Lumina pe care o purtăm în suflet

2013-10-01 L'Osservatore Romano

Publicăm textul interviului pe care Papa Francisc l-a acordat fondatorului ziarului La Repubblica, și
apărut în cotidianul roman din 1 octombrie.

Îmi spune Papa Francisc: «Cele mai grave probleme care se abat asupra lumii în acești ani sunt lipsa
locurilor de muncă pentru tineri și singurătatea în care sunt abandonați bătrânii. Bătrânii au nevoie de
îngrijire și de companie; tinerii de muncă și de speranță, dar nu au nici una nici cealaltă, iar necazul e că
nici nu le mai caută. Sunt striviți pe prezent. Spuneți-mi dumneavoastră: poți trăi strivit pe prezent? Fără
memoria trecutului și fără dorința de a te îndrepta spre viitor construind un proiect, un viitor, o familie? Se
poate continua în acest fel? Asta, după mine, e problema cea mai urgentă pe care Biserica o are
dinainte».

Sanctitate, îi spun, este o problemă îndeosebi politică și economică, privește statele, guvernele, partidele,
asociațiile sindicale.

«Desigur, aveți dreptate, dar privește și Biserica, ba chiar în special Biserica pentru că această situație nu
rănește numai trupurile dar și sufletele. Biserica trebuie să se simtă responsabilă atât pentru suflete cât și
pentru trupuri».

 Sanctitate, spuneţi că Biserica trebuie să se simtă responsabilă. Trebuie să deduc din asta că Biserica nu
este conştientă de această problemă şi că dumneavoastră o îndreptaţi spre această direcţie?

«În mare măsură există conştientizarea acestei probleme, dar nu suficient. Eu doresc să fie mai mult.
Aceasta nu este singura problemă pe care o avem în fața noastră, dar este cea mai urgentă și mai
dramatică ».

Întâlnirea cu Papa Francisc a avut loc marţea trecută în reşedinţa sa de la Sfânta Marta, într-o cămăruţă
cam goală, o masă şi cinci sau şase scaune, un tablou pe perete. Întâlnirea fusese precedată de o
convorbire telefonică pe care nu o voi uita cât voi trăi. Era două şi jumătate după-amiaza. Îmi sună
telefonul şi glasul cât se poate de agitat al secretarei mele îmi spune: «Îl am pe Papa pe fir, vi-l dau
imediat la telefon».

Rămân şocat în timp ce deja vocea Sanctităţii Sale îmi spune de la celălalt capăt al firului: «Bună ziua,
sunt Papa Francisc». Bună ziua Sanctitate – spun eu, iar apoi – sunt uimit, nu mă aşteptam să mă sunaţi.
«De ce uimit? Dumneavoastră mi-aţi scris o scrisoare cerându-mi să mă cunoaşteţi personal. Şi eu îmi
doream acelaşi lucru şi iată-mă pentru a stabili o întâlnire. Să mă uit în agendă: miercuri nu pot, nici luni,
ar fi bine pentru dumneavoastră marţi?». Răspund: e foarte bine.
«Orarul e puţin incomod, ora 15, e bine? Altfel trebuie să schimbăm ziua». Sanctitate, e foarte bine şi
orarul. «Atunci rămânem de acord: marţi 24, la ora 15. La Sfânta Marta. Trebuie să intraţi pe
laSant'Uffizio». Nu ştiu cum să închei această convorbire telefonică şi mă las dus de emoţii spunându-i:
pot să vă îmbrăţişez prin telefon? «Desigur, vă îmbrăţişez şi eu. Apoi o vom face şi personal, la revedere».

Acum sunt aici. Papa intră şi-mi strânge mâna, ne aşezăm. Papa surâde şi-mi spune: «Unul dintre
colaboratorii mei care vă cunoaşte mi-a spus că veţi încerca să mă convertiţi».

E o glumă, îi răspund. Şi prietenii mei cred că dumneavoastră sunteţi cel care vreţi să mă convertiţi.

Surâde din nou şi răspunde: «Prozelitismul este o absurditate solemnă, e lipsit de sens. Trebuie să ne
cunoaștem, să ne ascultăm și să facem să sporească cunoaşterea lumii care ne înconjoară. Mie mi se
întâmplă ca după o întâlnire să doresc mă întâlnesc din nou, pentru că apar idei noi şi descopăr nevoi noi.
Asta e important: să ne cunoaştem , să ne ascultăm, să lărgim sfera de gândire. Lumea este străbătură de
căi care apropie şi care îndepărtează, dar important este să conducă la Bine».

Sanctitate, există o viziune unică a Binelui? Și cine o stabilește?

«Fiecare dintre noi are o viziune proprie a Binelui și chiar și a Răului. Noi trebuie să-l îndemnăm să
înainteze spre ceea ce el consideră că este Bine».
Dumneavoastră, Sanctitate, ați scris deja despre acest lucru în scrisoarea pe care mi-ați adresat-o.
Cunoașterea este autonomă, ați spus, și fiecare trebuie să asculte de propria conștiință. Cred că acesta
este unul dintre pasajele cele mai curajoase spuse de un Papă.

«Și acum o repet. Fiecare are o idee proprie despre Bine şi despre Rău, şi trebuie să aleagă să urmeze
Binele şi să lupte împotriva Răului aşa cum le înţelege el. Asta ar fi de ajuns pentru a face lumea mai bună
».

Biserica face acest lucru?

«Da, misiunile noastre au acest scop: să individualizeze nevoile materiale şi nemateriale ale persoanelor
şi să caute să le satisfacă după posibilităţi. Ştiţi ce înseamnă "agape"?».

Da, ştiu.

«Este iubirea faţă de ceilalţi, aşa cum a predicat-o Domnul. Nu este prozelitism, e iubire. Iubire față de
aproapele, plămadă care servește binelui comun».

Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți.

«Exact, așa e».

Isus, în predicarea sa a spus că agape, iubirea față de ceilalți, este singurul mod pentru a-l iubi pe
Dumnezeu. Corectați-mă dacă greșesc.

«Nu greșiți. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a sădi în sufletul oamenilor sentimentul de fraternitate.
Toți frați și toți fii ai lui Dumnezeu. Abba, așa cum îl numea el pe Tatăl. Eu trasez calea, spunea el. Urmați-
mă pe mine și veți ajunge la Tatăl și veți fi cu toții fiii lui și el își va afla bucuria în voi.  Agape, iubirea
fiecăruia dintre noi față de toți ceilalți, de la cei mai apropiați până la cei îndepărtați, este întocmai singurul
mod pe care Isus ni l-a indicat pentru a găsi calea mântuirii și a fericirilor».

Cu toate acestea îndemnul lui Isus, așa cum am amintit mai devreme, este ca iubirea față de aproapele să
fie egală cu cea pe care o avem față de noi înșine. Așadar, ceea ce mulți cheamă narcisism este
recunoscut drept valabil, pozitiv, la fel ca și cealaltă iubire. Am discutat îndelung asupra acestui aspect.

«Mie – spune Papa – cuvântul narcisism nu-mi place, indică o iubire excesivă faţă de sine şi asta nu e
bine, poate aduce vătămări grave nu numai sufletului care e afectat de ea, dar şi în relaţia cu ceilalţi, cu
societatea în care trăieşte. Adevărata problemă e că cei mai loviţi de narcisism, care în realitate este un fel
de tulburare mentală, sunt persoane care au multă putere. Adesea conducătorii sunt narcisişti».
Şi mulţi conducători ai Bisericii au fost.
«Ştiţi ce cred despre acest lucru? Conducătorii Bisericii au fost adesea narcisişti, flataţi şi încurajaţi negativ
de curtenii lor. Curtea este lepra papalității».

Lepra papalității, a spus chiar așa. Dar care este curtea? Faceţi cumva aluzie la Curie? Am întrebat.

«Nu, în Curie sunt uneori curteni, dar Curia în ansamblu este cu totul altceva. E ceea ce în armată se
cheamă intendenţă, gestionează serviciile care slujesc Sfântul Scaun. Dar are un defect: este Vaticano-
centrică. Vede și se îngrijește de interesele Vaticanului, care sunt și acum, în mare parte, interese
pământești. Această viziune Vaticano-centrică neglijează lumea care o înconjoară. Nu împărtășesc
această viziune și voi face totul pentru a o schimba. Biserica este sau trebuie să fie din nou o comunitate a
poporului lui Dumnezeu și a prezbiterilor, a parohilor, episcopilor care se îngrijesc de suflete, sunt în slujba
poporului lui Dumnezeu. Asta e Biserica, un cuvânt, nu întâmplător, diferit de Sfântul Scaun care are o
funcție proprie importantă dar este în slujba Bisericii. Eu nu aș fi avut deplină credință în Dumnezeu și în
Fiul lui dacă nu m-aș fi format în Biserică și nu aș fi avut norocul să mă aflu, în Argentina, într-o comunitate
fără de care nu aș fi devenit conștient de mine și de credința mea».

Ați simțit vocația încă de tânăr?

«Nu, nu foarte de tânăr. După familia mea, ar fi trebuit să fac o cu totul altă meserie, să muncesc, să
câștig niște bani. Am urmat universitatea. Am avut și o profesoară față de care am avut sentimente de
respect și prietenie, era o comunistă convinsă. Îmi citea adesea și-mi dădea să citesc textele partidului
comunist. Așa am cunoscut și acea concepție foarte materialistă. Îmi amintesc că-mi procurase și
comunicatul comuniștilor americani în apărarea soților Rosenberg care fuseseră condamnați la moarte.
Femeia despre care vă vorbesc a fost mai apoi arestată, torturată și ucisă de regimul dictatorial care
conducea atunci Argentina».

V-a sedus comunismul?

«Materialismul lui nu a avut nicio influență asupra mea. Dar cunoașterea lui prin intermediul unei persoane
curajoase și oneste mi-a fost de mare folos, am înțeles unele lucruri, un aspect social, pe care apoi l-am
găsit în doctrina socială a Bisericii».

Teologia eliberării, pe care Papa Wojtyła a excomunicat-o, era destul de prezentă în America Latină.

«Da, mulți exponenți ai săi sunt argentinieni».

Credeți că a fost bine că Papa i-a combătut?

«Desigur, dădeau o tentă politică teologiei lor, dar mulți dintre ei erau credincioși și cu o înaltă concepţie
despre umanitate».

Sanctitate, îmi permiteți să vă spun și eu câte ceva despre formarea mea culturală? Am fost educat de o
mamă catolică. La 12 ani chiar am câștigat un concurs despre catehism care a implicat toate parohiile din
Roma și am primit un premiu de la Vicariat. Mă împărtășeam în fiecare prima vineri din lună, în fine
participam la Sfânta Liturghie și credeam. Dar totul s-a schimbat când am intrat la liceu. Am citit, printre
alte texte de filozofie pe care le studiam, Discursul asupra metodei, al lui Descartes, și am rămas
impresionat de fraza, care a devenit de-acum o imagine, «Gândesc, deci exist». Eu-l a devenit astfel
temelia existenței umane, sediul autonom al gândirii.

«Cu toate acestea Descartes nu și-a renegat niciodată credința într-un Dumnezeu transcendent».

Este adevărat, dar se bazase pe o viziune cu totul diferită și mie mi s-a întâmplat să mă canalizez pe acel
drum care mai apoi, completat și de alte lecturi, m-a condus pe un teren diferit.

«Dumneavoastră însă, din ce am înțeles, sunteți un necredincios, nu un anticlerical. Sunt două lucruri
foarte diferite».

E adevărat, nu sunt anticlerical, dar devin unul atunci când întâlnesc un clerical.

El surâde și-mi spune: «Mi se întâmplă și mie, atunci când am dinainte un clerical devin brusc anticlerical.
Clericalismul nu ar trebui să aibă nimic de a face cu creștinismul. Sfântul Paul, care a fost primul care le-a
vorbit neevreilor, păgânilor, credincioșilor altor religii, a fost primul care ne-a învățat acest lucru».

Pot să vă întreb, Sanctitate, care sunt sfinții pe care îi considerați mai apropiați de sufletul dumneavoastră
și prin care s-a format experiența dumneavoastră religioasă?

«Sfântul Paul este cel care a pus bazele religie noastre și ale crezului nostru. Nu putem fi creștini
conștienți de credința noastră fără Sfântul Paul. El a transpus predicarea lui Cristos într-o structură
doctrinară care, chiar şi cu actualizările aduse de un imens număr de gânditori, teologi, păstori de suflete,
a rezistat şi rezistă după două mii de ani. Iar apoi Augustin, Benedict şi Toma şi Ignaţiu. Şi desigur
Francisc. Trebuie să vă explic de ce?».

Francisc – permiteţi-mi ca de acum să-l numesc aşa pe Papa pentru el e cel care sugerează asta prin felul
în care vorbeşte, cum surâde, prin exclamările de surprindere sau de confirmare – mă privește ca și cum
m-ar încuraja să pun și alte întrebări mai dificile și mai incomode pentru cineva care conduce Biserica. Așa
că îl întreb: ați explicat importanța și rolul pe care l-a avut Paul, dar aș vrea să știu pe care dintre cei pe
care i-ați amintit îl simțiți mai aproape de sufletul dumneavoastră?

«Îmi cereți o clasificare, dar clasificările se pot face când vorbim de sport sau de lucruri asemănătoare. Aș
putea să vă spun numele celor mai buni fotbaliști din Argentina. Dar sfinții...».
Se spune „scherza coi fanti" [Proverbul întreg este: „Scherza coi fanti e lascia stare i santi!" Adică să nu
amesteci sacrul cu profanul – n. trad.], cunoașteți proverbul?

«Chiar așa. Cu toate acestea nu vreau să mă eschivez de la întrebarea dumneavoastră, pentru că nu mi-
ați cerut o clasificare după importanța culturală și religioasă ci cine e mai aproape de sufletul meu. Atunci
vă spun: Augustin și Francisc».

Nu Ignațiu, din al cărui Ordin religios proveniți?

«Ignațiu, din motive lesne de înțeles, este cel pe care îl cunosc mai mult decât pe ceilalți. A fondat Ordinul
nostru. Vă amintesc că din acel Ordin provenea și Carlo Maria Martini, foarte drag mie și dumneavoastră.
Iezuiții au fost și sunt încă plămada – nu singura, dar poate că cea mai eficientă – a catolicității: cultură,
învățătură, mărturie misionară, fidelitate față de Pontif. Dar Ignațiu care a fondat Societatea lui Isus era și
un reformator și un mistic. Mai ales un mistic».

Și credeți că misticii au fost importanți pentru Biserică?

«Au fost fundamentali. O religie fără mistici este o filosofie».

Dumneavoastră aveți o vocație mistică?

«Dumneavoastră ce credeți?».

Mie mi se pare că nu.

«Probabil că aveți dreptate. Ador misticii; și Francisc, prin multe aspecte ale vieții sale, a fost un mistic, dar
eu nu cred că am acea vocație și apoi trebuie să fie clară semnificația profundă a acestui cuvânt. Misticul
reușește să se despoaie de „făcut", de fapte, de obiective și chiar de activitatea pastorală misionară și să
se înalțe până la comuniunea cu fericirile. Momente scurte, dar care umplu întreaga viață».

Dumneavoastră vi s-a întâmplat vreodată?

«Rar. De exemplu atunci când Conclavul m-a ales Papă. Înainte de a accepta, am cerut să mă retrag
câteva minute în camera alăturată celei cu balconul spre piață. Eram confuz și mă cuprinsese o mare
teamă. Ca să fac să treacă această stare și să mă relaxez, am închis ochii și mi-a dispărut orice gând,
chiar și acela de a refuza să accept această sarcină, așa după cum de altfel procedura liturgică permite.
Am închis ochii și nu am mai simțit nicio teamă sau emotivitate. La un moment dat m-a invadat o mare
lumină, a durat o clipă dar mie mi s-a părut foarte mult. Apoi lumina s-a risipit, eu m-am ridicat brusc şi am
mers în camera unde mă aşteptau cardinalii şi masa pe care era actul de acceptare. L-am semnat,
cardinalul camerleng l-a contrasemnat, iar apoi de la balcon a fostHabemus Papam».

Am rămas amândoi pentru puţin timp în tăcere, apoi am spus: vorbeam despre sfinţii pe care îi simţiţi mai
apropiaţi de sufletul dumneavoastră şi rămăsesem la Augustin. Vreţi să-mi spuneţi de ce îl simţiţi atât de
aproape de dumneavoastră?

«Şi predecesorul meu l-a avut pe Augustin ca punct de referinţă. Acel sfânt a trecut prin multe în viaţă şi
şi-a schimbat de mai multe ori poziţia doctrinară. A avut chiar cuvinte foarte dure faţă de evrei, pe care nu
le-am împărtăşit niciodată. A scris multe cărţi şi cea care mi se pare că ilustrează cel mai bine intimitatea
lui intelectuală şi spirituală sunt Confesiunile, care conţin şi unele manifestări de misticism, dar nu e deloc,
aşa cum susţin mulţi, un continuator al lui Paul. Ba dimpotrivă, el vede Biserica şi credinţa într-un mod cu
totul diferit faţă de Paul, poate şi pentru că trecuseră patru secole de la unul la celălalt».

Care este diferenţa, Sanctitate?

«După mine, constă în două aspecte, substanțiale. Augustin se simte neputincios în fața imensității lui
Dumnezeu și a misiunii pe care un creștin și un episcop trebuie să o îndeplinească. Și cu toate acestea el
nu a fost deloc neputincios, dar sufletul lui se simțea mereu și oricum sub nivelul la care ar fi vrut și ar fi
trebuit să ajungă. Iar apoi harul primit de la Domnul, ca element fundamental al credinței. Al vieții. Al
sensului vieții. Cine nu este atins de har poate fi o persoană fără păcat și fără teamă, cum se spune, dar
nu va fi niciodată ca o persoană atinsă de har. Aceasta este intuiția lui Augustin».
Vă simțiți atins de har?

«Acest lucru nu-l poate ști nimeni. Harul nu face parte din cunoaștere, este cantitatea de lumină pe care o
avem în lăuntrul sufletului nostru, nu cantitatea de știință nici de minte. Și dumneavoastră, fără să știți, ați
putea fi atins de har».

Fără credință? Necredincios?

«Harul are legătură cu sufletul».

Eu nu cred în suflet.

«Nu credeți dar îl aveți».

Sanctitate, se spusese că nu aveți nicio intenție să mă convertiți și cred că nu ați reuși.

«Asta nu se știe niciodată, dar oricum nu am nicio intenție».

Și Francisc?

«E uriaș pentru că e totul. Un om care vrea să facă, vrea să construiască, întemeiază un Ordin religios și
regulile acestuia, este itinerant și misionar, e poet și profet, e mistic, a experimentat pe propria piele răul și
l-a abandonat, iubește natura, animalele, firul de iarbă din pajiște și păsările care zboară pe cer, dai mai
ales iubește persoanele, copiii, bătrânii, femeile. Este exemplul cel mai luminos al acelei agape despre
care vorbeam mai devreme».

Aveți dreptate Sanctitate, descrierea este perfectă. Dar de ce niciunul dintre predecesorii dumneavoastră
nu a ales vreodată acest nume? Și după părerea mea, după dumneavoastră, niciun altul nu-l va mai
alege?

«Asta nu putem ști, să nu ipotecăm viitorul. E adevărat, înaintea mea nimeni nu l-a mai ales. Și-acum să
abordăm problema problemelor. Vreți ceva de băut?».

Mulţumesc, poate un pahar cu apă.

Se ridică, deschide uşa şi roagă pe un colaborator care e la intrare să-i aducă două pahare cu apă. Mă
întreabă dacă aş vrea o cafea, răspund că nu. Soseşte apa. La sfârşitul conversaţiei noastre paharul meu
avea să fie gol, al lui a rămas plin. Îşi clăteşte gura şi începe.
«Francisc vroia un Ordin cerşetor şi chiar itinerant. Misionari care caută să întâlnească, să asculte, să
dialogheze, să ajute, să răspândească credinţă şi iubire. Mai ales iubire. Şi visa o Biserică săracă care să
se îngrijească de ceilalți, care să primească ajutor material și să-l folosească pentru a-i sprijini pe ceilalți,
lipsită de vreo preocupare pentru sine însăși. Au trecut 800 de ani de atunci și vremurile nu s-au schimbat
mult, dar idealul unei Biserici misionare și sărace rămâne mai real ca oricând. Oricum, aceasta este
Biserica pe care au predicat-o Isus și discipolii săi».

Voi creștinii acum sunteți o minoritate. Până și în Italia, care e definită ca grădina Papei, catolicii
practicanți ar fi, conform unor sondaje, între 8 și 15%. Catolici care se declară astfel dar în realitate sunt
mai puțin catolici sunt circa 20%. În lume există un miliard de catolici și chiar mai mult și împreună cu
celelalte Biserici creștine depășiți un miliard și jumătate, dar planeta este populată de 6-7 miliarde de
persoane. Sunteți cu siguranță mulți, îndeosebi în Africa și în America Latină, dar minorități.

«Am fost mereu o minoritate, dar tema de astăzi nu este aceasta. Personal cred că a fi o minoritate este
chiar o forță. Trebuie să fim o sămânță de viață și de iubire și sămânța este o cantitate infim mai mică
decât masa de fructe, flori și arbori care cresc din această sămânță ascunsă. Cred că am spus deja mai
înainte că scopul nostru nu este prozelitismul ci ascultarea nevoilor, a dorințelor, a dezamăgirilor, a
disperării, a speranței. Trebuie să le redăm celor tineri speranța, să-i ajutăm pe bătrâni, să îndreptăm spre
viitor, să răspândim iubire. Săraci printre săraci. Trebuie să-i includem pe cei excluşi şi să predicăm
pacea. Conciliul Vatican II, inspirat de Papa Ioan şi de Paul al VI-lea, a decis să privească spre viitor cu
spirit modern şi să deschidă calea spre cultura modernă. Părinţii conciliari ştiau că deschiderea spre
cultura modernă însemna ecumenism religios şi dialog cu cei care nu cred. După aceea s-a făcut prea
puţin în această direcţie. Eu am umilinţa şi ambiţia de a vrea să fac acest lucru».
Şi deoarece – îmi permit să adaug – societatea modernă de pe întreaga planetă traversează un moment
de criză profundă și nu numai economică, ci și socială și spirituală. Dumneavoastră, la începutul acestei
întâlniri, ați descris o generație strivită pe prezent. Și noi cei care nu credem simțim această suferință cvasi
antropologică. De aceea vrem să dialogăm cu cei care cred și cu cei care îi reprezintă mai bine.

«Nu știu dacă sunt cel mai potrivit să-i reprezinte, dar Providența m-a pus la conducerea Bisericii și a
Diecezei lui Petru. Voi face tot ce pot pentru a îndeplini mandatul care mi-a fost încredințat».

Isus, așa cum ați amintit și dumneavoastră, a spus: iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți. Credeți că
s-a realizat acest lucru?

«Din păcate, nu. Egoismul a crescut, iar iubirea față de ceilalți a scăzut».

Așadar, acesta este obiectivul nostru comun: măcar să aducem la egalitate intensitatea acestor două tipuri
de iubire. Biserica dumneavoastră este gata şi e pregătită să desfăşoară această misiune?

«Dumneavoastră ce credeţi?».

Cred că iubirea pentru puterea lumească este încă foarte puternică între zidurile vaticane şi în structura
instituţională a întregii Biserici. Cred că instituţia predomină asupra Bisericii sărace şi misionare pe care aţi
dori-o dumneavoastră.

«Lucrurile stau în realitate aşa, iar în această privinţă nu se fac minuni. Vă amintesc că şi Francisc la
vremea lui a trebuit să negocieze îndelung cu ierarhia romană şi cu Papa pentru a obţine aprobarea
regulilor Ordinului său. În cele din urmă a obţinut-o, dar cu profunde schimbări şi compromisuri».

Va trebui să urmaţi acelaşi drum?

«Eu sigur că nu sunt Francisc din Assisi şi nu am forţa şi sfinţenia lui. Dar sunt episcopul Romei şi Papa
catolicităţii. Am decis ca prim lucru să numesc un grup de opt cardinali care să fie consilierii mei. Nu
curteni, ci persoane înţelepte şi animate de aceleaşi sentimente ca şi mine. Acesta este începutul acelei
Biserici, cu o organizare nu doar pe verticală ci și pe orizontală. Când cardinalul Martini vorbea despre
asta punând accent pe Concilii și pe Sinoade știa foarte bine cât de lung și dificil va fi drumul de parcurs în
această direcție. Cu prudenţă, dar fermitate şi tenacitate».

Şi politica?

«De ce mă întrebaţi? Am spus deja că Biserica nu se va ocupa de politică».

Dar chiar acum câteva zile le-aţi adresat un apel catolicilor să se implice civil şi politic.

«Nu m-am adresat doar catolicilor ci şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Am spus că politica este prima
dintre activităţile civilie şi are un sector propriu de acţiune care nu este cel al religiei. Instituţiile politice sunt
laice prin definiţie şi lucrează în sfere independente. Acest lucru l-au spus toţi predecesorii mei, cel puţin
de mai mulţi ani încoace, deşi în modalităţi diferite. Eu cred că catolicii implicaţi în politică au în lăuntrul lor
valori ale religiei, dar şi o conştientizare matură a lor şi competenţa de a le pune în practică. Biserica nu va
merge dincolo de misiunea de a exprima şi a răspândi valorile sale, cel puţin atâta timp cât eu sunt aici».

Dar Biserica nu a fost mereu aşa.

«Nu a fost aproape niciodată aşa. Foarte adesea Biserica, în calitate de instituţie, a fost dominată de
caracterul temporal şi mulţi membri şi înalţi exponenţi catolici au încă acest sentiment. Dar acum permiteţi-
mi mie să vă adresez o întrebare: dumneavoastră, laic necredincios în Dumnezeu, în ce credeţi? Sunteţi
un scriitor şi un om care gândeşte. Deci credeţi în ceva, aveţi o valoare dominantă. Nu-mi răspundeţi cu
cuvinte precum onestitate, căutare, viziune a binelui comun, care sunt toate principii şi valori importante,
dar nu asta vă întreb. Vreau să ştiu ce credeţi despre existenţa lumii, ba chiar a universului. Cu siguranţă
că vă întrebaţi, ca noi toţi, cine suntem, de unde venim, spre ce ne îndreptăm. Aceste întrebări şi le pune
chiar şi un copil. Dumneavoastră?».

Vă sunt recunoscător pentru această întrebare. Răspunsul este acesta: cred în Fiinţă, adică în ţesutul din
care apar formele, Fiinţele.
«Eu cred în Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic, există Dumnezeu.
Şi cred în Isus Cristos, în întruparea sa. Isus este învăţătorul şi păstorul meu, dar Dumnezeu, Tatăl, Abbà,
este lumina și Creatorul. Asta e pentru mine Ființă. Vi se pare că suntem foarte departe unul de celălalt?».

Suntem departe în gândire, dar apropiați ca persoane umane, animate în mod inconştient de instinctele
noastre care se transformă în impulsuri, sentimente, voinţă, gândire şi raţiune. În asta suntem
asemănători.

«Dar ceea ce dumneavoastră numiţi Fiinţă vrea să definească cum gândiţi dumneavoastră?».

Fiinţa este un ţesut de energie. Energia haotică dar indestructibilă şi în haos veşnic. Din acea energie
rezultă formele când energia ajunge pe punctul de a exploda. Formele au legile lor, câmpurile lor
magnetice, elementele lor chimice, care se combină în mod cazual, evoluează, în cele din urmă se sting,
dar energia lor nu se distruge. Omul este probabil singurul animal dotat cu capacitatea de a gândi, cel
puţin pe această planetă şi în acest sistem solar. Am spus că este animat de instincte şi dorinţe dar adaug
că în lăuntrul său conţine şi o rezonanţă, un ecou, o chemare la haos.

«Bine. Nu vroiam să-mi faceți un compendiu al filosofiei dumneavoastră și ceea ce mi-ați spus îmi este
suficient. Observ, din punctul meu de vedere, că Dumnezeu este lumina care luminează întunericul chiar
dacă nu disipă întunericul și că o scânteie din acea lumină divină este în fiecare dintre noi. În scrisoarea
pe care v-am scris-o îmi amintesc că v-am spus că și specia noastră se va sfârși dar nu va pieri lumina lui
Dumnezeu care în acel moment va inunda toate sufletele și totul va fi în toți».

Da, îmi amintesc bine, ați spus «toată lumina va fi în toate sufletele» ceea ce – dacă-mi permiteți – conferă
mai degrabă o imagine a imanenței decât a transcendenței.

«Transcendența rămâne deoarece acea lumină, toată în toți, transcende universul și speciile care îl
populează în acea fază. Dar să ne întoarcem la prezent. Am făcut un pas înainte în dialogul nostru. Am
constatat că în societatea și lumea în care trăim egoismul a crescut mai mult decât iubirea față de ceilalți
și că oamenii de bunăvoință trebuie să se implice, fiecare după puterile și competențele sale, pentru a face
așa încât iubirea față de ceilalți să sporească până ce va egala și poate chiar depăși iubirea de noi
înșine».

Aici e implicată și politica.

«Desigur. Personal cred că aşa-zisul liberalism sălbatic nu face decât să-i facă mai puternici pe cei
puternici, mai slabi pe cei slabi şi mai excluşi pe cei excluşi. E nevoie de o mare libertate, fără
discriminare, fără demagogie și de foarte multă iubire. E nevoie de reguli de comportament și chiar, dacă
ar fi necesar, de intervenții directe ale Statului pentru a corecta inegalitățile cele mai intolerabile».

Sanctitate, sunteți cu siguranță o persoană cu o mare credință, atins de har și animat de voința de a
relansa o Biserică pastorală, misionară, regenerată și nelumească. Dar după cum vorbiţi şi din câte înţeleg
eu, sunteţi şi veţi fi un Papă revoluţionar. Pe jumătate iezuit, pe jumătate omul lui Francisc, o combinaţie
care poate nu s-a mai văzut până acum. Şi apoi, vă plac „Promessi Sposi" al lui Manzoni, Holderlin,
Leopardi şi mai ales Dostoievski, filmele „La strada" şi „Prova d'orchestra" ale lui Fellini, „Roma città
aperta" al lui Rossellini și chiar și filmele lui Aldo Fabrizi.

«Acestea îmi plac pentru că le urmăream împreună cu părinții mei pe când eram copil».

Iată. Pot să vă sugerez să vedeți două filme apărute de curând? „Viva la libertà" și filmul despre Fellini, al
lui Ettore Scola. Sunt sigur că vă vor plăcea. Despre putere vă spun: ştiţi că la douăzeci de ani am făcut o
lună şi jumătate de exerciţii spirituale la iezuiţi? Erau naziştii în Roma şi eu dezertasem din serviciul militar.
Eram demni de pedeapsa cu moartea. Iezuiţii ne-au găzduit cu condiţia să facem exerciţii spirituale pe
toată perioada în care eram ascunşi în casa lor şi aşa a fost.

«Dar e imposibil să rezişti la o lună şi jumătate de exerciţii spirituale», spune el uimit şi amuzat. Îi voi
povesti urmarea data viitoare.
Ne îmbrăţişăm. Urcăm scara mică ce ne desparte de uşă. Îl rog pe Papa să nu mă însoţească, dar el nu
acceptă printr-un gest. «Vom vorbi şi despre rolul femeilor în Biserică. Vă amintesc că Biserica este la
feminin».
Şi dacă vreţi vom vorbi şi despre Pascal. Mi-ar plăcea să ştiu ce credeţi despre acest suflet mare. «Duceţi
tuturor rudelor dumneavoastră binecuvântarea mea şi cereţi-le să se roage pentru mine. Dumneavoastră
gândiţi-vă la mine, gândiţi-vă ades».
Ne strângem mâinile şi el rămâne cu cele două degete ridicate în semn de binecuvântare. Eu îl salut de la
fereastra maşinii.

Eugenio Scalfari

(trad. Cristina Grigore)