Zilele treceau, snurul iesea din ce in ce mai bine.

Am avut repetitii in care iesea

perfect, dar am avut si repetitii in care iesea mai putin bine.Mai aveam de lucrat
doar la unele mici detalii.Dar nu mai era timp, aveam de jucat piesa pentru
preselectia de la olimpiada de teatru.Rezultatele nu au fost asa cum ne asteptam,
emotiile si-au facut simtita prezenta si totul s-a cam dus in jos.Dar chiar daca
replicile nu ieseau, miscarile le inventam acolo pe loc si totul era un haos, toata
lumea s-a simtit bine.Si cred ca atunci a fost momentu in care am devenit intr-
adevar o echipa.Pentru ca in loc sa tipam unii la alti ca nu a iesit bine, ca la
restul repetitiilor, am fost uniti si ne-am felicitat pentru ca fiecare a dat tot
ce a putut.Stiam foarte bine ce am gresit si eram convinsi ca data viitoare nu o sa
mai facem aceleasi greseli.Am fost dezmagiti ca nu am luat preselectia dar am fost
fericiti ca am castigat experienta.Dupa toate certurile, toti nervii, toate
lacrimile, toate zilele pline de repetitii in care simteai ca nu mai poti,
preselectia pentru olimpiada a fost o binecuvantare.Nu o sa uit niciodata procesul
si rezultatele acestei piese si o sa mi amintesc cu nostalgie fiecare moment
petrecut alaturi de colegii mei si profesorul nostru care ne-a ajutat enorm de
mult.

CONCLUZII: