înceapă manevrele de împăcare ajungînd deseori, aşa cum descoperise cu uimire nevinovată Lucia, să

devină paratrăznetul descărcărilor, mai mult sau mai puţin electrice, ale celor în cauză. Dar nu-şi blestema
nici o clipă acest rol. Dimpotrivă, îi plăcea foarte mult, ba cu timpul chiar uita să-i mai placă, atît de firesc i
se potrivea. Victor îi spusese cîndva, într-o perioadă mai moartă, că fără el grupul cireşarilor ar fi de
neconceput. Dar nu luase prea în serios remarca lui Victor, o considerase un fel de vorbă bună. Şi fără el
cireşarii puteau foarte bine să constituie un grup. Pe cînd fără Victor, sau fără Lucia, sau fără Ursu, sau fără
oricare altul, ca să nu mai vorbim de Tic, nu se putea gîndi la cireşari. Dan era foarte sincer cînd reflecta
astfel. Era convins că nu aduce grupului nici prea mare pricepere, nici cine ştie ce energie, nici prea multă
îndrăzneală, în cele mai optimiste momente se închipuise ca un fel de greutate infimă necesară unei balanţe
pentru realizarea şi păstrarea echilibrului. Aceasta era menirea lui în grupul cireşarilor: o piesă de echilibru.
De aceea, cînd simţi primii nori ai furtunii care ameninţa cireşarii: certurile, izolările, hotărîrile de unul
singur, supărările, Dan crezu că e momentul să asalteze balanţa. Îi trebuia un aliat. Dar aliatul necesar îi
stătea oricînd la dispoziţie: Tic. Astfel porniră amîndoi în misiunea de recunoaştere şi reconciliere pe la
ceilalţi cireşari. Se gîndeau amîndoi numai la unitate şi armonie.
Tic îşi începu îndată misiunea cu soră-sa. Prin mijloace greu de destăinuit reuşi să facă rost de nişte
răsaduri extraordinare, se sculă dis-de-dimineaţă, cam o dată cu cocoşii, îl chemă pe Ţombi şi-i ordonă
discret s-o trezească şi pe Maria. Căţelul primi cu bucurie porunca, iar prichindelul, cu ochii la geam,
aştepta numai apariţia unui chip negricios, cu ochii încă legaţi de somn, cu cozi despletite, pentru a începe
să planteze rădăcini şi să îmbuneze inimi.
Ţombi sări cu multă atenţie geamul în camera Mariei, se cocoţă pe un scaun dar îl fermeca atît de tare
gingăşia fetei care visa încît uită să execute ordinul. Tic, închipuindu-şi că Maria îl priveşte din dosul
perdelelor, pentru că avea încredere oarbă în sfetnicul şi supusul său, începu foarte energic să împlînte
răsadurile în pămînt. Convins că i se urmăreşte fiecare gest, puştiul transformă mica îndeletnicire horticolă
într-o adevărată conspiraţie, într-un ritual tainic; după ce termină răsadurile se uită în toate direcţiile şi
numai după ce se convinse că nu fusese văzut de nimeni, răsuflă uşurat şi plecă în altă parte a grădinii. ..
dar cu coada ochiului la geam.
Abia mai tîrziu, cînd Maria îşi mişcă întîmplător braţul în somn, Ţombi îşi aduse aminte despre
misiunea sa. Sub teroarea unor presimţiri negre, căţelul făcu un asemenea tărăboi încît Maria nu numai că
se trezi, dar mai şi trimise doi papuci pe urmele lui şi vreo cîteva epitete dintre care cel de "jigodie scîrboasă"
îl jigni cel mai mult.
Bănuind însă cine a pus la cale manevra acelei treziri prea brutale şi prea matinale, Maria se îmbrăcă
repede şi porni furioasă în căutarea lui Tic. Frăţiorul o întîmpină cu cea mai senină şi mai nevinovată mutră
din ultimele săptămîni, ceea ce mări furia Mariei.
― Nesuferitule! Să-ţi fie ruşine! Dacă-ţi mai prind o dată jigodia, îi tai coada şi ţi-o lipesc ţie la spate...
Provocarea Mariei era prea puternică şi prea plină de "posibilităţi" ca să-şi mai respecte făgăduiala luată
în faţa lui Dan. Îi spuse lui Ţombi cu calmul său de zile mari:
― Am avut odată o soră... Dar s-a dus repede la dracu!... Hai, Ţombi!
― Mişelul!
― Ciumafaie!
― Ingratule!
― Coţofano!
― Stereotipule!
― Burbalabando!
― Ce-ai spus?
― Ce te interesează? Tu nu m-ai făcut stereotip? Am şi eu dreptul să spun ce-mi trece prin gînd. Hai,
Ţombi!
Aşa se face că numai la cîteva minute după ce se înapoie în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de
răsaduri, pline de pămînt, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios:
― Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar fără pămînt. M-am chinuit să le scot
din grădină...
Ţombi zburda vesel că totul s-a terminat cu bine, în ceea ce-l priveşte. Era chiar prea vesel, ceea ce-l
făcu pe Tic să-i ardă un picior energic în dos.

Nici "operaţiunea Ursu" pe care o manevra Dan nu se efectua mai uşor. Mai întîi pentru că Dan nu-l
găsi pe Ursu acasă. Şi astfel se văzu nevoit să pornească solitar, pe cîmp, în căutarea bolnavului de
solitudine. Se întîmplă uneori să ascunzi o hîrtie oarecare, poate chiar o scrisoare de dragoste, într-o carte şi
să uiţi în ce carte ai ascuns-o. Ai nevoie de ea şi începi să cauţi. Iei carte după carte din raft, răsfoieşti filă
după filă şi pînă la urmă găseşti hîrtia în primul volum dacă ai început cu ultimul, şi în ultimul dacă ai
început cu primul. Sau o găseşti în buzunar. Cam aşa se întîmplă şi cu Dan. Îl căută pe Ursu prin toate co-