Sunteți pe pagina 1din 1

flăcău de ţară care-şi cumpărase de puţin timp bicicletă şi în fiecare zi avea obiceiul să se ducă în celălalt sat

spre a-i face în ciudă unui cunoscut cu care avea el ceva de la o fată; pe urmă ajunse în cabina unui şofer
care-l duse pînă la cîţiva kilometri de oraş. Aici însă autocamionul suferi o pană grea de motor, înfuriat de
pacostea care-l pocnise la cîţiva kilometri de casă, şoferul dădu mesajul unui moşneag înalt şi rebegit,
singurul om pe care-l întîlni în drum la ora aceea, spunîndu-i cam aşa:
― Du şi dumneata pachetul ăsta, moşule... pămătuful mamii lui de radiator...
Moşneagul rămase cu gura căscată:
― Păi cui să i-l dau, omule?
― Şi magnetoul! fir-ar să fie! Dă-l şi dumneata acolo... Haramul, cristelniţa şi prescura... cui l-a făcut!
― Păi eu mă duc la Vultureşti. Şi cine ştie cînd oi ajunge acolo...
― Şi carburatorul!... Anafura şi grijania şi soarele...
― Eu îl duc la primărie.
Dar şoferul mai descoperi şi alt defect la motor pentru că se uită la moşneag ca la o arătare de pe altă
lume şi începu s-o ia de la cap cu sudălmile...
Aşa se face că pachetul, în loc să ajungă imediat în orăşelul care se afla la cîţiva kilometri, poposi la
primăria din Vultureşti care era la vreo douăzeci de kilometri de oraş. De-acolo însă, ajunse fără alte
preluări, prin intermediul unei singure persoane, luni la prînz, în localul frizeriei "Higiena". Tot drumul
întortocheat durase... două zile!
O oră mai tîrziu, pachetul se afla în mîna lui Dan. Tatăl său nu reuşi să-i dea altă explicaţie decît aceea
că pachetul îi fusese predat de un ţăran din Vultureşti.
― Şi chiar n-a zis nimic ţăranul?
― Ba da, a spus că nici el nu ştie de unde-i.
Răspunsul îl încurcă şi mai mult pe Dan. Pachetul fiind adresat cireşarilor, fără să se indice vreun
nume precis, şi mai ales pentru că ajunsese la destinaţie într-un mod atît de ciudat şi de misterios, Dan
crezu de cuviinţă că e cazul să-şi cheme prietenii.

Cireşarii se adunară şi de astă dată sub nucul din spatele casei lui Dan. Nu lipsea nimeni în afară de
Victor şi Ionel. Chiar şi Ţombi îşi găsise un loc discret în adunare. (Pentru a-şi răscumpăra greşeala
nemărturisită pe care o comisese nu de mult faţă de stăpînul său, căţelul se ţinea scai de el, linguşindu-l şi
încurcîndu-l.) Povestea pachetului îi surprinse pe toţi. Deşi ardea în ei nerăbdarea şi curiozitatea, voiau să
mai amîne puţintel dezlegarea tainei.
― Ce-ar putea să conţină? întrebă Ursu care continua să stea departe de Lucia şi se ferea să-i
întîlnească privirile.
― Dac-ar fi Victor aici, spuse Dan, am fi ştiut acum şi ce este în pachet şi cine ni l-a trimis şi în ce scop,
şi în ce zi, şi cum a ajuns la noi...
― ...Şi ce marcă de pantofi poartă bunicul trimiţătorului... continuă în zeflemea Lucia.
Era însă printre cireşari unul care ar fi putut spune cu precizie cine e trimiţătorul ciudatului pachet,
dar simţea un asemenea vîrtej de emoţii în pieptul lui cînd se gîndea la fiinţa care-l expediase, încît preferă
să nu scoată nici un cuvînt. Cînd Dan începu, cu mişcări foarte încete, ritualul despachetării toţi se
strînseră în jurul lui.
― O bucată de marmură albă! şopti Tic.
― Şi o scrisoare! completă Dan. O citesc eu.
Fără să se uite la semnătura celei care trimisese scrisoarea, nu atît pentru că recunoscuse imediat
scrisul, cît pentru a păstra vie curiozitatea cireşarilor, Dan începu să citească mesajul fetei în alb... In tot
timpul lecturii nimeni nu scoase un cuvînt, dar imediat ce citi semnătura: "Cu adevărat prizoniera în alb", se
porni o adevărată furtună de comentarii.
― E o farsă! strigă Lucia.
― Pe mine mă uimesc o groază de amănunte şi mai ales tonul scrisorii, căzu Maria în reverie.
― Mi se pare totuşi ceva necurat la mijloc! spuse Dan. Tu, Ursule, ce crezi?
― Eu habar n-am cine-i fata. Am văzut-o doar două secunde într-o noapte şi i-am auzit două vorbe. Nu
pot să spun nimic.
― Dar marmura? îndrăzni Tic.
― E un calcar zaharoid! îi puse la punct Lucia. Într-adevăr foarte frumos, dar pînă mîine pot face şi eu
rost de-o bucată...
― Dar dacă totuşi ceva e adevărat? se înfiora Maria. Ia gîndiţi-vă şi voi...
― Nu vezi că vrea să-şi bată joc de noi? se opuse Lucia. Castelul meu... Coloanele mele...
― Tocmai chestiile astea îmi dau mie de gîndit, o întrerupse Dan. Dar invers de cum presupui tu. Dacă
voia să-şi bată joc de noi, putea să creeze o atmosferă mai obscură, mai misterioasă, că fata, trebuie să
recunoaştem, are stil...

S-ar putea să vă placă și