Cetăţuiei. Cîteva clipe rămase cu ochii închişi, încredinţîndu-se unui vis, apoi, prudentă începu să coboare.

Iar cînd ajunse jos luă motanul în braţe şi mîngîindu-i blana moale îi spuse:
― Dragă Philippe, n-avem ce face! Trebuie să rămînem nişte prizonieri cuminţi. Ce frumos ar fi totul
dacă am fi liberi!
Philippe o privi cu atîta tristeţe că fetei i se sfîşie inima, încercă să-l liniştească:
― Nu dispera, prostuţule, de evadat tot evadăm noi pînă la urmă. Fii mulţumit că nu ni s-a întîmplat
ceva şi mai rău. Să vezi cît de repede ne recucerim libertatea...
Şi tăcu. Numai mîinile i se lăsau topite şi alintate de blana moale, plină de tresăriri. Un vîrtej de gînduri
o cuprinse, dar vîrtejul se linişti. Era foarte trează. Îşi aduse caietul, stiloul, se aşeză pe un bolovan şi încercă
să-şi imagineze planul castelului, încă de la început o frapase simetria desăvîrşită a camerei de marmură.
Arhitectul castelului fusese pesemne obsedat de legea simetriei. Fiecare perete era pătrat şi era suma unor
pătrate, iar uşile şi coloana se încadrau perfect în simetria camerei. Fata în alb socoti latura pătratului de
bază din care se compuneau celelalte pătrate cam de un metru. Şi folosi această convenţie în planul ei, deşi
ştia că pe vremea construcţiei castelului nu exista sistemul metric. Dacă întreaga concepţie arhitectonică
pornea de la un pătrat de bază şi continua spre pătrate mai mari, spre cuburi cum era camera ei, era foarte
posibil ca tot castelul să aibă forma unui pătrat uriaş, format din patru mari încăperi despărţite de un
coridor în formă de cruce. Şi schiţă pe hîrtie planul castelului, adăugind detaliile pe care le observase, în
camera ei, şi celorlalte trei camere. Cu schiţa în faţă planul castelului i se părea de o simplitate uimitoare.
Cele patru camere, coridorul în formă de cruce... În formă de cruce.., în formă de cruce...
― Philippe! ţipă fata ca ieşită din minţi. Philippe! Prostule! Ştii tu unde ne aflăm? Prostuţule! dac-ai
şti!... E castelul meu! Castelul meu, Philippe! De cînd îl visez!... Am fost în el o singură dată, în spital... dar
atunci era un vis... Şi-am mai fost o dată... la un concurs, am scris despre el... dar era altfel...
Fata în alb părea cuprinsă de febră. Ochii îi luceau ca sticla.
― E castelul meu, Philippe! şopti ea. Castelul din visele mele. Îmi voi pune cea mai frumoasă rochie albă
pentru a-mi primi invitaţii...
Tăcu brusc şi deschise caietul. Ameţită de vis şi de exaltare, nu observase chipul omului cu cicatrice şi
mai ales expresia feţei lui în clipele cînd îi vorbise motanului. Omul cu cicatrice o privise prin deschizătura
uşii de metal. Cînd prizoniera începu să scrie îşi retrase capul şi închise fără zgomot uşa.
Fata în alb scria fără să se oprească. La picioarele ei, Philippe torcea monoton.

În altă încăpere a castelului care semăna în toate detaliile cu cea a prizonierei în alb, omul cu cicatrice,
ajutat de individul foarte slab şi cu mîini neobişnuit de lungi, se îndeletnicea cu o treabă foarte ciudată.
Amîndoi erau cocoţaţi pe scări înalte de lemn şi loveau metodic şi atent în plăcile de marmură cu un ciocan
înfăşurat în cîrpe. După un număr fix de lovituri se opreau şi schimbau păreri.
― Nimic... Nici un gol. Numai rezistenţă.
― Nici eu n-am izbutit...
― Înseamnă locul cu o cruciuliţă roşie.
― Nici o grijă. Fiecare placă.
Şi iar începură ciocănelile. Cercetau amîndoi acelaşi zid. Dar toată truda lor acrobatică părea
zadarnică. Coborîră în acelaşi timp de pe scările subţiri şi fragile şi amîndoi erau osteniţi şi mînioşi.
― Nu se poate să nu mai găsim! spuse omul cu cicatrice. Să mai controlăm o dată firidele.
Se opri în faţa unei firide, îşi băgă degetele într-o scobitură, deschizînd prin simplă apăsare o uşiţă secretă.
În gaura strîmtă, căptuşită cu marmură, se afla un vas mic de pămînt. Răsturnă conţinutul vasului pe placa
albă a firidei. Sunetul care se împrăştie în cameră, deşi strident, metalic, ascuţit, părea că place mult
auzului celor doi. Pe suprafaţa de marmură se împrăştiară o mulţime de monezi galbene-arămii. Razele care
ajungeau pînă acolo şi reuşeau să atingă cu vîrfurile lor luminoase monezile precum şi sunetul rostogolirii
nu mai lăsau nici un dubiu nimănui.
― Aur, aur, aur pur! O avere... o bogăţie, rosti slăbănogul. Omul cu cicatrice îl întrerupse:
― Le lăsăm tot acolo. E cel mai sigur ascunziş. Să cercetăm şi cealaltă firidă... deşi am mai căutat o
dată... Oare unde s-au mai putut ascunde?
Pe faţa lui mereu încruntată, apăru o lumină.
― Stai! S-ar putea...
Celălalt se întoarse şi-l urmări mirat. Omul cu cicatrice se oprise în faţa firidei părăsite, deschise din
nou uşiţa secretă, apoi scoase vasul cu monezile de aur. Privea ţintă interiorul gol. Cu mişcări lente scoase
din buzunar un ciocănel şi începu să lovească în pereţii din interiorul tainiţei. Din fund se auzi un zgomot
înfundat, pereţii laterali răspunseră la fel, cel de jos la fel.
― Acum e-acum! spuse dînsul.
Şi lovi cu teamă, poate că nici nu lovea ci îi tremura ciocanul în mînă. Lovi în peretele de sus.
Slăbănogul se repezi spre el cu ochii mari, ieşiţi din orbite: