atîta amar de vreme, să stea cuminte într-un colţ şi să toarcă în neştire.

Motanul nu pricepea o iotă din

ce auzea dar interesul lui simulat părea că-i face plăcere autoarei.

"Dragi cireşari―începea scrisoarea - sînt atît de fericită încît aş vrea să uitaţi şi voi toate neînţelegerile şi
supărările noastre. Nu vreau să mă mai gîndesc. Nu vă mai gîndiţi nici voi. Am vrut să ne cunoaştem din prima
zi, dar, iertaţi-mă, azi, acum, nu pot să vorbesc urît despre nimeni, nu vreau să jignesc pe nimeni.
Astăzi, cu cîteva clipe înainte de a începe scrisoarea, am descoperit castelul pe care-l visez şi pe care-l
caut de zece ani, castelul care mi-a îmbogăţit şi mi-a uimit copilăria. "Castelul celor două cruci"... Am vrut să vă
vorbesc despre el, să vă chem alături de mine ca să-l descoperim împreună, să pătrundem împreună pe sălile
lui îmbrăcate în marmură albă. Am vrut să-l colindăm împreună, să-i aflăm împreună tainele şi bogăţiile, să
devenim pentru o vreme stăpînii săi veseli şi mîndri.
Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am crezut niciodată cu certitudine în existenţa lui. Chiar acum,
cînd îmi port paşii pe lespezile sale de marmură, cînd îi pipăi cu mîinile mele pereţii reci şi strălucitori, cînd îi
aflu intrările secrete şi-i admir frumuseţea severă, maiestoasă şi simetrică, mă mai cuprinde încă teama că
totul ar putea să fie un vis. Goliciunea şi tăcerea lui aşteaptă parcă de secole vocile şi paşii voştri.
Voi n-aţi auzit niciodată despre el? Castelul celor două cruci din Cetatea Vulturilor... Atîtea documente
vorbesc despre el fără să-l numească! Amintiţi-vă hrisoavele vechi în care se povesteşte despre locurile de
refugiu ale familiilor domneşti în timpul luptelor cu duşmanii, despre locurile unde se adăposteau bogăţiile
domnitorilor noştri în vremuri de bejenie. Dar în multe din ele nu se pomeneşte numele cetăţilor tainice.
Într-unui singur, un cronicar bătrîn amintea despre Cetatea Vulturilor şi despre Castelul celor două cruci, dar
documentul acela s-a pierdut şi-a rămas numai amintirea altor cronicari despre el. Oamenii au transformat
acea amintire în legendă şi legenda înfruntă de mult veacurile.
Am auzit şi eu legenda, uneori m-am îndoit asupra adevărului ei, dar imaginea castelului n-a putut
niciodată să-mi iasă din amintire. Poate că această îndărătnicie, această credinţă mi-a purtat paşii aici, m-a
adus spre locurile acestea sălbatice şi jalnice care ascund intrarea în castelul meu. Deşi sînt prizonieră aici,
deşi am fost închisă fără putinţă de scăpare într-o aripă a castelului, deşi n-am alături de mine decît o singură
fiinţă, o fiinţă tăcută şi prea liniştită, un motan pe care l-am botezat Philippe, mă simt totuşi fericită că am
ajuns în împărăţia visurilor mele. Singura tristeţe mai mare mi-o pricinuieşte lipsa voastră.
Vă invit pe toţi în castelul meu pentru a ne bucura împreună de frumuseţile şi bogăţiile lui, pentru a mă
salva din tristeţe şi mai ales din singurătate, pentru a mă scoate din închisoarea care-mi îmbolnăveşte toate
bucuriile.
Voi face totul pentru ca această scrisoare să ajungă în oraşul vostru, în mîinile voastre. Trăiesc cu
speranţa, cu încrederea, cu certitudinea că veţi veni. De aceea vă spun un nerăbdător "la revedere".
Cu adevărat "Prizoniera în alb"

După ce termină de citit scrisoarea, fata în alb începu să-l mîngîie pe Philippe şi să-i şoptească rar cu
voce blîndă:
― Nu fi trist Philippe, prostuţule! Vor sosi în curînd oaspeţi... Şi o să fim liberi... Şi o să cîntăm, Philippe,
prostuţule... Auzi? Acum avem alte treburi... Scrisoarea asta trebuie s-ajungă departe, la prietenii noştri...
Motanul se scutură brusc din toropeală. Mişcarea lui o trezi din gînduri şi pe fata în alb. Simţea că
trebuie să încerce ceva. Fără mişcarea bruscă, de semnal a motanului nu se ştie unde s-ar fi încheiat
povestea aceasta. Prizoniera îşi ridică privirile spre crenelele zidului. Acolo îi era toată speranţa. Smulse
două foi din caiet, culese de jos un colţ de marmură albă căzută, cine ştie de cîtă vreme, din vreo lespede a
castelului ei, înfăşură cu scrisoarea bucata de marmură şi totul se transformă într-un pacheţel greu care fu
învelit la rîndul lui în cele două foi albe, smulse din caiet. Pe suprafaţa netedă de hîrtie scrise cu litere mari
oraşul de destinaţie, apoi cu litere mai mici: "Frizeria Higiena ― pentru Cireşari". Legă totul bine, cu o sfoară
subţire. Mesajul era gata. Îl ascunse în sîn. Apoi, cu mîinile libere, începu escaladarea zidului de piatră
fixîndu-şi aceeaşi ţintă: crenelul din mijloc.
Prizoniera ajunse în crenel, exact în clipa cînd pe poteca de la marginea cealaltă a prăpastiei păşea cu
mers sigur şi rapid un cioban cu o ghioagă uriaşă pe umăr. Norocul era alături de ea.
― Hei! strigă fata, cu mîinile aduse pîlnie la gură. Hei!
Ciobanul se opri mirat şi începu să caute cu privirile fiinţa care strigase. Fata în alb agită braţele. Abia
atunci ciobanul descoperi sus, pe creasta peretelui abrupt, o mogîldeaţă în alb care nu-i părea întrutotul
necunoscută. Îi făcu un semn prietenesc cu mîna. Încurajată de semnul ciobanului fata în alb luă hotărîrea
la care se gîndise mai de mult. Duse mîna la gură în semn de tăcere. Îi era teamă să nu fie descoperită de cei
care o făcuseră prizonieră. Scoase apoi din sîn pacheţelul preţios şi calculă distanţa. O cuprinse teama că
n-o să aibă putere să arunce greutatea dincolo de prăpastie. Trebuia să-şi facă vînt, să arunce cu toate
puterile.
Ciobanul nu prea înţelese la început ce vrea fata. Îi urmări însă atent toate mişcările şi în sfîrşit pricepu
că vrea să-i arunce ceva. Şi de astă dată fata în alb avu noroc. Temîndu-se că obiectul care urma să fie
aruncat s-ar putea strica în cădere, ciobanul se pregăti să-l prindă. Aruncă ghioaga jos şi îşi întinse, în