Introducere

Această lucrare are ca obiectiv prezentarea impozitelor şi a taxelor percepute de autorităţile

administraţiei publice locale de la persoanele fizice şi juridice. Odată cu aderarea României la
Uniunea Europeană, sistemul bugetar a suferit o serie de modificări ca urmare a procesului de
armonizare europeană. Activitatea instituţiilor publice s-a diversificat, noi instituţii publice au
fost înfiinţate, iar legăturile cu alte instituţii din Uniunea Europeană au devenit mult mai strânse.
Instituţiile publice pot primi finanţare atât internă de la ordonatorul ierarhic superior, cât şi
finanţare externă, de la alte instituţii din străinătate.

În cuprinsul lucrării sunt analizate sursele de impozitare şi modul în care acestea

influenţează bugetele instituţiilor publice locale în România. Impozitele directe sunt nominative,
reglementate în funcţie de natura venitului sau a averii şi au termene de plată stabilite în
prealabil, ceea ce le face preferabile faţă de impozitele indirecte.

Dreptul de a institui impozite îl are statul, prin intermediul parlamentului, care se pronunţă
cu privire la impozitele de interes naţional, şi organele administraţiei de stat locale, care instituie
dări în favoarea unităţilor administrative-teritoriale.

Subiecţii în sarcina cărora cade impozitarea sunt toate persoanele fizice şi juridice care
realizează venituri dintr-o anumită sursă, aceasta fiind pentru muncitori şi funcţionari salariul,
pentru proprietarii funciari-renta, pentru agenţii economici-profitul, iar pentru micii meseriaşi şi
liber profesionişti-impozitul pe venitul realizat de pe urma activităţii ce o desfăşoară.

Avantajele pe care le prezintă impozitele directe sunt următoarele: ţin seama de sarcinile
familiale, se calculează şi se percep uşor, constituie un venit sigur pentru stat, iau în considerare
naturaa şi mărimea venitului ori averii impozabile, îndeplinesc deziderate de justiţie fiscală
deoarece sunt exonerate veniturile necesare minimului de existenţă.

Totuşi, impozitele directe prezintă şi dezavantaje: nu sunt agreabile plătitorilor, conducerea

statului sau unităţii administrativ-teritoriale nu este interesată să le mărească pentru că aceasta ar
fi o măsură nepopulară, se consideră că nu ar fi productive, pot conduce la abuzuri în ceea ce
priveşte aşezarea şi încasarea etc.
 În primul capitol am făcut o scurtă prezentare a finanţelor de la constituirea Ţărilor
Române şi până în prezent, aceasta deoarece în sclavagism şi feudalism, sfera finanţelor a fost
limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a mijloacelor monetare. În perioada la care
am făcut referinţă, cuvântul “finanţe” a căpătat un sens foarte larg, incluzând visterie, dări, buget,
credit, resurse băneşti etc.

Tot în partea introductivă am definit noţiunile de “impozit” şi “taxă”, am expus

asemănările şi deosebirile dintre ele, am arătat semnificaţiile şi rolurile îndeplinite de acestea şi
am prezentat clasificările impozitelor în funcţie de criteriul subiecţilor, al trăsăturilor, al
scopului, al felului percepţiei şi al nivelului autorităţilor publice care le încasează.

În capitolul al doilea am prezentat impozitele şi taxele locale datorate de către persoanele

fizice şi juridice unităţilor administrativ-teritoriale, modul în care se calculează şi se percep şi
cuantumul acestora. Astfel, impozitul pe clădiri se datorează de către persoanele fizice,
persoanele juridice, organizaţiile politice, sindicale, asociaţiile familiale, asociaţiile agricole etc.
care funcţionează pe teritoriul României. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul impozitului pe
teren. Un alt tip de impozit este cel pe spectacole, care se percepe oricărei persoane ce
organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în
România.

De asemenea, orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport înmatriculat în

România datorează un impozit anual care se calculează în funcţie de capacitatea cilindrică
stabilită prin cartea de identitate a acestuia, prin factura de achiziţie sau printr-un alt act similar.

Alte dări sunt: taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor pe care trebuie
să o achite orice persoană care doreşte să obţină un astfel de document, taxa hotelieră, pe care
trebuie să o plătească cel care are nevoie să stea într-o unitate de cazare, taxele pentru reclamă şi
publicitate şi alte taxe speciale.

În ultima parte a lucrării am analizat impozitele şi taxele încasate de la persoanele fizice şi

persoanele juridice de către primăria municipiului Piteşti în perioada 2012-2015, făcând în
prealabil o scurtă prezentare a acestui oraş.
 Impozitele şi taxele constituie nu numai metode de prelevare a unor resurse financiare la
fondurile publice, dar şi instrumente de influenţare a proceselor economice, ceea ce înseamnă că
trebuie să prezinte următoarele caracteristici: să ducă la crearea de noi locuri de muncă, la
îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei, a calităţii fiecărui cetăţean, la ridicarea nivelului
cultural, la educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor, la asistenţa medicală a indivizilor etc.

Cap 1

Caracterizarea generala a impozitelor si taxelor locale

1.1 Notiuni generale, clasificare, elemente tehnice ale impozitelor si taxelor locale

1.1.1 Notiuni generale

Impozitul constituie o categorie istorică a cărei apariţie este legată de cea a statului, fiind
considerat un preţ pe care cetăţenii unei ţări şi agenţii economici sunt obligaţi să-l plătească
pentru menţinerea securităţii şi furnizarea serviciilor de către entitatea statală.

În Moldova şi Ţara Românească, obligaţiile fiscale erau invers proporţionale cu clasa

socială a contribuabilor, astfel că cei aflaţi mai sus în ierarhia feudală erau supuşi unor dări mai
mici (curteni, slujitori, târgoveţi, preoţi), ţărănimea suporta cele mai multe obligaţii fiscale, iar
clerul înalt, marii boieri şi mânăstirile erau scutite de unele dări. Strângerea lor era încredinţată
unor persoane numite birari, care au fost înlocuiţi mai târziu cu dregătorii specializaţi. Aceştia
beneficiau de întreţinere gratuită pe perioada colectării şi de o cotă în bani percepută de la fiecare
gospodărie, fixată de domnie, care se numea cusur sau rasura, în funcţie de felul dării.

Ca în toate statele epocii feudale, în cele două ţări române, dările se împart în:

-dări de repartiţie, impuse tuturor claselor şi categoriilor sociale, cu excepţia beneficiarilor

de scutiri şi percepute în mod direct de organele fiscale ale domnitorului prin intermediul
birarilor. Dacă la început a existat o singură dare, birul sau darea, plătibilă în două-trei rate
anuale, de-a lungul timpului aceasta s-a diversificat, ajungându-se în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea la peste 40 de astfel de dări, plătibile lunar sau bilunar, fără scădere a cuantumului
ratei.
 -dări de cotitate, atestate din secolul al XVI-lea, se împart în:

-oierit, care era acea dare pe numărul oilor, numită în Ţara Românească şi vama oilor, iar
în Moldova goştina de oi;

-goştina sau darea de porci, care a ajuns să fie plătită în bani, 8-12 bani de porc, în funcţie
de perioada de timp şi de categoria socială a contribuabilului;

-dijmăritul sau desetina (din zece una) era darea de stupi numită şialbinărit în Ţara
Româneascăşi deseatină de albine în Moldova;

-vinăriciul sau vinăritul numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin, era acea dare de
vin plătibilă iniţial ca zeciuială şi ulterior în bani;

-podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plantate cu
viţa de vie;

-cotitatea din cereale.1

Se poate observa că baza întregului sistem fiscal se întemeia în cea mai mare parte pe
economia animalieră, animalele şi produsele animaliere constituind principalele bunuri care se
impozitau.

Din cauză că dările erau foarte multe şi foarte grele, contribuabilii erau nevoiţi să apeleze
la contestaţii cerând o înţelegere de la fisc asupra unor sume pe care să nu le plătească, domnul
îndurându-se de o parte din ei, caz în care decreta amnistia fiscală sau ruptura.2

Începînd cu cealaltă jumătate a secolului al XVI-lea, apar judeţele de bir, instituţie prin
care domnul încredinţa colectarea acestor obligaţii financiare unor mari dregători în schimbul a
zece procente din încasări.

În Transilvania, principalele categorii de obligaţii erau datorate statului, stăpânului moşiei

şi bisericii şi erau strânse de dijmuitori, cărora le revenea un procent din acestea.

1
Dan Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Ed. Macarie, p. 62.
2
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova Drept financiar şi bugetar, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2005, p. 102.
 În perioada Principatului, s-a făcut distincţie între veniturile camerale (care proveneau din
exploatarea minelor, baterea monedelor, taxe din importul de mărfuri, dări şi dijme) şi veniturile
provinciale (care erau fixate potrivit cu solicitările principelui, proporţional cu numărul de
gospodării).

Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era “poarta iobăgească“ care desemna
potenţialul economic al gospodăriilor iobăgeşti, indiferent de numărul persoanelor.

Dijma bisericească era plătită atât clerului cât şi principelui, care o arenda stăpânilor de
moşie, devenind din acest motiv o obligaţie a tuturor ţăranilor români.

Începând cu veacul al XVI-lea şi până in 1831, pentru strângerea dărilor existau doi
ispravnici ce aveau şi atribuţii judecătoreşti.3

Regulamentele Organice, adoptate în 1831, anulează toate dările anterioare4, introducând în

locul lor un impozit unic pentru ţărani, pentru urmaşii familiilor boiereşti (mazili), muncitorii din
oraşe şi târguri numit capitaţia şi un impozit asupra meseriaşilor şi negustorilor, direct şi fix,
numit patenta.5

După creearea statului român modern, au existat următoarele tipuri de impozite:

-impozitul funciar;

-impozitul pe salarii;

-impozitul industrial;

-impozitul profesional;

-impozitul succesoral;

-impozitul pe băuturi spirtoase;

-impozitul pe automobile, pe lux şi pe cifra de afaceri;

3
Mircea Preda, Drept administrativ-partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 374.
4
Regulamentul Organic din Moldova prevedea la art. 66 “desfiinţarea tuturor dărilor jignitoare şi asupritoare
birnicilor”.
5
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op. cit., p. 103.
 -contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri.

Din punct de vedere fiscal, societatea românească a veacului al XVIII-lea se

caracterizează prin aceea că dările cădeau asupra masei contribuabililor de rând din care se
desprinsese un grup de privilegiaţi, scutiţi de dări sau beneficiind de statut fiscal de excepţie.
Deşi s-a încercat de către unii dintre domnitori îngrădirea privilegiilor şi extinderea veniturilor
puterii centrale şi asupra acestei categorii de contribuabili, efectul nu a fost unul de durată.6

În prima jumătate a secolului al XX-lea, impozitele fixate pe bunuri materiale şi pe diferite

activităţi au fost înlocuite treptate cu impozitele pe venituri (salarii, profit, rentă) şi cu cele pe
avere.

Legile din 1921 şi 1923 au introdus un nou sistem de impozitare prin care toate persoanele
fizice şi persoanele juridice care realizau un venit sau care posedau avere erau obligate să
plătească un impozit către stat, Legea pentru unificarea contribuţiilor directe din 1934
reglementând următoarele tipuri de impozite7:

-impozitul agricol;

-impozitul profesional;

-impozitul comercial (impozitul pe veniturile întreprinderilor comerciale şi industriale);

-impozitul pe clădiri;

-impozitul pe mobilier (impozitul pe veniturile valorilor mobiliare);

-impozitul pe salariu;

-impozitul supra-cotă;

-impozitele locale reglementate în favoarea judeţelor şi comunelor (impozitul pe câine, pe

firmă, impozitul pe pariuri la curse, impozitul asupra mijloacelor de transport, asupra valorii
locative a localurilor şi a terenurilor intravilane etc.).

6
Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 222.
7
Legea din 1 aprilie 1934 pentru unificarea contribuţiilor directe a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 76/1938.
 În perioada comunismului, contribuabilii, “în calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de
producţie, producători şi beneficiari ai bunurilor materiale, oamenii muncii participau la
înfăptuirea politicii partidului şi statului de dezvoltare multilaterală a tuturor localităţilor, la
ridicarea gradului de civilizaţie al acestora, la utilizarea cu maximum de eficienţă a fondurilor
materiale şi băneşti, la cheltuirea cu simţ gospodăresc a fondurilor publice, păstrarea
integrităţii avutului obştesc şi înlăturarea oricăror forme de risipă“.8

Cele nouă impozite şi taxele locale prevăzute în Legea nr. 25 din 1981 demonstrează că
acestea nu erau numeroase, iar încasarea lor se făcea venit la bugetul sfaturilor populare pe
teritoriul cărora se realizau, nivelul cotelor de impozitare revizuindu-se cel puţin o dată la 5 ani.9

Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998 este legea care a schimbat în totalitate
managementul financiar şi bugetar folosit de către autorităţile administraţiei publice locale în anii
anteriori prin reglementarea autonomiei financiare şi decizionale a consiliilor locale. De
asemenea, acestora li s-au prevăzut atribuţii în administrarea veniturilor, stabilirea cheltuielilor
potrivit cu interesul comunităţilor locale pe care le reprezintă, dar şi în privinţa stabilirii,
constatării, controlului, urmăririi şi încasării impozitelor şi taxelor locale.

1.1.2 Clasificarea impozitelor

Pe plan financiar, rolul impozitului este acela de a procura resursele financiare necesare
pentru acoperirea cheltuielilor, pe plan economic se concretizează în utilizarea acestuia de către
stat ca instrument de intervenţie în activitatea economică, pentru stimularea sau oprirea unor
activităţi, iar pe plan social ajută la împărţirea unei părţi importante din PIB între diferite clase
sociale.

Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă),

directă ori indirectă, făcută de persoane fizice şi de persoane juridice din veniturile şi averea lor

8
Art. 2 din Legea nr. 25 din 23 decembrie 1981 privind impozitele si taxele locale, publicată în Buletinul Oficial nr.
115 din 29 decembrie 1981.
9
Constantin Rotaru, Socialism şi capitalism în teorie şi practică fiscală, Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 89.
către bugetul statului sau la bugetele locale, în sumele şi la scadenţele prevăzute de lege, fără a
exista din partea statului obligaţia de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat,
necesar pentru satisfacerea cerinţelor societăţii.

Taxa este un instrument financiar care înseamnă acea plată bănească ce se efectuează de
persoane fizice şi persoane juridice către instituţii de utilitate publică (notari publici, organele
judecătoreşti etc.) sau către unităţi economice, de regulă, pentru serviciile ce le sunt prestate.

Deosebirile dintre impozite şi taxe sunt următoarele:

-statul nu este obligat, în cazul impozitului, să execute plătitorului o contraprestaţie directă

şi imediată, în timp ce pentru taxă este necesar ca organele statului să presteze un serviciu
imediat;

-impozitele au termenele de plata stabilite în prealabil de lege, în timp ce termenele de

plată a taxelor coincid, de obicei, cu momentul solicitării sau se fixează după prestarea
serviciilor.

-mărimea impozitului se stabileşte în funcţie de felul şi volumul venitului sau averii, iar
cuantumul taxei depinde de natura serviciului solicitat şi prestat.

1.1.3 Elemente tehnice ale taxelor si ale impozitelor

Actele normative prin care se instituie un impozit trebuie să conţină motivaţia care a dus
la instituirea impozitului, funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească acesta şi datele tehnice care
vor trebui să fie cunoscute de contribuabili şi de către organele fiscale, pentru ca acest impozit să
fie fixat corect şi încasat la timp.

Deoarece individualizarea fiecărui impozit este foarte importantă atât pentru organul fiscal
care-l instituie, cât şi pentru contribuabilii care trebuie să-l achite, un impozit trebuie să cuprindă
următoarele elemente principale:
 -contribuabilul (plătitorul, subiectul impozabil) este prsoana fizică sau persoana juridică
obligată de lege să plătească un o taxă, un impozit sau să efectueze o anumită prelevare la
bugetul statului.

Pentru a fi contribuabil, e necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) persoana fizică sau persoana juridică trebuie să realizeze venituri sau să aibă bunuri
impozabile;

b) societăţile comerciale cu capital de stat, regiile autonome, companiile naţionale, unităţile

private şi unităţile cooperatiste trebuie să aibă personalitate juridică;

c) persoana fizică trebuie să aibă capacitatea civilă de exerciţiu (aceasta înseamnă că

trebuie să fie liberă şi să se afle în deplinătatea facultăţilor mintale), să realizeze un venit anume,
să posede anumite bunuri;

d) în anumite cazuri este necesar ca persoana fizică să aibă o calificare corespunzătoare, să

deţină o autorizaţie în vederea desfăşurării activităţii, să aibă un domiciliu.

Excepţiile de la această regulă le constituie cazurile când plata la buget se face de către
terţi şi nu de către subiectul impunerii, cum este cazul oamenilor de artă, de ştiinţă, de litere,
când impozitul pe venit este reţinut şi virat la buget de către edituri sau uniuni de creaţie.

-obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de veniturile sau bunurile impozabile ori
taxabile. Obiectul impozabil determinat în mod concret cantitativ dar şi calitativ alcătuiesc baza
impozabilă pentru a cărei determinări sunt necesare două etape: identificarea obiectului
impozabil şi stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativă), urmată apoi de determinarea lui
pe o perioadă de timp anume (lună, trimestru, an). Baza impozabilă este, de obicei, exprimată în
unităţi monetare, dar poate fi şi în unităţi de măsură naturale, precum kilogramele, hectarele,
bucăţile etc.10

-izvorul (sursa) impozitului îl reprezintă mijlocul din care se plăteşte impozitul, precum
salariul, venitul, profitul, valoarea adăugată, încasările din vânzarea mărfurilor, din prestarea
serviciilor etc.11
10
Gheorghe Bistriceanu, Leonardo Badea, Bugetul de stat al României, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2010, p. 34.
11
Iulian Văcărel, Finanţe publice, Ediţia a III-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p. 399.
 -asieta fiscală (modul de impunere şi percepere) este reprezentată de măsurile pe care le
iau organele fiscale în vederea stabilirii, constatării, evaluării materiei impozabile, a determinării
cuantumului impozitului şi a încasării acestuia.

-termenul de plată, care stabileşte data până la care un impozit trebuie plătit, are caracter
imperativ, ceea ce înseamnă că, dacă nu este respectat, atrage majorări de întârziere.

-beneficiarul impozitului este organul public îndreptăţit să perceapă impozitul.

-facilităţile fiscale sunt acele reduceri, scutiri sau restituiri, oferite de organele fiscale care
stabilesc impozitele, anumitor categorii sociale.

-sancţiunile sunt cele care se aplică în cazul în care contribuabilii nu respectă obligaţiile
fiscale.

-căile de contestaţie sunt posibilităţile pe care le au la dispoziţie subiecţii impozabili de a

formula plângeri organelor fiscale.

Asieta impozitelor constituie ansamblul măsurilor folosite de către organele financiare

pentru stabilirea obiectului impozabil, fixarea cuantumului impozitului şi încasarea în bugetul
public a impozitelor.

Materia impozabilă se poate evalua prin trei metode: metoda evaluării indirecte, întemeiată
pe prezumţie, metoda evaluării directe, bazată pe probe şi metoda normativă, când material este
evaluată de însăşi legea impozitului respectiv.

1. Metoda evaluării indirecte cunoaşte variantele următoare:

-evaluarea care se face conform indiciilor sau semnelor exterioare ale obiectelor
impozabile, care se foloseşte în cazul impozitelor de tip real, la calcularea impozitului funciar, a
impozitului pe clădiri etc.;

-evaluarea forfetară, care constă în faptul că organele fiscale, în accord cu subiectul

impozabil, fixează o anumita valoare materiei impozabile,caz în care nu se asigură exacitatea
evaluării materiei.
 -evaluarea administrativă, care se face cu ajutorul datelor ori a elementelor de care dispun
organele financiare. Dacă subiectul impozabil este nemulţumit de felul în care s-a determinat
baza impozabilă, are dreptul la contestaţie.

2. Metoda evaluării directe poate folosi două căi de determinare:

-evaluarea ce se efectuează conform declaraţiei venite din partea unei terţe persoane, care
se face în momentul în care mărimea materiei impozabile este cunoscută de alte persoane decât
subiectul impozitului şi au, prin lege, obligaţia de a lăsa la organele financiare o declaraţie în
acest scop. Modelul acesta de evaluare este utilă în situaţia veniturilor obţinute din imobile
închiriate, care vor fi declarate de către chiriaşi, în cazul veniturilor salariale, al caror cuantum
este declarat de către angajatori, în situaţia dividendelor repartizate, care trebuie declarate de
către acţionari sau asociaţi.

-evaluarea pe baza evidenţelor sau declaraţiei plătitorului se face atunci când subiecţii
plătitori ai impozitelor sunt obligaţi să conducă evidenţa activităţii pe care o desfăşoară, din care
să reiasă veniturile realizate şi cheltuielile efectuate, să întocmească bilanţ contabil, să facă
declaraţii de impunere din care să rezulte veniturile supuse fiscalităţii.

3. Metoda normativă de evaluare a mărimii impozitului datorat constă în determinarea

bazei impozabile de către însăşi legea care reglementează materia impozitului.

Încasarea impozitului la bugetul public este operaţiunea care presupune colectarea

impozitelor la acele termene şi modalităţi prevăzute de lege pentru fiecare dintre ele, existând
următoarele tipuri:

-plata directă, care se poate face fie prin prezentarea, din proprie iniţiativă, a plătitorului la
sediul organelor financiare şi achitarea impozitului, fie prin deplasarea încasatorilor la domiciliul
contribuabilului.

-reţinerea şi virarea (stopajul la sursă) constă în aceea că un agent economic, o instituţie

sau o terţă persoană fizică, atunci când achită obligaţiile financiare pentru munca prestată, are
obligaţia să calculeze impozitele aferente, să le reţină şi să le vireze la bugetul statului la
termenele prevăzute de lege.
 -aplicarea de timbre mobile fiscale se foloseşte la încasarea taxelor datorate statului pentru
unele servicii notariale, pentru introducerea de actiuni in justitie, eliberarea unor acte de
identitate etc.

-impunerea şi debitarea este metoda prin care unele impozite şi taxe anuale cu caracter de
continuitate se calculează de către organele fiscale, se înregistrează în rolurile fiscale, se
înştiinţează în scris contribuabilii şi apoi se urmăreşte încasarea lor (este cazul impozitului pe
clădiri, a impozitului pe venituri agricole, a taxei asupra mijloacelor de transport etc.).

1.2 Metodologia controlului fiscal asupra impozitelor si taxelor locale

1.2.1 Controlul fiscal

Respectarea legislaţiei fiscale, condiţie esenţială într-un stat de drept, nu se poate realiza în
condiţii optime fără existenţa activităţii de control, care intervine în reglarea sistemului fiscal.

Controlul fiscal - parte componentă a controlului financiar - constituie acţiunea de stabilizare a

exactităţii operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea creanţelor fiscale în cadrul termenelor legale.
Acesta constituie un miljoc de constatare şi corectare a actelor şi faptelor ilegale, de identificare a
deficienţelor şi de restabilire a legalităţii, prin măsuri corective şi coercitive de natură pecuniară, iar în
situaţii grave, privative de libertate.

Se poate afirma că, controlul fiscal îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de informare,
funcţia de evaluare, funcţia de corectare, funcţia de recuperare şi funcţi educaţională.

1.2.2 Competente, drepturi si obligatii ale inspectorilor fiscali si a contribuabililor

1.2.2.1 Drepturile si obligatiile organelor fiscale

Evaluarea consecinţelor diferitelor forme de manifestare a fenomenului evazionist are la bază

studii şi metode de analiză statistică. Informaţiile cele mai certe sunt oferite de statisticile fiscale cu
privire la rezultatele operaţiunilor de control. Însă aceasta cuprind numai informaţii, cu privire la
dimensionarea fraudei descoperită şi sancţionată legal.

Frauda afectează în mod ilegal diferitele categorii de impozite şi contribuabili. Între modul de
evaluare a veniturilor şi producerea fraudei fiscale există o legătură directă.
 Frauda este extrem de extinsă în cazurile veniturilor declarate de contribuabili, cum este în cazul
impozitului pe venitul net global şi a impozitului pe societate. Multiplele procedee de sustragere a unei
părţi a materiei impozabile cresc dificultatea impozitului fiscal. În ceea ce priveşte contribuabilii, numai
cei care au organizată o contabilitate riguroasă, dispun de procedee multiple de sustragere. La un
control extern aprofundat, acestea pot fi descoperite de fisc. Comercianţii cu amănuntul, liber
profesioniştii, medicii avocaţii au posibilităţi mai mari de a frauda.

Când veniturile sunt declarate de terşi şi controlate pe baza declaraţiilor terţilor plătitori,
posibilităţile de fraudă sunt exrem de reduse. În consecinţă angajaţii salariaţi sunt cei mai puternic
impuşi într-o societate.

În ceea ce priveşte veniturile stabilite teoretic sau forfetar, atunci când se stabileşte un nivel al
forfetei inferior celui realizat, există o evaziune legală. Aceasta nu se produce din vina contribuabilului,
ci a Statului care de multe ori, poate încuraja acest fenomen, pe anumite considerente, de natură politică
sau economică.

Când statul nu impune anumite venituri (dobânzi la conturile bancare, produsul diverselor titluri
financiare), acordă reduceri, exonerări parţiale sau totale, evaluarea evaziunii fisale legale se poate
determina în funcţie de bazele impozabile reflectate de fluxurile valorice macroeconomice.

Frauda privind TVA ocupă un loc secundar. Aceasta se realizează, prin reducerea nivelului
încasărilor în scopul reducerii TVA de plată sau la schimbării sensului acestuia.

În general în cazul impozitelor reţinute la sursă, precum şi în cazul impozitelor locale, când
administraţia stabileşte bazele de impozit, posibilităţile de fraudă sunt mai reduse.

Pentru a face estimări ale unor baze impozabile teoretice şi comparaţii cu cele declarate, în
anumite situaţii se pot utiliza metode statistice. Astfel se poate compara pe grupe de contribuabili,
beneficiul declarat şi realizat teoretic, pe baza informaţiilor privind venitul, concumul, economisirea.
Concluziile acestor studii arată că în cazul contribuabilor care desfăşoară activităţi industriale şi
comerciale, dar şi a profesiunilor liberare, beneficiul estimat este superior beneficiului declarat (fiscal).

Interesant este faptul că, sinceritatea declaraţiilor fiscale creşte proporţional cu dimensiunea
familiei, în cazul impozitului pe venitul net global. O explicaţie ar fi aceea că, cu cât familia este mai
mare, cu atât cota impozitului este mai redusă şi deci interesul de a frauda scade. Adevărata explicaţie
s-ar putea să fie aceea că, posibilităţile de a suporta sancţiunile legale, în caz de sustragere sunt reduse
şi uneori imposibil de suportat financiar de această categorie de contribuabili.

Într-o abordare socialogică, frauda fiscală contribuie o contestare a puterii Statului, de către
contribuabilii care nu sunt mulţumiţi de modul în care aceasta redistribuie veniturile în societate, de
sacrificiu care le este cerut, comparativ cu alte grupuri sociale şi faţă de avantajele obţinute.

Efectul financiar nu este neglijabil, căci influenţa asupra evoluţiei echilibrului bugetar, respectiv
asupra diminuării excedentului sau creşterii deficientului bugetar. A tolera o evaziune fiscală legală sau
a o favoriza sub forme mascate, (diverse exonări şi reduceri), înseamnă a accepta costul unei asemenea
decizii politice sub aspect financiar, dar cu raminificaţii în economic şi social. Dacă acest cost duce la
apariţia sau creşterea deficitului bugetar atunci apare un cost suplimentar legat de costul împrumutului
public destinat finanţării deficitului.

Sub aspect economic toate formele de evaziune fiscală influenţează asupra concurenţei, în sensul
distorsionării acesteia. Societăţile care fraudează pot pătrunde pe segmentele de piaţă prin practicarea
unor preţuei mai scăzute decât a celor care îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale. Acumularea de capital la
aceleşi efort are un ritm mai rapid de creştere asigurând un capital financiar care poate fi plasat eficient
prin circuitele financiare interne sau internaţionale sau utilizat pentru extinderea activităţii de producţie
şi comercializare.

Frauda fiscală sub aspect social modifică redistribuirea veniturilor stabilită de Stat, crează
inegalităţi între contribuabilii care deşi au aceaşi capacitate contributivă nu îşi achită identic obligaţiile
fiscale, influienţează creşterea distorsiunilor existente legate de standardele de viaţă şi determină în
final apariţia sau acutizarea unor tensiuni sociale.

Prevenirea evaziunii şi fraudei fiscale la nivel naţional

Pentru a preveni un fenomen trebuiesc cunoscute cauzele. Evaziunea fiscală (legală şi

frauduloasă, internă sau internaţională) este generată de faptul că prevederile legale sunt deosebit de
diverse în interpretarea şi reglementarea spaţială a operaţiunilor economice. Lipsa de claritate
determină apariţia confuziilor, ambiguităţii şi interpretărilor diferite, favorizând eludarea
obligaţiilor fiscale.
 La aceste cauze de natură legislativă se adaugă cele care ţin de organizarea defectuasă
administrării impozitelor, concepţia funcţionarilor administraţiilor fiscale, psihologia şi educaţia
fiscală a contribuabilor.

Prevenirea evaziunilor şi fraudelor fiscale necesită acţiuni în trei domenii distincte: legislativ,
administrativ şi uman.

În domeniul legislaţiei fiscale măsurile preventive sunt diverse şi privesc: elaborarea unei
legislaţii fiscale cuprinzătoare şi clare care să se caracterizeze prin permanenţă şi stabilitate sub raport
spaţial şi temporal. În aceleşi timp se impune eliminarea sau reducerea la maxim a exonerărilor,
reducerilor, anumitor deduceri, care dau naştere la multiple interpretări din partea administraţiilor şi
contribuabilor, cât şi la nemulţumuri din partea celor care nu beneficiază de ele.

Noile metode de evaziune necesită asigurarea posibiliăţilor ca administraţiile fiscale şi organele

judecătoreşti, să aibă dreptul de a obţine informaţiile necesare soluţionării corecte a cauzelor care le-au
fost date spre soluţionare. Prin cadrul legal trebuie stabilită obligativitatea declarării de către terţi a unor
elemente privind situaţia contribuabililor, pentru a se putea verifica declaraţiile acestora.

Sfera obligaţiilor trebuie să cuprindă: declararea deschiderilor de conturi şi veniturile mobiliare

ale clienţilor de către bănci, declararea onorurilor şi comisioanele plătite de către persoanele care fac
aceste plăţi, declararea salariilor plătite de către patronat. Aceste informaţii sunt necesare cu atât mai
mult cu cât sancţiunile fiscale şi penale trebuiesc să fie extrem de severe, dar în acelaşi timp corecte şi
echitabile, atât prin litera legii cât şi prin aplicarea efectivă a acesteia. Cadrul legislativ trebuie să
asigure posibilitatea executării silite a obligaţiilor prin instituirea sechestrui fiscal.

Sub aspect administrativ măsurile preventive vizează formarea şi perfecţionarea unor specialişti
bine pregătiţi profesional şi cu o veritabilă etică profesională şi civică. De profesionismul şi cinstea
factorului uman angajat să asigure gestionarea impozitelor şi taxelor fiscale, depinde
identificarea completă şi evaluare a materie impozabile, indentificarea tuturor contribuabililor,
aplicarea corectă a sancţiunilor legale şi chiar respectul populaţiei faţă de fisc. Alături de
administraţiile fiscale, instanţele jurisdicţionale trebuie să dea dovadă de fermitate şi obiectivitate în
soluţionarea cauzelor care le-au fost înaintate. Aceasta presupune existenţa unor sancţiuni extrem de
severe, pentru magistraţii corupţi.
 Sub aspect uman măsurile sunt mai complexe, căci fiecare individ are propria sa psihologie, ca
rezultat al mediului social în care s-a format şi trăieşte dar şi a educaţiei primite. Acţiunile vizează
două direcţii: şcoala şi societatea în ansamblu. Finalitatea însă este unică: formarea unei educaţii
fiscale a populaţiei. Pentru ca această acţiune să fie eficientă, trebuie să înceapă din copilărie şi doar să
se consolideze şi actualizeze în anii maturităţii.

Dar acum omul prin natura sa este o fiinţă motivaţională, se poate accepta promovarea unui
sistem de stimulare a contribuabililor. Aceasta ar cuprinde în sfera sa, contribuabilii care nu au suferit
sancţiuni de natură fiscală sau penală o anumită perioadă de timp delimitată temporal. Tehnicile
stimulative pot să cuprindă: diminuarea obligaţiei fiscale trecute sau viitoare, rambursarea unei părţi a
obligaţiei plătite, acordarea unui credit fiscal.

Sancţiuni fiscale: sunt de natură pecuniară. Aceasta se aplică pentru acele acte şi fapte ale
contribuabililor comise cu vinovăţie dar, cu un grad de periculozitate socială mai redus, calificate drept
contravenţii în actele normative legale. Modul de aplicare este reglementat prin dispoziţii cuprinse în
acte normative generale dar şi în acte normative specifice anumitor impozite şi taxe fiscale, a căror
aplicabilitate este limitată la acesta.

Principalele acte şi fapte care fac obiectul sancţiunilor fiscale privesc:

- nedepunerea în termenele legale a declaraţiilor de înregistrare, modificare sau încetarea

modificării;
- utilizarea defectuasă a codului fiscal individual;
- nedeclararea veniturilor şi a bunurilor supuse diferitelor forme de impunere;
- întocmirea defectuasă, cu întârziere sau lipsa documentelor primare şi contabile;
- întocmirea defectuasă sau cu intârziere a declaraţiilor fiscale;
- plata defectuasă sau cu întârziere a obligaţiilor fiscale;
- comunicare eronată sau refuzul de a comunica datele şi informaţiile solicitate de organele
fiscale.
Actele şi faptele care fac obiectul sancţiunilor fiscale sunt consemnate de organul constatator într-
un proces-verbal de constatare. În acesta se specifică: faptele şi omisiunile constatate, persoanele
vinovate, încadrarea lor juridică.
 Sancţiunile fiscale se caracterizează în penalităţi pentru sumele plătite cu întârziere, amenzi şi
confiscări pentru bunuri economice deţinute fără acte sau a căror origine nu pot fi dovedită. Practicarea
ficală include în categoria sancţiunilor şi posibilitatea de suspendare a activităţii contribuabililor.

1.2.2.2 Drepturile si obligatiile contribuabililor

Toate sistemele fiscale trebuie să fie echitabile sau dacă este posibile cât mai puţin inechitabile.
Indiferent de formă evaziunea fiscală constituie un obstacol important în realizarea acestui deziderat de
egalitate în faţa impozitului. Acesta cu atât mai mult cu cât, unii contribuabili se pot sustrage mai uşor
de la plata obligaţiilor fiscale, comparativ cu alţii. Implicaţiile evaziunii fiscale sunt de natură
economică şi socială. Pe plan economic acesta influienţează desfăşurarea normală a concurenţei. Sub
aspect social determină creşterea obligaţiilor fiscale suportate de restul contribuablilor şi nemulţumiri în
rândul membrilor societăţii.

Conceptul de evaziune fiscală

Există o psihologie a contribuabililor, amplificată de lipsa unei educaţii fiscale la care se adaugă
dimensiunea presiunii fiscale, deficienţele legislative şi administrative ale gestionării impozitelor, de a
se sustrage parţial sau total de la plata obligaţiilor fiscale care le revin. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
omul prin natura sa mentală, emoţională şi educaţională, este înclinat în general să pună interesul
individual înaintea celui general al societăţii chiar atunci când acceptă necesitatea existenţei
impozitului.

Frecvenţa evaziunii fiscale este influienţată de modalităţile de evaluare a veniturilor.

Evaluarea forfetară a veniturilor poate determina o mare evaziune fiscală legală sau ilegală.
Prima apare atunci când administraţia stabileşte forfete inferioare realităţii. A doua se datorează
sustragerii de către contribuabili a unei părţi a materiei impozabile de la stabilirea bazei impozabile.

În cadrul declarării veniturilor de către terţi, contribuabilii-suportatori nu au posibilitatea

practică de a comite frauda. Consecinţa o constituie faptul că în situaţia aplicării unei impuneri
progresivre a veniturilor prin stopaj la sursă, salariaţii şi creatorii intelectuali să fie cei mai puternic
impuşi dintre toţi contribuabilii.
 Înlocuirea sistemului administrativ bazat pe semnele exterioare, cu sistemul beneficiului real
bazat pe declaraţiile fiscale ale unor terţe persoane şi respectiv ale plătitorilor, a determinat pentru
administraţie creşterea dificultăţilor în direcţia supravegherii şi controlului.

Controlul veniturilor contribuabililor prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate, este

dificil pentru administraţie. În acest caz incidenţa fraudei e mai mare printre comercianţii en detail şi
maşteşugari, fiind mult mai redusă în cazul comercianţiilor en gros şi a medicilor (din cauza asigurărilor
sociale). În cazul societăţilor comerciale mari, datorită contabilităţii riguroase, evaziunea fiscală
îmbracă forme specifice.

În cazul impozitelor indirecte, sistemul mai simplu de administrare, lipsa relaţiilor dintre suporturi
şi administraţie, sistemul exerciţiilor lunare, constituie factori care au descurajat mult amploarea
fenomenului de evaziune fiscală.

Acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri,
constituie un cadru proprice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligaţiilor fiscale prin anumite
procedee.

Scutirea de impozitul pe imobilele deţinute a unor categorii sociale (exemplu: veterani de război)
determină înregistrarea pe numele acestora imobilelor deţinute de alţi membrii ai familiei acestora.
Limitarea scutirilor acordate în acest caz la un singur imobil sau la locuinţa principală, este de natură a
limita evaziunea fiscală.

Acordarea unor scutiri delimitate temporal în cazul înfinţării de noi societăţi de la plata
impozitului realizat constituie un alt exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligaţiilor
fiscale, contribuabilul solicită şi obţine înfinţarea unor noi societăţi cu acelaşi obiect de activitate. Acest
procedeu se repetă permanent fără a determina apariţia unor noi forme de realizare şi exploatare a unor
factori de producţie.

Atunci când cheltuielile generale ale societăţilor nu sunt reglementate există posibilitatea
supraevaluării acestora, prin realizarea unor cheltuieli fără justificare economică, excesive şi somptuase.
Acesta constituie o pierdere atât penru fisc cât şi pentru societate.
 Supreavaluarea amortizării prin constituirea pe baza metodelor legale a unui fond de amortizare
într-un cuantum superior investiţiilor necesare constituie o modalitate de diminuare legală a bazei
impozabile.

În situaţia impunerii beneficiilor agricole, dacă veniturile determinate sunt inferioare venitului
real, obligaţia fiscală suportată de venitul real este inferioară în raport cu celelalte venituri calculate.
Întodeauna când un venit este stabilit după norme medii sau criteii exterioare care determină un venit
impozabil celui realizat, apare o evaziune legală. În asemenra situaţii administraţia fiscală nu poate
stopa cazurile de evaziune şi nu poate solicita plata obligaţiei fiscale sustrase. O posibilitate
suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale o constituie existenţa paradisurilor fiscale, unde îşi
stabilesc domiciliul şi respectiv sediul social persoane fizice şi respectiv societăţi holding, bănci,
companii de asigurări, trusturi.

Guvernele ţărilor procedează la modificări ale cadrului legislativ pentru limitarea fenomenului
evazionist şi evitarea migrării capitalului financiar.

1.2.3 Programarea controlului fiscal asupra taxelor si impozitelor locale

Indiferent dacă controlul extern face obiectul unei avizări sau este inopinant, verificarea
contabilităţi propune existenţa a două etape. Mai întâi inspectorul verificator se informează asupra
metodelor de contabilitate utilizate, face inventarul documentelor şi caută să cunoască societatea, după
care procedează la operaţiunea de verificare propriu-zisă. În această etapă se verifică regularitatea
documentelor şi se examinează aprofundat conturile. În cadrul verificării conturile se urmăreşte:
realitatea operaţiunilor înregistrate, soldurile conturilor şi modul de întocmire a bilanţului pe baza
informaţiilor contabile.

1.2.4 Metodologia de exercitare a controlului fiscal asupra taxelor si impozitelor

locale

1.2.4.1 Instiintarea contribuabilului

 Controlul extern poate fi: anunţat şi inopinant. Administraţia fiscală are obligaţia informării
contribuabilului printr-un aviz de verificare asupra: zilei şi orei începerii verificării, împozitele şi taxele
fiscale care fac obiectul verificării, anii supuşi verificării, acceptul ca în timpul verificării contribuabilul
să beneficieze de consultanţă. Excepţia o constituie cazurile când se decide un control inopinant. În
acest caz avizul de verificare se înmânează contribuabilului la începutul demarării controlului. Scopul
controlului inopinant este de a efectua constatări materiale. Aceasta începe cu iventarierea
documentelor valorilor din caserie, ridicarea preţurilor practicate, stabilirea stocurilor şi continuă cu
verificarea contabilităţii.

1.2.4.2 Pregatirea controlului fiscal

Reglementarea puterilor în stat, a raporturilor dintre acestea, organizarea administrativă au

contribuit la apariţia primelor forme de control. Ulterior evoluţia regimurilor de impunere a diferitelor
forme de manifestare a veniturilor şi instituirea unui sistem regulat de contabilitate, va influienţa asupra
modalităţilor de organizare a controlului fiscal.

Sistemele fiscale moderne se bazează în mod esenţial pe regimul declarativ. Acesta presupune că
contribuabilii dau dovadă de sinceritate şi de bună credinţă, întocmind declaraţii corecte şi complete,
asumându-şi întreaga responsabilitate pentru actele întocmite şi faptele comise. Aceştia trebuie să fie în
măsură să justifice, elementele declarate cu ocazia controlului exercitat de administraţia fiscală. La
rândul său, acesta are dreptul şi obligaţia, de a analiza elementele declarate în vederea aşezării şi
încasării impozitelor şi să identifice persoanele care se sustrag de la plată. În principiu, administraţiei
fiscale îi revine sarcina de a dovedi omisiunile şi inexactităţile din documente şi să motiveze corecţiile
pe care le face. În intervalul prevăzut de lege, administraţia fiscală corectează lipsurile, omisiunile şi
erorile existente, prin mai multe forme de control care sunt complementare între ele.

1.2.4.3 Desfasurarea controlului fiscal

Controlul formal: constă într-o examinare a calităţii formale a elementelor declarate în vederea
sesizării eventualelor erori. Prin aceata nu se verifică exactitatea datelor în ceea ce priveşte conţinutul
lor, ci modul în care sunt declarate.

Controlul formal se realizează în cadrul unor compartimente specializate cu ocazia primirii

documentelor de la contribuabili. Eventualele erori care se identifică cu această ocazie sunt corectate.
Aceasta se efectuează sistemetic asupra declaraţiilor fiscale privind impozitul pe societate, impozitul pe
venitul net global, taxei pe valoarea adăugată, impozitul pe închirieri şi este independent de celelalte
forme de control.

Controlul ulterior al documentelor: se efectuează la sediul administraţiei fiscale de serviciile

specializate ale acesteia, constatările făcute putând determina declanşarea unui control extern.

Aceasta se efectuează fără avertizatea contribuabilului şi constă într-o examinare critică a

declaraţiilor fiscale, cu ajutorul documentele din dosarele administrate de fisc, (ridicări de salarii,
ridicări de onorarii, actele privind vânzările de imobile, declaraţiile de succesiune). Prin compararea
elementelor cuprinse în declaraţii cu informaţiile din dosarele contribuabiilor, se controlează sinceritate
acestora şi se caută contribuabilii care nu au făcut declaraţii fiscale.

Administraţia fiscală poate solicita clarificări sau justificări de la contribuabili, iar când constată
lipsuri sau erori declanşează procedura de corectare şi informare a contribuabililor. Constatarea unor
incoerenţe între documentele deţinute, atrage decizia administraţiei de a proceda la un control extern la
domiciliul sau sediul contribuabililor.

Controlul extern: la domiciliul contribuabilului survine după controlul contabilităţii societăţii,

pentru a se varifica situaţia personală a unui manager, asociat sau partener. Se urmăreşte astfel,
ansamblul situaţiei fiscale personale a contribuabilului. Practic se verifică coerenţa dintre veniturile
declarate şi situaţia patrimonială, financiară şi standardul de viaţă al familiei contribuabilului. Sunt
urmărite nu numai veniturile provenite din activitatea profesională a contribuabilului, ci şi ansamblului
veniturilor acestuia, analizându-se minuţios fluctuaţiile înregistrate în conturile bancare.

Controlul extern la sediul societăţii unde contribuabilul îşi are organizată activitatea sa
economică, urmăreşte verificarea regularităţii şi sincerităţii declaraţiilor fiscale, cu înregistrările şi
documentele contabile sau de orce altă natură. Verificarea documentelor care au stat la baza întocmirii
declaraţiilor fiscale sa face sub trei aspecte: verificarea formală, cifrică şi de fond. Scopul verificării
formale este de a constata dacă documentele justificative utilizate:

- corespund cu cele stabilite de Ministerul Finanţelor, ministere, asociaţii profesionale sau de

unitatea patrimonială, corespunzător naturii operaţiunilor consemnate;
 - sunt completate corect cu toate elementele necesare pentru reflectarea integrală a
operaţiunilor economice;
- conţin corecturi certificate corect;
- conţin semnăturile necesare.
Exactitatea calculelor aritmetice face obiectul verificării cifrice a documentelor justificative,
activitate deosebit de importantă căci poate conduce la identificarea unor erori care denaturează baza
impozabilă. Verificarea de fond a documentelor de organele administraţiei fiscale se adaugă controlului
operaţiilor înregistrate în contabilitate de persoanele care execută controlul financiar preventiv,
controlul financiar de gestiune şi cenzorilor. Prin aceasta se urmăreşte realitatea, necesitatea,
oportunitatea şi legalitatea operaţiilor economice înscrise în evidenţa contabilă. Controlul de fond al
documentelor urmăreşte verificarea modului de înregistrare în contabilitate a veniturilor şi cheltuieliolr
aferente operaţiilor economice şi a concordanţei cu prevederile legale, pentru identificarea cazurilor de
fraudă fiscală prin supradimensionarea cheltuielilor şi diminuarea veniturilor.

În mod excepţional şi numai la cererea scrisă şi semnată de contabil, verificarea contabilităţii

poate să se efectueze la contabil (în cazul micilor societăţi) sau în biroul inspectorului-verificator. În
acest ultim caz verificatorul trebuie să urmărească respectarea strictă a următoarelor condiţii: să
întocmească o listă detaliată cu documentele necesare pe care să o remită contribuabililor să restituie
documentele contabile la expirarea perioadei de verificare şi să solicite descărcarea de documentele
restituite din partea contribuabilului.

Indiferent dacă controlul contabilităţii se efectuează la sediul agentului economic, a contabilului

sau a verificatorului, între acesta şi contribuabilul asistat sau nu de un consilier, are loc un dialog asupra
operaţiunilor economice verificate care face parte integrantă din procedura de control. Se impune
precizarea că toate activităţile de control trebuiesc desfăşurate astfel încât, să nu influienţeze asupra
desfăşurării normale a activităţii societăţii în cadrul termenelor legale.

1.2.4.4 Consemnarea rezultatelor controlului fiscal si valorificarea acestuia

La încheierea operaţiunilor de control inspectorul verificator are obligaţia să informeze oral

contribuabilul că a terminat activitatea de control.

Când în urma activităţii de verificare nu se constată lipsuri, erori omisiuni de natură a determinat
corectarea obligaţiilor fiscale, organul de control trebuie să specifice absenţa acestora în actul final
de încheiere a controlului (procesul verbal de control). Astfel se evită ca după o perioadă de timp să se
repete controlul asupra aceloraşi operaţioni.

Dacă după terminarea controlului se constată existenţa unor neconcordanţe între declaraţiile
fiscale şi documentele care au stat la baza întocmirii acestora, organele fiscale stabilesc cuantumul
corect al impozitului, comunicând în scris contribuabilului modul de stabilire al acestora. Pentru
obligaţiile fiscale datorate se emite un aviz de impozitare. Acesta în afară de obligaţia care nu a fost
achitată mai cuprinde, suma penalităţilor şi amenzilor stabilite în baza dispoziţiilor legale. Pentru
abaterile de la normele legale constatate, organul de control are obligaţia furnizării şi recomandării sau
precizări, aşa trebuie cu privire la obligaţiile cu ordin contabil sau fiscal care nu au fost respectate în
actul final încheiat. În aceleşi timp se specifică perioada de timp în care contribuabilul poate
contesta decizia verificatorului. În cazul contribuabililor care nu au completat şi depus declaraţiile
fiscale prevăzute de lege, sarcina stabilirea impozitelor revine inspectorilor din cadrul serviciilor
specializate ale organelor administraţiilor fiscale teritoriale.