, printre alţii, şi pe Preşedintele
Academiei Române, Eugen Simion, cu Ştefan Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Liviu Papadima şi pe
alţi colegi de la Universitatea din Viena. Numai coleg ind, am invitat şi pe o studentă de la secţia de
Limbă şi literatură română, care ne-a însoţit cu plăcere. Bruneţică, chipeşă, vorbea deja bine
româneşte. Sorescu pretinse să ocupe loc lângă dumneaei – în partea stângă.
      În timpul când am servit masa observ – stăteam vizavi de Sorescu – cum  maestrul manevrase cu
mâna lui în partea stângă şi, la un moment dat de linişte deplină, l-am atenţionat: „Maestre, vezi că
frâna de mână e pe partea dreaptă...”
      Toţi bufneau în râs, până şi sobrul Doinaş.  Sorescu însă bolborosea ceva cu gura plină...Veselia s-a
prelungit şi am bene ciat de o seară superbă, animaţi ind, desigur, şi de buna calitate a lui Bacchus.

Adrian Păunescu (20.07.1943-05.11.2010)


      Cu ocazia unei vizite la Viena (1979), în urma căreia i-a apărut lui Adrian Păunescu cartea  De la
Bârca la Viena şi înapoi (1981), într-o zi bătuse la uşa apartamentului meu ataşatul cultural al
Ambasadei RSR, care locuise pe aceeaşi scară cu mine.
     Domnia  sa  mă poftea la Ambasadă din partea lui  Adrian Păunescu ca să discutăm  despre  o
eventuală traducere a unui volum de poezii.
     I-am mulţumit ataşatului cultural şi i-am sugerat ca maestrul Adrian Păunescu să-mi trimită în
prealabil un contract cu o editură austriacă… Ceea ce însă nu se întâmplase.
       După  câteva  zile  însă  mă  trezesc  din  nou  cu  ataşatul  cultural  în f aţa uşii – nu avusese voie
să  treacă pragul locuinţei unui fost cetăţean român stabilit în străinătate. Ţinea în mână un volum de
poezii din colecţia bpt /Biblioteca pentru toţi, vol. 958: Adrian Păunescu, Poezii de pînă azi, Editura
Minerva, Bucureşti, 1978, cu dedicaţia „Domnului Johann Dama, omagiu şi preţuire, din partea unui
scriitor român. 1979, Viena”.
     I-am mulţumit politicos ataşatului cultural, repetându-mi însă doleanţa de a mi se prezenta un
contract…
       Vizita ataşatului cultural nu mai continuase.
       Între timp a asem cum dispunea Adrian Păunescu: „Să mi-l aduceţi pe acest Dama să-mi traducă
ceva poezii…”

79
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Eminescu, student la Viena


HANS  DAMA, Viena

     Evoluţia creaţiei lirico- loso ce a lui Mihai Eminescu este inimaginabilă, chiar inexplicabilă fără
perioada studiilor vieneze.
     Poetul ajunge în septembrie 1 869  nu  într-un oraş oarecare:  Viena  este în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, pe lângă Paris, cea de a doua capitală culturală a Europei.        
      Tânărul Eminescu avea 19 ani. Viena l-a întâmpinat cu o viaţă colorată şi splendida Ringstrasse în
devenire: opera (1869) şi Votivkirche (1871) sunt terminate în timpul şederii sale aici. Parlamentul,
Burgtheater-ul, primăria, noua universitate sunt proiectate sau deja în curs de construcţie.      
      La Viena, Eminescu îşi întâlneşte câţiva colegi de clasă de la gimnaziul din Cernăuţi, de asemenea
cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj şi Sibiu: Teodor Nica, Ioan Bechnitz, Al. Chibici-Râvneanu,
T.V. Ștefanelli, Iancu Cocinschi, Samoil Isopescu, Petru Novleanu şi, nu în ultimul rând, pe Ioan
Slavici.
       Acesta notează următoarele cu privire la Eminescu:
      „La 1869, cînd a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om
nu numai cu multă știinţă de carte, ci totodată şi su eteşte matur şi că îndeosebi mie, care eram cu doi
ani mai în vârstă, mi-a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le-a mai fost de altminteri şi
altora dintre colegii lui români din Viena.”(1)
      Eminescu se înscrie la 2 octombrie 1869 la facultatea de Filoso e a Universităţii din Viena ca auditor
extraordinar. În această calitate avea dreptul să participe la cursuri, care trebuiau apoi consemnate
într-un index lectionum. Dar pentru că nu avea bacalaureatul, pierdea dreptul de a da examene.
Astfel tânărul însetat de carte putea studia în voie, fără a da mare importanţă laturii formale a studiului
său. Conform matricolei, se înscrisese doar trei semestre: primul semestru 1869/70, primul semestru
1871/72 şi al doilea semestru 1872.  
      În semestrul de iarnă 1869/70  Eminescu a audiat doar cursuri de loso e, ca de exemplu Theodor
Voigt: Introducere în loso e cu meta zica lui Aristotel ca bază; Robert Zimmermann: Filoso e
practică, Istoria loso ei, cursul 1; K.S.Barasch-Rappaport: Teoria loso că a principiului şi
Introducere în loso e.
          În semestrul de iarnă 1871/72, după o întrerupere
     de un an, poetul a audiat cursuri de Drept şi Filoso e la
Heinrich Siegel: Istoria imperiului şi a Dreptului
german; Rudolf Ihering: Instituţiile şi istoria dreptului
roman; Robert Zimmermann: Filoso e practică,
Istoria loso ei; Theodor Voigt: Pedagogie generală.
       În ultimul semestru al şederii sale la Viena, în 1872,
a audiat la Ludwig Arndts: Pandectele, cartea 1; la
Theodor Voigt: Logică şi la Robert Zimmermann:
Istoria loso ei, cursul al II-lea: Evul Mediu şi
modernitatea până la Kant.    
        Poetul    nu    era    ceea    ce s-ar    numi    un    auditor
consecvent al cursurilor universitare, ci prefera lectura
în liniştea cămăruţei, în mijlocul munţilor de cărţi.
  
Casa Eminescu, Viena
Sursa foto  - http://wikimedia.org
                
80
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Şi dacă se încumeta totuşi să păşească în augustele aule universitare, privirea prin fereastră îi era reţinută
uneori de agitaţia din străzile strâmte din jurul vechii universităţi în actuala Bäckerstraße, respectiv în
piaţa Ignaz-Seipel din primul cartier vienez:              

                       Prin ferestre uliţernici


                       noi priveam pe madam Maier
                       şi priveam cum mazel Resi
                       şi cu Seppi joacă ştaier. (2)

     Setea nepotolită de ştiinţă a lui Eminescu îl determina totuşi să audieze cele mai diverse cursuri, astfel
încât nu s-a limitat la loso e, istorie şi drept, ci a audiat şi cursuri despre nanţe, medicină legală,
chimie, lingvistică romanică, biologie ş.a.    
        La prof. Gatscher Eminescu a audiat, de exemplu, cursuri de medicină legală, ce tematizau cu
precădere disecţia cadavrelor, la prof. Brücke a audiat cursuri din domeniul anatomiei. Pe de altă parte,
participa şi la experimentele chimice din laboratorul prof. Nicolae Teclu, de la Academia Tehnică.
Urmărea cu plăcere cursurile lui A. Mussa as despre lingvistica romanică. Este în continuare cunoscut
interesul său deosebit pentru zică, mecanică şi matematică şi faptul că diferite notiţe din aceste
domenii umpleau manuscrisele sale.
       Poetul nu-şi făcea, prin urmare,  o  cultură unilaterală, ci era mai degrabă interesat să se  informeze
în cele mai diverse direcţii. Cărţile necesare proveneau din biblioteca universităţii, biblioteca imperială,
din librării, anticariate, pe care le asedia adesea, sau din bibliotecile particulare ale colegilor. Eminescu
putea dedica zile întregi unei lecturi, întins pe canapea sau plimbându-se prin cameră. Principala
atenţie era însă destinată literaturii. Eminescu citea mult, printre altele şi multă literatură germană sau
traduceri germane. Îi ştia la perfecţie pe clasicii germani.
      La Viena poetul a găsit două societăţi academice fondate de conaţionalii săi români: este vorba de
Societatea Literară şi Știinţi că a Studenţilor Români din Viena, fondată în 1864, şi de Societatea
Literar-Socială România, creată în 1867.
        La 20 octombrie 1869 Eminescu a intrat în ambele societăţi. Datorită contribuţiilor
sale constructive în cadrul dezbaterilor din aceste societăţi, simpaticul tânăr a fost repede acceptat şi se
bucura de o autoritate crescândă. Eminescu a fost totodată şi una din forţele care au realizat contopirea
celor două societăţi într-una singură: Societatea Academică Social-Literară România Jună.
În privinţa contopirii celor două societăţi se mai făcuseră nişte încercări zadarnice de conciliere. Din
această pricină, atunci când, odată cu propunerile lui Alecu Hurmuzaki şi  Aurel Mureşanu, s-a cerut
din nou o unire a celor două societăţi într-una singură şi activă sub denumirea România Jună,
Eminescu a preluat cu mare entuziasm această idee, accentuând în cuvântul de deschidere cât de
înţeleaptă era crearea unei singure societăţi, în care să intre toţi românii din Viena.
        În ianuarie 1870 Eminescu şi alţi trei membri au fost numiţi într-o comisie    care să completeze
statutele şi regulamentul societăţii România Jună. Mai avea însă să treacă un an până când această
societate avea să e fondată, la 8 aprilie 1871. Ioan Slavici a devenit preşedintele societăţii, Eminescu,
bibliotecarul ei.

      

    

81
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       La îndemnul său, mulţi tineri români din Viena care participau la viaţa culturală a acestei societăţi
s-au obişnuit să vorbească o limbă română cultivată. Eminescu aspira însă spre mai mult. El a insistat
asupra creării, la toate universităţile europene la care studiază tineri români, de societăţi asemănătoare
cu cantine şi biblioteci şi a cerut să se ţină anual un congres naţional. Pe astfel de considerente s-au bazat
şi eforturile sale privitoare la sărbătoarea de la Putna.
     Pentru crearea unei noi societăţi România Jună era nevoie de bani, un local şi mobilă. Eminescu
urma să e acela care trebuia să se ocupe de toate acestea. A ştiut să găsească oameni care se simţeau
măguliţi când le solicita ceva. În această privinţă poetul spunea:
     „Pune pe ecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai că lucrurile merg bine, dar ţi-i faci şi pe
oameni prieteni buni.” (3)
      Ceea ce-l caracterizează pe tânărul Eminescu în acea vreme era maturitatea gândirii sale şi mai ales
simţul său practic în domeniul social.
      Eminescu era capabil,  în opoziţie cu entuziasmul romantic al elanului său poetic şi confruntat cu
problemele practice ale vieţii, să le rezolve şi pe acestea din urmă, atunci când era vorba să organizeze
baza materială a unei noi societăţi. Îi era important să realizeze la Viena o singură reprezentanţă pentru
toţi românii de aici, în perspectiva însă a unui viitor politic al ţării, care era dependentă în sens larg de
dezvoltarea monarhiei chezaro-crăieşti. Din acest punct de vedere trebuia să li se acorde studenților
români un rol esenţial ca mijlocitori între Imperiul Habsburgic şi România. În această privinţă
Eminescu publică, sub pseudonimul Varro în ziarul Federaţiunea, din Pesta, în aprilie şi mai 1870,
câteva articole, ca de exemplu:
     „Să facem un congres!” (an III, 1870, nr. 35/365);   „În unire e tărie” (an III, 1870, nr. 36/366);
„Echilibrul” (an III, 1870, nr.38/370).
       În aceste lucrări se insistă pe ideea necesităţii unui congres general al naţiunii române.
În toamna anului 1870 trebuia să aibă loc sărbătoarea de 400 de ani de la fondarea mănăstirii Putna. O
altă festivitate era prevăzută pentru 15 august 1870, la mormântul voievodului moldovean Ştefan cel
Mare. Eminescu era entuziasmat de această manifestare, în care vedea, în acelaşi timp, cea mai potrivită
dată pentru congresul studenţilor români din toată Europa.
Se relatează că Iacob Negruzzi l-a găsit pe poet, la venirea sa la Viena, în iunie 1870, atât de acaparat de
această intenţie, încât era complet nereceptiv la orice propunere de a nu participa la congres. În acest
scop s-a creat un comitet al tuturor studenţilor români de la Viena, prezidat de profesorul Nicolae
Telcu şi cu Eminescu pe post de secretar. În acord cu comitetele din Iaşi, Bucureşti, Berlin, Paris, Liège,
Leipzig și alte centre universitare s-a elaborat planul acestei festivităţi şi s-au strâns peste 5.000 de
guldeni. Banii au fost depuşi parţial la bancherul Mureşan, un braşovean. Din pricina izbucnirii
neaşteptate a războiului germano-francez organizatorii acestei manifestări au trebuit să recunoască
faptul că momentul nu era potrivit pentru o asemenea festivitate, astfel că pregătirile au fost întrerupte
în iulie 1870.

Sursa foto  - http://stiri.botosani.ro


                

82
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Eminescu, student la Viena II

Festivitatea de la Putna. Eminescu şi teatrul vienez

      În vacanţa de vară Eminescu a plecat în patrie, la Ipoteşti. La revenirea sa din toamnă la Viena avea
să a e o veste neplăcută: bancherul Mureşan pierduse banii comitetului la un joc de cărţi şi fugise în
America. Membrii societăţii au evitat să facă public adevărul. Abia în martie 1871 avea să a e şi
comitetul central, ce organizase o adunare generală, care era situaţia materială reală, ceea ce a dus la
propunerea de a renunţa la sărbătoarea de la Putna sau, în caz extrem, de a o amâna. Nucleul tare al
celor în favoarea sărbătorii, de care ţineau şi Eminescu şi Slavici, nici nu dorea să audă de aşa ceva.
Slavici le-a vorbit mai tinerilor săi colegi atât de convingător, încât aceştia au hotărât să plece cu orice
preţ la Putna. În această situaţie comitetul, care îşi dorea să scape de o grijă, s-a retras, lăsând ecăruia
obligaţia să organizeze sărbătoarea.
        Eminescu, Slavici şi alţi studenţi originari din Moldova    au preluat, plini de curaj, conducerea
problemei. La scurt timp după aceea, după ce fusese pregătit totul pentru festivitate şi congres,
Eminescu revine în ţară pentru a câştiga sprijin pentru aceste idei printr-o campanie de presă. La 15
august 1871 festivitatea şi congresul au putut organizate cu succes.
     „Uniunea Sacră a Studenţimii Române” de la Putna era un produs care fusese pregătit spiritual la
Viena şi pentru a cărui concretizare Eminescu a adus o contribuţie esenţială.
     După festivitate, Eminescu a fost din nou trimis în România, pentru a se ocupa de banii care nu
ajunseseră şi care erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor făcute de comitet. La revenirea din
toamnă la Viena avea să-l aştepte o situaţie furtunoasă în rândurile studenţilor furioşi pe comitetul
festivităţii. Sub in uenţa unor disensiuni politice, studenţimea se scindase în două tabere. Slavici,
Eminescu şi aproape majoritatea studenţilor originari din Moldova/Bucovina, cu excepţia lui Ioniţă
Bumbac, erau susţinători ai noii orientări, junimişti, şi, prin urmare, moderaţi. Ardelenii, în schimb,
erau naţionalişti înfocaţi şi îi considerau pe ceilalţi cosmopoliţi şi agenţi care lucrau pentru străinătate.
Eminescu s-a străduit degeaba să arate la o adunare că societatea România Jună urmărea o împlinire
reciprocă pe plan naţional-literar. Membrii care o compuneau trebuiau să formeze o unitate de nivel
mai înalt. E de la sine înţeles că, după aceste dezamăgiri, Eminescu şi-a dat demisia. Ioniţă Bumbac însă
a rămas pe post de preşedinte.
      Extrem de mâhnit şi profund dezamăgit de această sciziune tranşantă, poetul a a rmat:
„Doi duşmani primejdioşi avem în fața noastră: răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti
duşmani n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi să mergem înainte.”(4)
    În cele din urmă aşa-numita fracţiune
cosmopolită a avut totuşi câştig de cauză,
deoarece Ioniţă Bumbac s-a decis să trimită
invitaţii la sărbătoarea de Anul Nou tuturora,
indiferent de orientarea politică, văzându-se
totodată silit să renunţe la conducerea societăţii.
Astfel situaţia s-a liniştit.

Sursa foto  - http://roxanab.ro/amp/


                

83
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

      Eminescu era deosebit de fascinat de teatrul şi viaţa muzicală vieneză. În perioada în care Eminescu
se a a la Viena, la Hofburgtheater are loc, odată cu schimbarea directorului (Franz Dingelstedt îi
succede lui Heinrich Laube în această funcţie), o schimbare importantă de repertoriu. Dacă până
atunci se jucau cu precădere autori germani – Lessing, Goethe, Schiller, I and, Kotzebue, puţine
piese de Shakespeare şi câteva comedii de Molière – noul director de teatru include în repertoriu marii
clasici ai literaturii universale.
       Cu toate că, pe lângă Burgtheater şi Hofoper mai atrăgeau spectatori alte renumite scene
ale Vienei – ca de exemplu Karlstheater, Theater in der Josephstadt, Theater an der Wien şi altele –,
Eminescu prefera să meargă la Burgtheater şi Hofoper.
      Era unul din vizitatorii de pe Stephansplatz şi participa, printre altele, la spectacolele cu Henric al
IV-lea, Regele Lear şi Cleopatra. Mai cu seamă înscenările realiste ale pieselor lui Shakespeare îl
entuziasmau pe tânărul poet. Pentru Regele Lear, de Shakespeare, Eminescu obţinuse cu mare greu
un bilet într-o iarnă vieneză.
        Se    pare    că    regele Lear    l-a inspirat    în poezia    Împărat şi proletar,    unde    apare    personajul
shakespearian:

                      Trecea cu barbă albă – pe fruntea-ntunecată


                      Cununa cea de paie îi atârna uscată –
                      Moșneagul rege Lear.

    Era o îndrăzneală să mergi cu Eminescu la comedii, pentru că râdea zgomotos, râsul lui
transformându-se câteodată în urlete senzaţionale. Prietenul şi companionul său din perioada studiilor
vieneze, scriitorul Ioan Slavici, scria referitor la acesta:
     „El râdea mult,  cu lacrămi şi zgomotos; îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi erau
adeseori oarecum scandaloase.”(5)  
      Lumea teatrală vieneză era dominată în acei ani de actori extraordinari, ca, de exemplu, neuitatul
Hamlet Josef Wagner, răufăcătorul Josef Lewinsky, proeminenta tragediană Charlotte Wolter,
comicul Karl Meixner, „divina” Auguste (Wilbrandt-) Baudius, care se pare că îşi fermeca admiratorii
cu cei mai frumoși ochi albaştri, Friederike Bognar, despre care se spunea că n-ar vorbit „cu cuvinte”,
ci „cu lacrimi”. Despre Eminescu se zice că ar avut o relaţie intimă cu Auguste Baudius şi cu
Friederike Bognar şi că ar stârnit invidie din această cauză.
      Vasile Gherasim consemnează că Eminescu era admirat peste tot din pricina staturii sale de Adonis.
De ce să nu fost deci dorit de una sau alta dintre dive, deoarece „Eminescu era băiat frumos  şi vorbea
o limbă nemţească interesantă...” (6)
        Poetul nu vorbea niciodată despre astfel de treburi...
După Vasile Gherasim (7) însă, Eminescu primea  din când în când cartea de vizită a Friederikăi Bognar,
pe care, într-un colţ, era trecută ora de primire în locuinţa actriţei de pe Landstraße, în cartierul al
treilea vienez.
        Referitor la aceasta, Samoil Isopescu scria că poetul împrumuta haine corespunzătoare pentru
asemenea invitaţii, nu pentru că n-ar avut haine curate, ci pentru că în asemenea ocazii se cerea o
ţinută elegantă.

84
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

    În exegeza eminesciană se a rmă de multe ori că Eminescu ar „gustat” din plin viaţa în timpul
anilor de studii vienezi. În ce măsură s-a consumat această viaţă mondenă nu se poate preciza, deoarece
lipsesc mărturiile directe pe care se bazează aceste a rmaţii. Doar câteva presupoziţii şi aluzii lapidare
sugerează faptul că Eminescu a avut parte şi de, să zicem, laturile mai luminoase ale vieţii, căci cele
întunecoase l-au chinuit destul chiar şi la Viena.
      Şi Călinescu se referă la acest mod de viaţă al lui Eminescu la Viena, spunând că îmbolnăvirea sa de
mai târziu poate văzută ca o urmare a acestuia. În următoarele versuri apar presupuse amintiri ale
acelui timp:
                Cu murmurele e                        Cu murmure ca isvorul                  Cu evlavie cumplită
                Cu isvorul harum horum        Cujus, hujus, harum, horum       Înghiţeam pe regii lybici
                Ne primea în a ei                        Ne primea-n a sale braţe                Unde sunt acele vremuri
                Alma mater philistrorum...     Alma mater philistrorum.             Te întreb amice Chibici (8)

Eminescu, student la Viena III


Creațiile „vieneze”. Veronica Micle la Viena

     În timpul anilor de studii vieneze ai poetului s-a dezvoltat totodată şi o activitate literară şi social-
politică deosebit de fructuoasă. De la Viena Eminescu trimite revistei Familia, din Budapesta articolul
Teatrul românesc şi repertoriul lui, care a fost publicat în numărul 18, din ianuarie 1870. Poetul îşi
exprima acolo opinia în legătură cu existenţa şi funcţionarea vieţii teatrale româneşti, animat de
evenimentele scenei vieneze. Îşi valori ca însă totodată şi propria experienţă de odinioară, când a
participat ca su eor la viaţa teatrală românească. În articolul său el pleda pentru crearea unui teatru
românesc în Transilvania, întocmind şi o listă de prelegeri în acest sens, cu următoarele titluri: 1. Geniul
naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studiu asupra pronunciei; 4. Patria română; 5. Poezia populară.
    Eminescu a continuat la Viena    traducerea    operei lui Theodor Rötscher, Arta reprezentării
dramatice. Lucrarea hegelianului Rötscher a format şi marcat în mod esenţial şi profund evoluţia
estetică şi creatoare a poetului.
      Titlul întreg al lucrării este: Arta reprezentării dramatice. Dezvoltată ştiinţi c în logica sa organică.
      În traducerea lui Eminescu lipseşte capitolul Elocvenţa corpului. Lucrarea are un caracter practic-
aplicativ (Ion Rotaru a publicat o contribuţie Eminescu, traducător al unei cărţi de teatru, în: Analele
Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe sociale- lologie, nr. 23, 1961, pag. 147 şi urm).
       Printre  numeroasele  însemnări  ale  lui  Eminescu  din  timpul  şederii  sale  la  Viena  s-au  găsit  şi
proiecte teatrale interesante, care însă nu au fost niciodată realizate. Astfel, o dramă într-un act: Emmi
– Amor pierdut – Viaţă pierdută, unde Emmi ar putea interpretat ca aluzie la numele poetului
însuşi.
       Această dramă într-un act se bazează, după mărturii ale poetului, pe acelaşi motiv ca poezia  Emmi a
lui Alecsandri. Acţiunea se desfăşoară în anul 1855, iar unul dintre eroii piesei este însuși Vasile
Alecsandri. În afară de acestea, Eminescu a încercat dramatizarea unor poeme precum Decebal şi
Înger şi demon, ca şi proiecte cu bază istorică, precum Mihai cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru-Vodă,
ultimul ind o baladă dramatizată cu numeroase coraluri de bărbaţi şi femei, care se referă la vremea
lui Alexandru cel Bun.

85
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Acţiunea se organiza în jurul controversei dintre Alexandru şi soţia sa Ringala în privinţa rolului ului
ei în complotul împotriva tatălui său.
    Întrebat, în septembrie 1871,, de către scriitorul I. Pop-Florantin, care se a a în vremea aceea de
asemenea la Viena, „dacă nu lucrează în dramă”, Eminescu a răspuns că „pentru aceasta se cere talent
special”. Referitor la activitatea sa în domeniul dramaturgiei, poetul mărturisea într-o scrisoare (din
11.02.1871) către Iacob Negruzzi:
     „Port şi eu acum ceva: o dramă epică, din care însă n-am scris până acum niciun şir. Nu sânt încă în
clar  nici cu forma, nici cu fondul, nici cu părţile singulare, nici cu raportul în care acestea să stea. Însă
tare-mi pare mie că va rămâne în veci nescrisă...” (9)
      Interesante  sunt şi  cele două piese concepute folcloristic Împăratul – împărăteasa şi Cenuşotca – un
fel de Cenuşăreasă din epoca lui Alexandru Lăpuşneanu.
       Şi   în   lirică   poetul   scrie   texte   importante  la   Viena,   de   unde   trimite   revistei   Convorbiri
literare poeziile Venere şi madonă şi Epigonii. La sfârşitul lui ianuarie 1871 trimite aceleiaşi redacţii
Mortua est, Înger de pază şi Noaptea. Eminescu s-a întors la început de septembrie 1872 în patria sa,
purtând cu sine alte realizări literare valoroase din timpul şederii la Viena: nuvela Sărmanul Dionis,
fragmente din cuprinzătorul poem Panorama deşertăciunilor sau Memento mori, apoi poeziile Înger şi
demon şi Floare albastră. Tot la Viena este concepută şi prima variantă a poemului său de critică socială
Împărat şi proletar, a cărui primă parte avea titlul Proletarul şi avea ca temă înfrângerea Comunei din
Paris.
      Referitor la datele spaţiale prin care este vizibilă şederea vieneză a lui Eminescu,  iniţial am amintit că
poetul studiase în clădirea vechii universităţi (astăzi sediul Academiei Austriece de Ştiinţă) din piaţa
Dr.-Ignaz-Seipel din centru. De la vechea universitate se ajunge, mergând spre sud-est şi traversând râul
Vienei, în al treilea cartier, Landstrasse. Eminescu a traversat probabil pe podul, care nu mai există
astăzi, Stubenbrücke, sau pe Marxerbrücke, în direcţia Adamsgasse, Gärtnergasse, Kollergasse şi altele,
el locuind acolo împreună cu alţi studenţi români. Imediat după sosirea sa la Viena, Eminescu a locuit
în cartierul al nouălea, pe Porzellangasse nr. 9. O placă memorială, amplasată acolo în mai 1951 de către
Societatea Austriaco-Română, indică faptul că Eminescu locuise acolo în 1869. Cea mai mare parte a
sejurului său vienez şi-o petrece totuşi în cartierul al treilea. Astfel, se ştie că poetul a locuit pe
Radetzkystrasse, respectiv pe Dianagasse nr. 8, împreună cu Samoil Isopescu şi Iancu Cocinski.
      Pentru toate adresele la care a locuit Eminescu în cartierul al treilea, Uniunea Scriitorilor Români a
amplasat în anul 1965 pe Kollergasse nr. 3 o tablă comemorativă cu următoarea inscripţie: „În această
clădire a locuit din aprilie până în octombrie 1871 marele poet român Mihai Eminescu.” Semnat:
„Uniunea Scriitorilor a Republicii Populare Române.”
      În toamna lui 1871 îl găsim pe poet în clădirea cu nr. 5 de pe Schaumgasse, în cartierul al patrulea
vienez, Wieden. Dar în primăvara următoare se mută din nou în cartierul al treilea pe Gärtnergasse.
     Iarna anului 1871/1872 a fost una grea pentru Eminescu: poetul s-a îmbolnăvit grav, zăcând trei
săptămâni. Îngrijit de colegii săi studenţi la medicină, s-a refăcut abia în februarie 1872. Lipsa banilor şi
alte greutăţi l-au adus pe poet într-o situaţie împovărătoare. Era acum însă hotărât să reia studiile la
universitate, astfel că s-a înscris din nou, după mai bine de un an de întrerupere.
      Sejurul vienez a facilitat poate acea schimbare interioară hotărâtoare care a in uenţat apoi în mare
parte creaţia sa ulterioară: întâlnirea de mai târziu cu prietena sa pe viaţă, Veronica Micle, ea însăşi
poetă şi soţie a profesorului Ștefan Micle, rector al Universităţii din Iaşi. În primăvara lui 1872 Veronica
Micle a venit la Viena la un consult medical. Pentru a ajunge cât mai repede pe urma lui  Eminescu, s-a
cazat la pensiunea Löwenbach, unde locuise şi poetul o vreme. În literatura de specialitate despre
Eminescu şi Veronica Micle părerile cu privire la prima întâlnire a celor doi sunt    împărţite. Multe
amănunte însă fac credibilă varianta unei prime întâlniri la Viena. Astfel, Veronica Micle îi scrie lui
Eminescu într-o scrisoare din 20 august 1879:

86
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

      „Cunoscându-te la Viena, modestia şi mai ales darul de a povesti vesele întâmplări din viaţa marilor
gânditori  m-a făcut să-ţi port respect. Şase luni, cât am stat în capitala austriacă, mi s-au părut şase zile.
Îţi aduci aminte când te-am cunoscut pentru întâia oară la doamna Löwenbach, gazda mea...”(10)
        Rămâne neclar totuşi dacă Eminescu a trecut din întâmplare pe la pensiune, cu care ocazie a
cunoscut-o pe Veronica Micle, sau dacă poetul a mers acolo cu intenția de a o reîntâlni pe doamna
Micle, în cazul în care s-ar cunoscut deja dinainte. E posibil şi ca Veronica să dorit ea să-l revadă pe
poet. Ar mai o posibilitate, şi anume aceea ca patroana pensiunii, doamna Löwenbach, să i-l
recomandat pe Eminescu Veronicăi drept însoţitor în oraşul străin ei. Este posibil, de asemenea, ca
însuşi profesorul Micle să i-l recomandat pe Eminescu drept însoţitor tinerei sale soţii în timpul
şederii ei la Viena. Ștefan Micle îl aprecia pe Eminescu şi i-a fost ulterior şef, când poetul devenise
director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874) şi inspector şcolar. Eminescu a fost și inclus de Ștefan
Micle în diferite comisii de examene, de exemplu, în comisia de la Şcoala Normală Vasile Lupu, la 26
decembrie 1874 (Preşedintele comisiei era Samson Bodnărescu). În comisia pentru concursul de
ocupare a posturilor vacante ale liceului din Botoşani, Eminescu gura alături de Ștefan Micle şi alţii.
Ioan Slavici remarcă în Amintiri următoarele:
        „A asem încă de la alţii că [Eminescu, n. H.D.] i-a fost recomandat unei doamne de la Iaşi ca
însoţitor la vizitarea orașului.”(11)
     Încă dinainte de a-l cunoaşte personal pe Eminescu, Veronica Micle trebuie să-l văzut undeva.
Poeziile lui Eminescu îi erau, în orice caz, cunoscute. Avea chiar şi o fotogra e cu el. Astfel nu mai
surprind versurile Veronicăi Micle din poezia M-am gândit...

                     M-am gândit  cu drag la tine până nu te-am cunoscut


                    Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai știut.
                     Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
                     Să-ţi inchin a mea viaţă, să te fac idolul meu.(12)

       Ambii aveau aceeaşi vârstă, 22 de ani. Amândoi scriau poezii, chiar dacă la nivele spirituale diferite,
şi amândoi se bucurau de acelaşi sentiment care îi lega: iubirea. Pe cât era de intimă această relaţie, pe
tot atât era de marcată de destin, chiar în chip dramatic – ambii vor muri în acelaşi an, 1889: la 15
iunie, Eminescu, şi la 3 august, Veronica Micle.
      Ceea ce a început la Viena ca un entuziasm reciproc  avea  să intre prin singularitatea sa în istoria
literaturii româneşti, depăşind-o, preocupând şi fascinând nenumăraţi cercetători până azi.  

Note:
(1) Ioan Slavici, Amintiri,  Bucuresti 1924,  Ed. Cultura Natională, p. 99 (în continuare: Slavici).
(2) George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a 2-a, Bucuresti 1982,

p. 444 (continuare: Călinescu).


(3) Slavici, p. 102.

(4) Slavici, p. 106.


(5) Slavici, p. 104.

(6) Vasile Gherasim, Eminescu la Viena. În: „Junimea Literară”, 1923, p. 374.
(7) Gherasim, p. 374.

(8) Călinescu, p. 444.


(9) E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. III, p. 319–320.                    

(10) George Sanda, Veronica Micle. Editura Cartea Românească, București 1972, p. 29 (în continuare:
Sanda).                    
(11) Slavici, p. 108.
(12) Sanda, Veronica Micle. Editura Cartea Româneascnă, București 1972, p. 31.                    

87
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Serenadă pe frontieră
HANS DAMA

        Noaptea neagră ca pana corbului cuprinsese pusta căreia cerul înstelat îi impunea şovăielnic o
oarecare luminozitate de care se bucurau şase ăcăi din cel mai vestic centru de raion, sperând să
evadeze temporar din plictiseala văratică pe la începtul anilor șaizeci.
        După discuţii în ăcărate în legătură cu ce ar de întreprins în mod special în această noapte,
ajunseseră la concluzia că o serenadă deosebită şi – mai ales „în deplasare” – pare o soluţie adecvată.
Serenadele – îndeosebi pe timp de vară – erau acte de noblețe aduse în mod deosebit domnişoarelor,
dar nu numai… Acest obicei era realizabil doar la țară sau în orăşele, deoarece tulburarea liniştii
locuitorilor provoca probleme de disconfort care, în oraşele mari, îl făceau imposibil.
        În mediul rural se tolera această datină: două-trei melodii, şi în casă se aprindea lumina, aşa că
protagoniştii se puteau aştepta la primirea înăuntru, ind serviți cu vin sau alte băuturi.
     După câteva palavre, cântăreţii se retrăgeau de regulă ca să-şi continue drumul ori să se retragă la
domiciliile lor.
     Câteodată era onorat şi un prieten cu o serenadă, ştiindu-se că dispunea de lichidele în cauză în
vederea umezirii gâtlejelor uscate pe timpul cântatului.
        Cei şase ăcăi hotărâseră nişte serenade în… deplasare; bineînțeles că erau nevoiți să-şi împartă
timpul în aşa fel, încât acțiunile să nu aibă loc înainte de miezul nopții. Obiectivul era comuna Teremia
Mare, de la granița cu Iugoslavia, renumită ca regiune viticolă cu produsele respective, exportate în
mare măsură în străinătate.
      Pe de altă parte, aici şi-a plasat pe timp de vară în ultimii ani de viață regretatul  Nichita Stănescu
renumitele sale tabere de poezie, imortalizate pentru posteritate pe peliculă de conducătorul
cineclubului din Sânnicolau Mare, Ludovic Dama.
      În  anii  ”60   însă  nu  prea  existau  autoturisme  particulare,  iar  distanța  de  18 km  până  la
Teremia Mare prezenta o problemă deosebită privind deplasarea. În afară de acest neajuns, comuna se
găsea în zona de frontieră, unde, de obicei, erai controlat la ecare pas.
       Băieții ambițioşi – studenți la Filologia timişoreană în perioada caniculară – şi câțiva tineri în
câmpul muncii hotărâră să se deplaseze cu trei biciclete (!)… Deci două persoane pe o bicicletă… Idee
nebună… Dar domnişoarele din Temeia Mare, în bună parte eleve şi studente la Timișoara, îi atrăgeau,
ca şi lichidele speciale, pe cavalerii noştri în egală măsură… Aşa că e de la sine înţeles că tinerii
entuziasmați nu se lăsau poticniți de niciun obstacol
      Cerul se limpezise, şi o mare de stele ne acompania pe şoseaua necirculată:  niciun vehicul nu ne
depăşea sau nu venea înspre noi. Cu schimbul deserveam pedalele, schimbând câte-o glumă sau
cântând în surdină, îngânând melodiile ştiute de mult care urmau să e oferite la obiectivele noastre.
Ajungeam cam pe la miezul nopții, deplasându-ne în incinta comunei tăcuți, câinii însă ne miroseau,
începând un concert de lătrat, aşa că ne grăbeam să ajungem cât mai repede la primul nostru obiectiv.
       Serenada  noastră pe mai multe voci  ne-a adus succes.  Lumina se aprindea imediat şi  eram poftiți
în casă. Mare mirare din partea locatarilor: nu eram băieți din comună, ceea ce s-a dedus după
cântecele noastre pe mai multe voci. De asemenea, apariția noastră de la o distanță considerabilă şi cu
simplele noastre mijloace de transport stârneau comentarii şi aprecieri admirative.

88
RELATĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       Ne mişcam greu prin aerul plăcut al nopții, căutându-ne celelalte  obiective avute în vedere. Totul a
funcționat strună: ajunsesem la trei locuri unde ştiam de existența domnişoarelor cunoscute de unii
dintre noi… La toate fusesem bine-veniți şi serviți ca atare.
      Când ajunsesem, pe la ora trei, la ultimul loc – la răsărit, se crăpa de ziuă – gazda ne văzu istoviți,
ceea ce, de altminteri, și eram cu adevărat după deplasarea neobișnuită şi după consumul de atâta vin,
și ne invită să ne odihnim câteva ore în casa ei.
       Numai  cei  doi  angajați  în  câmpul  muncii  insistau  să  pornească  la  drum  ca  să  nu  întârzie  la
serviciu. Nouă, celor patru rămaşi, ni s-a pregătit un pat pe lângă care s-au ataşat două bănci, aşa încât
puteam sta culcați de-a curmezişul, cu picioarele pe cele două bănci. Pro tând astfel de o odihnă de
cam patru ore, dimineaţa, când soarele se înălțase deja pe cer, ne simțeam în bună parte odihniți şi
refăcuți.
      Gazda primitoare, ajutată de ica ei, ne pregătea un mic dejun copios, încât puterile ne-au revenit şi
eram în stare să facem cale întoarsă. Drumul spre casă ne părea interminabil, iar oamenii din vehiculele
care ne depășeau ne priveau curioși. Însă în acele vremi deplasarea cu bicicleta de la o comună la alta
nu constituia ceva neobişnuit, doar că noi eram câte doi pe o bicicletă.
       Nici   de  data  aceasta  n-am  fost  opriți  şi  controlaţi  de  grăniceri:  în  perioada  preceauşistă,
frontierismul nu era chiar așa de intens. Ajuns acasă, am dat de părinții îngrijorați, care m-au certat, pe
bună dreptate. Mi s-a reproşat că, fără să las o vorbă, am lipsit o noapte de acasă, au căzut pe gânduri:
Ce s-o -ntâmplat? Un accident, o arestare sau chiar o încercare de trecere ilegală a frontierei?
        Abia atunci m-au cuprins    mustrările de conştiință de ce am    fost în stare şi ce am comis în
super cialitatea mea tinerească. Despre această noapte cu serenade neobișnuite însă s-a vorbit mult şi
în diferite părți ale zonei de frontieră.

89
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

   Mărul văzut de Claudia Mitră


                        prin prisma iubirii

CEZAR  C.  VIZINIUCK

     Claudia  Mitră,  prin  scrierile sale, e proză,   e  poezie,  tratează,  în  general,  iubirea ca pe  o


realitate fără de care omul nu poate trăi, indiferent în ce ipostază s-ar a a aceasta în su etul lui. Iubirea,
în general, este de mai multe feluri și la fel o regăsim și în literatură, ca exemplu: iubirea imposibilă din
Maitreyi a lui Mircea Eliade; Enigma Otiliei, scrisă de George Călinescu, unde este surprinsă o iubire
egoistă din partea Otiliei. Tema iubirii nu ocupă un prim-plan în această operă, dar creează această
impresie deoarece dragostea este un sentiment de nitoriu pentru orice ință. Pe scurt, iubirea în
literatură este foarte importantă, ind abordată din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând
diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire.
       Claudia  Mitră  aduce  în  fața  cititorului  o  iubire  ceva mai complicată, referindu-mă la toate cele
cinci cărți scrise de autoare.
          Mere verzi, mere roșii, pe care am avut onoarea de a-l traduce în limba
spaniolă, apărut bilingv la Editura Papirus Media, 2018, este un volum
încărcat de o simbolistică primordială, așa cum bine anticipează prefațatorul
cărții, Lucian Strochi.  Eu mi-aș  permite să  aprofundez  un pic  și  să  caut să
analizez simbolistica în concepția autoarei însăși. Mărul, care biblic
simbolizează atât păcatul, cât însăși fertilitatea care, logic, fără iubire nu ar
exista, deci mai pe înțelesul nostru, mărul poate simboliza însăși iubirea, deci
luând mărul Claudiei Mitră ca simbol al iubirii în culorile pe care poeta în
poemul 19 – ți-am auzit chemarea, i le atribuie cu atâta precizie: „tu mărul
roșu / eu mărul verde”, aducând simbolistica culorilor în atenția cititorului.
Mărul verde – iubirea pură, crudă, necoaptă, dar sinceră, acea iubire nevinovată pe care o putem găsi
la adolescenții care iubesc pur și simplu fără a ști de ce, fără a căuta calități sau defecte, ci pur și simplu
iubesc,  iubirea  juvenilă,   și  mărul   roșu,   iubirea   calculată,   coaptă,    iubirea  pe  care  orice femeie o
caută la bărbați, acea iubire care nu se rezumă la „pur și simplu”, ci la mai mult de atât, la a conștientiza
ceea ce iubești, ceea ce ai pierde dacă nu ai mai iubi, pe scurt, iubirea pentru care te-ai sacri ca fără
rezerve, iubirea pasională.
     Dacă intrăm în profunzimea poeziilor Claudiei, vom descoperi diferitele ipostaze ale iubirii, de la un
romantism suav până la gelozie
    
    

90
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Interesant e faptul că sunt două mere și nu unul, din care au mușcat amândoi. Prin acest fapt, Claudia
Mitră elimină existența celui de-al doilea păcat biblic, învinuirea și nerecunoașterea, părtași gustării
fructului iubirii sunt amândoi.
      Un alt poem care mie mi s-a părut interesant și care cumva se leagă de cel citat mai sus este chiar
primul, și mai ales prin primul vers, care spune totul: „poeților li se va ierta, întotdeauna, tot”. Am
putea spune că acest poem este pus la întâmplare la începutul volumului, dar nu e așa. Cu o siguranță
acerbă, chiar, poeta este sigură de acest fapt, chiar dacă în poemul 14, i se ține o pledoarie în apărarea
postului: „ținându-ne de mână / le-am spus / onorată instanță, pentru toate faptele sale / iertat e
poetul.”, verdictul îi este clar încă de la început, dând astfel curs sentimentului de nevinovăție, de
liniște su etească. În concepția autoarei, iubirea nu poate păcat, nici în fața Divinului și nici a lumii.
        Autoarea plasează iubirea în timp și spațiu,    nu o lasă undeva într-un
neant, chiar dacă această iubire nu este îngrădită. Locul perfect pentru
întâlniri, legături su etești, uitare, dar, mai ales, iubire, este unde altundeva
dacă nu Marea. Locul acela încărcat de energie care pur și simplu te răsfață
cu sunetul ei atunci când, îmbrățișând persoana iubită, devii una cu ea.
Acest simțământ este exprimat atât de frumos de autoare în poemul 17:
„Aștept, / pe un mal de mare aștept, / de o mie de / ani și mai bine / să alerg
prin iubire cu tine, / sărutându-ți umărul drept”. Sau în poemul 21:
„departe, neștiuți de nimeni, / iubirea ne-o scriam pe mare. / doi răzvrătiți în
fața lumii”.
       Sentimentul de iubire îl împărtășește prin poemul 11: „nu știu de ce însă / presimt că de data asta /
șansa e de partea mea / mi-a în orit în inimă / un tranda r galben/ iar mie tranda rii galbeni / îmi
poartă întotdeauna noroc”. Tranda rul galben ind și simbolul geloziei, autoarea se simte cumva
împlinită atunci când acest simțământ o roade, simțind că iubirea își făcuse loc în su et.
Poemele acestui volum, neavând titluri, ci ind doar numerotate, denotă că sunt niște stări su etești,
niște impulsuri în diferitele ipostaze ale iubirii în viață, de la iubirea pasională: „Eu,tu / tăcerile cresc
nestingherite / între două bătăi de inimă” (4). Durere: „Dezleagă-mă, dragoste, de chinurile tale /
adânci cât niște prăpăstii/ de lacrimi dezleagă-mă și / de buze mușcate până la sânge, / într-un țipăt
mut/ de nesomn și de unghii în carnea / durută” (12). Așteptări: „Dacă ieri te-așteptam de pe unde
veneai / ca într-un joc să-ți ghicesc într-o ceașcă de ceai, / astăzi camera-i goală, n-a rămas niciun semn /
doar tăcerea apasă, crud și rece blestem. // Azi îmi ninge în su et și îmi ninge tăcut, / fulgii grei se așază
ca într-un ultim sărut, /dar sărutul acesta nu v-aduce înapoi, / primăvara ce-a fost, odată, în noi.” (16).
„Aștept / cred și sper / ca o mie de ani și mai bine / să mă înalț în iubire cu tine, / din pământul acesta
spre cer.” (17). Speranțe: „aștept răsăritul, închid ochii și sper” (22). Dor: „Mi-e dor. de liniștea din
mine, / de primăverile în care, / departe, neștiuți de nimeni, / iubirea ne-o scriam pe mare”. (24)
Mere roșii, mere verzi a Claudiei Mitră este o carte care ne introduce în intimitatea su etului împătimit
de iubire. Autoarea se dovedește a o maestră în a regăsi prin scrierile sale drumul spre prohibiție
s dând orice lege, sau bârfă, ironizându-le chiar prin poemul 7: „nu trăiești prea periculos / mă
întreabă uneori gura știrbă a lumii/ nu îndeajuns / îi răspund”.
     „un pretext de a mai juca o ultimă partidă de cărți / în care nimeni nu mai trișează” (11) și aici
cuvintele se opresc lăsând cititorul să intre în jocul periculos al cuvintelor scrise. O carte cu, despre și
pentru cei ce iubesc și înțeleg iubirea.

91
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

       Daniel Corbu


- Chintesența liricistului
-
Lecția de abis LIDIA POPA

     Volumul bilingv    (română/italiană) de poezie Lecția    de abis/La lezione d’abisso    a    fost publicat
recent de poetul Daniel Corbu, în 2019, de Editura Rediviva din Milano, în Colecția Phoenix, 131 de
pagini. Versurile acestui volum au fost selectate de poetul Geo Vasile, care semnează traducerea în
italiană și prefața cărții. Coperta a fost realizată de Lavinia Rotocol.
    Daniel Corbu s-a născut în 1953, la Târgu Neamț.  Este poet, prozator, eseist, doctor  în lologie,
director al Muzeului Literaturii Române din Iași. A debutat în revista România Literară, în 1979. Din
2004 a fondat și a editat revista Feed-back.  El a creat două festivaluri de literatură importante: Festivalul
Internațional Neoavanguarda, 2006, și Festivalul Internațional de Poezie Grigore Vieru, 2009.  
     A tradus Emil Cioran, Roland Barthes, Alphonse Daudet, Prospere Mérimée, Paul Valéry, Edmond
Jabès, Henri Michaux, Odysseas Elytis, Jorge Luis Borges, Jacques Le Go și alții. A scris nouăsprezece
cărți de poezie, începând cu 1984. A publicat opt cărți de eseuri, începând cu anul 2000. Din 2001 a
scris patru cărți de cțiune. Este curator și prefactor de cărți în diferite ediții pentru editori români.
    

Are o activitate literară bogată, ind și inițiatorul diverselor manifestări


literare.
    Autorul a fost tradus    în mai multe limbi    în    antologii    literare
internaționale publicate în Franța, Belgia, Italia, Serbia, Germania,
Slovacia, Republica Yemen, Rusia, Ungaria, Canada, China, Statele Unite.
Face parte din Uniunea Scriitorilor din România, Asociația Scriitorilor de
Limbă Română din Québec, Asociația Culturală Internațională François
Mauriac, din Paris.
    A câștigat premii și medrite importante în concursuri literare
internaționale: printre cele mai importante distincții ale Festivalului Poeziei
Româno-Canadiene Ronald Gasparic,  în  2000;  Premiul  Mihai
Eminescu, al Academiei Române, în 2011; Premiul Nichita Stănescu, la Chișinău, în 2009; Ordinul
Meritul Cultural de Cavaler al Președintelui României, în 2004; Premiul de Excelență pentru
activitatea literară a Uniunii Scriitorilor Iași și multe alte distincții. Mulți critici și scriitori interesați de
lucrările monogra ce ale scriitorului Daniel Corbu au scris, studiat și vorbit despre opera sa.
    Daniel Corbu este un cunoscător n al operei poetului clasic modern George Bacovia, cu lirismul
postmodern al lui Cezar Ivănescu, după cum arată un studiu al operei sale, de Theodor Codreanu.
Lirismul poetului Daniel Corbu este o paradigmă transmodernă tipică poeziei europene, cu o idilă
inspirată din lirica lui Eminescu, Elytis sau Gellu Naum, conform celor citite din prefața interesantă
semnată de poetul Geo Vasile.
    Cartea Lecția de abis / La lezione d’abisso a lui Daniel Corbu începe cu descrierea în sine care se
bazează pe conținutul acestei cărți ca un ghid pentru esența prăpastiei care se a ă în ecare creator de
versuri.

92
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Prin urmare                                                                  
știam că nu sunt decît o mică în orire a                
Nimicului o efemeră protuberanță a golului        
un fel de zi mai lungă decît veacul                            
dintr-un eon agitat ca o încălecare                          
de timpi.  
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele”.
(din poezia Într-o Europă bătrână și tristă)

      Dacă  la început crezi că te găsești lovind aici  și  acolo ca o găleată într-o fântână, simți încet că
nivelul apei se revarsă într-un râu și găleata se răspândește ca o plută în vâltoarea apei, aducându-te din
adâncurile pământului la cunoașterea religiilor, mitologiilor și loso ei tipice scrierii românești
moderne. O barcă a lui Noe în cheie poetică modernă, care te scutește de abisul morții
transbordându-te în acel in nit de descoperit cu curiozitatea care se a ă în ecare ință
inteligentă.            
„S‐ar cuveni un imn pentru alunecarea‐n abis
s‐ar cuveni o dovadă!
Nu departe: o trompetă rezemată de zid. Mîna clipocind uşor înspre inimă”.  
(poezia „Si acomodi, Signor Kafka”)
      Această carte este o lectură meditativă, care invită la o călătorie prin
    
religiile, culturile și tradițiile altor popoare, unde găsești totul și nimic, pe
o navă care se învârte ca într-un acvariu uriaș, observat prin    binoclul
autorului Daniel Corbu. Întrebările și răspunsurile te plasează în același
timp ca ghid în labirintul cuvântului din cartea Lecția de abis.
„Ca‐ntr‐o lmică scenă parcă treceam prin coridoare de spaimă
decorticam clipe ratate într‐un labirint părăsit dar eu nemişcat în scaun
priveam deasupra şemineului englezesc unde se‐aşezase strania imperiala
pasăre neagră.
Su etul: nişte zgură acolo şi el gudurat la picioare
„Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape în şoaptă – prin urmare aripile tale
sfîrşituri anunță. Spune‐mi, de ce‐ai venit corb apocaliptic misteriosule Corb?”
(din Pasărea Neagră - Ultimul poem romantic)

      Poezia Evanghelia după Corbu este o lirică în vers liber, care are o muzicalitate distractivă pentru
urechile cunoscătorului, cu referire la opera în patru acte Forța destinului, de Giuseppe  Verdi, pentru
a trece cu o privire la Sfânta Fecioară, ce „înalță zmeiele tremurătoarei credințe/ în rochii chimono şi
coafură Iulius Fuch”, pentru a descrie Suveranitatea Nimicului, în căderea liberă din Ursa majoră sau
minoră, în anxietatea poetului cathartic catapultat în viitorul profetic al economiei consumismului și al
politicii mondiale.  
    

93
CRONICĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Aceste esteticisme cuceresc cititorul invitându-l să aprofundeze această imensitate din privirea
vulturească a poetului Daniel Corbu, transportul biblic în vremurile modernității confuze și galopante
a nonconformismului neo-avangardei literaturii contemporane.
       Poezie semni cativă aleasă pentru titlul cărții, chintesența liricistului, același abis interior –

         LECȚIA DE ABIS


                      De Daniel Corbu

                      „Prea tîrziu ai venit fericire


                      prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne!
                      Aici unde se‐amestecă minciuna cu plînsul amar
                      şi în orice om un Petru se leapădă prea tîrziu ai venit fericire
                      prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne!
                      Am putea asculta împreună mezza‐voce a lamentației
                      am putea decripta istorii sigilate
                      sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei
                      şi se recondiționează bandajele istoriei.

                      Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.


                      Poți privi mîna care scrie şi mîna care cerşeşte lumina
                      şi aripile de ceară topindu‐se‐ncet
                      şi mîna aruncătoare de pietre de ținut moartea la doi paşi mai încolo.

                      Cui să‐i pese că am în aşternut o icoană? După draperii acelaşi teatru cu păcate
                      egale aceeaşi lună subțiată de plopi.
                      Iar de va apărea Celălalt se va‐mpiedica de ferestre".

       În chinul modernității poezia lui  Corbu este fericirea redescoperită unde să te scufunzi ori de câte
ori vrei, este focul sacru de care să te lași contaminat pentru a te recupera din cenușa propriului destin.
Scriitorul Daniel Corbu reușește, cu o scriere sinceră și plină de sens, să creeze o imagine complexă din
experiența de durată a anilor de literatură care îi mistuie su etul.

Roma, 20 octombrie 2019


Lidia Popa

94
CUVÂNT ÎN CULOARE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

IOAN ONICIUC (Alcalá de Henares) - membru al


Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor
Români din Spania, este pictor, decorator,
restaurator, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici
Români din Madrid.
A susținut importante expoziții de pictură în Israel, Polonia, România și
Spania.

Cuvânt în culoare
TABLOURI INSPIRATE
DIN OPERELE  
MARELUI SCRIITOR
LUCIAN BLAGA

„Arta trebuie să odihnească și să vindece contrarietățile


interioare ale omului. Aceste contrarietăți derivă din însuși
destinul lui și din tragedia lui. Arta are și această misiune
terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.”
Constantin Brâncuși

Lumina de ieri
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

„Arta este o colaborare între Dumnezeu


și artist, și cu cât face mai puțin artistul,
cu atât mai bine.”
André Gide

În marea trecere
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

Nu înșelam căutând în operele unui mare artist explicația


vieții sale. Această credință e adevărată doar prin excepție.
Putem paria cu ochii închiși, de cele mai multe ori, că operele
de artă spun contrariul vieții sale, ceea ce n-a putut trăi. Țelul
artei este de a suplini ceea ce lipsește artistului. ADN-ul neamului românesc
Romain Rolland Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

95
CUVÂNT ÎN CULOARE CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Pictura este tăcerea minţii, muzica


ochiului.”
Orhan Pamuk   - Mă numesc Roşu (1998)

Dansul ielelor
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

„Arta se străduiește să logodească abisul


cu speranța.”
Vasile Ghica

Mirabila sămânță
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

„Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez


visele.”  
Vincent Van Gogh

Poem al luminii
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

Armonia culorilor este doar un singur tip


de relaţii care pot găsite într-o pictură.
Armonia mai vine din nuanţele de
lumină, ca atmosfera care leagă totul în
subiect.  
Aleksander Titovets

Eu  nu strivesc corola de minuni a lumii


Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

96
TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MARILENA TRIFAN - din Sărmaș, Harghita, stabilită în Madrid, din


anul 2010. Este membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și
Artiștilor Români din Spania; învățătoare și artistă, culegătoare de
folclor autentic din Ardeal.
                  
A reprezentat județul Harghita la numeroase festivaluri, din care se menționează câteva:
„Floare de pe Bărăgan”- Slobozia ( la 15 ani); „Cântec nou în Mehedinți ”- Drobeta Turnu-
Severin; „Miorița”- Toplița; „Miorița”- Târgoviște (la două ediții); „De dor pe Cerna-n sus” -
Herculane; festivalul „Cântecele Oltului”- Călimănești; „Românie, plai de dor”- Buzău etc.
Continuă să colaboreze  cu diverse posturi naționale de radio și televiziune. În Spania are o
intensă activitate profesională, alături de numeroase asociații culturale. Este colaboratoare și
participă frecvent la activitățile culturale ale asociației „ASOCIACIÓN DEL COLECTIVO
DE MUSICOS Y CANTANTES NOVELES DE FUENLABRADA”, Spania, unde, în anul
2019, la festivalul „XXVIII MUESTRA CANCIÓN NOVEL”, a obținut un premiu care a
constat în înregistrarea unei melodii în limba spaniolă.
În anul 2006 a înregistrat primul album de muzică populară veche, Mureș, dorurile tale,
în studioul RADIO TV CLUJ, având ca dirijor pe maestrul OVIDIU BARTEȘ.                      

Tradiție  și  suflet  românesc

    Cunoscuta interpretă și artistă, culegătoare de folclor,


Marilena Trifan, membră a Uniunii „Lucian Blaga” a
Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania ne vorbește
despre    cântecul, portul și tradițiile neamului românesc,
elemente considerate ,,ADN-ul nostru spiritual” .
     M-am născut la poalele munților Călimani, într-o așezare
miri că, pe Valea Mureșului Superior, în Sărmaș, județul
Harghita, acolo unde râul străbate satul, în armonia
melodioasă a doinelor izvorâte din credință. Încă de mic copil
Sărmaș, Harghita am fost fascinată de doinele pe care ni le cânta mama, iar
Sursă foto  - Marilena Trifan vocea  ei  a  fost  ca  un  ecou,  însoțindu-mă  în  viață,   ind
primul meu                   dascăl în ale cântecului,     
descoperindu-mi nu doar
dorința de a asculta și aprecia, ci și de a mă implica în mod direct în
promovarea, valori carea și crearea folclorului. Cântecele pe care încă
le păstrez cu mult drag, ca pe niște autentice comori, le-am cules de-a
lungul timpului de la rapsozi din Sărmaș, Subcetate și Gălăuțaș, o
parte din ele, iar o altă parte le-am primit moștenire de la mama mea,
Victoria Gliga Cibi, originară de pe celălalt versant al Munților Marilena Trifan - Festival Cântec Nou -
Gurghiului. De sute de ani, ele au fost transmise pe cale orală, din Mehedinți, 1984 / Sursă foto: Marilena  Trifan
generație în generație, la șezători, la clăci, la horele organizate,
asigurându-se entitatea, dar și continuitatea etnofolclorului.
       Aduc  în  actualitate  două cântece îndrăgite de mine, creații care
fac parte din zestrea culturii românești.
       Mureș, pe marginea ta – culeasă de la mama mea, prin anul 1978,
este o doină în care dorul, depărtarea de persoana dragă și greutățile
vieții de atunci creează o stare de nostalgie, îngemănând natura cu
iubirea – două elemente esențiale vieții. Sursă foto: Asociația Culturală Mureșul Superior,
     din Sărmaș, Harghita / Sărmășeni, la claca de treierat.

97
TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Mureș, pe marginea ta
Mureș, pe marginea ta,       Să grăiesc Mureș cu tine,
Măi, Mureș, Mureș, Mureș, Mureș,
Mureș, pe marginea ta, Să grăiesc Mureș cu tine,
Nu se face nimica Cu bădița lângă mine,
Măi, Mureș, Mureș. Mureș, Mureș.

Numa' plopu' și salca


Măi, Mureș, Mureș,
Numa' plopu' și salca Și-am să plec în lung și-n lat,
Și doru' de la badea Măi, Mureș, Mureș,
Măi, Mureș, Mureș. Și-am să plec în lung și-n lat, Marilena Trifan - Sărmaș, Harghita
Cu bădița meu cel drag Sursă foto  - Marilena Trifan
Mureș, apă mergătoare, Măi, Mureș, Mureș,                   

Mureș, Mureș, La bordeiul lui sărac,


Mureș, apă mergătoare, Acolo unde mi-i drag,
Face-te-ai tu grăitoare, Măi, Mureș, Mureș.         Aparte de nostalgie, jocul    și    voia
Mureș, Mureș. bună sunt elemente îmbrățișate de
rapsozii din acea vreme, care m-au
inspirat    în    a    compune    versurile
cântecului Spune-mi, bade, și te joară (2005), cântec de joc în doi (ștraer),
speci c  Sărmașului,  exprimând  un  schimb de dulci ironii și amenințări între iubiți, crescând în
acest fel dorința și iubirea dintre ei.
Spune-mi, bade, și te joară         Cântecul, portul și tradițiile
Spune-mi, bade, și te joară, neamului românesc îmbogățesc
     mai ai vreo mândrișoară
De su etul și sunt ADN-ul nostru
Și de ai alta mai dragă, spiritual,  care  ne  asigură
Eu mă pui pe pat beteagă. originalitatea și continuitatea, ca
națiune. Valoarea textelor constă
Marilena Trifan și Ansamblul
Și trei zile nu mă scol, în păstrarea formei originale, așa
Brăduțul, din Sărmaș, Harghita, 2005
Că mă pui pe pat să mor Sursă Foto  - Marilena Trifan
cum au fost transmise până în
Și trei zile-acolo zac, prezent.
Să vedem, ți-a pe plac?      Ca artist culegător de folclor
autentic ardelenesc, aduc
De cu sară p-îngă gard, românilor cântecul popular mai
Umblă badea, supărat, aproape de inimi, pentru a se
Umblă-n sus și umblă-n jos, simți acolo, la obârșie, la casa
Parcă-i din vâltoare scos. părintească.
Marilena Trifan - Festival Cântec Nou -     În anul 2003 am în ințat
De ți-ai găsit pe alta,
Mehedinți, 1984 Ansamblul Folcloric Brăduțul,
Bade, nu mai tot umbla! în cadrul Școlii Gimnaziale Sf.
Numa' podu' de l-oi trece, Andrei, din localitatea Sărmaș,
Ca tine-oi găsi și zece, Harghita, ind învățătoare.
Că bine n-am socotit,       Am  fost  înzestrată  cu  darul
C-am iubit un prăpădit, de a cânta și cred că, deși departe
ADN-ul neamului românesc
Ardă-l focu' de iubit! Marilena Trifan - lmări la Restaurant de meleagurile natale, menirea
Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC
Palacio de las Bodas, Madrid (2020) mea este să duc mai departe
Sursă foto: Costinel Lungu tradiția și folclorul românesc.
    
98
CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CUPRINS
EDITORIAL
          Ovidiu Constantin Cornilă     / 3        

INTERVIU
          Veronica Balaj - Sunt un Don Quijote din Est (Octavian Paler )    / 5

ISTORIE LITERARĂ
          Adrian Dinu Rachieru - Polemos; Cabala eminesciană, o cțiune?     / 10
          Eugeniu Nistor - Idei și structuri de idei în arhitectura sistemului
                                                                                     loso c al lui Lucian Blaga     / 18
                                                                                                
POEZIE
          Adina Velcea     / 26
          Alexandru V. Dan     / 30        
          Cezar C. Viziniuck     / 33
          Costinel Lungu     / 36
          Daniel Luca     / 38
          Gheorghe Vințan     / 40  
          Hans Dama     / 42
          Ionel Simota     / 44
          Lidia Popa     / 46
          Mariana Vlad     / 47
          Marin Dumitrescu     / 50
          Nicolae Corlat     / 51
          Simion Dănilă     / 55

PROZĂ
          Costinel Lungu  - Femeia și frumosul; A fugi de lume; Miana      / 59
          Nadia Urian Linul - Globul de cristal; Puiul de căprioară     / 61
          Ovidiu Constantin Cornilă - Necuprinsele tăceri, cap. 2, Primul hazard     / 65
      
ESEU
          Cornel Drinovan - Ultima iubire a lui Cioran     / 69
          Cătălina Corhăneanu – Eternul feminin în opera lui G. Ibrăileanu     / 74

RELATĂRI
          Hans Dama – Florin Piersic... și Nicolaus Lean; Marin Sorescu;
                                     Frâna de mână a lui Marin Sorescu;Adrian Păunescu; Eminescu,      
                                     Student la Viena (I, II, III); Serenadă pe frontieră    / 78

CRONICĂ
          Cezar C. Viziniuck – Mărul văzut de Claudia Mitră prin prisma iubirii     / 90
          Lidia Popa – Daniel Corbu,  Chintesența lirismului; Lecția de abis     / 92

CUVÂNT ÎN CULOARE
          Ioan Oniciuc     / 95

TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC


          Marilena Trifan     / 97

99
   CUVÂNT
ROMÂNESC

Revistă de literatură
Online ne puteți citi pe următoarele site-uri web:
https://issuu.com/cuvantromanesc/docs/cuv_nt_rom_nesc_revist__de_literatur__
https://ro.scribd.com/document/423993771/Cuvant-Romanesc-Revist%C4%83-de-
Literatur%C4%83        

Au publicat în acest număr:


Adina Velcea
Adrian Dinu Rachieru
Alexandru V. Dan
Cătălina Corhăneanu
Cezar C. Viziniuck
Cornel Drinovan
Costinel Lungu
Daniel Luca
Eugeniu Nistor
Gheorghe Vințan
Hans Dama
Ioan Oniciuc
Ionel Simota
Lidia Popa
Mariana Vlad
Marilena Trifan
Marin Dumitrescu
Nadia Urian Linul
Nicolae Corlat
Ovidiu Constantin Cornilă
Simion Dănilă
Veronica Balaj

ISSN - 2659 – 9929