Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

Tradița istorică despre întemeierea statelor românești

Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe I. Brătianu face parte din generația de cărturari români pentru care primul
război mondial nu a reprezentat numai un moment biografic și o trăire umană ca a stat sub
semnul suferinței, renunțărilor și al lipsurilor materiale. Generația sa a receptat sufletește
idealurile societății românești din primele două decenii ale sec. al XX-lea, când realizarea unității
naționale devenise nu numai un stindard de luptă ci rațiunea de a fi a poporului nostru. În această
perioadă ziua făuririi unității naționale trecuse din domeniul visului în acela al iminenței.
Brătianu avea să debuteze în 1916 într-o revistă condusă de Nicolae Iorga, articolul profetic al
magistratului publicat în 1914 : “Deci războiul a început. Va fi unul dintr-e cele mai mari ale
istoriei omenirii prin mărimea oștior, 20 de milioane de vieți omenești pornite pe măcel și dar de
foc, prin perfecționerea mijloacelor de distrugere, prin învățătura tacticienilor și strategilor, prin
imensele pagube pe care le aduce culturii umane.”
El a trăit ani luptelor între partizanii Antantei și cei ai Puterilor Centrale. Războiul pentru
generația sa nu era să le năruiască visele adolescenței și speranțele într-o viață liniștită, ci o
„probă de foc” menită să ducă la înfăptuirea unui ideal în cultul sau influența căruia crescuse,
care se transmisese de la o generație la alta ca un mesaj ce trebuia împlini acum1.
Era fiul lui Ion I. C. Brătianu (Ionel) și Mariei Moruzi. Se născuse la 21 ianuarie 1898 în
comuna Ruginoasa. Copilăria și-o pertece la palatul domnesc de la Ruginoasa, în anul 1916 își
dă bacalaureatul un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Iași care a absovit-o în
1919. Se înscrie la facultatea de la Sorbona din Paris, unde ia licența în litere în 1921 și la
Cernăuți devine doctor în filosofie în 1923. A fost profesor la Facultatea de Litere din Iași
ulterior la București la catedra de istorie universală. Se va înscrie în partidul liberal în 1926.
În ce măsură l-a influențat și i-a determinat gândirea apartenența sa la o familie prezentă
în câteva din marile și determinantelemomente ale istoriei României moderne, cum ar fi strămoși
săi, frații Dimitrie și Ion Brătianu fruntași la revoluția de la 1848, Ion C. Brătianu în calitate de
prim-ministru a jucat un rol important în anul proclamării independenței naționaledin 1877, iar

1
Brătianu, Gheorghe I, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Editura Eminescu, București, 1980,
p. 5-86.

1
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

tatăl său, Ion I. C. Brătianu, a avut alături de alți oameni politici un cuvânt hotărâtor în opțiunea
privind intrarea Romaniei în război de partea Antantei2.
Gheorghe Brătianu a ocupat un loc de frunte în istoriografia românească. În noaptea de 7
spre 8 mai 1950 a fost arestat. Reținut timp de aproape trei ani fără a fi judecat sau condamnat,
Gheorghe I. Brătianu încetează din viață în închisoarea de la Sighetul Marmației, în noaptea de
24 aprilie 1953. La 30 ianuarie 1953, împlinise 55 de ani. O bibliografie selectivă, a lucrărilor
sale, consemnează 38 de cărți și broșuri, precum și 99 de articole în publicații științifice. Primele
sale cercetări importante privesc comerțul orașelor italiene medievale în zona Mării Negre.
Cercetătrile sale de istorie națională s-au concentrat asupra unor probleme majore: formarea și
continuitatea poporului român pe teritoriul pe care îl locuiesc, formarea statelor medievale
românești, organizarea socială si politică a vieții românești în Evul Mediu, în lucrarea “O enigmă
și un miracol istoric: poporul român” (1940), pledează pentru continuarea poporului român pe
teritoriul României. O expunere de ansamblu a istoriei naționale a realizat prin volumul
“Originile și formarea unității românești“ (1942), în “Tradiția istorică despre întemeierea statelor
medievale românești” (1945) Gheorghe Brătianu aduce importante contribuții privind baza
formării statelor medievale românești și analizează valoarea tradiției orale pentru studiile
istoriei.A mai publicat volumul “Sfatul domnesc și adunarea stărilor în principatele
române”(1947). Integrarea istoriei naționale în contextul universal a fost preocuparea majoră a
lui în ultimii ani ai activității sale.
Ceea ce ne propunem acum este relevarea semnificației uneia din operele sale
fundamentale, “Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, carte care se înscrie nu
numai în domeniul ilustrat cu atâta strălucire de Gheorghe I. Brătianu ci în egală măsură în
istoria gândirii și cultrii românești reprezentând unul din momentele afirmării acestei discipline.
Numle lui Gheorghe Brătianu este legat de studii fundamentale de istorie bizantină, Evul Mediu
timpuriu, de formarea statului feudal românesc, care a urmărit întruchiparea ideii de unitate
națională din cele mai vechi timpuri până la conducători de stat și oameni politici precum Al. I.
Cuza, Carol I, Kogălniceanu, Ion I. C. Brăbitanu. Autorul operei care își păstrează astăzi
importanța datorită unei perspective de o largă deschidere către toate ramurile istoriei, a unei
medtode de investigație caracterizată prin subtilitatea interpretărilor, ipotezelor și a noilor relații.

2
Ibidem.

2
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

Timpul a scos în evidență valoarea operei sale ce constituie rezultatul unei concepții și a unor
mijloace de investigație de o îndrăzneață noutate pentru epoca sa3.
Gheorghe Brătianu a trecut dincolo de orizontul generației sale, interpretările sale au
deschis drumuri largi nu numai pe planul cunoașterii faptelor istorice, ci în egală măsură pe cel al
filosofiei istoriei. Are o riguroasă metodă de cercetare, pentru care cunoașterea până la ultimele
detalii a faptelor reprezintă o condiție esențială a marilor sinteze. Acesta nu a îndeplinit nici o
funcție de stat. Lucrul acesta este important deoarece stabilește mai clar locul lui în contextul
vieții politice și ne face să înțelegem caracterul, personalitatea unui om care n-a urmărit
obținerea cu orice preț a unor demnități publice și le-a refuzat atunci când n-au corespuns
vederilor sale4.
Ideologia lui, caracterizată printr-o largă deschidere umanistă a fost lipsită de orice
afinitate cu acea a curentelor șovine, rasiste, mistice pe care prin opera sa, prin concepția care a
stat la baza ei, le-a respins în mod implicit și explicit. Opera lui contribuie la definirea
raționalismului românesc interbelic atât prin metoda de cercetare cât și prin ideile ei. Gh.
Brătianu a pus în lumină atingerile materiale, morale și spirituale dintre marile arii de civilizație
într-un spirit de respect pentru valorile produse de toate popoarele și în primul rând de cele
vecine, reliefând, cea ce țara, poporul și zona cărora le aparțin au adus umanității. În nici o
pagină a operei sale nu vom întâlnii accente xenfobe, acestea fiind profund străine gândirii sale.
El a fost un apărător al idei de independență și libertate națională pe care întreaga sa operă o
pune cu pasiune și rigoare științifică în lumină susținând cu consecvență faptul că nu numai
poporul român are dreptul să-ți hotărască destinele în mod suveran5.
Îmtr-un articol de-al lui Gh. Brătianu din 1941, arată ca istoricii noștri, indiferent de
generație, îi datorează mult lui N. Iorga fie ca elevi direcți, fie ca oameni ce s-au bucurat de
îndemnul lui. În ultima parte a revistei sale din 1946, fiind remarcabile portretele dedicate unor
mari dispăruți, ca Charles Diehl și ca savantul ce i-a înrăurit opera, Marc Bloch. Acestea din
urmă a fost torturat și executat de naziști în 1944, din cauză că participase în mod activ la
rezistența franceză. Articolul lui Brătianu se intitula semnificativ: „un savant și un soldat: Marc
Bloch”. Dată fiind influența lui Bloch asupra istoricului român. În prima sa scriere urma în mod
evident modelul lui Iorga mai ales în formula de expunere a faptelor, formula predominant

3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.

3
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

narativă în primele pagini. Dar studiul nu era o compilație juvenilă ci o descriere serioasă a
subiectului, cu o marcată înclinare spre amănuntul viu, caracteristic, care dă imaginea vieții
specific epocii. Ceea ce trebuie să reținem ca una din direcțiile în care influența lui N. Iorga s-a
manifestat asupra sa, ceea ce a facilitat receptarea metodologiei și doctrinei școlii de la revista
Annales și a lui Bloch6.
Două domenii ar fi în care se întâlnesc și pe care în mod indirect Gh. Brătianu le
recunoaște drept influență sau interferență între el și Iorga. Aria cercetărilor sale a fost mult mai
întinsă dar unitatea națională pe care el o dovedea cu documente aparținând tuturor epocilor
istorice dar și cu date ținând de psihologia de credințele, de expresia artistică a sufletului
colectiv, reprezentând una din ideile dominante ale operei lui.
“Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, costituie unul din momentele
reprezentative ale gândirii noastre, operă care însumează într-o viziune originală datele cercetării
pe tărâmul istorie folcloristici, litereaturii. Pentru situarea valorii ei în evoluția gândirii românești
o privire asupra modului în care tradiția a fost înțeleasă ca izvor istoric în țara noastră este
necesară. Folclorul numit “tradiție”, “legendă” sau “obicei” era privit deopotrivă ca izvor de
inspirație literară de teoreticienii Daciei literare, ca punct de plecare pentru opere de ficțiune dar
și ca sursă pentru scrierea istoriei, ca un document pe baza căruia se poate cunoaște adevărul
asupra trecutului. Trebuie să reținem de pe acum idea “agerei critici”, care apare încă din primul
moment al considerării tradiției ca un „izvor” pentru această știință. Ca N. Bălcescu și ca celălalt
istoric al epoci romantice românești, M. Kogălniceanu, așează și el literatura populară pe primul
plan al surselor documentare. Kogălniceanu creează la un moment dat o demarcație între
“documenturile și tradițiile vechi”. Nici Vasile Alecsandri nu excludea caracterul documentar al
folclorului. Oricare a fost persectiva (ce documentară sau cea artistică), esențial era faptul că
pentru generația romantică folclorul reprezenta un factor de legitimitate istorică7.
Tradiția folclorică românească se referă în primul rând la întemeierea statelor feudale
românești și aproape deloc la epoca daco-romană. Poate de aceea, în afara personajelor fantastice
și a păstorului din „Miorița” prototipurile care au trecut din folclor în literatură și au rămas ca
efigii reprezentative aparțin tot Evului Mediu: Meșterul Manole iar cei 2 mari creatori de epopee
românească emblemele sunt Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare. De aceea dicuția în jurul
tradiției ca sursă istorică s-a centrat în jurul întemeierii statului feudal român. N. Iorga, cel mai
6
Ibidem.
7
Ibidem.

4
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

acerb, cel mai patetic, cel mai neînduplecat adversar al romantismului în toate formele
manifestării lui, nu va acorda, binențeles credit tradiției ca izvor istoric, fără însă a o înlătura
definitiv ca sursă posibilă. Istorici care au urmat lui Iorga, cu toate deosebirile uneori radicale de
vederi, de concepție, au urmat în linii mari aceași direcție, a confruntării dintre adevărul tradiției
și adevărul istoric.
Cartea lui Gh. Brătianu reprezintă un element de sinteză și de noutate între toate direcțiile
menționate până acum planul relației dintre tradiție și istorie. Relația tradiție adevăr parea
definitiv tranșată în istoriografia noastră încă de la sfârșitul secolului trecut iar discuțiile care se
purtau nu mai aveau în vedere idea ca atare, ci se opreau numai asupra argumentelor pro și
contra privitoare în special la întemeierea țărilor române. În modul său de gândire mult mai
cuprinzătoare a inclus nu numai ceea ce a fost atestat și cea ce a fost trăit, adică mitul. Punctul de
vedere a lui Gh. Brătianu din acestă carte se află în consenscu dezvoltarea gândirii istorice mai
noi și anume cu ideea că mitul, legenda, tradiția ne mută în domeniul posibilului. Opera lui
Brătianu reprezintă un moment de noutate în cultura noastră, începutul unei noi metode de
înțelegere a tradiției în raport cu realitatea istorică, de așezare a ei pentru prima dată în istoria
noastră8.
Gh. Brătianu s-a adresat cu bună știintă tradiției culte românești deoarece o încadra în
tradiția universală și mai ales europeană. Cotitura esențială pe care Gh. Brătianu avea să o
realizeze pe planul înțelegerii raportului tradiție-istorie și anume trecerea de la confruntare la
interpretare.
Acesta nu reia o discuție, nu aduce într-o controversă doar probe noi pe de o parte și de
alta ci propune un punct de vedere inedit. În același timp cartea lui Brătianu, ideile sale cu privire
la relețiile dintre tradiție și istorie se integrează concepției sale care o fost surprinsă în cartea
aceasta. Brătianu înțelege prin tradiție, datele păstrate de izvoare istorice, altele decât
documentele sau monumentele contemporane, în înțelesul stric al cuvântului 9. Subliniază faptul
că acesta se referă la originile și întemeierea unui stat, cetăți sau începuturile mai îndepărtate ale
oricărei istorii naționale. Cartea sa demonstrează deci faptul ca „tradiția pastrată de izvoarele
istorice, chiar cândd descrie în tâmplări mult mai vechi decât vremea în care au fost alcătuite
scrierile cele relatează are totuși mai întotdeauna, la tamelia ei , fapte sau împrejurări reale.”
Studiind tradiția istorică românească, ajunge la concluzii ce reprezintă originalitatea gândirii
8
Ibidem.
9
Ibidem.

5
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

sale. El consideră, pe baza unei analize profunde că “ tradiția noastră istorică este exclusiv
politică. Factorul economic, atât de importand în procesul de alcătuire a celor 2 state românești
nu are nici o mențiune.”
Metoda sa este, după cum ne dăm seama din acest citat, aceea a istoricului care
îmbrățișează, ca în toate lucrările sale, fenomenul studiat dintr-o perspectivă universală, dând
exemple tradiția poparelor vecine, ungurii și rușii. Acest spirit critic, caracteristic întregii sale
gândirii, spunse unei judecăți ceea ce s-a publicat până atunci într-o lucrare care reprezintă una
din sintezele de mare ținută ale istoriei culturii românești. Diferența specifică a concepției lui Gh.
Brătianu într-un cadru mai mare al culturii noastre, este necesar să precizăm un lucru, acesta,
pornește de la ideea pe care această carte o demonstrează complet, și anume istoricitatea tradiției.
El nu rămâne la stadiul confruntării, ci trece la interpretarea relației tradiție-istorie, ceea ce
reprezintă noutatea și modernitatea relației metodei sale. Personalitatea sa științifică reprezenta o
îmbinare între spiritul critic riguros metodic, analitic, aplecat asupra faptelor chiar și asupra celor
aparent neînsemnate10.
Cartea sa este în egală măsură operă de folosofie a culturii, definește o metodă de
cercetare și de interpretare și în același timp reprezintă cunoașterea asupra unei perioade de
importanță din istoria poporului român. Interpretând tradiția, Brătianu nu reînvie o teorie ci
dovedește esența istorică a descălecatului. “Descălecatul” în interpretarea pe care o dă el tradiției
nu reprezintă cucerirea unor teritorii pustii, ci expresia relizării printr-un act politic a unei unități
de fapt. Esența ei nu a fost însă contrazisă și se dovedește că intuițiile sale teoretice
fundamentale, concepția sa generală a fost validată de istoricii, filosofii, sociologii contemporani.

10
Ibidem.

6
Mutescu Dănuţ-Vasile Grupa H113

Bibliografie

1. Brătianu, Gheorghe I, Tradiția istorică despre întemeierea statelor

românești, Editura Eminescu, București, 1980.